Valentina 634v3q

Mihaela Strenc

Valentina

Capitolul 1 Își contură pleoapele cu dermatograf în acordurile unei chitare electrice. Se opri o secundă să dea muzica mai încet, apoi se apropie din nou de oglindă, să-și aranjeze o șuviță. În acel moment observă că vârfurile i se cam tociseră, cu toate că nu trecuse prea mult timp de la ultima vizită la coafor. Își mai trecu o dată mâinile prin păr, după care o zbughi pe ușă. În timp ce alerga să prindă autobuzul, se gândi iritată că avea să întârzie din nou. Vara dădea meditații, iar în restul anului lucra ca profesoară la o școală generală; se angajase de puțin timp și încă avea momente în care se gândea că nu era făcută pentru acea meserie solicitantă. Copiii se vânzoleau de parcă ar fi avut un motoraș turbat în interior: ba alergau, ba se împingeau, ba cădeau. Directoarea îi poreclise avioanele turbo, fiindcă niciun adult nu reușea să țină pasul cu ei. Reuși să se urce în autobuz, chiar înainte să se închidă ușile, și se agăță de o bară cu ambele mâini. — Ce te înghesui așa? răcni o femeie corpolentă ce duhnea a rachiu. Autobuzul viră brusc la dreapta. Mirosul inabil de alcool îi invadă nările, și atunci realiză cu spaimă că aterizase în brațele matahalei. — Dă-te jos de pe mine, nesimțito! urlă femeia. — Mă scuzați, murmură fata. Disperată, încercă să-și recupereze geanta ce ajunsese, nu se știe cum, sub un scaun. Un călător amabil se aplecă și o culese de jos. — Dați-mi și buletinul, vă rog, îngăimă Valentina. Domnul se aplecă iarăși, stârnind furia duduiei de alături. — Dar nu vedeți că ne deranjați! Nu se poate așa ceva! Valentina își luă în primire geanta și buletinul, șoptind câteva scuze. Privirile matahalei o sfârtecau fără milă; ca să o potolească, îi zâmbi politicos și se

îndepărtă de ea cât putu de mult. La următoarea stație însă, se trezi strivită între femeia cu chef de ceartă și doi bărbați în salopetă. Când se dădu jos, în sfârșit, era ca și cum ar fi ieșit dintr-un furnal. Duhoarea de transpirație și băutură i se impregnase în haine așa de tare, că îi venea să se dezbrace. Își șterse transpirația cu dosul mâinii și se uită în jur. Ferestrele blocurilor străluceau orbitor în razele amiezii. Asfaltul se înmuiase ca plastilina de la căldură, iar prin aer pluteau miesme de canal ce îi întorceau stomacul pe dos. — Nu se poate, o să întârzii, bombăni Valentina, luând-o la fugă către locuința copilului. Era ca la o cursă cu obstacole: în stânga un șanț, în dreapta mașinile. Iar soarele dogorea deasupra ei, ca un monarh al cerului, pornit să perpelească viețuitoarele. Când se văzu în casa scării, scoase un suspin. Mai avea doar un hop – câteva trepte de urcat și gata. Își simțea fața uscată ca o foaie de papirus și nu vedea în fața ochilor decât paharul cu limonadă pe care îl băuse de dimineață. Era aburit și rece… Îl cercetă cu ochii minții, însetată – cuburile de gheață păreau a oglindi cerul albastru, în timp ce aromele îi dădeau târcoale: lămâie, mentă și miere de flori de tei, ce se topea pe limbă. Mmm, îi lăsa gura apă. Se opri în fața unei uși metalice și sună de două ori. Îi deschise o fată oacheșă, îmbrăcată cu un tricou negru, lălâi, ce era în contrast total cu papucii roz bombon și funda din păr. — Ai întârziat zece minute, spuse ea plictisită. — Scuze, am… Făcu o pauză ca să-și scoată sandalele. — Am pierdut autobuzul, continuă. Fetița o privi îmbufnată, dar nu mai zise nimic. Era un copil ciudat: uneori își dădea aere de om mare, atotștiutor, alteori se purta ca o râzgâiată. Nu avea totuși să se lase însă intimidată de câteva ocheade încruntate și să dea bir cu fugiții. Mai avusese de a face cu elevi recalcitranți, așa că era imună la comentarii răutăcioase și strâmbături.

Intră în sufragerie și își lăsă geanta pe un scaun. Mobilierul modern era alcătuit dintr-un lampadar cu abajur auriu, o canapea crem și o bibliotecă în care se odihneau suveniruri aduse din țări străine. Încercă să le numere, dar se încurcă și își îndreptă atenția către fetiță. — Ți-ai făcut tema? o întrebă. Fata ridică din umeri cu nepăsare. Străduindu-se să nu se enerveze, deschise manualul și o puse să citească un text. Adina era una dintre acele eleve dificile, care se încăpățânau să facă totul pe dos, doar ca să-și agaseze profesorii. Părinții ei divorțaseră cu un an în urmă, iar suferința o făcuse să se răzvrătească. De atunci se închisese într-o redută și nu îi mai păsa de nimic, fiind într-un război permanent, atât cu familia, cât și cu școala. După ce o rugă să traducă un paragraf, se uită din nou la bibliotecă. Pe un raft sclipea o farfurioară cu podul Carol din Praga, iar mai în spate se zărea o felicitare. I-ar fi plăcut și ei să se plimbe prin alte țări, dar salariul de profesoară nu îi oferea decât două opțiuni: să meargă în concediu la mătușa Tanța, în comuna Ruginoasa, sau la munte. — Ai ruj pe dinți, spuse eleva cu ochii în caiet. Își duse mâna la gură din instinct, apoi, controlându-se, se ridică să se ducă la baie. — Chiuveta e înfundată! Vezi ce faci! Ignorându-i strigătele, intră în toaletă și începu să-și curețe dinții. Celor mici nu le scăpa nimic – aveau radar pentru petele de pe haine, părul ciufulit sau găuri. Trebuia tot timpul să fie foarte atentă cum se îmbracă, să nu trezească amuzamentul piticilor puși pe șotii. Uneori se simțea agasată de glumițele lor, dar alteori abia se abținea să nu pufnească în râs când îi auzea șușotind.

La întoarcere, autobuzul nu mai fu așa de aglomerat, așa că nu mai avu aventuri cu doamne arțăgoase. Când coborî, soarele nu mai ardea așa de tare și un vânticel plăcut prinsese să adie. În fața blocului se întâlni cu vecina de la șase, care părea a avea capacități

telepatice, fiindcă se ițea când te gândeai la ea. O dată dispăruse o săptămână și tot blocul se îngrijorase, crezând că pățise ceva. — Ce faci, fetiță? o întrebă femeia. — Cu meditațiile, răspunse fata, zorindu-se spre ușa blocului. — Nu înțeleg de ce nu-ți cauți altceva. Nepoata mea s-a angajat la bancă și câștigă grozav. Se lăfăie în bani, zău așa. Vecina de la șase avea sfaturi pentru fiecare; vânzătoarea de la butic nu o mai saluta de când femeia îi reproșase că umbla cu un tăntălău neisprăvit. — Mi-e milă de tinerii ăștia, cât se chinuie pentru doi lei, continuă ea să o caine. Făcându-se că nu o aude, intră în bloc și o luă pe scări. Știa că vecina mai avea obiceiul să se țină după oameni și chiar să urce cu ei în lift, doar ca să îi mai iscodească puțin. — Ce e cu tine? făcu mama ei, când o văzu dând buzna. — M-am întâlnit cu Marcela, zise ea, încuind bine ușa. — Las-o în pace, nu trebuie să o bagi în seamă. — Mă exasperează… Își agăță geanta în cuier și se descălță. — Tata n-a venit? — Nu, a zis că trece pe la magazin să cumpere pâine. Dădu din cap și se îndreptă către sufragerie. O dureau picioarele îngrozitor și abia aștepta să facă o baie ca să-și revină după acea mini-excursie în infern. Părinții Adinei o plateau bine, căci știau ce hram purta fiica lor, însă și efortul era pe măsură. — Nu înțeleg… Marcela nu are altceva mai bun de făcut decât să-și urmărească vecinii? bombăni fata.

— Nu are pe nimeni. Am auzit că i-a murit bărbatul… un bețiv… — O tot laudă pe nepoata ei care lucrează la bancă. Oftând, se aruncă în fotoliu. Vorbele vecinei atinseseră o coardă sensibilă, căci și ea se întrebase de mai multe ori dacă nu era mai bine să-și schimbe profesia. Momentele de îndoială treceau însă repede, căci îi plăceau prea mult copiii ca să o apuce pe alt drum. Era adevărat, nu câștiga cine știe ce, dar se simțea fericită astfel. — Și pe mine mă întreabă de ce sunt vânzătoare. În glasul mamei se strecură o notă de tristețe. Se măritase la nouăsprezece ani și după câteva luni de la nuntă rămăsese însărcinată, prin urmare fusese nevoită să își întrerupă studiile. — Mă duc să mă spăl, îi spuse, mai mult ca să îi abată atenția. Intră în baie întristată. Dacă ar fi câștigat mai mult, i-ar fi putut ajuta pe părinți cu bani, așa cum făcea nepoata Marcelei. Nu se vedea însă lucrând într-un birou steril, în compania dosarelor și a calculatorului. Dădu drumul la apă și se dezbrăcă, apoi turnă esență de lavandă în cadă. Se bălăci un sfert de oră, după care ieși din baie să-și întâmpine tatăl. După ce-i dădu un sărut pe obraz, se îndepărtă repede, gândindu-se că bărbatul arăta îmbătrânit și lipsit de vlagă. În ultima vreme avusese probleme la serviciu, cu niște colege tinere, abia angajate, ce se luptau pentru un post mai bun. — Ce faci? o întrebă el absent. Cum ți-a mers la meditații? — Ca de obicei, răspunse fata. Îi era milă de tatăl ei, să-l vadă astfel, umblând cocoșat, precum un moșneag șontorog. Iar lumina nemiloasă care venea de afară nu făcea decât să îi scoată în evidență ridurile de expresie și pungile vineții de sub ochi. Ar fi vrut să-l ajute cumva, cu un sfat sau o încurajare, dar știa că acesta era prea mândru din fire ca să accepte o mână întinsă. Cu un zâmbet firav, se așeză pe scaunul lui preferat și înțepeni acolo, până când Laura îl chemă la masă. Valentina îl urmă întristată, regretând că nu putea să facă

mai multe pentru părinții ei. În trecut, erau veseli și plini de viață – se duceau în excursii și se tachinau -, dar acum păreau îmbătrâniți înainte de vreme, de parcă timpul nemilos i-ar fi ajuns din urmă și i-ar fi supt de energie.

Capitolul 2 În acea seară cinară în tăcere, fără să se uite unii la alții, ca și cum ar fi fost certați. Păreau doar niște străini pe care nu-i lega decât mâncarea din tigaie. Monotonia îi îngropase sub un strat de praf, ca cel așternut pe mobilierul vechi și pe podele. Înainte să se culce, privi mâhnită pe fereastră. Când era mică, îi plăcea să îi spioneze pe vecinii din blocul de vizavi. Acele lumi suprapuse erau complet diferite: unii locuiau în apartamente curate, cu pereți albi, care aminteau de saloanele unui spital, alții stăteau într-un haos de obiecte luate din magazine de antichități. Era ca și cum s-ar fi uitat pe gaura cheii la universuri paralele, separate prin pereți de beton, ea fiind zeul care le spiona din întuneric. Dădu drumul perdelei și se întinse în pat, cu o mână sub cap. Între lumea materială și lumea de dincolo, exista un tărâm populat de strigoi și alte creaturi fabuloase, despre care mama ei îi spusese multe povești. Se întoarse pe partea dreaptă, continuând să se gândească la basmele copilăriei. Poveștile îi pără atât de reale, că se întrebase la un moment dat dacă nu cumva aveau un sâmbure de adevăr în ele. Își dădea seama că era stupid să-și pună astfel de întebări, fiindcă nu mai era un copil... Dar dacă... Somnul o invadă imediat, și nu mai apucă să-și ducă gândul până la capăt.

O trezi lătratul furios al unui câine. Înspăimântată, încercă să se ridice, crezând că se rostogolise din pat. Când deschise ochii însă, realiză că era întinsă pe trotuar, în fața unui băruleț cu ferestre mari, prăfuite. Nu era prima oară când avea astfel de vise, așa că știa că panica nu avea să o ajute la nimic. Un bețivan trecu pe lângă ea clătinându-se; când ajunse în capătul străzii, vru prima oară să o apuce la stânga, dar se răzgândi și își continuă drumul tot înainte. — Gata, Valentina, liniștește-te, șopti ea, tremurând. E doar un vis. „Un vis al dracului de real, într-adevăr“, continuă ea în gând. Se ridică în picioare tremurând și se chinui să se concentreze. De obicei era suficient să

repete de câteva ori că vrea să se trezească și coșmarul se destrăma. — Trebuie să mă deștept, murmură. Sunt acasă, nu e real… O umbră se prelinse pe sub ușa barului și se lăți pe trotuarul cenușiu. Gândurile i se încurcară, și se uită în jur, după o cale de salvare. Strada era pustie, iar lumina felinarului nu reușea să risipească întunericul ranchiunos, în care se strânseseră fantomele. Noaptea zămislea siluete subțiri, cu gâturi lungi și ramuri în loc de mâini. Disperată, o luă la fugă fără să se uite înapoi. Din beznă se desprinseră câteva dărăpănături, împrejmuite de garduri înalte de fier. Nu avea unde să se ascundă, era asemeni unui șoricel care aleargă fără rost, într-un labirint de ciment. Un tomberon răsturnat îi bară calea, și se opri să se orienteze: în dreapta era un bloc, în stânga, un restaurant. Unde să se ducă? Spectrele se apropiau cu repeziciune, și nu avea timp să își facă un plan coerent. O clipă îi trecu prin minte că poate nu visa, însă își izgoni acel gând absurd spre a nu se panica. Nu, trebuia să fie calmă și să înfrunte coșmarul, pentru a se elibera de el. Se întoarse încet și se uită la creaturile de umbră, cu chipuri hâde. Ea era stăpâna acelui vis, nu îi era frică… Alte și alte creaturi se ridicau însă din gropi și șanțuri - soldați descărnați ai răului, pe care nimic nu îi putea reține. Dar, înainte ca aceștia să ajungă la ea, un val de lumină se revărsă peste ele, iar trupurile spectrelor se topiră. Un soare alb se aprinsese deasupra străduței, și, preț de câteva minute, clădirile fură luminate ca în toiul zilei. — Din ce casă ești? răsună brusc o voce bărbătească.

Nu apucă să se dumirească cine îi vorbea, căci în același moment se trezi în patul ei. Inima îi bătea cu putere, iar transpirația îi inundase ceafa. După ce stătu o clipă să-și revină, se întinse și aprinse veioza de pe noptieră. Era prima oară când se întreba dacă nu cumva coșmarurile ei aveau o legătură cu Veghetorii despre care îi vorbea mama ei. Acei paznici neînfricați, care se luptau cu strigoii, existau oare cu adevărat? Era ridicol să ia în considerare o asemenea supoziție, și totuși…

Capitolul 3 Era o Veghetoare, nu avea cum să se înșele. Dar… cum de nu o cunoștea? Întunericul se scurgea din canalele descoperite odată cu aburul și se ridica amenințător către cer, căutând o victimă. Nu îndrăznea totuși să-l atace pe Veghetorul care îi stăvilea înaintarea. Toți strigoii știau numele lui Zori și se pitulau în adâncurile tenebrei, subjugați de frică. Bărbatul se opri în fața restaurantului, în locul în care fusese fata misterioasă pe care o salvase. Încă îi mai simțea prezența, ca un parfum ce nu semăna cu nici o mireasmă cunoscută. Își înălță fruntea și privi cerul negru, în care stelele se stinseseră demult. Familia îi încredințase, după îndelungi insistențe, o străduță pe care să o păzească. Era o misiune măruntă, pe care alți Veghetori de rang înalt ar fi refuzat-o imediat. El însă, după tot ce se întâmplase, nu putea avea pretenții prea mari. Mai merse câțiva pași, după care se opri lângă un zid pe care fusese desenat un graffiti. Cineva spărsese o sticlă în apropiere, iar cioburile sclipeau sfielnic în lumina felinarului. Era complet singur, zdrobit de beznă. De când se despărțise de Ana, nu-și mai găsise liniștea; se preumbla pe străduțe sinuoase, iar noaptea era unicul său însoțitor. Își respectase promisiunea de a nu se mai apropia de nici o femeie, cu toate că îi era greu să-și țină în frâu patima. Trupul i se aprindea, în furtuna amintirilor, căci iubita lui era peste tot, în fiecare colțișor al apartamentului. Îl căuta, îl dezmierda, iar buzele ei erau de miere și răsuflarea înmiresmată.Ar fi vrut să-și șteargă memoria, să pretindă că EA nu existase. Că avusese doar un vis frumos și atât.

Se trezi la ora nouă și, după ce făcu în duș, se duse în bucătărie să își ungă o tartină cu unt. Soneria țârâi exact în momentul în care se pregătea, plin de elan, să muște din sandviș. Bombănind, puse farfuria pe bufet și se duse să deschidă.

— Ce faci? făcu musafirul cu un zâmbet. Te deranjez? — Nu, intră. Gabriel încă îi mai făcea vizite intempestive, ca să-l verifice. Nimeni nu avea încredere în el, nici măcar domnul Elian, care susținea că îi este alături. — Vrei o cafea? îl întrebă. Nemai așteptând să primească vreun răspuns, intră în bucătărie și turnă cafea în două cești. Tânărul îi mulțumi cu amabilitate, după care se îndreptă către sufragerie. — E groaznic de cald afară, spuse el, instalându-se pe canapea. Și nu e nici măcar ora douăsprezece. Iustin îi întinse una din cești, iar apoi luă loc în fotoliu. În ultimele luni, Gabriel se deschisese către el, deși tot nu putea spune că se împrieteniseră la cataramă. Nu mai era însă nepoliticos și evita să îl atace, de parcă ar fi luat brusc hotărârea de a-și schimba atitudinea. — Uite ce este, începu tânărul. Cineva mi-a spus că te-a văzut într-un bar aseară. Era a zecea oară când îi ajungeau la ureche astfel de povești. În fiecare lună apărea câte un Veghetor care spunea că îl zărise în tot felul de localuri dubioase. Se săturase cumplit de acele zvonuri fără temei, însă nu avea cum să le oprească, căci imaginația oamenilor nu avea nici hotare, nici odihnă. — Am mai avut astfel de discuții. Știi bine că nu e adevărat. — Da, eu te cred… Doar că… — Dacă m-ai crede, nu ai mai fi aici! Gabriel luă o gură de cafea, ca să-și mascheze stânjeneala. — Iustin, spuse cu un mic oftat, îmi dau seama că ți-e greu, pentru că nu te poți căsători, dar… te rog să fii mai precaut. Nu ar fi bine să fii surprins… — Am promis un lucru și am de gând să mă țin de cuvânt, îi tăie el vorbele. Și

vreau să mă scutiți de predici! De furie, fu cât pe ce să-și verse cafeaua pe cămașă. Ca să nu facă vreun pocinog, se ridică și își lăsă ceașca pe măsuța de sticlă. — Lăsați-mă, mă voi descurca, spuse pe un ton ceva mai reținut. Gabriel îl privi ciudat, parcă cu surprindere, și realiză că acesta nu îl înțelegea; el fusese Veghetor mereu, chiar și atunci când rătăcea departe de lumină, și de aceea găsea că era nedrept să fie astfel stigmatizat. Nu voia însă nimeni să-l asculte. — Îmi pare rău, nu am venit să mă cert cu tine, se scuză tânărul, dând să se ridice. — Mai stai puțin, vreau să te întreb ceva… Gabriel se așeză la loc, cu o căutătură intrigată. — Astă-noapte, în timp ce mă plimbam, am întâlnit o fată… Cred că era Veghetoare… — Și ce e cu asta? — Nu i-am recunoscut lumina. O fi fost din alt oraș? — Probabil nu face parte din familie. Unii Veghetori n-au mai rezistat presiunii și s-au desprins, știi doar. Se aplecă să așeze ceașca pe măsuță, apoi se înălță. — Îmi pare bine că te-am văzut, îi mai spuse. Nu uita să treci mâine pe la noi. Îl conduse pe băiat la ușă, apoi se întoarse să strângă ceștile și farfuriile. Misterul se evaporase, prin urmare; necunoscuta care aterizase pe strada lui nu era din familie. Auzise și el de Veghetorii care aleseseră să trăiască precum oamenii obișnuiți, la adăpost de coșmar. Se întreba câți reușiseră să ducă vieți complet normale și câți eșuaseră. Oricât s-ar fi străduit să pară la fel ca restul semenilor, ei rămâneau altceva. De-a lungul timpului, purtaseră foarte multe nume: magi, șamani, îngeri păzitori sau semizei. Menirea lor însă nu li se schimbase – ei erau

călători pe drumul visului, păstrători ai tuturor cheilor. Întunericul le cunoștea numele și de aceea se străduia să îi doboare, profitând de orice slăbiciune, cât de mică; avea obiceiul să îi atace cu propriile lor arme și, dacă dădea greș, revenea, sub o altă formă, adesea și mai înfricoșătoare. El le cunoștea toate tertipurile și ar fi putut să le fie de folos Veghetorilor, însă, cum era văzut ca un paria, trebuia să se mulțumească cu roluri umile, care nu era pe potriva celui care ar fi trebuit să devină conducătorul familiei.

Spre seară ieși în oraș, să se plimbe. După ce dădu o raită prin Centrul Vechi, o apucă spre străduța pe care o veghea în timpul nopții. Fiecare Veghetor avea datoria de a se îngriji de un cartier al Bucureștiului atunci când locuitorii dormeau, iar duhurile întunecate se ridicau din văgăunile lor. Conducătorul familiei însă nu intervenea în lupte decât atunci când situația scăpa de sub control, fiindcă misiunea lui era alta. Când ajunse în fața zidului pictat, pe lângă care trecuse de atâtea ori în vis, înmărmuri. La lumina zilei, desenul căpăta un alt înțeles. Își lipi palma de el și închise ochii, cercetând cu ochii minții acel graffiti ciudat ce înfățișa o fată adormită. Era mișcat, deși n-ar fi putut spune de ce avea acel sentiment. Era ca și cum ar fi zărit adevăratul chip al orașului, fața lui ascunsă, pitită îndărătul blocurilor și a pubelelor. Stătu așa câteva minute, apoi se îndepărtă zâmbind. Veghetorii mai aveau astfel de gânduri; vedeau mereu frumosul dinlăuntrul urâtului, asta fiind arma lor de căpătâi, care îi îngrozea pe strigoi. Lumea de spaime a duhurilor era spulberată de lumina care oferea un nimb glorios până și gunoiului. Era greu să îndrăgești un oraș eclectic precum Bucureștiul, în care clădirile moderne se înălțau deasupra caselor boierești, căzute în paragină. Trotuarele înguste creau o senzație acută de claustrofobie, miesmele de canal îngrețoșau, aerul îmbâcsit încleia ideile. Trebuia să privești cu foarte multă atenție ca să îi vezi și cealaltă latură. Se mai uită o dată în spate, la zid, și surâse din nou; tocmai făcuse cunoștință cu un alt eu al orașului.

Capitolul 4 Își sprijini plictisită capul în mâini, așteptând ca părinții să termine de mâncat. Pândea de nu știu când un moment prielnic, ca să aducă vorba de subiectul care o preocupa. Nu știa însă cum să înceapă. Oftând, își schimbă poziția în scaun și își fixă privirea asupra ferestrei. Perdeaua din voal ascundea geamul crăpat dincolo de care se profila blocul de vizavi. — Mami, începu ea, îți amintești basmul acela cu Veghetori? Femeia tresări, ca friptă, și se întoarse spre ea. — Ce ți-a venit? De ce mă întrebi? — Vreau doar să știu… — Era o prostie, de ce ți-ai amintit de asta acum? — Oare… e posibil… să fie adevărat? Așa cum se așteptase, nu primi niciun răspuns. Tatăl ei se ghemuise pe scaun și o făcea pe surdul, însă mâna în care ținea furculița îi tremura. — Tată, își continuă ea atacul, ai ceva să-mi spui? — Termină cu prostiile, Valentina! o onestă mama ei. Și vezi că ți se răcește mâncarea! Înfuriată, fata împinse farfuria și continuă. — Astă noapte am visat că eram urmărită de niște creaturi… — Nu e prima oară când ai astfel de coșmaruri! — Da, dar cineva m-a întrebat din ce casă sunt. Nu e ciudat? — Draga mea, ai o imaginație bogată! Nu are rost să dai atenție acestor

închipuiri. Mai auzise acele cuvinte de zeci de ori până atunci; de fiecare dată când pomenea de visele ei, părinții îi puneau aceeași placă enervantă: își imagina totul, se stresa prea mult, mâncase înainte de culcare. Făcu un semn a lehamite și se ridică de la masă. Scaunul i se clătină, gata să se răstoarne, însă tatăl ei se repezi la timp și-l prinse de spătar. — Nu-mi mai este foame, spuse ea, luându-și geanta. Mă duc să mă plimb. Când se văzu în fața blocului, se uită după vecina băgăcioasă, care obișnuia să se ivească de unde nici nu te așteptai. Apoi, bucuroasă că nu-și făcuse apariția, o luă la fugă spre stația de autobuz. Știa ce avea de făcut; trebuia să găsească strada, ca să afle care era misterul Veghetorilor. Era aproape sigură că părinții îi ascundeau ceva, cu toate că nu avea nici o dovadă că în visele ei exista vreo fărâmă de adevăr. Se urcă în autobuzul aproape gol și se așeză la fereastră. Poate că umbla după o iluzie, bănuiala ei era absurdă… Își șterse transpirația cu un suspin, privind cu jind la un panou publicitar ce făcea reclamă la Cola. Se uscase de sete; își simțea pieptul încins și abia aștepta să iasă din acel vehicul care se asemăna cu o cameră de combustie. Înainte de a se da jos, își scoase din geantă ochelarii. Cenușiul blocurilor se topea în soare, de parcă orașul s-ar fi decis să treacă la alte haine, în culori mai luminoase. Totuși, voia să meargă pe acel drum până la capăt, până când avea să dea de regatul fermecat de la capătul lumii, în care muritorii nu aveau voie să calce.

Timp de câteva ore rătăci pe străduțele din Centrul Vechi, dar nu găsi ceea ce căuta - strada din vis, din câte se părea, nu era acolo. Dezamăgită, în cele din urmă, se lăsă păgubașă și intră într-un local să bea o limonadă. Chelnerul îi aduse băutura și abia atunci realiză că ea era singurul client al barului. Zâmbind, mestecă mierea lăsată la fund. Ce putea să facă? Să străbată tot orașul în lung și în lat? Era ca un copil fără minte, care se lasă călăuzit de capricii absurde.

Bucățile de gheață semănau cu niște mici iceberguri, într-un ocean cu parfum de lămâie. Sorbi din limonadă, extaziată, gândind că era exact lucru de care avea nevoie.

Ajunse acasă într-o stare mult mai bună și îi ceru iertare mamei pentru felul în care i se adresase. Femeia îi primi scuzele și evită să îi pună vreo întrebare, pesemne pentru a nu mai redeschide subiectul legat de Veghetori. Lăsă lucrurile așa și se făcu că a uitat conversația din acea după-masă, deși încă o rodea curiozitatea. Când se cuibări în pat însă, gândul îi fugi la strada enigmatică și își dori să o revadă. Era un loc care nu exista, mai mult ca sigur, decât în mintea ei zburdalnică, dar nu putea să o închidă așa ușor în magazia cu obiecte uitate. Se foi cu un suspin. Cum să afle cine erau Veghetorii? Era clar că părinții ei știau niște lucruri pe care nu voiau să i le dezvăluie, însă n-avea cum să îi oblige să vorbească. Tatăl ei nu ieșea din cuvântul consoartei, așa că n-avea nicio șansă săl convingă să deschidă gura. Iar Laura… Laura era foarte încăpățânată și n-avea să cedeze prea ușor. Probabil că era mai bine să uite acea istorioară ciudată și săși vadă de treburile ei. Își schimbă poziția și privi spre fereastră. În perdeluța de la fereastră se prinseseră iele străvezii, aduse la viață de lumina rece a lunii. Aerul era încărcat de mireasma magiei, ce pătrundea în toate colțurile. Era straniu, dar nu se temea; își dorea doar un lucru - să absoarbă vraja ce evadase din tărâmul de dincolo și să zărească cu ochii ei făpturile silfidice din legende.

Capitolul 5 Oamenii născoceau denumiri științifice pentru un singur cuvânt, atotputernic – Răul. Li se părea că astfel era mai ușor de tolerat. Unii chiar se obișnuiau cu el, considerând că era ca un fel de parazit de care nu se mai puteau descotorosi, o lipitoare care le sugea vlaga, ascunzându-se îndărătul eufemismelor. Dar Răul nu era un animăluț pașnic de companie, în ciuda abilității lui de a-și lua forme drăgălașe, încântătoare pentru ochi. Și el avea un astfel de parazit, ce-l urma pretutindeni – Diana îl spiona mereu, din tărâmul ei solitar, așteptând răbdătoare. O zărea plutind în oglinzi, o umbră cu aripi de fum, însă nu se înspăimânta. Nu mai simțea decât tristețe și regret – suferea pentru ea și pentru sufletul ei diform. Strigoii nu știau decât să deconstruiască; dacă le vorbeai despre viață, ei îți vorbeau despre moarte, dacă le vorbeai despre sens, ei îți vorbeau despre haos. Și Veghetorii aveau în interior un strigoi, la fel ca orice om. Dar strigoiul lor era așa de puternic, că avea capacitatea de a modifica realitatea în moduri inimaginabile. Lupta cu el era inutilă, nu puteau decât să-l înțeleagă și să-l îmbrățișeze cu toată compasiunea. Lumina nu purta războaie, ci scălda întreaga lume în iubire, iar înaintea ei, monștrii își pierdeau vocea și îngenuncheau neputincioși. În timp ce se îndrepta către serviciu, se gândi că asta avea să facă și el. Avea să îi vorbească Dianei despre chipul ei omenesc, despre amintiri de lumină și vise. Chiar dacă nu mai avea nimic, chiar dacă nu mai era decât o umbră a vechiului Zori, încă mai cunoștea limba Veghetorilor, limba de la începuturile lumii. Nu îi era frică de întuneric, fiindcă el însuși fusese întuneric și îi aflase abisurile și secretele.

La întoarcere, luă metroul. Îi plăcea să se contopească uneori cu mulțimea și să îi asculte glasul. O femeie așezată pe un scaun îi atrase atenția. Necunoscuta avea un rânjet nefiresc ce îi aduse aminte de manechinele din vitrinele magazinelor de haine. O privi mai bine, simțind o prezență malefică. Aducea puțin cu o vrăjitoare, cu părul ei roșu aprins, ce se asorta cu nuanța pantofilor – era un stereotip în carne și oase.

Metroul se opri în stație, iar femeia se ridică cu o mișcare nesigură, și atunci bărbatul realiză de ce avusese acea senzație neobișnuită. Vrăjitoarea avea un strigoi atașat de ea. O petrecu cu privirea până când ușile se deschiseră, lăsând-o să iasă. Veghetorii nu interveneau în astfel de cazuri, fiindcă ei nu aveau decât o singură responsabilitate – să îi păzească pe cei adormiți de duhurile ce hălăduiau între lumi. Nu se amestecau în viețile oamenilor, nu ofereau sfaturi și nu îi sileau pe alții să le dea ascultare. Nu erau o sectă religioasă, ci paznici ai lumii de dincolo.

După ce se văzu în apartament, își verifică mobilul, după care își sună tatăl. Nu mai vorbise de o săptămână cu el și i se făcuse dor. Înainte se ascundea și căuta scuze să nu-l viziteze, însă, de când rămăsese singur, încetase să-l mai considere un căpcăun fioros. — Ce faci? îl întrebă. — Sunt obosit, răspunse bărbatul. Cred că… a cam sosit timpul să îi las pe cei tineri la cârmă. Domnul Elian îi mai spusese de câteva ori că avea să-l numească pe Gabriel conducător cât de curând, dar se ferise să menționeze o dată exactă. — Băiatul e pregătit, nu am de ce să mai amân. — Eu îi voi oferi sprijinul meu. Dacă va avea nevoie de un sfat, îi stau la dispoziție. — Îți mulțumesc, fiule. Mă bucur că nu ești invidios pe el. — De ce să fiu? Ți-am mai spus, merită acest rol mai mult decât mine. Deși tonul îi era egal, simți o strângere de inimă în timp ce rostea acele vorbe, căci nu îi plăcea să-și recunoască inferioritatea deschis. — Ascultă, continuă după o mică pauză, ce mai știi de Ana? — E bine…

Răspunsul lui ezitant îl puse pe jar și imediat îl asaltă cu o mulțime de întrebări. — Iustin, e totul în ordine. Am auzit că se întâlnește cu cineva din familie. — Adevărat? Nu mă așteptam… Vocea i se stinse și nu mai reuși să continue fraza. — Îmi pare rău. Poate că n-ar fi trebuit să-ți dau vestea direct. — Am… puțină treabă… Vorbim mai târziu. Închise mobilul și-l azvârli pe masă, apoi se îndreptă către fereastră. Poate că tatăl lui avea dreptate – era un idealist nefericit. Se agăța de iubire, de chipuri de femei pe care le pierduse, închizându-se într-o lume ireală. Îi era dor de el însuși, de vechiul Iustin de care se despărțise când căzuse. Nu mai știa nici el cine era: un monstru sau doar un om chinuit. Ar fi vrut ca Veghetorii să nu-l mai privească cu groază, din cauză că avea un trecut sumbru, ci să-l accepte. Razele apusului îmbăiau blocurile, încălzind nuanțele. Orașul acela monstruos își punea amprenta asupra tuturor locuitorilor. Se străduia să îi reconstruiască după chipul și asemănarea lui, precum un zeu nemilos; îi dezmembra cu sadism, îi încuia în spații înguste, îi tortura, până când victimele se preschimbau în ființe grotești. Oamenilor le era interzis să spere, să fie fericiți, să viseze. Orice pată de culoare era imediat anihilată, fiindcă totul trebuia să fie uniform și gri. Uneori, câte-un puști se răzvrătea și picta zidurile, căutând o poartă către un oraș imaginar, în care existau flori și răsărituri. Așa probabil se născuse și desenul de pe zidul lui. Da, zidul lui, care avea sentimente, la fel ca oamenii. Deschise fereastra, ca și cum ar fi lansat o provocare Bucureștiului. Nu îi era teamă de el, fiindcă era mai puternic decât arătările lui. Era doar un pușcăriaș într-o celulă strâmtă, însă coșmarul din afara lui nu avea forța de a îi distruge tărâmul lăuntric, în care era liber. În acel moment îl simțea vibrând și îi auzea incantanțiile; se ridicau ca o voce care îl ridiculiza. Închise fereastra și îi întoarse spatele. Nu voia să îi facă pe plac și să îl urască, căci știau că monștrii jubilau atunci când reușeau să te contamineze cu răul din ei. Se duse în bucătărie și scoase din frigider carafa cu

limonadă. În timp ce-și turna în pahar, își aminti de fata pe care o întâlnise. Probabil era înfricoșată de taina Veghetorilor, de acea lume necunoscută care i se dezvăluise. Cortina se ridicase pentru o clipită, arătându-i o altă parte a realității, o fațetă stranie și înspăimântătoare, care o bulversase cu siguranță. I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu ea, dar era conștient de faptul că asta ar fi fost o încălcare a legilor familiei. Puse carafa pe bufet și se uită în zare. Nu mai plouase de o veșnicie, cerul era nemilos.

Când ajunse în lumea de dincolo, era trecut de miezul nopții. Luna cât un bănuț de argint îl însoțea din înalt, în periplul său printre umbre. Străduța prietenă îl întâmpină, iar melancolia i se risipi. Era unul dintre puținele locuri unde se simțea acasă cu adevărat. Privirea i se lăsă pe o mogâldeață ghemuită în fața unui local, crezând o clipă că strigoii se întorseseră. Făptura își ridică însă capul, și în secunda următoare se lămuri că o avea înainte pe fata pe care o întâlnise cu câteva nopți în urmă. — Vreau să-mi spui adevărul, spuse ea, ridicându-se. Cine sunteți? Muțenia lui nu o descurajă și își continuă întrebările. — Care este numele tău? Ești Veghetor? O privi în ochi, impresionat de stăruința ei. — Zori, răspunse el. Numele meu e Zori.

Capitolul 6 După ce se întoarse de la meditații, se trânti pe canapea și începu să-și vopsească unghiile, cu gândul aiurea. Numele lui era Zori… Asta îi spusese umbra fără chip din visul întunecat, înainte să dispară. Încă îi mai stăruia în auz glasul, grav și profund, în care se distingea o notă de melancolie – o voce pe care era sigură că nu avea să o mai uite vreodată. Istorioara devenea din ce în ce mai ciudată, așa că nu mai putea să o ignore. — Mamă, i se adresă ea femeii, mai știi ce am vorbit ieri? Femeia netezi fața de masă, făcându-se că nu înțelege la ce se referă. — Astă noapte m-am întors pe strada din vis… Și am văzut un bărbat… — Încetează cu poveștile astea, Val! Ești fată mare, e timpul să te maturizezi! Tocmai atunci, tatăl ei intră în apartament. Ferestrele se ciocniră cu un vuiet grav, împinse de curentul stârnit. — Bună, salută el, scoțându-și pantofii. Ce faceți? Valentina se avântă către el și-l sărută pe obraz, apoi se îndepărtă câțiva pași, să-l examineze. Bărbatul îi zâmbi stins, ca un om bolnav care vede o persoană dragă. — Ce faci, scumpo? Pari cam palidă… Te simți bine? — Mama nu vrea să mă asculte, dar… poate că tu mă vei înțelege. Mama ei scoase un suspin și clătină din cap, murmurând ceva pe un ton scăzut. — Am văzut în vis un bărbat necunoscut… Mi-a spus că-l chemă Zori. La auzul acelui nume, bărbatul îngheță brusc și abia după câteva minute reuși să o întrebe cum se încheiase coșmarul.

— Lasă prostiile astea și vino să mănânci, îi întrerupse Laura. Andrei o urmă în bucătărie supus, lăsând-o pe Valentina să își rumege întrebările. Tatăl ei păruse surprins atunci când îi dezvăluise numele necunoscutului; era sigură că nu se înșelase. Preț de o secundă, fața i se albise, iar colțurile buzelor i se curbaseră în jos, ca atunci când cineva află că tocmai s-a petrecut o catastrofă. În următoarele ore nu mai aduse vorba despre visul pe care-l avusese. Își studie însă tatăl cu multă curiozitate, de parcă ar fi fost o persoană străină. Deși nu fusese niciodată prea vorbăreț, în seara aceea părea de-a dreptul ursuz. Nu răspundea când Laura îl întreba ceva, era absent și își tot frământa mâinile cu nervozitate. Dacă ar fi fost doar ei doi, l-ar fi descusut fără teamă. Cu mama ei de față însă, nu avea șanse să-l facă să deschidă gura. Nu avea încotro, trebuia să pretindă că nu o mai interesa istorioara cu Veghetorii și să aștepte momentul potrivit pentru o nouă discuție.

Înainte de culcare, șușotelile părinților îi treziră iarăși suspiciunea, așa că se apropie în vârful picioarelor de ușa bucătăriei. — Trebuie să-i spunem, insista Andrei. Tot o să afle până la urmă. — Nu vreau să aibă de-a face cu oamenii ăia! — Dar în felul ăsta riscă să dea de necaz! Știi prea bine cine este Zori. — Voi vorbi cu domnul Elian. Îi va da el de capăt. Ca să le dea de știre celor doi că nu erau singuri, împinse ușa cu ostentație. Laura tresări, întorcându-se spre ea uimită. — Val, bâigui femeia, ce cauți… — Stai jos! îi spuse Andrei, trăgând un scaun lângă el. Tânăra se așeză fără să comenteze, așteptând ca cei doi să îi spună singuri ce

voia să știe. Bărbatul luă loc de cealaltă parte a mesei și își împreună mâinile, cu un aer serios. Câteva minute se fixară în tăcere, de parcă ar fi tatonat terenul temători, nu cumva să alunece în gol. — Val, începu tatăl ei, povestea pe care ți-am spus-o… e adevărată. Veghetorii există. Uluită, tânăra deschise gura să întrebe ceva, dar nu reuși decât să îndruge o frază incoerentă, după care amuți. —Noi am plecat din familie după ce ne-am căsătorit, fiindcă am vrut să avem o viață normală. Nu ne-am dorit să mai trăim așa, eram sătui până peste cap de lupte și coșmaruri. Furia îi dezmorți vocea deodată, și izbucni. — Și nu v-ați gândit că poate am dreptul să știu adevărul? — Ba da, dar ne-am spus că e mai bine să crești ca un copil obișnuit. Clătină din cap stupefiată, rememorând clipele în care tremurase de spaimă sub plapumă. Mereu avusese bănuiala că exista un sâmbure minuscul de adevăr în legenda Veghetorilor, iar incertitudinea o umpluse de groază. — Și Zori… cine e? spuse cu glas sugrumat. — Este… un fost strigoi, fiul conducătorului. Să stai departe de el. Privirea îi căzu pe mâinile lui mari, care o alintau în copilărie. Nici măcar o secundă nu îi trecuse prin minte că părinții ei aveau astfel de secrete și îi era greu să facă față sentimentelor tulburătoare ce năvăliseră înlăuntrul ei. — Cum fac să vorbesc cu cineva din familie? — Ce treabă ai cu ei?! vorbi de astă dată Laura. Noi avem viața noastră. — Dar… trebuie să aflu mai multe! — Ce să știi? Ți-am spus totul… Veghetorii îi apără pe oameni de duhurile rele, ți-am povestit asta deja.

Tânăra se răsuci spre tatăl ei și îi aruncă o privire imploratoare, la care bărbatul nu avu nicio reacție. Atitudinea lor o înfurie atât de tare, că își încleștă pumnii ca să nu erupă. O tratau ca de obicei ca pe o fetiță, cu toate că avea 23 de ani. Tot timpul se purtaseră așa cu ea – nu țină niciodată cont de opiniile ei, susținând că era prea imatură ca să fie luată în seamă și că nu avea experiență de viață. Dar nu, se săturase să tot fie ignorată; venise momentul să se impună în fața lor. — Vreau să discut cu ei! spuse pe un ton categoric. Dacă nu-mi spuneți ce doresc să știu, îl voi chema pe acel Zori de care vă e teamă. Numele fostului strigoi era singura ei armă contra tăcerii părinților. Era probabil o copilărie, însă nu îi venise altă idee. Spre surprinderea ei, amenințările avură d e astă dată efect, iar Laura luă de pe bufet un carnețel în care mâzgăli o adresă. — Uite, spuse, rupând foaia cu un gest nervos, ți-am notat adresa domnului Elian. Fără să o privească, se întoarse spre ea și îi întinse hârtia. —Ia asta… Și te rog să nu pomenești nimic de noi dacă te întreabă ceva.

Capitolul 7 Casele vechi, cu fațade coșcovite, îi inspiraseră mereu dezgust și teamă. Încă din copilărie, dezvoltase un soi de fobie, alimentată probabil de filmele horror la care se uita pe furiș. De fiecare dată când zărea un conac, imaginația ei zămislea strigoi cu brațe descărnate, vrăjitoare străvezii și fantome cu iz de igrasie, în zdrențe mâncate de molii. Grăbi pasul ca să lase în urmă locuințele insalubre și, după câteva minute, ajunse pe strada pe care o căuta. Trecu de un anticariat, care la ora aceea era închis, și se opri ca să se uite pe bilet. Emoția o sufoca, și se gândi cu spaimă că poate părinții o mințiseră. Povestea era așa de bizară, că niciun om întreg la minte n-ar fi crezut-o. Respiră adânc de câteva ori și își roti ochii – la numărul 21 era o vilă impozantă, renovată recent, cu ferestre protejate de grilaj de fier. Aspectul ei primitor o făcu să prindă curaj și să mărească pasul. Poarta era deschisă, așa că intră fără probleme. Înainte să bată la ușă însă, stătu în loc și încercă să-și amintească poezioara pe care intenționa să i-o spună bărbatului. Ridică mână tremurând și ciocăni de două ori, după care se dădu un pas în spate. Cum nu apăru nimeni să îi deschidă, mai ciocăni o dată, simțind cum neliniștea i se evaporă. Nu avea niciun rost să mai insiste, pesemne că domnul Elian nu era acasă. Dezamăgită, se întoarse să plece, însă, când împinse portița, fu cât pe ce să dea peste un tânăr înalt care tocmai se pregătea să intre. — Pe cine căutați? o întrebă el. Băiatul părea a fi cam de vârsta ei, însă îmbrăcămintea elegantă îl îmbătrânea cu câțiva ani. — Îl cunoașteți pe domnul Elian? îi răspunse printr-o altă întrebare. — Da, e tatăl meu.

Atunci când rosti ultimele vorbe, ochii lui albaștri sclipiră tăios, spulberându-i curajul. Deci acela era mărețul strigoi de care trebuia să stea departe… Nu era prea surprinsă, arăta exact așa cum și-l imaginase: arogant și rece. — Eu sunt Valentina… Aș vrea să… vă pun câteva întrebări. Necunoscutul o ocoli și se îndreptă către ușă cu pași mari. — Vino, îi spuse scurt, în timp ce descuia. Ușa se dădu în lături, iar băiatul intră în văgăuna de întuneric. Îl urmă înspăimântată, gândindu-se că avusese un ghinion teribil să dea nas în nas tocmai cu băiatul conducătorului, fostul strigoi. Încăperea în care păși o fermecă pe dată, iar frica o părăsi. Mobilierul în stil Victorian încânta ochiul prin culorile sale și formele unduitoare: în centrul camerei domnea o masă din mahon, înconjurată de cinci scaune cu picioare curbate, iar într-un colț stătea stingher un fotoliu - trebuia să recunoască în sinea ei că avusese prejudecăți în privința caselor vechi. Pentru a nu crea o impresie proastă, fata își compuse o expresie indiferentă și luă loc pe canapea. — D-ta ești Zori? Vocea ei răsună puțin cam tare, în liniștea din cameră, iar necunoscutul își reținu o tresărire. — Nu, răspunse el, privind-o cu suspiciune. Eu sunt Gabriel, fiul de suflet al domnului Elian. După ce aprinse veioza, se adânci în fotoliu, sprijinindu-și coatele de brațe. Draperiile grele apărau încăperea de razele fierbinți ale soarelui, ce incendiau la ora aceea orașul, astfel că figura necunoscutului era învăluită în umbră. — De unde-l știi pe Zori? continuă el. — De la părinții mei. Ei doi… au plecat din familie după ce s-au căsătorit. — Cum îi cheamă?

— Paraschiv. Băiatul rămase la fel de impasibil, de parcă numele nu i-ar fi spus nimic. Nelăsându-se descurajată de răceala lui, urmă: — Probabil că nu ai auzit de ei, a trecut mult timp. Eu… —De ce ai venit? i-o tăie el cu asprime. — Vreau să aflu mai multe despre Veghetori. — Suntem oameni obișnuiți… Muncim, ca orice persoană normală… Dar da, avem câteva reguli pe care le respectăm cu strictețe. Gabriel vorbea rar, asemeni unui profesor, iar căutătura lui severă o făcea să se simtă în fața unui judecător. Își dădea seama că nu trebuia să generalizeze, însă se întrebă, cu un fior, dacă nu cumva toți membrii familiei erau ca el. — Nu ne căsătorim decât între noi și încercăm să avem o conduită ireproșabilă, încheie tânărul. Aflase ce voise: Veghetorii erau niște sfinți, invulnerabili, cocoțați pe un soclu deasupra lumii. Era complet decepționată, fiindcă, în adâncul ei, se așteptase la cu totul altceva. — Și strigoii? zise fără chef. — Unii dintre ei sunt Veghetori a căror inimă a murit. — Inimă? Cum adică? — Adică legătura lor cu sursa s-a rupt. Iar asta înseamnă că nu pot să mai aibă sentimente pozitive. — Dar e îngrozitor! El clipi aprobator și își modifică puțin poziția, ca să tușească. Când duse mâna la gură, inelul de aur îi scânteie, și atunci Valentina își aminti că mama îi spusese în copilărie că cei din familie purtau verighete pe care era încrustat simbolul casei din care făceau parte. Era aproape sigură că Gabriel era din Casa Soarelui, la fel

ca domnul Elian și alți membri de vază. — Și Zori a fost într-o astfel de situație, însă a scăpat și acum e iarăși printre noi. — Îți mulțumesc pentru amabilitate, spuse ea, ridicându-se. El se înălță la rândul lui și o conduse la ușă. — Dacă vrei să ni te alături, poarta e deschisă, spuse în loc de rămas- bun. Te așteptăm. — Mă voi gândi. Fusese cât putea de politicoasă, deși tare îi venea să își ia picioarele la spinare. Dacă așa erau toți Veghetorii, nu dorea să mai aibă de-a face cu vreunul din ei.

Capitolul 8 Noaptea înghițise strada, lăsând la iveală doar câteva case, luminate de felinare. Făcu doi pași, căutând-o cu privirea pe fata căreia îi spusese numele de Veghetor; trotuarul era însă pustiu, ca de obicei. Dezamăgirea îl înghionti, îndemnându-l să se pună în mișcare. Zidul pictat îl aștepta înconjurat de liniște; când îl atinse, îl simți cum se trezește și se întinde să-l pipăie cu degete de fum. Îl recunoștea, bezna îi înfrățea. Pe când se îndepărta, se gândi că devenise personajul negativ în deplină cunoștință de cauză și nu avea pe cine să dea vina. Spărsese toate porțile cu furia unui demon și apoi se contopise cu întunericul până ajunsese în pragul dezumanizării. Nu avea să susțină că nu era așa, că fusese, de fapt, o victimă neputincioasă a unui strigoi. Nu îi plăcă niciodată pretextele călduțe la care apelau cei slabi pentru a-și obloji orgoliul. Nu avea nevoie de astfel de pansamente, era prea lucid ca să le accepte. Prefera să recunoască sincer că greșise. Ticăloșii erau de multe feluri, însă pe toți îi unea o trăsătură: erau ipocriți. Dacă îi acuza cineva de vreo faptă dubioasă, susțineau sus și tare că erau nevinovați și că nu se gândiseră decât la binele colectiv. Toți erau filantropi, toți agitau stegulețe albe și zâmbeau fals. El avea să dea dovadă de maturitate. Nu intenționa să se ascundă în spatele unor scuze prostești. Era adevărat, în acel univers, binele și răul erau strâns împletite, dar un personaj negativ nu avea cum să fie, în același timp, personaj pozitiv. Chiar dacă exista potențialul, chiar dacă exista sămânța de lumină, un ticălos rămânea tot ticălos. Nemernicii adorau însă subtrefugiile ieftine, care le permiteau să evadeze în cazul în care erau prinși. Răul avea flexibilitatea unei gimnaste: dacă nu reușea să corupă prin groază sau dezgust, începea să-și ia înfățișări sclipitoare. Nu cunoștea discreția, era pretutindeni; te loveai de el și în autobuz, și pe stradă, și la piață sau locul de muncă. Și era foarte vocal – urla din toți rărunchii, ca să fie auzit de martorii neatenți, iar la nevoie se tăvălea pe jos sau o făcea pe măscăriciul pentru jurnaliștii posturilor de scandal. Ținea morțiș să fie în centrul atenției și să se furișeze pretutindeni, până și în paturile oamenilor. Dacă erai religios, se deghiza în făpturi grotești ca să te înspăimânte; dacă erai ateu, lua forma dependenței de tehnologie și a

dezgustului de viață. Nu scăpai de el nici în vârf de munte sau pe insulă pustie. Monștrii erau cât se poate de reali, doar că, de cele mai multe ori, nu arătau așa cum și-i imaginau oamenii. Nu aveau coarne sau copite, ci adesea luau forme inofensive. Se deșteptă treptat, cu senzația că era cineva lângă el în pat. În prima clipă crezu că băuse prea mult și se culcase cu o necunoscută, deși în ultimul timp se strofocase să nu se mai abată de la regulile familiei. Când deschise ochii și observă părul necunoscutei, îl lovi însă o bănuială îngrozitoare. Femeia dormea cu spatele la el, iar pletele se revărsau în juru-i ca o mare de abanos. Și, deși nu făcea nicio mișcare, fu sigur că îl pândea, dindărătul liniștii. — Pleacă, îi ceru, te rog… Diana se rostogoli peste el, și atunci o văzu clar, frumoasă și ispititoare, în lumina zorilor. — Te iubesc, Iustin, îi șopti ea, aplecându-se. Dorința îl înlănțui, și un moment fu cât pe ce să abandoneze bătălia. Rațiunea însă își ridică vocea, stăvilindu-i instinctele ce se pregăteau să-l ia în stăpânire. Acea femeie, oricum ar fi arătat, era un strigoi și nu putea, nu avea voie să uite asta. Cu un icnet, se smulse din îmbrățișarea ei perfidă, iar visul se rupse brusc. Zgomotul orașului îl liniști, și o vreme dormită cu privirea la fereastra albastră. Ciripitul păsărilor îi bucură sufletul, căci îl anunță că domnia fantomelor se încheiase. Umbrele se destrămau pe măsură ce soarele căpăta putere, urcându-se pe tronul din vârful imperiului ceresc. Făcu rapid un duș, iar apoi se grăbi către birou. Mai avusese coșmaruri insidioase, în care îi apărea Diana, așa că nu se neliniștise prea tare. Se împăcase deja cu faptul că nu avea să mai scape niciodată și că trebuia să se obișnuiască cu prezența ei.

Munci fără pauză, ca să-și țină mintea ocupată, apoi se întoarse acasă pe jos. Își

făcuse un obicei din a hoinări pe străzile Bucurestiului la terminarea programului, căci plimbările în aer liber îl relaxau. În timp ce aștepta metroul, privirile îi zăboviră asupra călătorilor: îi plăcea să îi examineze din când în când pe ceilalți pe furiș, pentru a-și păcăli singurătatea. O tânără cu păr lung, șaten, îi captură atenția. Părea a nu avea mai mult de douăzeci de ani, deși expresia ochilor o maturiza. Era îmbrăcată cu o rochie galbenă, cu imprimeu floral, iar la gât purta mărgele albe, care imitau perlele. Figura ei îi era cunoscută, deși nu știa de unde să o ia. Se apropie de ea, ca să o cerceteze mai bine, iar fata, simțind privirea lui fixă, se uită stânjenită în altă parte. O undă de parfum primăvăratic îi îmbătă simțurile; copila era ca o floare a soarelui, deschisă spre lumină. — Din ce casă ești? Întrebarea îi evadă, luându-l prin surprindere. Fata tresări și se holbă la el îngrozită, strângându-și poșeta la subraț, de parcă ar fi fost amenințată de un răufăcător. Descumpănit de reacția ei, murmură câteva scuze și dădu să plece. — Zori? Numele lui de Veghetor țâșni de pe buzele ei, netemător, și atunci știu cine era tânăra din fața lui. Era ea, străina din vis. Uluit, o examină din cap până în picioare, ca și cum ar fi văzut ceva incredibil. — Tu ești…, continuă ea, retrăgându-se. Ca să o calmeze, își extinse lumina, ca o aripă enormă, iar tânăra amuți; trupul i se relaxă și mâinile îi căzură vlăguite, pe lângă corp. — Mă bucur să te cunosc, îi zise el zâmbind. Eu sunt Iustin Elian.

Capitolul 9 De când se întâlnise cu fiul de suflet al conducătorului, dăduse uitării istorioara cu Veghetorii. Părinții încercaseră să o iscodească, însă, în cele din urmă, renunțaseră la subiect, mulțumiți că fiica lor se hotărâse să se îndepărteze de familie de bunăvoie. Trecă câteva zile de la faimoasa vizită, dar tot mai revedea uneori în fața ochilor chipul lui Gabriel. Poate că toți Veghetorii erau așa, niște sfinți intangibili, pitiți îndărătul scuturilor ce se interpuneau între ei și lume. Se felicita acum că nu le dăduse niciun răspuns, căci era evident că nu avea ce căuta în rândurile lor. Ea era croită atlfel; era copilăroasă și plină de viață – uneori aeriană, alteori pusă pe șotii. Ce să caute în tărâmul lor sinistru? Coborî treptele de la metrou, fără să fie prea atentă la oamenii din jur. O dureau picioarele de la atâta mers și era nerăbdătoare să se vadă mai repede acasă. Dacă ar fi fost singură, și-ar fi scos sandalele aurii și ar fi luat-o desculță la pas. Simțindu-se privită, se uită în spate. Un necunoscut o studia cu mâinile încrucișate la piept, cu o mină ciudată. Bărbatul era frumos, aproape ireal de frumos, așa cum sunt actorii din reclame, însă farmecul lui, în loc să o vrăjească, o puse în gardă. Inima începu să îi bată sălbatic, avertizând-o că era în pericol. — Din ce casă faci parte? răsună atunci întrebarea lui. Cunoștea vocea aceea… Glasul acela profund… nu putea aparține decât strigoiului despre care îi vorbiseră părinții. Îngrozită, își apucă geanta cu ambele mâini, gata să o zbughească. — Zori? murmură. Tu ești… Bărbatul îi zâmbi larg și deodată se simți în siguranță. Nu mai avusese niciodată un asemenea sentiment; era dezarmată, complet cucerită de surâsul necunoscutului. — Mă bucur să te cunosc, spuse el. Eu sunt Iustin Elian.

Ea se prezentă pe un ton șovăielnic, încă mirată. Zori nu era deloc așa cum și-l imaginase, și se întrebă dacă nu cumva mama ei exagerase când i-l zugrăvise în acele culori sumbre, ca pe un demon scăpat direct din iad. Iustin Elian părea un ins prietenos și amabil, cu totul diferit de Gabriel. — Îmi pare rău, se scuză el, nu am vrut să te sperii. Cred că te-am luat prin surprindere. Metroul sosi în stație și ușile se deschiseră. Intrară amândoi, dar nu se așezară, ci rămaseră în picioare, față în față, ținându-se de bare. — Nu știu ce ți-au spus părinții despre noi, urmă Iustin. Bănuiesc că nu prea multe. — Despre tine mi-au zis destule, încercă ea să glumească. — Ah, deci de asta te-ai speriat așa! — Sunt dezamăgită, nu ai nici coarne și nici colți. El râse și clătină din cap. — Stai să ghicesc. Ți-au spus că sunt un soi de diavol înfricoșător. — Ceva de genul ăsta. Mi-au zis că logodnica ta prefăcută în strigoi le bântuie pe femeile care se apropie de tine. Iustin dădu capul pe spate și slobozi un hohot. Câțiva călători le aruncară ocheade întrebătoare, dar fata se întoarse cu spatele la ei. — Și ce ți-au mai spus? — Că poți să zbori. — Sper că nu ai crezut toate prostiile astea. — Nu mai știu nici eu ce să cred. Sunteți din altă lume! Îi venea așa de ușor să discute cu el, că mai că uitase că era un străin. Era ca și cum ar fi fost un prieten din altă viață peste care dăduse întâmplător. Nu mai exista niciun fel de barieră între ei doi, iar cuvintele curgeau cu ușurință,

găsindu-și rapid făgașul. Se dezmetici abia când ieși din metrou și ajunse în brațele arșiței. Strălucirea soarelui o năuci câteva secunde, și își scoase batista ca să își șteargă transpirația. — Eu merg înainte, spuse Iustin. Vii cu mine sau… — Nu, trebuie să iau autobuzul. Bărbatul dădu din cap, păstrând tăcerea. — Bine atunci, mă bucur că te-am cunoscut. Vorbele ei de rămas-bun îl siliră să iasă din muțenie. Dând din cap binevoitor, îi ură mult success cu cu același surâs dezarmant de sincer. — Și dacă ai vreo întrebare, știi unde mă găsești, încheie el, înainte de a se îndepărta.

Tot drumul se simți purtată de un entuziasm neobișnuit, care păli în momentul în care dădu nas în nas cu Marcela. Cum nu avea chef să dea explicații, se făcu că nu o vede, însă tactica nu funcționă. Femeia o ajunse din urmă și o sili să se întoarcă cu fața la ea. — Unde te grăbești așa? Nici tu bună ziua, nici nimic. — Mă iertați, nu v-am văzut. — Sigur, nu m-ai văzut, o îngână ea. Că sunt invizibilă! — Îmi pare rău, trebuie să plec, zise fata, năpustindu-se în bloc. Întâlnirea cu vecina o scoase din lumea rozalie în care plonjase, și brusc începu să se întrebe cum de se împrietenise așa repede cu Iustin. Simțise cum o vrajă se deșteaptă deodată în ea și o invadează, precum o aromă irezistibilă. Nu reușise să se apere, fiindcă nu se mai confruntase niciodată cu o asemenea magie. Îi răspunse mamei în doi peri atunci când femeia vru să știe cum fusese la meditații, apoi se închise în dormitor. Voia să afle mai multe amănunte despre el,

cu toate că se temea. Iustin o atrăgea; era ca un fruct oprit ce exercita asupra ei o fascinație ciudată. Era conștientă că nu era un om obișnuit, căci intuiția îi dăduse alarma atunci când îl zărise pentru prima oară. Era parcă prea frumos, iar în ochii lui se ascundea întunericul. Reputația lui ar fi trebuit să o sperie, însă era asemeni unui copil ce găsește o cutie împachetată în ambalaj colorat; abia aștepta să-l despacheteze și să vadă ce e înăuntru, deși intuiția urla că trebuia să fie prudentă. Se lăsă pe marginea patului, cu privirea pironită asupra ferestrei. Încă mai percepea prezența bărbatului în jurul ei, copleșitoare și magică.

Capitolul 10 Jurase că nu avea să-și mai folosească puterile, dar de astă dată își încălcase promisiunea. Își dorise ca fata aceea nostimă, care semăna cu o floare aurie, săl placă. Era oare ceva chiar atât de greșit? Se uită în sus, la cerul fără stele în care se adunaseră coșmarurile. Era din nou închis între aripile singurătății, plutind cu umbrele pe strada pe care o veghea. Pașii îi încetiniră atunci când ajunse în locul în care o întâlnise prima dată. Pe trotuar nu era însă decât un câine răpciugos ce începu să latre la el. Animalele de multe ori îi puteau simți și deveneau agresive când erau prin preajmă. Se depărtă grăbit, cu mâinile în buzunare, iar câinele tăcu și se încovrigă în fața bărulețului. Se întristă, fiindcă pe undeva sperase că avea să o revadă. Rochița ei galbenă i se gravase în memorie – era o pată de culoare ce aducea veselie și lumină. Bezna se risipi și înainte îi apăru zidul de care se atașase. Era rătăcit, nu aparținea nimănui, chiar dacă făcea parte din familie. Veghetorii tot nu-l considerau de-al lor, și probabil că lucrul ăsta nu avea să se schimbe prea curând. Se rezemă de zid și își închise ochii. Oamenii singuri erau ciudați, căci se legau sufletește de obiecte, ca de niște rude. Atunci când izolarea era copleșitoare, se împrieteneau cu pereții. Și el era la fel… Era prieten cu acea străduță ce îi cunoștea toate gândurile. Uneori se oprea și îi povestea ce mai făcuse, iar apoi aștepta răspunsul. Și atunci clădirile se deschideau către el și își dezveleau amintirile: îi vorbeau despre locuitori scandalagii, despre beții și visuri frânte. Orașul-monstru îi era recunoscător, fiindcă nimeni altcineva nu îi asculta vocea. El reușea să-l exorcizeze.

A doua zi, după ce termină munca, se hotărî să îi facă o vizită tatălui său. În timp

ce mergea, se gândi că îi plăceau mult casele vechi, fiindcă erau înzestrate cu personalitate. Chiar și-așa, nezugrăvite și scorojite de ploi, aveau o poveste a lor. Unele erau nerenovate, cu ferestre ca niște ochi speriați, altele erau înconjurate de garduri ruginite ce stăteau în picioare doar prin nu se știe ce minune. Spre deosebire de ele, blocurile erau doar o masă cenușie lipsită de identitate sau istorie. Stătu la tatăl lui doar o oră, apoi plecă acasă, dominat de o senzație apăsătoare. De câteva luni, viața lui se rezuma la o pendulare între birou și apartament, cu scurte popasuri la domnul Elian. Când se gândea că Veghetorii îl bănuiau că bea și chefuiește în fiecare noapte, îi venea să râdă... Cu amărăciune, e drept. Își aprinse o țigară și se afundă în fotoliu, gânditor. Chiar și după atâta vreme, tot îi era dor de Ana: voia să îi simtă aroma dulce, de trandafir, și să îi audă râsul melodios. O amintire de lumină se aprinse pentru o fracțiune de secundă și îi arse sufletul. Se ridică și își stinse țigara în scrumieră de pe măsuța de sticlă. Uneori își spunea că într-o zi Diana avea să se sature să-l hărțuiască și atunci… Dar nu, era mai bine să nu-și facă iluzii. Se dezbrăcă și se urcă în pat. Era prea cald ca să poată adormi cu ușurință, așa că își lăsă gândul să se preumble în voie. Nu avea cu cine să vorbească, prin urmare asculta glasul orașului: vuietul mașinilor acoperea țârâitul visător al greierilor. Tânjea după o mângâiere, după un trup cald de femeie, dar știa că îi era interzis să se mai lase copleșit de dorință. Adormi abia pe la miezul nopții și se trezi rătăcind pe străduța lui. Clădirile înghețate în beznă arătau ca niște spectre, înconjurate de cețuri. Merse câțiva pași și se opri, părându-i-se că îl striga cineva din urmă. Privi în spate surprins, dând cu ochii de o fată cu păr lung; deși chipul îi era acoperit de întuneric,îi ghici imediat identitatea, iar inima îi bătu mai repede. Un sentiment călduț se născu în el. Era ea, fata din metrou. Venise, în sfârșit, să i se alăture.

Capitolul 11 Iustin arăta diferit în vis; era mai tânăr și avea părul tuns scurt. Era însă la fel de înalt cum îl știa, iar în ochii întunecați nu scânteia nicio lumină. Nu avea încredere deplină în el, însă îl găsea, oricum, mai prietenos decât acel Gabriel, pe care-l întâlnise acasă la conducătorul familiei. El o luă înaintea ei, călăuzind-o prin mări de întuneric și lumi de umbre, cu pașii siguri ai unei persoane care-și cunoaște drumul. După câteva clipe încremeni, în fața unei case. — Urmează-mă, zise bărbatul înainte de a trece prin ușă. — Cum să fac asta…, murmură ea speriată. Își întinse mâna, însă, spre surprinderea ei, nu întâlni niciun obstacol, de parcă ușa nici n-ar fi existat. Făcându-și curaj, se strecură în locuința întunecată, la fel cum îl văzuse pe bărbat. Iustin o aștepta în sufragerie, cu mâinile cuibărite în buzunare. — Copiii mici sunt ținta preferată a strigoilor, îi explică el, fiindcă sunt mai vulnerabili, iar mintea lor este deschisă. Trebuie să ne asigurăm că nu le tulbură nimeni somnul. Tăcând, îi făcu un semn discret și se îndreptă către dormitor. Fata înlemni iarăși în fața ușii, simțindu-se ca un răufăcător care venise la furat; nu se putea obișnui nicicum cu gândul că putea pătrunde oriunde dorea. În cele din urmă, își învinse reținerile și trecu din nou prin ușă, în camera copilului. Încăperea era mai întunecată decât restul apartamentului, așa că nu desluși detaliile mobilierului. Nu reuși să zărească decât o fetiță care dormea într-un pătuț de o persoană, cu fața spre fereastră. — Totul pare în regulă, spuse Iustin. — Asta e tot? întrebă ea. Nu trebuie decât să ne plimbăm prin case? — Crezi că e așa simplu?

Neașteptând vreun răspuns, bărbatul făcu drum întors, prin sufragerie. Fata îl urmă, încă nedumerită. Părinții ei o speriaseră degeaba; viața Veghetorilor nu era chiar atât de complicată cum își închipuise. Ba chiar, dacă se gândea bine, era de-a dreptul fascinantă. — Bine, spuse bărbatul când ajunseră în stradă. Vreau să te mai duc undeva. Într-o secundă se ridică în aer și o îndemnă să vină la el. — Să zbor? îngăimă ea. Dar… nu știu cum… — Nu e ca și cum ar trebui să pilotezi un avion. E suficient să-ți dorești să te ridici de la pământ. Valentina îi ascultă sfatul și, după o clipă, se desprinse de asfalt și începu să plutească. Disperată, dădu din mâini ca o pasăre beată ce nu-și găsește direcția, încercând să se înalțe și mai sus. — Nu ești porumbel, să dai din aripi, oftă el. Fata își lipi brațele de corp, așa cum făcea Superman când își lua zborul. Știa că se purta ca o caraghioasă, însă frica o făcea să acționeze prostește. Într-un sfârșit, când se ridică în aer, se uită fără să vrea în jos și ameți. De îndată simți cu picioarele i se îngreunează și o trag către pământ. — Nu trebuie să-ți fie teamă, spuse Iustin, prinzând-o de braț. Dacă te gândești că o să cazi, asta o să se și întâmple. Fata se lăsă purtată către înalt, iar teama îi eliberă inima. Frica îi era prostească, fiindcă nu avea cum să moară în vis. Văzând că tânăra se mai relaxase, Iustin îi dădu drumul și se apropie de o fereastră. — Nu văd pe nimeni, e-n ordine, zise pe un ton scăzut. Simțind că frica o încolțește iarăși, Valentina își întinse brațele în lateral, asemeni unui cascador ce pășește pe o sârmă foarte subțire. Nu trebuia să se uite în jos… Nu trebuia… Iustin ateriză pe trotuar și îi strigă să coboare. Îl ascultă și se lăsă încet la pământ, cu inima în gât de spaimă.

— Ce e? Te-ai speriat? făcu el, râzând. Vino. O luă înaintea ei, fără să se grăbească, confundându-se cu umbrele. Ar fi vrut să fie și ea așa calmă, să umble în voie pe străzile pustii, dar lumea Veghetorilor încă o înspăimânta. Clădirile păreau a fi posedate de duhuri, iar cerul deasupra ei era mult prea negru și prea adânc. — Hai sus! îi strigă Iustin, cocoțat pe un zid. Fata zbură spre el, cu privirea la norii ce se învolburau în jurul Lunii. Lumina fantomatică a astrului se scurgea în marea de întuneric ce împânzise orașul. Zori stătea în picioare pe zidul decojit de tencuială, și o clipă avu impresia că putea să îi citească gândurile. — Mă întreb… Ce au toți cu tine? spuse ea, așezându-se lângă bărbat. De ce au născocit acele povești horror? — Poate pentru că le e teamă… Sunt cel mai puternic Veghetor din oraș, nu știu la ce să se aștepte. De unde era, putea să vadă acoperișurile caselor și blocurile, cu ferestre ca niște găvane sinistre. Se întrebă cât mai era până la răsăritul soarelui, fiindcă liniștea nopții o îngrozea. — Dar îmi iubesc misiunea. Uneori, când ascult cu atenție, aud glasul orașului, continuă Iustin. Îmi place asta. Deși nu îi înțelese cuvintele, nu îl rosti nicio vorbă. Se uită la el, cum stătea în picioare, gânditor, și se întrebă dacă Zori vorbea în acele momente cu umbrele. În acele clipe îl simțea mai aproape decât oricare alt om și avea impresia că îi putea spune tot ce avea pe suflet, cu toate că nu se întâlniseră decât de 2-3 ori. Era ciudat; cu o zi în urmă nici nu mai voia să audă de Veghetori, iar acum, deodată, își schimbase impresia. Se gândea că poate nu erau toți la fel ca Gabriel – Zori se dovedise a fi un bărbat interesant și destul de amabil, în ciuda lucrurilor care se spuneau despre el. Nu era înțelept să generalizeze. — Îți mulțumesc, spuse ea. — Pentru ce?

— Că ți-ai rupt din timp ca să-mi arăți secretele voastre. Iustin râse încet. — Ți-am arătat doar o frântură, să nu crezi că asta e tot. Fata își întoarse capul și își fixă privirea asupra orizontului. Cerul începuse să se lumineze, semn că se apropiau zorii. Îi plăcuse mereu acel moment al zilei, când fantomele nopții erau alungate de lumină, iar orașul se trezea la viață. Pe buze îi flutură un zâmbet. De fapt, nu era chiar așa de ciudat că devenise din nou preocupată de familie. Bărbatul de lângă ea avea farmecul răsăritului, numele lui de Veghetor i se potrivea perfect.

A doua zi, în timp ce mânca o tartină, se gândi să tatoneze puțin terenul și aduse iar vorba de Veghetori. Laura însă schimbă imediat subiectul, întrebând-o la ce oră se va întoarce de la meditații. — Te rog, insistă ea, trebuie să vorbim. — Nu avem ce să discutăm. — Și dacă-ți spun că vreau să intru în familie? Femeia azvârli prosopul pe masă cu un gest furios. — Încetează cu prostiile astea! Crezi că e așa simplu? Că ești într-un film cu eroi? Plecă fruntea, părându-i-se că mâncarea i se acrise în gură. Mereu le făcuse părinților pe plac: venise întotdeauna devreme acasă, nu ieșise cu prietenele la discotecă, nu aruncase bani pe haine. De astă dată însă scânteia furiei începuse să pâlpâie în ea. Laura uitase complet că nu mai era doar un copilaș pe care trebuie să-l strunești, ci un adult capabil să ia hotărâri. — Ascultă, spuse ea, calmându-se. Știu că ți se pare totul fascinant, fiindcă e ceva nou, dar… nu e așa simplu.

Dădu din cap, ca și cum ar fi fost de acord cu ea, deși în sinea ei nu era pe deplin convinsă că femeia avea dreptate. Zori îi deschisese poarta către o altă lume, în care oamenii zburau fără opreliști. Nu putea să renunțe încă și să pretindă că nu văzuse nimic.

Capitolul 12 În ultimele zile mersese doar cu metroul, sperând că avea să se reîntâlnească cu Valentina. Nu mai avusese însă noroc; oamenii ce treceau pe lângă el aveau chipuri șterse, ce se contopeau adesea. Luă loc pe un scaun și se adânci în meditație. Fata de lângă el se juca la mobil, doi tineri pălăvrăgeau lângă ușă, iar o femeie brunetă, machiată strident, scotocea în poșetă. Își încrucișă mâinile la piept, cuprins de toropeală. Nu înțelegea de ce îl încântase atât de tare fata în rochiță aurie, fiindcă nu era nici pe departe cea mai frumoasă tânără pe care o văzuse. Avea doar o aură ce-l atrăgea, cu forța unui soare. Acel sentiment nu avea nimic erotic în el, nu voia să facă dragoste cu ea, ci doar să îi fie în preajmă să se dezghețe. Se dădu jos din metrou, ușor dezamăgit, și urcă scările. Pentru a doua oară îi veni în gând că și-ar fi dorit o fiică așa cum era Valentina, să îi însenineze viața cu voioșia ei. Dacă n-ar fi fost Diana, poate că visurile lui s-ar fi împlinit și ar fi avut un alt destin. În loc să păzească o străduță lăturalnică, lipsită de importanță, s-ar fi pregătit să devină conducătorul familiei și poate că ar fi întemeiat o familie. O femeie blondă trecu în fugă pe lângă el, și avu o tresărire, crezând că era Ana. După o clipă însă își dădu seama că necunoscuta era mai înaltă decât fosta lui iubită. Era o prostie… Singurătatea țesea în jurul său mreje de vedenii. Zece minute mai târziu era deja acasă, în fotoliul său, cu un sandviș în față. Nu trebuia să se mai gândească la trecut cu regret, era inutil. Mai bine își chema amintirile de lumină, să îi țină companie cât timp soarele înroșea orizontul.

Când coborî în vis, noaptea se înstăpânise deja peste orașul amorțit. Spre bucuria lui, Valentina îl aștepta în fața bărulețului, cu un surâs timid, ce îl mișcă. Imediat se îndreptă spre ea cu pași înviorați, bucuros să o revadă.

— Ce facem acum? întrebă ea. —Mă gândeam… Făcu o pauză ca să-și adune cuvintele. — Vrei să vii la mine, să-ți arăt unde stau? — Sigur, răspunse ea mirată. Propunerea era probabil ciudată, dar își dorea ca o parte din aura fetei să rămână întipărită în camerele întunecoase, acolo unde razele nu reușeau să ajungă. Fata îl însoți tăcută pe străzile ațipite, dar când ajunseră în apartament, se opri o secundă în hol, ca să se uite în jur. — Îți place? o întrebă. — Da, e foarte multă ordine. Rosti acele cuvinte cu dezamăgire, de parcă s-ar fi așteptat la altceva. Nu îi înțelese prea bine reacția, așa că schimbă subiectul. — Nu prea are cine să-mi facă vizite, mă bucur că ai venit. Valentina intră în sufragerie și se îndreptă către bibliotecă. Gânditoare, își trecu degetele pe cotorul unui volum, apoi se răsuci să-l privească. — Eu citesc beletristică, dar… Văd că tu ai… alte gusturi. — Da, spuse el, privindu-i peste umăr. Prefer filosofia… Deși… uneori, când mă plictisesc, mai citesc și câte-un roman polițist. — Și eu care credeam că citești romane din colecția roz! glumi ea. — Femeile se dau în vânt după ele. Poate că n-ar strica să le răsfoiesc și eu puțin. Cine știe, e posibil să-mi îmbunătățesc tehnicile de seducție în felul ăsta. Se tolăni răzând pe canapea și continuă.

— Gabriel susține că singurul meu atu este aspectul fizic. O avea dreptate, nu zic nu. — Gabriel e… băiatul care locuiește acasă la domnul Elian, nu? — Da, l-ai cunoscut? — Am avut neplăcerea. Răspunsul ei sincer îl amuză, fiindcă știa ce reacție aveau oamenii când se întâlneau pentru prima dată cu fiul de suflet al domnului Elian; mulți se zăpăceau de își uitau până și numele. — Dacă Veghetorii sunt așa, mă întreb cum sunt strigoii, oftă fata. — Asta nu e o treabă pentru ființe delicate, spuse el, zâmbind. Suntem nevoiți să ne creăm armuri care să ne apere. Și da, unii dintre noi… nu sunt prea simpatici la prima vedere. — Și cum de tu nu ești așa? Întrebarea ei naivă îl întristă, căci îi aduse aminte că fata nu îi cunoștea puterile care îl transformau într-o armă redutabilă. El nu avea nevoie de armuri pentru că era anormal de puternic – era o monstruozitate. Valentina nu îi mai așteptă răspunsul, ci se ghemui pe canapea lângă bărbat. Câteva minute stătură așa, unul lângă altul, fără să-și vorbească sau să se privească, precum doi prieteni vechi care ajunseseră să comunice prin gesturi. — Aș vrea… să intru în familie, spuse ea încet. — Sfatul meu e să te gândești bine înainte. Avem viață grea, nu e așa ușor. Fata se încruntă. Era o tânără ciudată – uneori părea doar un copil inocent, dar alteori îi dădea senzația că era foarte matură și înzestrată cu o înțelepciune care nu era caracteristică persoanelor de vârsta ei. Simțea dorința de a-i ocroti lumina care-l îndemna să graviteze în jurul ei, însă nu voia să o îngrădească în vreun fel. Nu avea să îi smulgă posibilitatea de a o lua într-o altă direcție, dacă asta îi era dorința.

— Și părinții mei spun același lucru, dar… nu știu… Mă atrage modul vostru de viață. Se uită la ea. Privită dintr-o parte, Valentina semăna cu fata desenată pe zidul cu povești. Avea aceeași gură cărnoasă și același surâs sclipitor ce-l încălzea pe dinăuntru. — Ce este? De ce mă privești așa? Își mută privirea pe blocul de vizavi, clătinând din cap. Probabil că începuse săși imagineze tot felul de lucruri din cauza solitudinii în care se zbătea.

Capitolul 13 Iustin o sfătuise să se gândeascăbine înainte de a lua vreo hotărâre. Laura îi spusese același lucru, dar vorbele ei nu avuseseră același ecou în interiorul ei, fiindcă i se păruse mereu că femeia exagera când voia să o țină departe de Veghetori. Autobuzul viră la stânga, aruncând-o în direcția opusă. Speriată, se prinse cu ambele mâini de bară, ca să nu cadă în brațele călătorilor de pe scaune. Încă nu uitase incidentul ce avusese loc cu câteva zile în urmă, când fusese cât pe ce să se ia la bătaie cu matahala arțăgoasă. Deocamdată toți păreau destul de pașnici: un bătrânel citea ziarul, în vreme ce altul se plângea de guvern – subiectul favorit al pensionarilor. Când se dădu jos, respiră adânc, fericită că scăpase cu viață și de astă dată. Călătoriile cu autobuzul se prefăceau uneori în adevărate curse ale morții; căldura inabilă și aglomerația puteau fi fatale pentru persoanele sensibile. Făcu câțiva pași să-și revină și se opri să-și verifice mobilul. Mama unui elev îi trimisese mesaj de dimineață că era bolnavă și nu putea să o primească. După ce îi răspunse, își puse mobilul înapoi în poșetă și porni către casă. Era ciudat. De când aflase despre Veghetori, găsea că orașul arăta altfel. Blocurile adăposteau strigoi, iar dincolo de orizont se întindea un tărâm misterios pe care nu îl explorase complet. Nu se mai simțea ca într-o cutie sigilată, populată de clădiri grotești, fiindcă universul își arătase misterele. Iar Iustin… Iustin era ca un personaj dintr-o poveste. Bărbatul îi mărturisise că se simțea singur și că nu avea pe nimeni, deși era cel mai puternic Veghetor din oraș… Sau poate tocmai de aceea. Se întristă brusc și încetini. Oare ce ar fi zis dacă i-ar fi făcut o vizită? Știa unde locuiește, că nu era prea departe de blocul ei… În câteva minute avea să fie acolo. Se răsuci pe călcâie și o luă înapoi, către stația de autobuz. Poate că nu se cuvenea să se ducă la un bărbat singur acasă, dar Zori nu era un străin – se purtase mereu frumos cu ea și i se adresase ca unei prietene, așa că avea datoria să se intereseze de el.

Autobuzul veni după o secundă, nelăsându-i timp să se mai răzgândească. După ce urcă, își făcu loc cu greu printre ceilalți călători, deoarece mașina era arhiplină. Din fericire, nu trebui să e acel chin prea mult timp, căci locuința lui Iustin era doar la câteva stații distanță. — Cât o fi ceasul? murmură ea, scoțându-și mobilul. După cum bănuise, se făcuse deja ora șapte. Probabil că bărbatul se întorsese de la serviciu și își lua în acele momente cina. Înainte de a intra în bloc, își aranjă pliurile rochiei albe și cordonul, îmbărbătându-se singură. Zori o tratase mereu cu prietenie, nu avea de ce să aibă emoții sau să-și facă griji că nu era binevenită. Când bătu la ușa metalică însă, se temu că avusese o idee proastă să-l viziteze pe neașteptate. Dacă era cu cineva și-l deranja? — Valentina? Glasul bărbatului îi alungă frământările. Compunându-și un zâmbet cald, îl salută și-l întrebă ce mai făcea. Iustin se dădu la o parte din prag și o invită înăuntru, cu un aer nedumerit care o făcu să se rușineze. Tânăra cercetă cu privirea mobilierul, simțindu-se stânjenită. La lumina zilei, apartamentul nu mai avea atmosfera de birou aranjat cu meticulozitate, deși tot nu avea căldura unui cămin adevărat. — Mi-ai spus că nu prea ai prieteni și m-am gândit… îndrugă ea. Iustin o fixa într-un mod ciudat, de parcă s-ar fi întrebat ce căuta ea acolo. Prietenul ei din vis nu mai era nicăieri; bărbatul pe care-l avea în față nu mai avea nimic în comun cu băiatul care o însoțea în preumblări și îi vorbea despre tainele orașului. — Intră, o îndemnă el, arătându-i canapeaua. Vrei să te servesc cu ceva? Clătină din cap și păși în sufragerie. Chipul ei palid se reflecta în ochii lui întunecați, și atunci rememoră din nou avertismentele mamei. Dacă avea dreptate? Putea fi ea sigură că Iustin nu se prefăcea ca să o cucerească? — Îți mulțumesc că te-ai gândit să treci pe la mine, zise el. M-ai cam luat prin surprindere, ca să fiu sincer. Dacă știam că o să vii, aș fi cumpărat ceva de

mâncare… Se așeză încordată, cu toate simțurile la pândă. Atunci când îl cunoscuse, avusese aceeași senzație de neliniște asfixiantă. Iar bărbatul nu făcea niciun gest care ar i-ar fi putut astâmpăra spaima, ci o studia tăcut, învăluit în vechea aură sumbră, de prădător periculos. — Cred că… mai bine plec, murmură fata, ridicându-se. Iustin nu făcu niciun gest ca să o oprească, iar pasivitatea lui îi mări încordarea. În mod clar, nu avea ce căuta acolo. Când se închise ușa în urma ei, se trezi deodată la realitate și începu să se frământe. Făcuse o mare prostie să se ducă la un străin despre care nu auzise decât povești înspăimântătoare. Ce fusese în mintea ei? Iustin Elian era în fond doar un străin, un personaj bizar, ce părea zămislit de imaginația șturlubatică a unui autor de fantasy. Poate că era bine să stea departe de el.

Capitolul 14 De cum trecu pragul casei, Laura năpusti asupra ei o ploaie de întrebări, la care nu avea un răspuns clar. — Am întârziat doar o oră, spuse ea. Am pierdut autobuzul, iar următorul a venit greu. — Trebuia să-mi dai telefon. Uite ce târziu s-a făcut. — Nu mai sunt un copil, pot să am și singură grijă de mine. Femeia își strânse buzele nemulțumită, sfredelind-o cu o căutătură iscoditoare. Zâmbind împăciuitor, fata se descălță și își atârnă geanta în cuier. Părinții ei erau niște oameni foarte cumsecade, nu putea nega asta; câteodată însă o cicăleau până o scoteau din minți. Ca să nu devină impertinentă, de multe ori se făcea că nu îi aude și își vedea de treburile ei, până când aceștia se plictiseau să-și răcească gura de pomană. Strategia funcționa negreșit. — Nu ți-e foame? o întrebă Laura, calmându-se. — Nu, mama Irinei m-a servit cu niște cornulețe. Își puse papucii și o șterse în dormitor, înainte ca femeia să înceapă iar să o bată la cap. În acele momente, mintea îi vuia de gânduri confuze, pe care simțea nevoia să le ordoneze. Îl revăzu pe Iustin, nemișcat în mijlocul camerei – atât de diferit de tânărul inofensiv din vis. Cine era el cu adevărat? Aveau dreptate Veghetorii în privința lui? Se schimbă în pijama pe întuneric, iar apoi aprinse veioza de pe noptiera de la capul patului. În acea cămăruță strâmtă era înghesuită întreaga copilărie: într-un colț zăceau manuale, cu coperte prăfuite și decolorate, sertarele biroului erau pline cu creioane, rigle și calculatoare și pe dulap stăteau cuminți păpușile ei. Lucrușoarele acelea vechi o făceau să se simtă în siguranță, acasă, așa că nu le muta niciodată din loc. Se întinse în pat și oftă dezamăgită. Nu-și dădea nici ea seama ce sperase atunci

când se hotărâse să-l viziteze pe Iustin. La ce se gândise? Bărbatul era un necunoscut în care nu se putea încrede. Pleoapele i se închiseră încet, iar somnul o înveli, trăgând-o în ape fără fund.

Luna de sticlă plutea printr-un râu de întuneric. Înaintă câțiva pași și se opri uimită. Strada ce se întindea în fața ei îi era foarte cunoscută, fiindcă trecuse pe acolo de nenumărate ori, în drum spre școală. Știa atât de bine gropile, că ar fi putut merge cu ochii închiși fără nicio grijă. Privi în sus și îi veni ideea de a se înălța de la pământ, așa cum îi arătase Iustin. Se concentră, iar picioarele i se desprinseră de trotuar într-o clipită. Senzația de libertate era atât de intensă, că rămase fără suflare. De spaimă, fu cât pe ce să se lase din nou pe pământ, unde se simțea în siguranță. Cerul întunecat o atrăgea însă, și în cele din urmă se lăsă în voia entuziasmului și se înălță și mai mult, deasupra copacilor. Era incredibil, nu mai avusese niciodată o astfel de trăire! Fericită, o porni în zbor, chicotind ca un copil. Vântul o călăuzea, îndemnând-o să se avânte înainte, fără teamă, iar ea îi asculta sfatul. Nu mai existau granițe sau ziduri de care să se lovească, așa că se putea duce oriunde. După ce lăsă în urmă blocurile împietrite în beznă, se îndreptă către școală. O vreme pluti deasupra terenului de sport de care o legau multe amintiri, după care zbură către părculețul din apropiere. Era prea întuneric ca să zărească ceva, dar imaginația ei reconstrui leagănele în care obișnuia să se dea la sfârșitul orelor. Parcă vedea rochițele colegelor umflate de vânt: una albă cu guler din dantelă, alta roz, alta albastră… O boare de melancolie o învălui, dar, înainte să apuce să se cufunde în amintiri, un presentiment sumbru o puse în alertă. Cineva sau ceva se apropia de ea cu repeziciune, răscolind umbra. Înspăimântată, se îndepărtă de părculeț, străduindu-se să se deștepte. Frica însă o împiedica să se smulgă din vis, și, ce era mai rău, îi încetinea și zborul. Iar creatura era tot mai aproape, o simțea în spatele ei, pregătită să o înhațe. Nu avea unde să se refugieze sau cui să ceară ajutorul, căci pe stradă nu era nici țipenie.Tocmai când credea că totul se terminase, o pală de vânt o lovi în spate, ca suflul unei explozii. Înspăimântată, se rostogoli prin aer, iar apoi, după ce reuși să-și revină cât de cât din năuceală, privi în jur îngrozită.

— Cine ești și ce cauți aici? auzi ea o voce feminină. O fată se ivi înaintea ei, ca o fantomă ieșită din genunea nopții. Chipul ei palid era încadrat de șuvițe castanii, în vreme ce ochii, prea mari pentru o față atât de mică, o făceau să semene cu o păpușă japoneză. — Te-am întrebat ceva! insistă necunoscuta. Ești pe teritoriul Casei Vântului. Nu ai permisiunea să intri aici. Irisurile întunecate îi scânteiară de furie, iar Valentina se dădu mai în spate. Văzând că fata nu avea de gând să îi răspundă, Veghetoarea se apropie să o examineze. — Nu te cunosc. Din ce casă faci parte? — Eu nu sunt Veghetoare, murmură ea. Părinții mei au ieșit din familie. — Și părinții tăi nu ți-au spus că e periculos să umbli singură prin orașul de dincolo? — Nu am știut… Eu… Tânăra se apropie și mai mult, de parcă ar fi vrut să o atingă. În clipa următoare se îndepărtă însă brusc și îi zâmbi. — Eu sunt Alexa, se prezentă. Tu cum te numești?

Capitolul 15 Fusese surprins să o vadă la ușa apartamentului, cu acel zâmbet născut de soare. Nu îi trecuse prin minte că fata va avea îndrăzneala să-l caute, așa că apariția ei îl lăsase fără grai… și fără vlagă. Nici măcar nu reușise să o primească așa cum se cuvine sau să îi adreseze un zâmbet amabil care să spargă gheața. Își turnă vin în pahar, întrebându-se dacă nu cumva tânăra se supărase pe el, că o întâmpinase cu răceală. De la acea vizită, nu mai revenise pe strada lui, iar singurătatea începuse să-l devoreze iarăși. Luă o gură de vin și închise ochii, ca să savureze gustul dulce-acrișor ce îl făcea să uite că era închis într-un oraș căzut sub domnia urâtului. Cei care-l construiseră, în mod cert, declaraseră război culorilor. Roșul și galbenul fuseseră nimicite de la bun început; numai albastrul și verdele reușiseră să supraviețuiască pe ici, pe colo, în enclave ale frumosului. Nuanțele calde sau țipătoare erau considerate primejdioase, fiindcă le vorbeau oamenilor despre o lume în care erau liberi, prin urmare fuseseră îndepărtate cu mare grijă. Umbrele erau singurele care se simțeau bine acolo, lipite de griul asfaltului, printre maldărele de gunoi. Le zărea uneori furișându-se prin ganguri, în urma vreunui bețiv, dar nu le dădea prea multă atenție. Nu le cunoștea numele, nu îi păsa de ele. Puse paharul pe măsuța de sticlă și își aprinse o țigară. Nu-și dădea seama ce simte exact pentru oraș, dacă îl urăște cu patimă sau îl adoră. Îi detesta trotuarele înguste, străzile pline de hârtoape, aglomerația, șanțurile și blocurile; iubea însă casele vechi, cu fațade înnegrite, pe care erau zugrăvite basme uitate, cafenelele și parcurile. Îi plăcea că nu se lăsa îmblânzit și că, orice-ar fi făcut primarii, se întorcea mereu la vechiul veșmânt, murdar și zdrențuit. Nu aveai cum să te lupți cu el, avea propria personalitate. Clătină din cap zâmbind. Era la fel ca el; se răzvrătea atunci când oamenii încercau să-l schimbe. Dacă îl acceptai așa cum era însă, îți arăta și partea lui frumoasă.

Își stinse țigara și ieși din apartament, cu gând să-și cumpere pâine. Când se pregătea să traverseze strada, cineva îl salută. — Bună, auzi un glas cunoscut. Ce faci? Surprins, se întoarse, ciocnindu-se de Gabriel. — M-am gândit să-ți fac o vizită… să mai vorbim, se bâlbâi el. Tânărul era suspect de prietenos, aproape că îi venea să creadă că vorbea cu altă persoană. Îi zâmbi în răspuns și îl invită la cafeneaua din colț, ce era tot timpul deschisă. Gabriel se învoi imediat și porniră împreună. — Mi-a fost dor de tine, continuă. — Ce este? De ce ai devenit așa siropos deodată? Băiatul intră mai întâi în cafenea și abia apoi îi răspunse. — Vorbesc serios. Aș vrea să fii mai apropiat de noi, să ne spui ce te supără. Se așeză încruntat, neînțelegând unde bătea. Prefera să-l audă rostind replici caustice, căci purtarea lui binevoitoare părea a camufla ceva. Gabriel luă loc în fața lui, iar umbra îi ascunse chipul. Localul era întunecos, în ciuda ferestrelor uriașe și a lumânărelelor de pe mese. Un chelner veni imediat să le ia comanda, și apoi, după o secundă, se întoarse cu două beri. — Iustin, zise el, după un minut de tăcere, voi trece la subiect. Ți-am spus că Ana se întâlnește cu cineva… Presimțind că avea să primească o veste neplăcută, Iustin își încleștă degetele pe pahar. Zâmbetele tânărului nu fuseseră decât o introducere, după cum bănuise. — Ei bine, se pare că se va căsători cu acea persoană. Deși se așteptase să audă un lucru supărător, tot se simți tulburat. Dădu berea peste cap, ca să nu izbucnească, după care, ceva mai calm, se rezemă de spătar. — Când va fi nunta? întrebă.

— În toamnă. Cu toate că nu îi vedea ochii, ghici că băiatul îl examina cu interes. Și cum nu dorea să-l lase în sufletul său, își ascunse suferința în dosul unui surâs amar. Ana îl dăduse uitării destul de ușor, dar… până la urmă ce sperase? Că o să-l aștepte până când Diana avea să dispară, peste cine știe cât timp? — Și asta nu e tot, urmă tânărul. Vezi tu… Eu sunt cel cu care se va căsători. Tăcerea se pogorî peste ei, ca o manta de gheață. Pentru prima oară, Gabriel își pierduse siguranța. — Mi-ai cerut să am grijă de ea… Și ne-am împrietenit, se grăbi el să explice. Și-așa am descoperit că avem multe în comun. Iustin își înălță fruntea, opunându-se impulsului de a se arunca asupra băiatului și a-i învineți un ochi. — Amândoi avem o fire liniștită. Avem aceleași gusturi, ne înțelegem bine. — Și ce vrei acum? pufni Iustin. Să vă dau binecuvântarea? — Nu, am vrut doar… să te anunț. — Mulțumesc, spuse, ridicându-se. Nu uita să-mi pui invitația în căsuța poștală. Își scoase portofelul din buzunar cu mișcări nervoase și extrase o bancnotă de zece lei, pe care o aruncă pe masă. Trebuia să iasă cât mai repede din cafenea, înainte să cedeze în fața furiei și să facă un lucru regretabil. Gabriel îl ajunse însă din urmă și-l prinse de braț. — Te rog să nu te superi pe noi. — Nu-ți stă în obicei să te rogi de alții. — Gândește-te mai bine. Ana avea nevoie de cineva, s-o sprijine. Ai fi preferat să sufere după tine? Tonul pe care-l folosise și mai ales expresia îl conviseră să lase garda jos. Așa era, Ana avea dreptul să fie fericită cu altcineva, chiar dacă acea persoană purta

numele fiului de suflet al domnului Elian. Și într-un fel era mai bine astfel, că-l cunoștea pe cel cu care ea urma să se căsătorească. Măcar putea să stea liniștit, că era pe mâini bune. Gabriel era uneori cam rigid și arogant, însă aceea era doar o armură în spatele căreia se afla un suflet nobil și altruist. — Îmi pare rău, nu am chef să mai discut despre asta. Își retrase brațul și o apucă hotărât spre casă. Lumina pălise, iar cenușiul orașului începuse să se reverse peste el. Ana se transformase într-o făptură imaginară, pe care nu o atinge, într-o fantomă ieșită dintr-un cotlon al amintirilor. Pierduse până și speranța că avea să fie cu femeia cândva, într-un viitor încețoșat, pe care nu reușea să-l întrezărească nici în vis. Nu îi mai rămăsese decât dorul. Trecuse prin atâtea experiențe alături de ea - îi fusese și dușman, și amant, și prieten - , dar povestea se terminase prost.

Capitolul 16 Privi mucul din scrumieră, cu senzația că avusese o vedenie. Oare Ana fusese cu adevărat a lui? Oare nu cumva fusese doar o iluzie? Uitase atât de multe detalii; nu își mai amintea nici vocea ei, nici expresia ochilor albaștri. Tatăl lui îi spusese mai demult că se atârnase de un vis cu disperare, pentru a ieși la țărm, și că era timpul să se elibereze. Cum să te desparți însă de vise? De oameni era ușor să te separi – le ziceai să plece și închideai ușa în urma lor. Fantomele, cu toate astea, rămâneau cu tine. Mintea lui în acele clipe era un cuib de întrebări. Unele îl înțepau, altele îi zumzăiau în urechi agasant. Poate că așa era, poate că trebuia să renunțe la vise și să caute un alt drum. Își plecă fruntea și își scoase inelul mâhnit, înăbușindu-se. Știuse din copilărie că nu era făcut să fie Veghetor, cu toate astea, se agățase cu încăpățânare de numele lui din cealaltă lume și refuzase să vadă adevărul. Era prea rebel și prea pătimaș, cu totul diferit de semenii lui. Nu voise să îi dea drumul Dianei atunci când murise și se prăbușise odată cu ea, iar apoi se legase de Ana, pe care o dezamăgise. Cine mai avea nevoie de un Veghetor rătăcit? Cei din familie îl tolerau fiindcă era fiul conducătorului, dar doar atât. Dacă n-ar fi provenit din Casa Soarelui, lar fi dat afară imediat. Vântul năvăli deodată pe ferestrele deschise, aducând arome de porumb fiert. Tresări și se uită visător la perdelele umflate de curent; razele împrospătaseră culorile orașului, iar blocurile își pierdă aerul belicos, pe care-l aveau de obicei. Căldura lor nu reuși totuși să îi îndulcească amărăciunea ce îi inundase pieptul. Un ciocănit îl trezi din visare. Fără să se grăbească, se îndreptă către ușă și deschise. — De ce nu răspunzi la telefon? se rățoi domnul Elian din prag. Duminică n-ai mai venit la masă… Ai dispărut așa, fără niciun cuvânt.

Îl lăsă să intre, posomorât, apoi pătrunse în sufragerie. După discuția pe care o avusese cu Gabriel, se retrăsese câteva zile în vizuină și își închisese mobilul, ca să se rupă complet de lume. Se săturase să le dea tuturor explicații de fiecare dată când unui Veghetor i se năzărea că-l întâlnise nu se știe unde, să fie insultat sau, și mai rău, să primească vești despre nunta anului. Domnul Elian își aranjă mânecile cămășii și se lăsă în fotoliu. — Gabriel mi-a spus că a discutat cu tine, zise el. Știi că… se va căsători cu Ana. Iustin rămase în picioare, cu mâinile încrucișate. Muțenia lui îl enervă însă pe bătrân. — Nu mai fi copil! Doar nu era să te aștepte toată viața! Se așeză pe canapea fără să-l privească, țintuit în tăcere. Ultimul lucru care îi mai lipsea era să-l audă pe tatăl său ținându-i prelegeri înțelepte. Bătrânul se foi încruntat, ca și cum nu și-ar fi găsit locul, apoi, dând cu ochii de inelul de pe măsuță, scoase o exclamație de mirare. — Ce rol mai am în familie? spuse mohorât. Dacă știam că o să fie așa… Dacă știam că nu voi primi nicio misiune, nu m-aș mai fi luptat atât să redevin Veghetor. — Voi vorbi cu Veghetorii, să-ți încredințeze o sarcină mai importantă. Unicul răspuns fu un oftat. Se săturase să se tot milogească de Veghetori, pentru o fărâmă de prietenie. Nu mai putea să creadă în vechile idealuri și nu avea de ce să se mai lege ca să meargă înainte. Se chinuise atât… Și pentru ce? Ca să ajungă să păzească o stradă neînsemnată, în vreme ce Gabriel se urca pe scaunul conducătorului. Își dădea seama că nu trebuia să gândească așa, dar nu-și mai putea stăvili obida. Domnul Elian îl bătu pe umăr, apoi alunecă spre ieșire, fără să își mai ia rămasbun. Nu avu nicio reacție; era ca și cum s-ar fi pietrificat în inima tăcerii. Abia când auzi ușa închizându-se, se deșteptă și întinse mâna către măsuță să-și ia inelul.

Capitolul 17 Aruncă o privire la mobil, apoi grăbi pașii, ca să nu întârzie. Era prima oară când își dădea întâlnire cu cineva din familie, iar emoția o copleșea. Trecu pe lângă o terasă și se opri, crezând că se rătăcise. Străduțele viermuiau de lume, și trebuia să fie atentă pe unde mergea, nu cumva să se ciocnească cu vreun turist neatent. Cupola de sticlă a CEC-ului o informă că ajunsese unde trebuia, așa că prinse curaj și o luă din loc. Năucită de bucurie, se așeză pe un scaun ca teleghidată. Alexa încă nu venise, însă nu-și făcu griji. Își scoase mobilul și îl puse pe masă, din ce în ce mai nerăbdătoare. — Bună, scuze că am întârziat. O fată brunetă apăru lângă ea, de parcă s-ar fi prelins din soare. Era îmbrăcată cu un tricou negru ce se asorta cu unghiile și pe gât avea tatuat un fluture cu aripile desfăcute. — Ce este? Ce te holbezi așa? întrebă ea, instalându-se la masă. — Nu, eu doar… nu mă așteptam să arăți așa. Crezuse că le văzuse pe toate, dar se părea că se înșelase. Veghetorii nu erau, cu siguranță, niște indivizi foarte normali. Gabriel te congela, în timp ce Alexa arăta ca o cântăreață de rock ce tocmai coborâse de pe scenă. — Ce credeai? Că umblăm în robe albe și cântăm la harpă? — Nu, doar că… Da, mă gândeam că sunteți mai… Fata o fixă întrebător, făcând-o să uite ce voia să spună. În loc să fie atentă la conversație, se trezi examinându-i pleoapele date cu fard negru și cercelușul auriu din nas. — Hai să lăsăm prostiile și să trecem la subiect, spuse ea, lăsându-se pe spetează. Să nu mai umbli singură în lumea de dincolo, că poți să o pățești. Nu

cunoști regulile, nu știi să te aperi și nu faci parte din familie ca să ai vreo protecție. Comandă două beri, apoi continuă. — Nu e de joacă. La granița dintre lumi circulă strigoi și alte creaturi periculoase. — Dar ce să mi se întâmple? E doar un vis, mă pot deștepta. — Dacă te înhață, nu te vor mai lăsa să te trezești și te vor afunda în coșmar. Chelnerul apăru cu băuturile, după care se îndreptă rapid către o altă masă, la care se așezaseră doi turiști englezi. Valentina studie eticheta sticlei, strivită de privirile scrutătoare ale tinerei. Voia să îi pună atâtea întrebări, însă nu știa de unde să o apuce și cu ce să înceapă. — Ce părere ai despre Zori? întrebă ea, amintindu-și de prietenul din vis. Alexa se înnegură, surprinsă de întrebare. — Zori? Îl cunoști? — Da, suntem prieteni. — Prieteni?! Părinții nu te-au avertizat în legătură cu el? — Ba da, dar… el spune că nu e nimic adevărat. Pufnind, fata își trecu degetele prin betron. Cercelul din nas îi scânteie o clipă, prins într-o rază rătăcită. — Îți dau un sfat. Stai departe de tipul ăla, că nu e de joacă cu el. Înainte să fie primit în familie, avea obiceiul să o facă pe zburătorul… Dacă înțelegi ce vreau să spun. Valentina luă o gură de bere ca să se răcorească, căci simțea că mai avea puțin și exploda. Nădăjduise în adâncul inimii că Iustin nu era chiar așa de rău, însă Alexa îi demola toate iluziile cu necruțare. — Îmi pare rău, știu ce simți. Toate Veghetoarele au fantezii cu el… Dar nu sunt

nebune să i se bage în pat. — Nu, se apără tânăra, nu mă gândesc la astfel de lucruri. — Da, cum să nu. Un zâmbet ștrengăresc adie pe fața Alexei. — Și eu aș vrea să-mi fac de cap o noapte cu el, dar… nu știu… Țin la pielea mea prea mult. Avertismentele ei o întristară, întărindu-i temerile pe care le mai avusese. Și-l închipui stând alături de ele, cu acea mască de înger al răului. Pe ea frumusețea lui o înspăimânta, fiindcă îi părea stranie; era ca și cum ar fi provenit dintr-o altă specie, înrudită cu Homo Sapiens. Coborî privirea, trăgând de un colț al etichetei. Nu-și dorise decât să îi țină companie, fiindcă i se păruse că o înțelegea mai bine decât oricine altcineva. Intențiile ei fuseseră pe deplin curate, așa că nu înțelegea de ce îi era așa de rușine. — În sfârșit… Dacă vrei să intri în familie, pot să te învăț tot ce trebuie să știi, se oferi Alexa. — Adevărat? Ai face asta? Zâmbetul ei larg îi oferi toate răspunsurile, iar Iustin îi dispăru imediat din minte.

Capitolul 18 În nopțile următoare, Alexa o luă cu ea în orașul de dincolo. Umbrele se târau pe blocurile adormite, pătrunzând în toate crăpăturile: unele erau tăcute, ca o adiere cu aripi de spaime, altele murmurau blesteme. Noua ei prietenă îi enumerase tipurile de făpturi ale întunericului, dar nu reușise să rețină decât două denumiri, cu o sonoritate ciudată: strigoi și stăpânitori. — Nu trebuie să te temi, spuse tânăra, ghidând-o pe străzile întortocheate. Frica le atrage. Ușor de spus, greu de făcut. Cum să nu se teamă, când bezna se aduna în preajma lor? — Fă ce ți-am arătat. Slobozește-ți lumina și vor fugi, o sfătui fata. Se concentră, iar trupul ei începu să emane o lumină puternică, albă. Urlând, umbrele se retraseră înapoi în bortele lor, din pivnițe și canale. Nu părea prea complicat, însă ceva o atenționa că nu văzuse totul. Mai erau încă străzi pe care Alexa nu o dusese, fiindcă acele locuri erau primejdioase pentru o novice. — Ăștia sunt începători, spuse ea. Fug imediat. Strigoii ne dau mai mult de furcă. — Nu mi-e teamă, o asigură Valentina cu jumătate de glas. — Serios? întrebă ea neîncrezătoare. Vrei să vezi unul? Dădu din umeri, lipsită de entuziasm, însă Alexa îi luă gestul drept semn de încuviințare și îi ceru să vină. Ea i se ținu pe urme, având grijă să nu se îndepărteze prea mult, căci putea să simtă cum întunericul se îngroșa în jurul lor. Urcară câteva trepte și se oprită în fața unei uși. Lemnul vopsit în verde praz îi creă o senzație neplăcută, dar se strădui să-și ascundă tulburarea. În clipa următoare, Alexa dispăru înăuntru, iar tânăra se văzu silită să o urmeze.

Încăperea în care ajunseră adăpostea un fotoliu acoperit cu o husă veche, găurită de molii, un dulap și o bibliotecă cu rafturi pline de colb. Nu părea nimic în neregulă, însă o pânză de temeri o înfășură atât de strâns, că abia de îndrăznea să respire. — Cine e? șopti. Într-un colț al camerei, întunericul era mai dens, de parcă bezna ar fi fost atrasă gravitațional de acel loc. Lumina slabă a veiozei nu reușea să sfâșie perdeaua de coșmaruri. Ticăitul orologiul din hol deveni asurzitor, iar aerul se umplu brusc de o miasmă de carne arsă, ce o înfioră. Era cineva acolo, o creatură nevăzută, pe care o percepea cu toată ființa ei. Alexa făcu un pas în față, părând calmă… poate un pic prea calmă. Ar fi vrut să o întrebe dacă în acel colț se afla un strigoi, dar descoperi că nu mai putea vorbi. În momentul în care întunericul căpătă formă însă, căpătă răspunsul la întrebările pe care nu cuteza să le rostească. Un câine uriaș, din umbră, se închegă înaintea lor cu o privire fioroasă. — Parcă ți-am spus să nu mai vii aici, i se adresă fata. — Ce vrei, Veghetoareo? mârâi el. De ce te amesteci? Capul câinelui se vedea deslușit, dar corpul și picioarele îi erau transparente. Aspectul creaturii nu era foarte înfricoșător, însă aura ei, ca o duhoare de putreziciune, îngheța sângele în vene. O vreme stătu nemișcat, pândindu-le reacțiile, pentru a le ataca la momentul oportun. — Bătrâna e a noastră! urlă strigoiul deodată, lansându-se asupra celor două. În aceeași clipă, Alexa își eliberă energia, iar câinele fu înghițit de șuvoiul de lumină înainte să apuce să aterizeze. Valentina se holbă la ea, încremenită, întrebându-se cum de tânăra avea asemenea curaj, căci ea aproape că paralizase de frică, retrasă într-un ungher. — Se va întoarce, spuse fata, când lumina se stinse. Mereu se întorc. Apoi, amintindu-și că mai era cineva cu ea, își întoarse capul.

— Ce este? Ai leșinat de spaimă, gata? — Ai avut dreptate, nu mi-am închipuit că sunt așa înspăimântători. — Și n-ai văzut nimic încă. — Nu știu dacă… aș putea să fac ce faceți voi, zise ea cu tremur în voce. Alexa pufni ca la auzul unei glume reușite. — Strigoiul ăla era un pârlit. Cei ca prietenul tău, Zori, sunt mult mai periculoși. În timp ce fata vorbea, Valentina îl văzu cu ochii minții pe Iustin. O studia încruntat, dinlăuntrul beznei, iar chipul lui se confunda cu cel al câinelui care le atacase. Cât de mult se înșelase atunci când avusese încredere în el! Ar fi trebuit să-și asculte instinctul care o pusese în alertă acolo, în metrou, și să fie precaută. — Totuși… e unul dintre voi… — Doar cu numele. Și părinții ei îi spuseseră același lucru. De ce avea inima atât de grea, atunci? I se părea că mai existau unele lucruri pe care nu le aflase despre Zori și că fiecare avea propria variantă a poveștii. Toți se puseseră de acord doar într-o singură privință: că era un individ periculos. Putea ea totuși să le dea crezare?

Capitolul 19

Orașul se scufundase de câteva ore în infernul umbrelor, iar clădirile aduceau cu niște monștri lipsiți de trăsături distincte. Blocurile deveniseră coloși cu mii de ochi, în jurul felinarelor gravitau năluci, străzile se contopeau cu cerul negru. Cenușiul se prefăcuse într-un tunel negru fără capăt, în care se pierdeau toate drumurile.

Se opri în mijlocul trotuarului, înconjurat de talazuri de fum, și se gândi că uneori avea senzația că nu exista nimic în afară de acea lume a siluetelor diforme. Poate că orașul celălalt era doar un vis, la fel ca trecutul lui. Nu mai știa, era singur și pustiit. Se învârti în loc și se uită la norii de pâclă ce alunecau către un meleag tăcerii, în care vorbele nu-și aveau rostul. Ar fi vrut să se topească în văzduh și să se preschimbe în duh de vânt. Astfel și-ar fi uitat mâhnirea și gândul ce se întorcea mereu la ceea ce iubise. O porni înainte, în timp ce soarele se ridica din străfundurile nopții. Drumul se deschise înaintea lui, iar ochii i se umplură de lumină. Nu, se înșelase, cu siguranță mai exista și o altă lume, în care putea fi fericit. Se trezi într-o stare ceva mai optimistă, ce îi ținu companie întreaga zi. Se bucura acum că rămăsese în familie, sub protecția Veghetorilor, și în timp ce ieșea metrou, își pipăi încă o dată inelul, parcă pentru a se asigura că îl mai are la deget -bijuteria simbolică îl făcea să se simtă în siguranță. Mulțimea adunată pe trepte îl scoase din meditație și se opri ca să se uite în jur. Afară se pornise furtuna, iar trecătorii surprinși de ploaie se adăpostiseră în gura de metrou. Deși își luase umbrela, rămase câteva minute încremenit pe scară, gândindu-se că era mai bine să aștepte puțin, până se domolea potopul. Stropii săreau în toate părțile, ca niște perle străvezii și sprințare.

Aruncă o ocheadă la ceasul de la mână și se încruntă. Nu îi plăcea să piardă vremea, mai ales că se făcuse deja târziu. Tocmai voia să o ia din loc când, o fată udă leoarcă se năpusti pe scară în jos, gata să dea peste el. Pe moment fu așa de uimit, că fu cât pe ce să nu o recunoască. — Valentina? se trezi el întrebând. Tânăra se întoarse surprinsă, iar în ochii ei căprui se născu un licăr. Observând că aceasta nu avea de gând să îl salute, Iustin se apropie și îi zâmbi. — Vrei să te conduc acasă? Văd că nu ai umbrelă. — Nu, o să aștept aici, bâigui fata. Ploile de vară sunt scurte, nu cred că mai ține mult. Atitudinea ei reținută îl miră, fiindcă era obișnuit cu o altă Valentină, veselă și surâzătoare. Se întrebă cu o strangere de inimă de ce-și schimbase astfel purtarea față de el. — Îmi pare rău pentru data trecută, se scuză. M-ai cam luat prin surprindere. Nu mă așteptam să apari așa la ușa mea. — Nu, e vina mea. Uneori… sunt cam aiurită. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu e politicos să dau buzna. Iustin își ridică fruntea, iar privirea îi alunecă pe rochița udă ce dezvăluia formele fetei. Se simți tulburat, fiindcă era prima oară când o vedea pe Valentina ca pe o femeie. Până atunci o privise ca pe o puștoaică nostimă ce i-ar fi putut fi copil – o fetiță de care se atașase din cauza singurătății. Acum însă îi observă buzele roșii și se întrebă dacă gura ei avea aroma vinului dulce. — Ce este? De ce te uiți așa la mine? întrebă ea. Întinse mâna și îi dădu după ureche o șuviță umedă. Fata se înfioră, iar reacția ei îl îndemnă să prelungească momentul și să îi mângâie obrazul rece cu vârful degetelor. Îi simți răsuflarea caldă, tremurătoare, ca o adiere parfumată, iar mintea i se încețoșă. — Trebuie… să plec, bolborosi ea, îndepărtându-se.

Mâna îi căzu pe lângă corp, în vreme ce fata se strecura printre călători, alergând către ieșire. Nu încercă să o oprească, deoarece era prea confuz ca să acționeze. Dorința ce năvălise în el era copleșitoare, și îi era greu să se adune. Când se văzu acasă, își lepădă de îndată hainele și se vârî sub duș, ca să-și alunge moleșeala ciudată. Nu reuși însă să-și astâmpere fantezia ce continua să zugrăvească scene erotice. O vedea pe Valentina cum stătea și-l privea, cu apa șiroindu-i pe umeri, precum o ondină ieșită din râu, și avea impresia că era un pervers nenorocit. Era adevărat, Valentina era cu doi ani mai mică decât fosta lui iubită, însă Ana părea mult mai matură – greutățile o copseseră repede, așa că nu mai avea aerul unei copilițe inocente, ci al unei femei în toată firea. Nu se mai osteni să-și pună vreun halat, ci se aruncă dezbrăcat în pat. Probabil că avea astfel de fantezii din cauză că nu mai fusese de multă vreme cu cineva. Își puse o mână sub cap și câteva minute își imagină că o ținea în brațe pe Valentina. Trupul ei ud de ploaie îi răcorea pieptul încins, iar părul lung îl îmbăta cu parfumuri. Era ca și cum vara însăși s-ar fi întrupat într-o zână ce-l înconjura în brațele ei fierbinți. Închise ochii vrăjit, căzând într-un vis dulceag, în care o fată cu rochie aurie îl săruta.

A doua zi se trezi confuz și obosit, și avu nevoie de un sfert de oră ca să se adune și să se dea jos. Spre dimineață visase că făcea dragoste cu o necunoscută, până la epuizare. Nu-și mai aducea aminte detaliile visului, ci doar plăcerea istovitoare pe care o simțise. După ce făcu un duș, se duse în bucătărie să-și prepare micul dejun, incapabil să se dezmeticească. Așa era de zăpăcit, că fu cât pe ce să scape felia cu gem pe gresie. Mormăind o înjurătură, își mai unse o felie și se așeză la masă să mănânce. Gândul neastâmpărat i se îndreptă iarăși către Valentina, dar de astă dată reuși să îl izgonească. Trebuia să-și revină, era o prostie să gândească în felul acela la o fată pe care o întâlnise doar de câteva ori în realitate. Se părea că începuse să o ia razna din cauza abstinenței forțate. Se ridică să-și toarne cafea în cană și aruncă o ocheadă pe fereastră. Afară era

iarăși vreme frumoasă; soarele avea de astă dată aromă de dulceață.

Capitolul 20 Razele se revărsau peste orașul căzut în letargie. Cerul albastru părea la fel de încins ca asfaltul, iar aerul devenise irespirabil. Se uită la calendar, în timp ce mama ei turuia fără pauză despre faptul că totul se scumpise. Vara era pe sfârșite și în curând aveau să se deschidă școlile, iar asta nu putea decât să o bucure. Se săturase să lâncezească și abia aștepta să-și vadă copilașii de care îi era foarte dor. — Iar vorbesc la pereți, oftă femeia. — Scuze. Ce spuneai? — Te-am întrebat dacă te-ai mai întâlnit cu vreun Veghetor. — Nu, minți ea, roșind. Mama ei însă nu se lăsă dusă de nas și se încruntă la ea. — Te rog, lasă lucrurile așa. Habar n-ai în ce te bagi. Îi răspunse mamei printr-un sărut fugar pe obraz, după care dispăru în dormitor. Deocamdată prefera să nu sufle o vorbă despre aventurile pe care le avusese în orașul de dincolo, alături de noua ei prietenă. Nu era prea sigură că i se potrivea viața plină de neprevăzut a Veghetorilor și nu voia să se certe cu Laura fără rost. Se dezbrăcă și luă cartea ce o aștepta pe noptieră, însă nu se grăbi să o deschidă. Își aminti de Iustin cu un fior, încătușată de un sentiment neclar. Pe de-o parte se temea de el, pe de alta se simea tulburată. Nu mai avusese astfel de trăiri până atunci, însă în clipa când el o atinsese pe obraz, zăgazurile se rupseseră. Nu fusese decât o simplă dezmierdare, inocentă, dar privirile lui îi pătrunseseră în pori, odată cu ploaia. Nu se mai uitase nimeni așa la ea, cu atâta intensitate – era ceva obscen în acea căutătură și în zâmbetul său. Sau poate că nu era așa, iar închipuirea îi juca un renghi meschin. Strânse cartea la piept, căutând un refugiu. Acum înțelegea de ce Alexa o

avertizase; Iustin era înzestrat cu magia unui fost zburător. Fusese suficient să o atingă o dată ca să îi trezească fantezia. Nu mai avea chef de citit, mai bine se culca mai devreme. Puse romanul pe noptieră și stinse veioza, apoi se încovrigă sub cearceaf. Iustin era cu totul diferit de fostul ei prieten; nu era nici nesigur pe el, nici plictisitor, însă, în același timp, nu îi oferea sentimentul că se afla pe terenuri ferme, pe care putea călca fără teamă. Era o persoană cu un trecut dubios, prin care se perindaseră tot felul de femei, avea puteri supranaturale și strigoi închiși în dulap – nu era un ins cu care să vrei să te împrietenești. Și totuși… Când era sub forma lui Zori, Iustin îi păruse altfel, mai înțelegător și mai cald. Îi plăcuse să stea la taclale cu el și să-l asculte; era ca și cum inima i sar fi deschis și s-ar fi umplut de iubire. O boare călduță îi trecu peste față, închizându-i pleoapele. Visul în care se cufundă nu îi oferi însă liniștea pe care o căuta, ci un întuneric arzător din care se desprindeau forme neclare. După câteva secunde, realiză că se afla într-un pat antic, cu tăblie din fier forjat. Spaima o năuci și o vreme nu făcu nicio mișcare, așteptând să vadă ce avea să se întâmple. Când din marea de beznă ieși un bărbat, dădu să se ridice și să fugă. Corpul îi era însă amorțit, stăpânit de vraja ciudată a acelei încăperi. Necunoscutul se apropie și în clipa următoare își dădu seama că îl avea înainte pe Iustin, sub înfățișarea lui de om. Un parfum îmbătător de santal îi invadă nările, iar teama îi scăzu. Nu puse nicio întrebare, ci doar îl fixă pe musafir tulburată. Zâmbind, bărbatul își lepădă hainele încetișor și se urcă în pat lângă fată, cu mișcări lente, ce păreau a transmite o provocare. Avea umerii lați și un corp bine legat, poate puțin prea masiv pentru gustul ei. Când își întinse brațul către ea, rămase nemișcată, presimțind că avea să se îmbete cu arome necunoscute și dulci. Iar Iustin se grăbi să îi astâmpere curiozitatea și se aplecă spre ea. Buzele lui erau fierbinți, la fel și trupul asudat, iar păru-i ca mătasea neagră mirosea a frunze uscate și a toamnă. Plăcerea o incendie pe dinăuntru. Era prea mult, aproape că se sufoca de dorință. Voia să guste noaptea și să se contopească pe veci cu ea, în alcovul viselor. Cu un geamăt, îl trase mai aproape, până se uniră în aceeași flamă pârjolitoare.

Când se deșteptă, stătu un minut cu fața în sus, până se dezmetici complet. Ciripitul păsărilor și vuietul mașinilor o adă treptat înapoi în lumea reală, familiară și prietenoasă. Visul pe care îl avusese părea acum o amintire dintr-o lume paralelă, bogată în senzații. Se frecă la ochi și se ridică în capul oaselor, cu părul în neorânduială. O întrebare se înfiripă în mintea ei atunci, întunecându-i sufletul. Făcuse dragoste cu bărbatul cu adevărat sau avusese doar o nălucire? Îi cunoștea reputația, așa că nu găsea acea presupunere ridicolă. Zori se jucase ani de zile de-a zburătorul, cu femei necunoscute, deci era posibil să nu fi renunțat complet la niște obiceiuri înrădăcinate în el. Amețită, se sculă din pat și ieși din cameră, doar în cămășuța subțire. Era o nebunie ce se întâmplase, ar fi trebuit să îl respingă și să se zbată, nu să îl primească la pieptul ei. Nu putea nici măcar pretinde că e o victimă, fiindcă ea însăși îl atrăsese prin fanteziile obscene pe care le țesuse în minte înainte de culcare. Intră în baie și se dădu cu apă rece pe față, ca să-și înăbușe patima, repetându-și că nu simțea nimic pentru fostul strigoi. După ce se spălă, mâncă repede un sandviș, după care se grăbi să se îmbrace. Copilul la care trebuia să ajungă stătea tocmai la marginea Bucurestiului, prin urmare nu avea vreme de zăbavă. În câteva minute, își trase o rochiță pe ea, își luă geanta din cui și o șterse. Își mai aminti de Iustin abia când se urcă în autobuz și ocupă un scaun la fereastră. Nu, acel bărbat nu era pentru ea, mai bine și-l scotea din gânduri. Blocurile se perindau în viteză, iar ochii ei nu reușeau să captureze decât fragmente de imagini: panouri publicitare, trecători fără chip, mașini. Monotonia peisajului o agasa, așa că își orientă privirea către călătorii din preajma ei. O femeie trimitea mesaje pe mobil, alta sporovăia nepăsătoare la telefon, ținânduse de bară cu o mână. Plictiseala o sufoca, la fel ca aerul îmbâcsit, iar călătoria îi părea interminabilă. Ca să se adăpostească de lehamite, își luă mobilul și-l deschise, însă reveria o cuceri din nou. Acum înțelegea de ce se temuse de Iustin atunci când îl văzuse prima dată – nu era vorba decât de instinctul de conservare. Zori căra cu sine povara unei lumi sinistre pe care ea o întrezărea, și de aceea nu putea fi un iubit de nădejde. Era atrăgător, dar farmecul său era doar o armă cu ajutorul căreia își

captura victimele. Alexa îi spusese că bărbatul renunțase la vechiul drum atunci când devenise Veghetor, dar putea cineva să jure că așa era? Poate că în ascuns încă se mai hrănea cu lumina femeilor pe care le vizita în somn, sub forma unui duh. Zori părea uman și generos, și câteva săptămâni avusese încredere în el. El descuiase poarta unui tărâm vrăjit și o însoțise pe coridoare secrete. Cine era totuși în realitate? Când se dădu jos din autobuz, încă mai măcina în minte fel și fel de temeri, pe care le dădu la o parte abia când începu lecția. După ce termină meditațiile și se îndreptă spre casă, gândul îi reveni însă la vechiul subiect. Intră în bloc zăpăcită și fu cât pe ce să dea peste o vecină ce ieșea din lift. Căutătura ei mirată o făcu să se scuze și să treacă mai departe. Unde îi era capul? Dacă mai continua să plutească astfel prin nori, mama ei avea să intre la bănuieli. — Intră mai repede, o întâmpină femeia de cum o văzu. Așază-te la masă, că se răcește mâncarea. Valentina se descălță de sandale și își aruncă geanta pe un scaun, încercând să se poarte cât se poate de firesc. Ochiul ager al mamei era însă greu de păcălit. — Ce ai? De ce ești așa absentă? o descusu ea. — Nu e nimic… Sunt doar puțin obosită. Laura îi turnă un polonic de supă în farfurie și se așeză lângă ea la masă. — Nu am dormit prea bine astă-noapte. — Da, nici eu… E groaznic de cald. Bucuroasă că scăpase atât de ieftin, fata se puse pe mâncat cu poftă, iar mama ei o lăsă în pace pentru moment. Uneori o scotea din minți, însă, cum nu voia să se certe cu ea, nu îi spunea nimic. Soluția era să se mute cu chirie, dar deocamdată nu câștiga suficient ca să facă acel pas îndrăzneț. Termină repede și felul doi, apoi se postă în fotoliu, la televizor. Femeia începu iar să o bată la cap, dar, văzând că vorbea singură, abandonă discuția și se retrase în bârlog. Tatăl ei sosi după o oră de la serviciu, salvându-și astfel fiica de alte

interogatorii, căci Laura îl luă pe el în primire. Pentru moment putea să răsufle, cu toate că, în mod sigur, asediul nu se terminase. În fiecare zi o lua de la capăt: Laura începea să o descoasă cu o răbdare pe care ar fi trebuit să o investească într-o cauză mai bună, iar ea, ca o fată cuminte, era nevoită să e tot acel supliciu. Se simțea complet neputincioasă, incapabilă să se opună părinților și să evadeze.

Capitolul 21 Zori o vizită și în următoarele săptămâni, ca să îi ofere cu dărnicie plăceri întunecate. Iar ea, ca o fată fără minte, se întindea spre el rugătoare, cu toate că a doua zi dimineața i se făcea rușine că fusese atât de slabă. Intuiția îi spunea că era pe cale să se prăbușească, însă nu se putea opri. Toată ziua visa la mângâierile pe care i le dăruise Iustin, și seara se ducea la culcare devreme, nerăbdătoare să se întoarcă în brațele lui. Nu povestise nimănui acele experiențe de teamă că ceilalți ar fi certat-o aspru, așa că relația ei bizară cu zburătorul se transformase într-un secret. Într-o noapte însă, se deșteptă, încercată de senzația că nu era singură în cameră. Un pocnet o alarmă și mai tare, și se ridică în coate ca să vadă mai bine ce se petrecea. Lucrurile erau toate la locul lor și nu se zărea nicio umbră care să îi dea de bănuit. Trebuia să se calmeze și să se culce. Când își puse capul pe pernă însă, simți clar o prezență. Părul i se zburli și bătăile inimii i se accelerară, însă se strădui să nu facă nicio mișcare. Era aproape sigură acum că nu i se păruse și că în cameră se mai afla o persoană. O lacrimă fierbinte i se scurse pe obrazul drept. Făcuse o greșeală când se aruncase cu atât de mult entuziasm în vâltoarea dorinței, fără să cugete la consecințe. Zori nu era un om obișnuit, toți Veghetorii o avertizaseră că bărbatul era blestemat din cauza legăturii pe care o avusese cu strigoii. Nu degeaba se despărțise de Ana și trăia singur, precum un călugăr. Căldura îi pătrundea în piele, iar sudoarea îi acoperea fruntea, ca o membrană lipicioasă. Îi era așa de teamă, că nu mai putea respira. — Te rog, bolborosi ea. Nu o să mai fac. Îi răspunse un nou pocnet, și de astă dată se auzi și un tropăit, ca și cum cineva umbla prin încăpere. Cu un țipăt, se repezi la veioză și o aprinse. Nu era nimeni și totuși… De ce avea convingerea că o creatură invizibilă o spiona dintr-un colț? — Cine ești? șopti fata.

Niciun răspuns. Își ținu respirația și ascultă încordată, însă nu se mai auzi niciun sunet neobișnuit. — Ce faci acolo la ora asta? îi strigă Laura din sufragerie. De ce nu dormi? — Am vrut să văd cât e ceasul, minți ea. — Închide lumina și culcă-te! Făcu ce i se spusese și se întinse înapoi, cu ochii larg deschiși. Era speriată de-a dreptul… Ba mai mult de atât, era panicată. Nu uitase încă întâlnirea cu strigoiul care se luptase cu Alexa și nu putea spune că se simțea relaxată când se gândea că era posibil ca o astfel de făptură grotescă să se afle cu ea în cameră. Nu era nici Veghetoare, nici vreun soi de eroină neînfricată, capabilă să se bată cu monștri, cum erau cele din benzile desenate. Nu avea arbalete sub pat și puști ascunse printre haine. Trăgea doar nădejdea că strigoii nu aveau cum să se materializeze ca să o atace. Dacă rămânea trează, nu avea să pățească nimic… Cel puțin, așa spera. Se întoarse pe partea stângă, înfigându-și unghiile în palmă ca să nu adoarmă. Somnul îi dădea însă târcoale și, după o bătălie strașnică, până la urmă se prăbuși în beznă.

A doua zi se simți ca o somnambulă. Oricât s-ar fi chinuit, nu reușea să se deștepte complet, atât era de obosită. Cofeina o mai energiză puțin, însă nu îndepărtă complet pâcla lăsată peste mintea ei, astfel că fu silită să tragă de ea ca să ajungă la meditații. Când se sui în autobuz, se bucură că o scosese la capăt, fără să se facă de râs. Experiența înfricoșătoare din acea noapte era un avertisment pe care nu îl putea ignora- Iustin îi era interzis. La lumină, spaimele îi păreau prostești, însă nu era chiar atât de nesăbuită încât să le uite și să urmeze același drum. Și, pe măsură ce se lăsa noaptea, groaza o inunda din nou, aducând cu sine spectre și zâne rele. Străduțele pe care umbla erau mult prea pustii, iar liniștea ciudată. Se uită în spate, părându-i-se că se afla în lumea cealaltă, căci și acolo era aceeași atmosferă stranie, imposibil de pus în cuvinte.

Sudoarea i se scurgea pe grumaz și pe frunte, dar nu se opri să se șteargă. Noaptea îi absorbea tot curajul, ridicându-se atotputernică deasupra orașului, împreună cu luna. Era absurd să se teamă, însă nu își mai putea controla emoțiile. Voia doar să fugă într-un loc însorit, unde nu existau umbre și strigoi. Mări pasul, imaginându-și că era undeva pe o plajă albă, înconjurată de ape limpezi. O bărcuță se legăna pe valuri, în scântei aurii, iar în apropiere o aștepta un șezlong. Urletul unui câine îi destrămă închipuirile și realitatea își arătă iarăși chipul hâd. Un sunet cadențat de pași o făcu să se panicheze și să ia un sprint către bulevard. După o clipă încetini, simțindu-se ridicol. Era o copilărie totul: și teama ei, și acea goană nebună. De ce fugea? Spaima nu o părăsi însă complet decât în clipa când intră în apartament și încuie de două ori. — Ce e cu tine? o luă Laura la întrebări. De ce ești așa agitată? Se holbă la femeie, buimacă, de parcă aceasta i-ar fi vorbit în altă limbă. — N-am nimic, doar că… Mi s-a părut că mă urmărește cineva, răspunse după ce-și domoli respirația. — Vezi, de-asta ți-am spus să nu-ți programezi meditații la ore așa târzii. Sunt atâția nebuni pe străzi! Tatăl ei își făcu și el apariția, curios să afle amănunte, dar fata se scuză și se baricadă în baie. Imediat se repezi să se dea cu apă pe față, apoi se privi în oglindă. Avea niște cearcăne oribile, care arătau ca niște vânătăi. Se mai stropi o dată pe ochi și pe ceafă, apoi se dezbrăcă. Lumina becului împrumuta faianței albe o nuanță gălbuie, neplăcută. Nu îi plăcea… Nu îi mai plăcea nimic în acea seară.

Capitolul 22 De câteva zile se trezea ostenit și lipsit de energie, deși nu se culca foarte târziu. Uneori, înainte de culcare, se gândea la Valentina, cum arăta când cobora treptele de la metrou. Nu era de o frumusețe uluitoare, cum era Ana, însă aerul ei dulce și candid îl înmuia. Nu era nebun, să-și încalce promisiunea pe care i-o făcuse Dianei, dar imaginația sa neastâmpărată crea zeci de scenarii în care o invita pe micuța lui prietenă în oraș sau – de ce nu - la el acasă. Acele vise erau singura lui mângâiere, unica evadare din carcera dezamăgirii. De când aflase vestea că Gabriel urma să se însoare cu Ana, rărise vizitele la domnul Elian. Tânărul reușea să-l indispună chiar și când tăcea, iar tentativele lui de a-și cere iertare mai mult îl enervau. Era stupid; nu mai avea nici o legătură cu femeia, prin urmare scuzele erau inutile. Ca să nu mai spună că se simțea ca cel mai mare ratat din lume când îl auzea vorbind astfel. Nu îi mai rămăseseră decât amintirile: ochii albaștri ai Anei, luminați de iubire, dansul lor prin aer, vocea ei. — Te iubesc, Iustin. Scrumul ateriză pe parchet, dar nu se osteni să-l adune. Noaptea se scurgea din pereți și îl prindea într-o plasă de regrete. Fantome fără nume dănțuiau în jurul său, cărându-l într-o furtună de cioburi mate. Stinse țigara și se îndreptă către dormitor pe întuneric, împovărat de tristețe.

În ziua următoare, în timp ce mergea spre serviciu, avu din nou sentimentul că îi scăpa ceva. Imagini disparate i se roteau în fața ochilor: zâmbetul Anei, cerul oglindit în geamuri, soarele ce se întrezărea printre nori. Ce era în neregulă? De ce avea acea presimțire? Stătu în loc, cu privirea pironită asupra mașinilor parcate în apropiere. Când ritmul respirației îi reveni la normal, se puse iar în mișcare. Era înconjurat de asfalt, de o mare fierbinte ce îi ardea trupul. În acel oraș, verdeața era la închisoare, împrejmuită de gărdulețe vopsite în verde. Iarba nu avea voie să

crească decât în țarcurile special amenajate pentru ea. Și dacă făcea greșeala de a-și scoate capul printre dalele de beton, era imediat smulsă sau călcată în picioare până își dădea duhul. El nu înțelegea aversiunea care îi făcea pe oameni să se izoleze într-o lume artificială, îngustă și lipsită de orizonturi. Numai strigoii se simțeau în largul lor acolo.

La întoarcere, zăbovi sub un copac și încercă să-și analizeze trăirile. Presimțirea neagră era încă prezentă în interiorul său, sfredelitoare și haină, dar de astă dată reuși să ajungă la o concluzie. Era ceva legat de Valentina, asta era tot ce știa. Când sosi acasă, apartamentul îi păru ciudat de sumbru, ca și cum un monstru sar fi cuibărit în pereții albi. Făcu o baie și se culcă, muncit de tot soiul de temeri și vedenii, și când adormi, coșmarul i-o arătă pe Valentina zăcând bolnavă. Fața ei drăgălașă căpătase o culoare pământie, iar ochii încercănați îi erau adânciți în cap. Vru să se apropie, însă o forță îl respinse, dându-i brânci în adâncuri. Visul îl părăsi brusc, și când deschise pleoapele, văzu fața străvezie a Dianei. — Ai încălcat pactul, șuieră ea.

Capitolul 23 În ultimele nopți nu mai avusese coșmaruri, iar pacea se lăsase peste mintea ei. Cu toatea astea, nu se mai întorsese în lumea de dincolo, să continue lecțiile. Îndoieli amare se perindau prin sufletul ei, trăgând-o în toate direcțiile. Ba se gândea că viața Veghetorilor era prea periculoasă, ba i se făcea dor de magie și aventură. După o săptămână, primi un telefon de la Alexa. — Ce naiba e cu tine? o muștrului ea. De ce n-ai mai dat niciun semn de viață? — Nu știu dacă mai vreau să intru în familie. Mi se pare prea riscant. Vorbele ei fură urmate de un oftat care sună ca o mustrare. — Cât o să mai faci ce-ți spun părinții? Totul e riscant în viață… Și să treci strada e riscant. — A te lupta cu strigoii nu e totuna cu a trece strada! — Bine, fie. N-ai decât să te ascunzi într-o scorbură până mori! Valentina deschise gura să îi dea replica, dar își dădu imediat seama că fata închisese. Își privi mobilul rușinată, căci Alexa îi aruncase în față niște lucruri pe care le știa prea bine. Era o lașă, fiindcă se ascundea tot timpul în spatele părinților și se străduia să fie fiica cea bună, în timp ce Laura lua decizii în numele tuturor. Îi convenise de minune acest rol, pentru că îi era mai comod așa: nu trebuia să își asume riscuri, să ia hotărâri dificile sau să se certe cu mama ei. Timp de o oră întoarse povestea pe toate părțile, ajungând la o singură concluzie – era timpul să ia decizii singură. Ce-și dorea? Răspunsul îi veni instantaneu – să fie liberă și să trăiască așa cum credea de cuviință, fără să mai caute scuze sau să se teamă. Își luă poșeta și dispăru înainte ca mama ei să o vadă. Știa deja ce trebuia să facă și n-avea de gând să se mai răzgândească. Alexa îi arătase drumul, nu trebuia

decât să o ia pe calea ce se deschisese înaintea ei și să nu mai șovăie. Casele vechi, pe lângă care mai trecuse o dată, o purtară din nou într-un București interbelic, ce mirosea a igrasie și a mobilă veche. Basoreliefurile coșcovite în stil Art Nouveau încă o mai înspăimântau; din fericire, locuința domnului Elian era renovată, iar aspectul gotic se rătăcise pe sub straturile de var și vopsea. Împinse portița ce se deschise cu un scârțâit și urcă treptele de la intrare într-un suflet. — Bună seara, făcu bătrânul surprins, când o văzu în prag. — Îmi pare rău, nu vreau să vă deranjez… Eu sunt Valentina, am mai fost aici… — Ah, da… Gabriel mi-a spus despre tine. Intră, te rog. Conducătorul părea amabil și prietenos, spre deosebire de fiul său de suflet. În sfârșit, dăduse peste un Veghetor normal, care nu arăta nici a star rock, nici a tiran. Lumina veiozelor oferea sufrageriei o căldură care lipsea în timpul zilei. Mobilierul somptuos era mai puțin intimidant, deși încă păstra, în ornamentele lui, o aroganță strivitoare. — Stai jos, o invită bătrânul. Cu ce să te servim? O femeie smochinită aștepta în dreptul ușii, cu o mină serioasă. — Fă, te rog, un ceai de fructe, comandă el, văzând că fata nu intenționa să vorbească. Servitoarea se făcu nevăzută de îndată, precum duhul din lampă, iar fata se trezi singură cu conducătorul Veghetorilor. Ochii lui negri îi aminteau de Iustin, de un Iustin uman și sincer, în care te puteai încrede. — M-am gândit bine, începu ea, și cred că aș vrea să intru în familie. — Crezi? o îngână el. Draga mea, asta nu e o joacă. Nu poți să vii și să pleci când ai chef.

Stânjenită, îi ocoli privirea dojenitoare și continuă. — Aș vrea să știu la ce trebuie să mă aștept. Care sunt riscurile… — Dacă vei intra în familie, vei fi sub protecția Veghetorilor, iar strigoii nu vor îndrăzni să te atace. Dar… întotdeauna va exista un oarecare risc. Dacă ești slabă și temătoare, vor pune stăpânire pe tine. Ușa de la intrare se deschise și în vestibul răsună o voce bărbătească. Valentina dădu să se ridice, dar se dezechilibră și căzu înapoi în fotoliu. — Ai idee ce e cu Iustin? întrebă vizitatorul, pătrunzând în sufragerie. De câteva zile nu mai răspunde la telefon. Tăcând, Gabriel – căci el era musafirul – îi adresă fetei o ocheadă întrebătoare, care o sili să se înalțe din nou și să îi dea bună ziua. Tânărul îi răspunse la salut cu indiferență, apoi luă loc pe un scaun. — Știi cum e, spuse domnul Elian. Când e supărat, se închide în carapace și nu mai scoți nimic de la el. Simțind că asista la o conversație care nu o privea, fata își luă rămas bun în grabă și o apucă spre vestibul. Pe când se pregătea să iasă însă, prinse din zbor continuarea discuției și zăbovi puțin, ca să tragă cu urechea. — Ar trebui să se bucure pentru ea, că l-a uitat. Nu asta se presupune că trebuie să facă un Veghetor care iubește necondiționat? —Crezi că tu te-ai bucura că iubita ta se mărită cu altul? — E fosta. Nu mai sunt împreună de nu știu când. Valentina se strecură afară fără să facă niciun zgomot, pentru a nu se da de gol că le ascultase conversația. Aflase fără să vrea un lucru important – faptul că Iustin suferea din cauză că fosta lui logodnică era cu altcineva. Visele în care el îi apăruse, dacă se gândea bine, păreau oarecum neverosimile, iar acum avea confirmarea; bărbatul era interesat de altă persoană.

Mai târziu, după ce se vârî în pat, gândul îi călători iarăși la Zori. Oare era bine? Oare Gabriel avea motive să fie îngrijorat? După spaima pe care o trăsese atunci când i se năzărise că era un strigoi în camera ei, se luptase să și-l smulgă din minte pe Iustin. Acum însă teama îi părea prostească, precum un reziduu al unui infantilism de care voia să se detașeze. Mobila veche pocnea tot timpul, nu era ceva neobișnuit. Ce s-ar fi făcut dacă ar fi locuit în casa domnului Elian, printre dulapuri și cufere din alte secole? Doar nu mai era copil, să se pitească sub plapumă de frica zmeului de sub pat. Mustrările pe care și le adresă sieși o îmbărbătară cât de cât, însă, după ce închise lumina, se înfofoli bine în cearceaf. Până la urmă… nu putea ști ce creaturi umblau noaptea prin camerele întunecoase.

Când intră în lumea de dincolo, câteva minute pluti pe aripa vântului. Nu voia so caute încă pe Alexa, fiindcă nu avea răspunsuri. Nu avusese timp să discute pe îndelete cu conducătorul, așa că rămăsese la fel de nehotărâtă. Într-o clipită se ridică deasupra blocurilor și se uită de jur-împrejur, ca să-și dea seama unde se afla. Locuința lui Iustin era în apropiere, poate că nu strica să treacă pe la el. Învingându-și îndoiala, o porni în zbor către apartament, plină de elan. Se frământase de atâtea ori fără temei, din cauza unor fantasme, în vreme ce Veghetorul era muncit de durere. Se lăsase influențată de Alexa mult prea ușor și îi pusese în cârcă tot felul de păcate imaginare, când de fapt ea era cea care râvnea la fructul interzis. Voia să îl vadă și să îi spună multe lucruri: că nu era singur, așa cum credea, și că o avea pe ea.

Capitolul 24 Întunericul se prelingea în el odată cu orele, adunându-se în talazuri negre. Obosise să se mai zbată și să pretindă că era un Veghetor obișnuit, din teama de a nu rămâne singur. Poate că era mai bine să nu se împotrivească și să se lase carat de ape, oricât de întunecate ar fi fost. Se tolăni pe canapea, iar privirile i se rătăciră în beznă. Nu se mai dusese pe străduța pe care trebuia să o păzească, fiindcă simțea că nu avea niciun sens să mai facă asta. Nimic nu avea sens: nici numele de Veghetor, nici misiunea sa, nici bătălia cu el însuși. — Iustin? Glasul Valentinei îl îmbrățișă, ca o melodie de care îi fusese dor. Nu îi răspunse însă decât în momentul în care fata avansă către el, lăsându-se îmbăiată în razele lunii. — Tatăl tău e foarte îngrijorat. M-a speriat și pe mine, ca să spun drept. Deși îi era pe undeva recunoscător că venise, nu se putu împiedica să nu îi replice tăios că nu avea nevoie de nimeni. Fata cu toate astea nu se mânie, ci doar îl privi cu o tristețe grăitoare. — Știu de ce ești supărat. E vorba de Ana, nu? Numele fostei iubite pluti prin încăpere, înfășurat în melancolie. Acum înțelegea ce era cu Valentina, iar gestul ei de prietenie îl înduioșă.Tânăra mereu făcea lucruri care îl impresionau, cu o generozitate de care nu era pe deplin conștientă. — Trebuie să pleci. — Nu plec până nu-mi spui ce s-a întâmplat. O privi, mirându-se să o audă vorbind cu atâta hotărâre. Era ca și cum copila aruncase masca sfielii, arătându-se sub adevăratul ei chip, de războinică

îndârjită. Cu un surâs, se ridică și vru să îi mai spună ceva, dar spaima îl amuți. O umbră dușmănoasă creștea îndărătul fetei, întunecând camera pe măsură ce se apropia de ei. — Pleacă! îi cerul el. Acum! Umbra alunecă pe trupul ei, preschimbându-l în fum, iar lumina lunii fu înghițită de tenebre. Spaima îl făcu fărâme, căci își dădu seama că Diana o înhățase pe fată. Întinse un braț s-o apuce, dar mâna lui nu întâlni decât un abur rece. Șoptind numele Diei, se agăță de întuneric și îi trimise strigoiului o amintire de lumină. Și atunci Dia își întoarse fața către el și o văzu, înconjurată de cireși înfloriți, frumoasă ca una dintre ielele care îi ademeneau pe trecătorii singuratici. În părul negru îi crescă sute de flori albe, iar rochia diafană părea țesută din fire de argint. Își amintea așa de bine de acel moment, în care o sărutase pentru prima oară pe cea care avea să îi devină logodnică… — Dia, îi rosti el numele pentru a doua oară, adu-ți aminte cât ne-am iubit. Femeia clipi și în irisurile negre crescură arbori, iar trupul i se prefăcu în trunchi scorburos. Implorând-o să nu plece, o înconjură cu brațele până se contopi cu lemnul aspru. Speriată, femeia o luă la fugă către inima codrului – o nălucă albă, ce zbura cu iuțeală, căutând să se elibereze. Îi era greu să țină pasul cu ea și să o urmărească printre tufișuri, dar nu exista altă cale să o aducă în lumină. Mai avea puțin, încă un pas… Prinzând-o din urmă, o înșfăcă cu hotărâre și o târî înapoi în parcul din amintire. — Nu face asta, gemu ea, zbătându-se. Un fum înecăcios începu să îi iasă rochie, și cât ai clipi, corpul i se prefăcu în scrum în brațele lui. Când se deșteptă, o clipă se gândi cu amărăciune că dăduse greș. Fusese o prostie, desigur, să încerce să învie amintirile de lumină ale unui strigoi, dar nu știuse ce altceva să facă. Își întredeschise pleoapele cu greutate și vru să se ridice, însă razele soarelui îl orbiră și rămase întins pe spate. Avea un sentiment ciudat, că ceva era schimbat, însă abia când soarele fu acoperit de nori își dădu seama că nu se mai afla la el în apartament, ci acasă la tatăl lui.

— Iustin. Vocea Dianei îi susură în urechi, mângâietoare. Se răsuci uimit, așteptându-se să vadă un chip hâd, dar avu surpriza să constate că în locul monstrului stătea o fată cu plete negre. — Ce mult am dormit! spuse ea. Îi luă câteva minute să priceapă că tânăra de lângă el era însăși Dia, sub forma ei omenească, atât era de bulversat. — Am avut un vis așa de urât! Mă bucur că m-am trezit. Păstră tăcerea, zdrobit de temeri și întrebări încâlcite. Fosta lui logodnică arăta schimbată, de parcă cineva i-ar fi șters o parte din trăsături, și doar ochii mari îi rămăseseră aceiași. Se uită mai bine la ea și deodată îl lovì bănuiala că aceea era ocazia la care sperase. O adusese unde voia, îi deșteptase amintirea de lumină și, în felul acela, o descătușase de întuneric. Nu era prea sigur cât timp avea, așa că trebuia să se grăbească. — Așa este, spuse el, accentuând fiecare cuvânt, a fost doar un coșmar. Ea se mulțumi să surâdă, dar nu batjocoritor, ci cu iubire, iar asta îl încurajă să o ia în brațe. Diana stătu cuminte ca un copil, deschizându-se ca să îi primească energia. Și când se desprinse de el, camera în jur dispăru și simți cum se prăbușește într-o lume fără ziduri. Un ocean lăptos îl înghiți, și în acea clipă se gândi că murise. Cu cine se lupta? Nu mai știa. Chipuri dragi treceau prin fața lui, și deodată îl invadă nostalgia. Îi era atât de dor de acel Iustin din trecut, care nu cunoștea amărăciunea! Acel Iustin avea speranțe, putea visa, era iubit… Își cunoștea prea bine țelul, iar viitorul nu era incert. Misiunea sa era închisă în inelul pe care domnul Elian i-l întindea, cu toată încrederea. Întinse mâna să-l ia, când o voce masculină îi spulberă visul.

Capitolul 25 O mână caldă îi atinse fruntea, și când deschise ochii, își văzu tatăl. Stătea pe marginea patului, cu o figură speriată, de parcă s-ar fi petrecut o nenorocire. Expresia lui nu îl impacientă fiindcă știa că bătrânul se frământa chiar și atunci când nu avea motive reale de îngrijorare. Cu ani în urmă, când era mai tânăr, se stăpânea cu ușurință, însă anii îi știrbiseră dârzenia. — Valentina a venit într-un suflet la mine, să-mi spună că ai fost atacat de strigoi, spuse el. A fost Diana, nu? Dădu din cap, incapabil să scoată vreun sunet. — Trebuia să ne anunți că ai probleme. Te-am fi ajutat să o ții la distanță. Știi doar că poți să contezi pe mine. Închise ochii, simțindu-se pentru prima oară norocos că avea un tată. Măcar nu era al nimănui, asemeni întunecaților pe care îi zărise patrulând prin locuri singuratice. Dormi câteva ore și se trezi spre seară, ceva mai întremat. De astă dată, Gabriel era cel care-l veghea, postat la căpătâiul patului. — Cum te simți? îl întrebă tânărul. Tata s-a dus să cumpere ceva și m-a lăsat pe mine aici. Se căzni să se ridice în șezut, cu privirea la el. Băiatul era doar în cămașă, iar părul i se ciufulise, semn că nu se mai pieptănase de multișor. Cu un oftat, își săltă perna și se rezemă de ea, bănuind că nu avea să scape de tânăr prea curând. — Cred că am reușit să o alung pentru moment, îi zise. Nu îi mai simt prezența. Și pentru că Gabriel deschise gura să îl întrebe cum reușise să facă asta, i-o luă înainte și îi povesti că trezise amintirile de lumină ale Dianei. — Dar e o nebunie! Nici nu e de mirare că ai ajuns în halul ăsta! se revoltă el. Ești inconștient?!

Enervându-se, se înălță în picioare, ca și cum ar fi vrut să plece. Se calmă însă rapid și se așeză picior peste picior, pe un scaun. Preț de cinci minute își aruncară priviri încruntate, dar în cele din urmă băiatul se dădu bătut. Mohorându-se și mai mult, se înclină în față și își încrucișă degetele. Iustin tăcu, presimțind că avea să audă niște lucruri neplăcute, despre care nu era pregătit să discute. Dar Gabriel nu se lăsă înfrânt de tăcere și începu o frază incoerentă care aducea foarte mult cu una dintre scuzele jalnice pe care fusese nevoit să le mai asculte de câteva ori. — Uite ce e, o luă el de la capăt. Sper că nu mai ești furios pe mine… din cauză că mă voi căsători cu Ana. Nu vreau să… — Nu mai sunt supărat, îl asigură bărbatul, retezându-i vorbele. Recunosc, am fost furios la început, dar a trecut. — Nu o spui doar așa? Ești sigur? — Da, sunt. Tata avea dreptate, nu trebuie să mă mai agăț de vise. Rosti ultimele cuvinte cu toată convingerea, pentru a-l încredința că renunțase la fosta lui iubită. Știa ce era în sufletul său, că băiatul îl considera încă un rival, și voia să-l împace. — Unele vise sunt atât de frumoase, că e greu să renunți la ele. Dar… cred că a sosit timpul să mă desprind. Gabriel zâmbi mulțumit, iar cuta de pe frunte îi dispăru. Nu îi era deloc dificil să îi ghicească sentimentele, faptul că se simțea ușurat să afle că fostul iubit al Anei nu mai reprezenta o amenințare. Nu îl putea condamna, pentru că și el ar fi avut probabil astfel de frământări dacă ar fi fost în locul său. — Să ai grijă de Ana, e o fată bună, îi spuse. — Voi avea mare grijă, zise băiatul, clipind mulțumit. Dacă ai ști de când mă tot gândesc la ea… — Ah, deci de asta te purtai așa urât cu mine! Erai gelos. — Da, poate că eram… puțin.

Tânărul tăcu încurcat și își schimbă poziția pentru a se calma. Era ciudat; de obicei Gabriel juca rolul judecătorului integru ce-l apostrofa pe acuzat. De astă dată însă, rolurile se inversaseră, iar tânărul se trezise într-o situație cu care nu era obișnuit. I-ar fi fost ușor să profite și să se amuze câteva momente pe seama lui, însă era prea obosit pentru astfel de șarade. — Nu ai de ce să fii trist, Iustin. Tatăl tău te iubește mult. Și chiar și eu… — Nu, te rog, fără dulcegării. Știi doar că mă enervează. Băiatul se ridică de pe scaun mulțumit, dar, înainte de a ieși, se întoarse. — Ești demn de numele de Veghetor, spuse el în loc de rămas-bun. Sper să fii fericit. Ușa se închise cu un sunet sec, ce semăna cu o concluzie. Visul se încheiase pentru totdeauna, Ana nu mai era a lui. Ultimele cuvinte ale tânărului îi deschiseseră în inimă abisuri, fiindcă în acele momente se simțea foarte departe de fericire.

Capitolul 26 Nu le spusese părinților nimic despre strigoiul care o atacase în apartamentul lui Iustin. După ce îi alertase pe Veghetori, se ascunsese în dormitor, terifiată de ceea ce trăise. Creatura aceea monstruoasă o urmărea peste tot, chiar și atunci când era înconjurată de lumina soarelui. Alexa aproape că o convinsese să intre în familie… Putea ea însă, după o astfel de experiență, să mai aibă curajul de a se avânta pe același drum? Se minuna cum de Veghetorii erau capabili să trăiască așa, suspendați între două lumi atât de diferite. Una era normală, plictisitor de monotonă, în timp ce alta era asemeni unui coșmar labirintic. Înconjurându-și picioarele cu brațele, cugetă la Iustin. Ar fi fost frumos să se intereseze de el, dar sfiala o împiedica. Dacă se arăta prea preocupată, tatăl lui avea să suspecteze că între ei doi era ceva, și nu dorea să nască bănuieli neîntemeiate. Mobilul sună tocmai când voia să iasă din cameră. Când văzu numele celui care o căuta, răspunse imediat, cu sufletul la gură. — Vreau să-ți mulțumesc pentru că ne-ai chemat, spuse domnul Elian. Ne-ai fost de mare ajutor. — Iustin… e bine? — Da, a scăpat. Să sperăm că îl vor lăsa în pace. Își strânse pleoapele ușurată, slobozind un mic oftat. Iustin era teafăr, nu mai conta nimic altceva. Atunci când îl visase, îl bănuise de tot felul de lucruri: că încerca să o atragă într-o cursă, că își reluase obiceiurile din tinerețe, că era un monstru. Dar în acele clipe se gândea că, în cazul că era ceva real în acea poveste, bărbatul căutase o consolare atunci când aflase că Ana urma să se mărite cu altul. Deși… era posibil să nu fie așa… Nu știa nimic clar.

În dimineața următoare își reaminti de Iustin și se întristă. De ce îi păsa așa de mult de sentimentele lui? Nu cumva se îndrăgostise? În timp ce se dădea cu ruj, își imagină că-l săruta la fel ca în vis și se înfioră. Dacă ar fi auzit ce simțea, Alexa s-ar fi prăpădit de râs și ar fi numit-o fătucă naivă. Și nu ar fi putut decât să o aprobe, fiindcă numai o prostuță s-ar fi aruncat în brațele unui bărbat atât de straniu. Ce avea el de oferit, în afară de plăcere? Își azvârli rujul în poșetă și ieși din bloc, chinuită de aceleași întrebări supărătoare. Când ajunse în stație, primi mesaj că elevul era la bunici; murmurând o înjurătură, își vârî mobilul în buzunar și o luă către casă. Apariția vecinei însă o făcu să se oprească și să se întrebe dacă nu era mai bine să se întoarcă din drum. Avu o clipă de ezitare, apoi, ascultându-și intuiția, o apucă în direcția opusă. Și dacă dădea o raită pe la Iustin? În felul acela avea să să se lămurească, în sfârșit, care erau intențiile bărbatului și dacă visele în care el îi apăruse erau reale. Tot drumul își făuri fel și fel de planuri. Ba se hotăra să-l întrebe direct ce simțea pentru ea, ba se răzgândea. Era stupid, se purta ca o adolescentă îndrăgostită de profesorul de matematică, după care tânjea jumătate din clasă. Ușile se deschiseră exact când începuse să aibă dubii că făcea ce trebuie, așa că fu silită să se pună în mișcare. Sări jos și se îndreptă sprintenă către blocul lui Iustin, iar în câteva minute ajunse. Spre disperarea ei, îi deschise fiul de suflet al domnului Elian, însuși temutul Gabriel. Privirea lui mirată o puse într-o încurcătură teribilă, din care încercă să iasă printr-o întrebare timidă. — Ce face Iustin? Eram foarte îngrijorată… și-așa că… ei bine… iată-mă. — Intră, o îndemnă el, ascunzându-și surprinderea. Cred că se va bucura să te vadă. Fata păși în sufragerie, simțindu-se destul de inconfortabil. Dacă ar fi bănuit că avea să dea peste tânăr acolo, n-ar mai fi venit. Ce își spunea oare despre ea? Probabil că era una dintre iratoarele lipsite de minte ale zburătorului.

— E în dormitor, îi spuse el. Dădu din cap cu un zâmbet șters și intră în camera bărbatului, însoțită de privirile curioase ale băiatului. Iustin își săltă capul de pe pernă când auzi scârțâitul ușii, crezând că era Gabriel. Când o recunoscu, se ridică imediat în coate și o rugă să ia loc. — Îmi pare rău, îi spuse repede, după ce ea se așeză. Din cauza mea… a trebuit să treci printr-un asemenea pericol. — Nu e vina ta. Să nu mai vorbim despre asta. Gabriel ieși din încăpere, dar lăsă ușa puțin crăpată. Bucuroasă că rămăseseră singuri, fata îl studie pe bărbat, descoperind că arăta slăbit și palid, de parcă ar fi fost bolnav. Își pierduse complet farmecul primejdios și acea aura întunecată, ce atrăgea și înspăimânta în egală măsură. Nu îi displăcea însă acest lucru, fiindcă acum îl găsea mult mai uman. Privirea cercetătoare îi alunecă în jos. Pieptul lat îi era dezvelit, iar părul ondulat i se răvășise, transformându-se într-o claie neagră. — Diana a plecat, am reușit să o alung, continuă el. Să sperăm că nu se va întoarce, deși… cu strigoii nu se știe niciodată. Aceea era ocazia pe care o așteptase. — Asta înseamnă că te vei împăca cu Ana? — Cum de ți-a venit ideea asta? se minună el. Ana se va căsători cu Gabriel. — Da, dar ai putea să împiedici nunta. Dacă o iubești cu adevărat… Iustin se uită spre ușă neliniștit, ca pentru a verifica dacă nu cumva fratele lui trăgea cu urechea. — Dar ea nu mă mai iubește pe mine. Și în afară de asta… Nu sunt chiar atât de nemernic, să-l trădez pe Gabriel. Scânteia nădejdii se aprinse în ea. Dacă ar fi știut ce însemnau pentru el nopțile în care făcă dragoste, poate că ar fi reușit să ajungă la niște concluzii. Spera din suflet să nu se înșele.

— Sunt sigură că vei găsi pe altcineva… Vreau să spun… Se poticni în cuvinte și roși. — Îmi închipui… că mai sunt și alte Veghetoare care te plac. — Nu prea cred, răspunse el cu îndoială. Cine ar vrea un om cu o logodnică strigoi? Iustin nu părea deloc dispus să se deschidă. Îi dădea răspunsuri banale, având grijă să ocolească subiectele sensibile, care l-ar fi adus pe drumul confesiunilor. La un moment dat îi dădu prin cap să îl întrebe direct dacă uitase visele în care o vizita, dar rușinea o împiedică, fiindcă nu erau suficient de apropiați ca să discute despre astfel de intimități. În plus, dacă el nu pomenea nimic de asta, era mai bine să nu insiste. Înainte de a pleca, îi strânse însă mâna și îi spuse să o caute dacă avea nevoie de un prieten. El îi mulțumi, cu o politețe rece care o descurajă să mai zăbovească. Întristată, își luă rămas bun și ieși din apartament la fel de nedumerită ca atunci când sosise. Nu aflase decât că Iustin nu avea să reînnoade relația cu Ana, însă acel detaliu nu o liniștise complet. Voia mai mult: să i se furișeze în suflet și să îi cerceteze sentimentele, ca să îl cunoască cu adevărat. Bărbatul poseda atâtea chipuri, că habar n-avea ce să mai creadă despre el: ba era un Veghetor vrăjit, ba era zburător, ba om.

Capitolul 27 Culorile toamnei se războiau de o săptămână cu cenusiul orașului. Mai întâi se îngălbeniseră frunzele copacilor, apoi iedera căpătase o nuanță ruginie, iar la sfârșit iarba se uscase. Bătălia avea să fie caștigată, în cele din urmă, de atotputernicul alb, dar deocamdată pigmenții roșietici zugrăveau orice colțișor al orașului. Își înălță privirea către nori. Jumătate de cer era întunecat, jumătate era luminos. Iuți pașii, sperând că avea să ajungă acasă înainte să înceapă ploaia. Mirosea deja a furtună și a praf, iar câțiva stropi i se prelinseseră pe obraji. Avu noroc. Potopul se porni de-abia când intră în bloc. — Ce naiba…, murmură, împiedicându-se de prag. Se sprijini de perete ca să nu cadă, după care urcă treptele. Când pătrunse în apartament, observă că cerul se luminase și mai mult și că vântul răscolea norii fereastra bucătăriei se transformase într-un tablou renascentist. Își scoase pantofii și se postă în fața geamului, ca să ire apusul auriu. Se urni abia când norii se topiră în văzduhul răzvrătit, iar bezna inundă orașul. După ce își mai verifică o dată mesajele, căzu pe gânduri. Gabriel începuse să îi pună întrebări stânjenitoare despre relația lui cu Valentina: unde se cunoscă, dacă era ceva între ei. Și de parcă asta nu era de ajuns, tatăl lui îl mustrase că „umbla“ cu o fată care nu era din familie. — Nu ai de ce să o mai faci pe sfântul, comentase Gabriel. De asta a reapărut Diana, recunoaște. Era o prostie să încerce să îi contrazică, fiindcă cei doi erau atât de siguri că știau adevărul, că nici măcar nu-l mai ascultau. Îi părea rău doar pentru Valentina, că fusese implicată într-o istorioară care nu o privea. Ea mereu îi arătase prietenie și îi purtase de grijă, iar el îi primejduise viața. Nu mai voia să se supună instinctului și să se lase tentat de dorință, fiindcă exista riscul ca idolul să se spargă. Și mai era și Diana, care plutea înapoia lui, cu nălucile nopții…

Își desfăcu o bere și se aruncă în fotoliu, oftând. Cât tânjea să o îmbrățișeze, dar… Nu voia să se joace cu viața unei tinere.

Valentina îl vizită din nou, după câteva zile, și stătură câteva minute de vorbă. De astă dată încercă să fie mai amabil, ca nu cumva să o pună iar pe fugă. O servi cu o felie de pizza și o încurajă să i se destăinuie, iar fata, bucuroasă, îi povesti despre părinții ei: cum se cunoscă, cu ce se ocupau, ce planuri aveau. O ascultă visător, cu un zâmbet mut. Sporovăiala ei îl relaxa, fiindcă îl desprindea de prezent. — Numai eu vorbesc, spuse ea brusc. Tu cum de te-ai transformat în cel mai detestat Veghetor din univers? Știu că te-am mai întrebat asta, dar… nu mi-ai dat un răspuns clar. — Din cauza Dianei… am făcut niște prostii și era să mă prefac în strigoi. — Deci e adevărat că te hrăneai cu lumina femeilor? Își plecă privirea, refuzând să răspundă. Nu îi convenea că tânăra se aventurase pe acel teritoriu interzis și dăduse buzna în trecutul său. — Și acum… mai faci asta? — Sigur că nu! exclamă. Atunci eram… altfel… Valentina nu mai continuă șirul întrebărilor, deși se vedea pe fața ei că nu înțelesese la ce se referea. Lumea lor avea încă multe mistere pentru ea, dar nu era clipa potrivită să i le dezvăluie. — Și de ce nu faci ceva să le schimbi Veghetorilor impresia pe care o au despre tine? — Pentru că asta ar însemna să trăiesc așa cum vor ei. Îi luă farfuria din mână și o întrebă dacă se săturase. Ea îi mulțumi, trăgându-și rochia peste genunchi, ca o fată cumințică. Se îmbrăcase puțin mai gros în acea zi și își prinsese părul cu o panglică aurie, subțire, ce o făcea să arate ca o elevă.

O școlăriță slăbuță, cu piele albă și ochi căprui. — Câți ani ziceai că ai? o întrebă din bucătărie, în timp ce spăla vasele. — Am împlinit 23 în mai. Avusese dreptate, era cu doi ani mai mică decât Ana, deși arăta a puștoaică de liceu. Era oare un pervers că se aprinsese după fetișcană ce părea atât de necoaptă? Puse farfuriile în spălător, la scurs, și se întoarse în sufragerie. Valentina îl aștepta pe canapea, amorțită în aceeași poziție stingheră. — Mă întrebam, bâigui ea, ce simți pentru Ana… Știu că nu e treaba mea, însă… eram curioasă. Fâstâceala ei îl surprinse și pentru prima oară se gândi că era posibil să nu îi fie indiferent. Acea posibilitate îi reînvie dorința adormită, pe care se chinuise până atunci să o țină bine în frâu. — Cred că voi ține mereu la ea, răspunse el, pășind cu precauție, dar… — Dar? —Ana aparține trecutului. Se așeză lângă ea și îi luă mâna micuță și albă. — Când ai venit data trecută la mine, ai vrut să afli dacă am încheiat relația cu fosta. Și acum… mă descoși cu privire la sentimentele mele. De ce ești așa insistentă? — Nu sunt, eu… Roșeața ce-i acoperea obrajii îi dezvăluia pe deplin trăirile, și se gândi că i-ar fi plăcut să-și strecoare degetele în părul ei și să o sărute lent. Dădu să se îndepărteze pentru a nu fi ispitit, însă Valentina se agăță de brațul lui și, pe neașteptate, își lipi buzele de buzele lui. Mirarea îl înlănțui doar o secundă; în clipa următoare o cuprinse în brațe și adânci sărutul, aruncându-se cu capul înainte în neant. Nu mai conta decât universul de senzații în care se rătăcise alături de acea femeie dulce. Și când îi simți limba, tremură și o strânse și mai aproape, dorindu-și să îi smulgă hainele ca să îi mângâie trupul.

— E o greșeală, îi șopti, dezlipindu-și cu greu buzele de gura ei. Nu știi… Diana… — Te rog. Vreau să trăiesc visul ăsta, chiar dacă se va sfârși. Se uită la ea neîncrezător, șovăind. Era învățat ca femeile să îi cadă la picioare, dar Valentina era un caz special. — E doar atracție fizică, mai târziu s-ar putea să regreți. —Ba nu e doar asta. Cred că… m-am îndrăgostit de tine. Ea îl fixa, așteptând un răspuns, care întârzie. Îi mângâie buzele cu degetul mare, scufundat în tăcere, în timp ce examina variantele. Tentația creștea în el, la fel ca atunci când o zărise pe scara din metrou, sub asaltul ploii. — Bine, dar nu-mi iau niciun angajament. Dacă o simt prin preajmă pe Diana… s-a terminat. O spusese cu jumătate de gură, gata să-și ia vorbele înapoi. Făcuse mai mult ca sigur o prostie pentru care avea să plătească mai târziu, dar nu era prima dată când încălca regula. Valentina purta în ea culorile toamnei, iar aura ei irezistibilă îl captura într-un păienjăniș de vise căruia nu i se putea sustrage. O luă de mână și o trase în dormitor, lăsându-se purtat de speranța că drumul avea să se lumineze înaintea lui. Că avea să se înfăptuiască o minune, la fel ca în cărțile religioase în care nu crezuse niciodată. — Ești sigură? o întrebă. Fata dădu din cap, mușcându-și buzele. — E-n regulă. Mă duc să fac un duș. Îi zâmbi liniștitor și se îndreptă către baie. Se simțea oarecum penibil, fiindcă nu știa cum să se poarte cu o fată atât de lipsită de experiență. Toate iubitele lui de până atunci avuseseră relații lungi, și nu trebuise să se zbată prea mult. Valentina părea însă atât de naivă și de copilăroasă, că îi era teamă să nu o dezamăgească prin vreun gest prea îndrăzneț.

Se spălă în grabă și se învălui într-un prosop, apoi ieși. Fata îl privi roșie la față, ghemuindu-se în vârful patului. Măcar de nu l-ar fi privit cu ochii ăia mari, de parcă ar fi fost o bestie scăpată din cușcă! — Ți-am zis că nu-ți fac nimic, spuse el. — Atunci… mă duc și eu să mă spăl, murmură Valentina, ridicându-se. Fâstâcită, se împletici până la baie, unde se încuie. Ca să se liniștească, deschise fereastra și își aprinse o țigară. Era mai complicat decât crezuse, iar faptul că nu mai fusese cu nimeni de un an nu îl ajuta. Ținea prea mult la tânără ca să fie superficial, căci Valentina era copila din soare, pe care o adorase de cum o zărise. La început nici nu o văzuse ca pe o femeie, poate pentru că în adâncul lui sălășluia teama că pasiunea avea să rupă vălul. Iar el nu avea nevoie în primul rând de o amantă, ci de o făptură supranaturală, în care să-și pună nădejdea. Fata ieși din baie în picioarele goale, și se strecură sub pătură, tremurând de frig. — Scuze, închid imediat fereastra, spuse el. Ea îl aținti fără un cuvânt, și atunci se întrebă la ce se gândea. Mai trase un fum și aruncă țigara, după care se sui în pat. Privirile ei aprinse îi mângâiară pieptul, și închise ochii, străbătut de un fior. — Era real, nu? întrebă ea încet. Atunci… când veneai la mine în vis… — Ce vrei să spui? — Nu-ți mai amintești… că noi doi… Era oare posibil? Spusele ei îi adă aminte de visele istovitoare și stranii, în care făcea dragoste cu o femeie. Nu cumva… — Îmi pare rău, spuse, plecând fruntea, a fost neintenționat… — Mie nu-mi pare. Apoi, spre mirarea lui, se apropie încet și își lipi buzele de gâtul său. Răsuflarea ei caldă îi dezmierdă grumazul, iar trupul i se trezi din nou. Prinzându-i capul în

mâini, o sărută apăsat, pentru a-i gusta dorința. Era plăcut, simțea că se topește într-un torent de senzații, care-l purta pe piscuri amețitoare. Disperat, îi scoase hainele enervante și îi dezveli pielea albă, pe care râvnea să o atingă. — Deci așa…, zise el cu un zâmbet. Și eu care credeam… Tăcând, îi sărută pe rând buzele și umerii, până o simți că tremură. Era fascinat, nu-și imaginase că fetița lui inoncentă îi ascundea o astfel de surpriză. Corpul ei delicat vibra la orice atingere, precum corzile unei chitare. Trebuia doar să o acordeze și să o călăuzească în acel dans ce nu îi era încă prea familiar. Era însă ciudat, fiindcă avea senzația că revenise într-un loc cald pe care-l căutase, iar acel sentiment senin nu izvora din patimă, ci dintr-un tărâm lăuntric luminos. Dezlipindu-și buzele de gura ei, se adânci în foc. Nu mai simțise de multă vreme o asemenea plăcere, iar modul în care Valentina se agăța de el îl încingea și mai tare. Și când fu inundat de extaz, universul dispăru odată cu orice fărâmă de reținere.

Se trezi învăluit în lumina dimineții, dar nu se sculă din pat. Valentina dormea cu capul sprijinit de umărul lui, și se simți fericit că o avea lângă el. O iubea atât de mult, dar nu îndrăznea să i-o spună, dintr-o teamă superstițioasă, căci întunericul îi furase până atunci tot ce îndrăgise. Arsese de atâtea ori, că gândurile i se prefăcă în scrum. — Parcă aș visa, spuse ea cu ochii închiși. Oare ești real? Surâzând, îi alintă obrazul cu un deget. Nu îi răspunse că, în ciuda puterilor supranaturale care îi ofereau aura unui erou, era doar un om măcinat de războaie interioare și de grijă. Avea să-și dea seama singură cum stăteau lucrurile. — Îți voi arăta imediat cât sunt de real. O întoarse cu fața în jos și se ridică deasupra ei. Tânăra scoase un geamăt înfundat, mototolind cearceaful în mâini. Și era ca și cum trupurile le-ar fi fost mistuite de flăcări roșietice, într-un alcov al dorinței fără margini. Îi plăcea că-l primea fără nicio șovăială, de parcă l-ar fi știut dintotdeauna și ar fi avut

încredere deplină în el. — Te iubesc, suflă ea fermecată. Se opri câteva clipe, gândindu-se că acela era momentul potrivit să îi facă și el o mărturisire. — Eu…, șopti, dar nu termină. Îi era peste putință să dea voce acelor cuvinte atât de simple, fiindcă se temea că a doua zi cerul avea să se întunece deasupra lor. Tăcând, se predă fiorilor născuți de dorință și își uită gândul.

Capitolul 28 Obținuse ce-și dorise, Iustin era al ei, dar tot era puțin tristă. Zburătorul ei era făcut din noapte și avea să se destrame la ivirea soarelui, fiindcă asta era soarta iluziilor. Îl strânsese în brațe, îi cercetase corpul, dar încă nu se convinsese că nu era o poveste născocită de propria minte. Când intră în apartament, părinții ei nu îi răspunseră la salut, purtându-se de parcă ar fi comis o infracțiune. După un moment, mama ei o întrebă direct unde și cu cine își petrecuse noaptea. Nu avea de ce să mintă, așa că îi răspunse cu seninătate că rămăsese la prietenul ei. — Ah, acum ai prieten, spuse ea. Și nu te-ai gândit să ne anunți și pe noi? — Abia acum ne-am decis să fim împreună. — Să-l aduci să-l cunoaștem, se amestecă tatăl ei. Trebuie să știm și noi cu cine umblă fiica noastră. — Bine, o să vorbesc cu el. Spusese asta doar ca să scape de interogatoriu, deoarece n-avea nici cea mai mică intenție să-l prezinte pe Iustin părinților. Pentru ei, Zori era un monstru scăpat din iad și se îndoia că aceștia aveau să-și schimbe vreodată părerea despre el. După ce ciuguli niște brânză, se uită pe fereastră. Încă o zi ploioasă, de septembrie, cu cărări ruginii și străzi inundate. De ce se simțea oare atât de mâhnită? Iustin o înecase în senzații necunoscute, iar corpul îi vibrase, desfăcându-se în mii de scântei. Încă îi mai simțea gura alunecându-i pe piele, încă îl mai dorea. Atunci când îl visase, nu fusese atât de sfâșiată de teamă. Dar acum îi era frică de sentimentele ei, de faptul că îl va pierde pentru totdeauna. Era oare mai bine să încheie acea relație înainte să se îndrăgostească și mai tare? Toată ziua medită la asta, nereușind să găsească curajul de a-i vorbi. Era o

nebunie… Mai ales că înțelegea acum din ce motiv Diana se aninase de el. Iluziile sclipitoare puteau da naștere unor strigoi îngrozitori, iar Iustin, cel mai puternic Veghetor din oraș, era un astfel de vis. Toxic, îmbătător, ireal. Când sună mobilul, răspunse imediat, deși știa că nu era o idee bună să se arate entuziasmată. Glasul lui mătăsos îi trezi fiori calzi, ce i se răspândiră prin corp. — Mi-e dor de tine, îi zise el. Când vii? — Ce zici de o plimbare în parc? El făcu o pauză, ca și cum i-ar fi analizat propunerea. — Mi-ar plăcea, dar… nu aș vrea ca Veghetorii să afle că am o relație cu cineva care nu face parte din familie. — Atunci voi intra în familie, spuse ea fără să se gândească la ce scoate pe gură. — Valentina, nu trebuie să devii Veghetoare ca să fii cu mine. Fă-o doar dacă simți că ăsta e drumul tău. Iustin îi dăduse un răspuns înțelept, care avu ecou în sufletul ei. Încă nu se hotărâse care îi era destinul, căci teama tot o ținea în gheare. Putea fi o luptătoare, cum era Alexa? Se înspăimântase teribil atunci când Diana se năpustise asupra ei, cu o furie bestială, și preț de un moment crezuse că avea să moară. De fapt nu crezuse, fusese sigură. — Bine, voi veni la șapte. Ești acasă? — Te aștept, mai spuse el înainte să închidă. Se uită la mobil cu nostalgie, ca la un iubit drag, apoi se duse în bucătărie, să îmbuce ceva.

Ajunse la Iustin mai devreme cu un sfert de oră și se aruncă în brațele lui protectoare de cum intră în apartament. Mirosul său o seduse, amețind-o. Gura lui îi alintă întâi obrazul, coborând apoi pe gât, în timp ce mâinile o decojeau de înveliș.

Valentina închise ochii, iar de pe buzele ei evadă un geamăt, ce-l încurajă să-și continue explorarea. Zidurile cădeau pe rând, lăsând la lumină două trupuri contopite în beznă, în vreme ce noaptea se prăvălea peste pleoapele ei, pârjolitoare și adâncă precum dorința ce îi inunda. Când se trezi, îl văzu pe Iustin rezemându-și capul într-o mână, cu părul revărsat pe perne. — Mi-era dor să țin o femeie în brațe, i se confesă el, dându-i o șuviță la o parte. Aproape că uitasem cum e. — N-ai mai fost cu nimeni de când te-ai despărțit de Ana? întrebă ea cu îndoială. — Toți sunt cu ochii pe mine. Ar fi fost prea riscant să încerc ceva. — Și dacă află că suntem împreună? Bărbatul surâse fără să spună nimic, iar ea înțelese că acesta își asumase niște riscuri foarte mari atunci când o îmbrățișase. Se simți impresionată că el făcuse asta și, drept răsplată, îl sărută. Iar atunci i se păru că ajunsese acolo unde se naște lumina și că erau doar ei doi, singuri în pântecele soarelui. Își trecu degetele peste pieptul lui, căutând amprenta buzelor ei. Era fascinată și fericită că avea posibilitatea să-l cunoască într-un mod atât de intim. Nu i se mai părea nici înfricoșător, nici straniu – era doar Zori, un zburător care trăia la marginea lumii Veghetorilor. — Te iubesc, îi spuse pentru a doua oară. Iustin pricepu că aștepta o confesiune din partea lui și se înclină puțin în față. — Te rog, nu te entuziasma. Nu vreau să suferi. Și pentru că ea voia să îi răspundă, îi puse mâna la gură și urmă. — Ascultă… Mâine s-ar putea să ne despărțim. E important să ai în vedere lucrul ăsta. — Și dacă Diana nu se va întoarce?

— Până acum mereu s-a întors. Lăsându-se la pieptul lui, îi inhală parfumul și visă că Zori era numai al ei. Că erau căsătoriți, veșnic în același glob de sticlă, în care ningea atunci când îl scuturai. Curând, Iustin adormi și umbrele se așternură peste ei. O vreme îl privi întristată, gândindu-se că bărbatul nu era complet al ei și că avea taine pe care nu le cunoștea. Și mai era și diferența destul de mare de vârstă… Câteva lacrimi i se rătăciră pe sub pleoape, dar nu și le șterse. Voia ca visul să fie real, voia ca Zori să îi spună că o iubește și să nu mai pomenească de despărțiri.

Se deșteptă dintr-un vis frumos, dar nu deschise imediat ochii. Razele soarelui se scurgeau pe chipul ei întors – catifea caldă pe piele. Își săltă puțin capul și trase aer în piept; așternutul purta mirosul lui Iustin, și era ca și cum trupul lui uriaș ar fi acoperit-o. O fantezie imposibilă se transformase în realitate, și nu îi venea a crede că era așa norocoasă. După ce făcu un duș, porni în căutarea bărbatului. Îl găsi un moment mai târziu în bucătărie, printre tigăi, făcând omletă cu brânză. Avea pe el doar o pereche de blugi vechi, peticiți la genunchi, iar părul ondulat îi acoperea umerii goi – o imagine seducătoare la care s-ar fi uitat minute în șir, dacă nu i-ar fi fost așa de foame. — Specialitatea casei, spuse el, fără să o privească. — Ah, deci știi și să gătești? — Îmi pare rău să te dezamăgesc, nu știu să fac decât omletă și ochiuri. De obicei mănânc în oraș. Fata se așeză, privind cu jind la mâncare. — Mă răsfeți, spuse ea, în timp ce el îi punea farfuria în față. După ce o servi cu omletă, luă loc alături și începu să mănânce din salata pe care și-o preparase înainte de apariția ei. Zâmbind, Valentina își zise că voia să afle despre el chiar și lucurile lipsite de

importanță, ca de exemplu, ce culoare îi plăcea sau la ce filme se uita. Nu avea însă de gând să devină o băgăcioasă, gen Marcela, care le dădea sfaturi tuturor, așa că optă pentru o întrebare inofensivă. — Crezi că ar trebui să intru în familie? Bărbatul își rezemă coatele de masă. — Valentina, a fi Veghetor nu e o meserie. Tu ești singura care poate spune dacă ăsta e drumul corect. Înfipse furculița într-un castravete și-l roti prin oțet, părând adâncit în gânduri. După o clipă, trezindu-se, îi zise: — Și eu am avut îndoieli atunci când a murit Diana. Nu mai înțelegeam care e sensul misiunii mele, mi se părea că Veghetorii sunt prea pasivi, nu mai știam cine e dușmanul... — Și acum știi? Iustin îi aruncă o căutătură ciudată, care îi aduse aminte de niște zvonuri înfiorătoare. Figura îi redevenise gravă, iar ochii i se întunecaseră, ascunzând un sentiment pe care nu reuși să-l ghicească. — Da, am realizat că mă luptam cu moartea. Și nu cu acea moarte, de care se tem oamenii în general, ci cu una reală. Spatele i se încovoie, și încheie, pe un ton stins. — Unii oameni, chiar dacă au viață în trup, sunt morți pe dinăuntru. Omleta căpătă deodată un gust așa de amar, că nici nu îi mai veni să o mănânce. Cine știe prin ce infernuri avea el să o poarte și ce porți urma să deschidă în ea? Poate că în realitate îi aruncase o momeală, așa cum mai făcuse de atâtea ori, cu alte femei. Iar ea stătea la masa lui și se ospăta fără griji, după ce îi dormise la piept. — S-a întâmplat ceva? vorbi el. — Trebuie să plec, răspunse ridicându-se. Am meditații la zece și nu vreau să

întârzii. — Nu termini omleta? Se încălță fără să îi răspundă și, după ce îi dădu un sărut, se grăbi să iasă. Putea să-și imagineze că schimbarea ei bruscă îl surprinsese și se întristă. Bărbatul se purtase frumos, iar ea plecase așa, val-vârtej, fără să dea explicații. El o sună ceva mai târziu și o întrebă dacă nu voia să o ducă acasă cu mașina. Imediat inima i se încălzi și îi mulțumi pentru că se oferise. Când termină lecțiile și ieși din bloc însă, îndoiala o copleși. Îi era din nou teamă că se pripise. Ce era mai bine să facă?

Capitolul 29 Ochii Valentinei urmăreau mașinile ce treceau în viteză pe lângă ei. Nu scotea nicio vorbă, doar mergea nepăsătoare, ca și cum el nici nu ar fi existat. Se întrebă neliniștit dacă nu cumva era supărată, din vreun motiv la care nu putea ajunge. — S-a întâmplat ceva? Tânăra tresări, smulsă din gânduri. — Nu, sunt doar obosită… Răspunsul ei vag îl îngrijoră și mai mult. Valentina era așa de diferită de femeile pe care el cunoscuse, că nu știa prea bine ce să facă sau cum să îi interpreteze gesturile. Uneori era foarte pasională, alteori devenea așa de timidă, că se sfia chiar să-l și atingă. Luând-o de mână, o călăuzi către bloc, printre vehiculele parcate lângă trotuar. — Val, șopti, oprindu-se brusc. Cuprinzând-o în brațe, se aplecă spre ea înfiorat. — Spune-mi ce te deranjează, orice-ar fi. Nu te ascunde. — Ei bine… Trase aer adânc în piept și continuă. — Aș vrea să te cunosc mai bine. Și nu doar pe tine, ci și lumea din care faci parte. Se desprinse de ea, încercând să-și adune ideile ca să îi explice pe înțelesul ei ce voia să știe. — Misiunea ne-o cunoști, știi că trebuie să îi apărăm pe oameni. — Și e adevărat că aveți puteri supranaturale? întrebă ea, pornind în pas domol.

— Doar unii dintre noi au aceste puteri. — Tu… te numeri printre ei? — Parcă mi-ai mai pus întrebarea asta o dată… Fata pășea tot înainte, ca teleghidată, cu o privire absentă. Curiozitatea ei nu părea a camufla nicio capcană, însă era prea înțelept ca să se lase de păcălit de aparenta ei indiferență. Era sigur că Valentina nu îi pusese acele întrebări doar din plictiseală sau pentru că nu avea alt subiect de conversație. Dacă îi spunea însă despre puterile lui bizare, pe care nici el însuși nu le înțelegea, era posibil să o înspăimânte. — Eu sunt… doar un om obișnuit. — Oamenii obișnuiți nu pătrund în visele celorlalți. — Așa este, spuse el râzând încurcat. Ei bine, nu sunt complet obișnuit. Am unele abilități ieșite din comun… pe care nu le pot controla. — Cum ar fi să sucești capul fetelor, nu? O zisese pe un ton neutru care nu reuși să-l înșele. Zâmbetul îi pieri imediat, și tristețea năvăli asupra lui împreună cu un torent de regrete. Sperase că Valentina nu avea să îi reproșeze, asemeni Anei, că fusese cu multe femei. — Nu mai fac astfel de lucruri de când am devenit Veghetor. Tânăra se opri în fața ușii blocului și îl așteptă să descuie. Când era așa tăcută, nu mai reușea să îi citească emoțiile și începea să se teamă că avea să o piardă. După ce ajunseră în apartament, se grăbi să o servească cu un suc, apoi se așezară unul lângă altul pe canapea, ușor stingheriți. — Ți-am spus că mă gândesc să intru în familie, spuse fata, ațintind paharul. Chiar m-am antrenat de câteva ori cu Alexa și am învățat câteva lucruri interesante. — Ți-a vorbit și despre amintirile de lumină? — Nu, n-am mai auzit de așa ceva.

— Veghetorii își creează amintiri de lumină, ca să reziste asaltului întunericului — Și cum merge asta? Cum aș putea să creez o amintire de lumină? — Întipărindu-ți în memorie momente speciale, când te-ai simțit fericită. Valentina se adânci în gânduri, cu mâinile încleștate pe pahar. Câteva minute nu îi tulbură liniștea în care se învăluise, dar în cele din urmă, plictisindu-se, o întoarse cu fața spre el, obligând-o să îl privească. — Uite, ai putea să creezi acum o amintire de lumină. Cu noi doi. Aplecându-se, își presă buzele de buzele ei, nerăbdător să le savureze aroma. Nu avea nevoie de vin să se îmbete, îi era suficient să o țină în brațe pe acea copilă caldă, ce îl cucerise din prima clipă când o zărise așteptând metroul, în rochia ei aurie cu breteluțe. Cu un suspin stins, tânăra se prăbuși pe spate, dându-i de înțeles că era pe punctul de a capitula. Fără să mai aștepte vreo invitație, îi trase rochița de lână peste cap și își începu asediul asupra simțurilor. Îi plăcea să o audă implorându-l, în pragul extazului, și să îi vadă trupul asudat, aprinzându-se de dorință, fiindcă atunci o simțea cu adevărat a lui. În ultima săptămână făcă dragoste aproape în fiecare zi, mânați de o pasiune devoratoare. Era încântat că Valentina, în ciuda vârstei fragede, îi răspundea cu aceeași patimă neobosită; la început se temuse că nu avea să poată ține pasul cu el, dar frica i se risipise repede. — Aș fi vrut să fii tu primul, spuse ea deodată, spărgând tăcerea. Rămase tăcut, lăsând-o să i se confeseze. Evitase mereu să-și bage nasul în trecutul iubitelor, fiindcă nu considera că avea acel drept, din moment ce nici el nu fusese un sfânt. Cu Ana fusese tentat să încalce acea regulă totuși, și încă nu uitase numele celui care îi deșteptase gelozia în repetate rânduri. — Am fost cu un coleg de grupă, dar, după ce am terminat facultatea, fiecare a luat-o pe drumul lui. El a plecat în străinătate… și s-a terminat. Ai mei au făcut criză de nervi când au aflat că nu mai sunt fecioară. — Mda, probabil că ei încă mai respectă tradițiile Veghetorilor, chiar dacă nu mai sunt în familie. — Și tu, care ești Veghetor, încalci toate regulile.

— Poate că nu o să mă crezi, dar… și eu le-am respectat înainte de moartea Dianei. Acea mărturisire o surprinse. Întristându-se, îi mângâie pieptul transpirat cu vârful degetelor. — Ți-ar fi plăcut să fii tu primul? — Termină cu prostiile! Nu-mi pasă de astfel de lucruri. Un zâmbet îi alintă buzele, încălzindu-i trăsăturile. Era atât de frumoasă când surâdea astfel, că înceta să mai respire, și nu îi venea a crede că îi căzuse cu tronc o fetișcană. Dacă ar fi fost mai versată, ar fi făcut orice-ar fi vrut cu el, dar așa, naivitatea o orbea. — Frumosul meu prinț întunecat, șopti ea, jucându-se cu părul lui. — Mă tem că trebuie să te dezamăgesc. Abia de-mi duc zilele cu ce câștig de la firmă, așa că nu sunt niciun prinț. Gabriel e mai aproape de Făt-Frumosul visurilor tale. Provine dintr-o familie foarte înstărită și mai e și viitorul conducător. —Nici tatăl tău nu e prea sărac, dacă e să mă iau după vila aceea superbă în care locuiește. — Asta dacă mi-o lasă mie. Când m-a dat afară din casă, acum aproape 20 de ani, a jurat că mă dezmoștenește. Habar n-am dacă s-a răzgândit între timp. — Hm, păcat că Gabriel e luat, glumi ea. Apoi, dându-și seama că făcuse o gafă, își retrase speriată cuvintele. — Nu voiam să spun asta. Tu ești mult mai bun. — Da? Și de ce sunt mai bun? Era conștient de faptul că fata făcuse doar o glumiță neinspirată, însă orgoliul nu îi permise să treacă așa ușor peste acea replică. Chiar dacă se străduia să nu-l dușmănească pe tânăr, tot nu se simțea complet împăcat cu rolul fratelui cel rău, care fusese pedepsit și deposedat de tot ce avea.

— Gabriel e arogant și rece. — Asta-i doar o aparență, ți-am mai zis. — Atunci… tu ești mai atrăgător. Acel epitet i se potrivea, fiindcă știa cum îl priveau femeile. Cu toate astea ar fi preferat să o audă elogiindu-i calitățile intelectuale sau sufletești, pe care oamenii le observau în general mai greu. — Și pariez că ești mai priceput în pat, urmă ea în aceeași notă. — Și altceva? întrebă, împingând-o pe pernele canapelei. — Ești mai romantic și mai inteligent. — Așa mai merge. O sărută fermecat, mistuit de plăcere, în timp ce-i frământa trupul încins. — Asta va fi amintirea mea de lumină, murmură ea. — Văd că ai învățat. Ultimele lui cuvinte răsunară mai tare lângă urechea ei, făcând-o să-și deschidă larg ochii. — Vreau să fiu una dintre voi, spuse ea. M-am hotărât.

Capitolul 30 De acolo, de pe acoperiș, putea vedea câteva blocuri anvelopate, înconjurate de spații verzi care la ora aceea erau cufundate în beznă. Nu era o priveliște extraordinară, în fața căreia să se extazieze, însă îi plăcea să stea acolo, deasupra orașului întunecat. Avea impresia că se uita la o galaxie construită de oameni - ferestrele luminate erau stelele din centru, iar străzile erau brațele spirale. Mii de vise se ridicau până la ea, precum un talaz tulbure, ce amenința să o înghită. Era confuză, luată pe sus de vârtejuri de spaime. Iustin îi spusese că trebuia să decidă singură care îi era drumul, și intenționa să îi dea ascultare. — Uneori trebuie să închizi ochii și să te arunci în gol, o auzi ea pe Alexa. Dacă stai să te gândești la riscuri tot timpul, viața va trece pe lângă tine. Și vei ajunge la șaizeci de ani și vei regreta că n-ai făcut aia sau ailaltă. Impulsionată de acel gând, își luă zborul către stelele înghețate, ca o pasăre cu aripi de vânt. Senzația era minunată, căci în acea clipă nu mai era doar o fată, ci o silfidă îndrăgostită de libertate. Luna îi atingea creștetul, iar în sufletul ei creșteau mlădițele altei lumi. Și nu îi mai era teamă să nu cadă, fiindcă avea încredere în aripile ei. Mai trebuia să facă doar un singur lucru: să înfrunte întunericul și să afle dacă putea fi o Veghetoare adevărată. Cu acest gând, își schimbă direcția și se îndreptă către blocul pe care îl vizitase împreună cu Alexa. Când îl văzu, ieșind din noapte, precum un monstru fantomatic, se îngrijoră, dar se strădui să-și continue zborul până ajunse la câțiva metri distanță. Și dacă nu o mai lua pe scări și intra pe fereastră? La ce etaj era apartamentul? Privi în sus, numărând în gând. Unu, doi, trei… Fereastra îndărătul căreia se ascundea strigoiul era neagră, părând a oglindi un alt cer, lipsit de stele. Îmbărbătându-se, trecu prin geam, ca printr-un tunel, la capătul căruia se aflau nălucile. Cât ai clipi, se trezi în camera întunecoasă în care dormeau strigoii, iar spaima se deșteptă înlăuntrul ei, precum un șarpe făurit de tenebre. Se uită

în jur: un fotoliu, un dulap vechi, în stil cubist, un orologiu… Nimic ieșit din comun… Și totuși… Făcu un pas timid în față și se opri. O umbră se dezlipi de peretele din dreapta, dar, înainte să se dumirească ce și cum, fu proiectată cu violență la pământ. — Ce cauți aici? șuieră monstrul, apropiindu-se. Ridicându-se în coate, privi către strigoi. Era prea întuneric ca să-l zărească deslușit, însă i se păru că făptura arăta ca un animal mătăhălos, cu gheare încovoiate. Trebuia să iasă din amorțeală și să atace, înainte ca demonul să prindă și mai mult curaj. Încleștându-și pumnii, își eliberă lumina, așa cum o învățase Alexa. Creatura bătu în retragere, mârâind, iar asta o făcu să se înalțe în picioare și să atace iarăși. Cu un răcnet, strigoiul se lansă atunci asupra ei, iar lanțul beznei o sugrumă. Îngrijorată, își duse mâinile la piept, simțind că plămânii îi sunt invadați de o apă sălcie. Gura i se umplu de țărână amară. Nu trebuia să cedeze, nu trebuia… Iustin îi spusese ceva despre amintirile de lumină, dar în acea clipă de groază nu-și mai amintea exact cuvintele lui. Se concentră disperată, încercând să ajungă la niște imagini calde. Și în cele din urmă văzu… Stătea cocoțată pe zidul pictat și ira orașul, iar Zori îi zicea ceva… Îi zicea că o căutase, că ea era fata din Soare. Valuri strălucitoare se prăvăliră peste strigoi, înecându-l, iar timpul îngheță. Și era din nou liberă, un râu albastru sub cerul însorit, în care înfloreau visele: vise cu margarete, vise cu magnolii. Închise ochii și când îi deschise, descoperi că se întorsese în apartamentul bântuit, iar cineva o ținea în brațe. — Zori? îndrugă ea. Ce… ce cauți aici? — Te-ai gândit la mine… și iată-mă. Se întoarse cu fața la el, să-l vadă. Iustin era îmbrăcat în negru și la gât purta o cruce de aur – acel detaliu o miră, fiindcă el îi spusese că nu era religios. Fericită, își plimbă degetele prin părul lui scurt, încercând din nou să găsească similitudini între înfățișarea lui de Veghetor și cea de om. În mod sigur, arăta mult mai tânăr, iar trăsăturile îi erau mai puțin aspre, însă ochii îi rămăseseră

aceiași. Când vru să îi zică ce descoperise, auzi glasul Alexei. — Ce naiba cauți tu aici? Zori o îndepărtă cu blândețe și înaintă către tânăra ce tocmai intrase. — Am avut impresia că Valentina e în primejdie, răspunse împăciuitor. Plec imediat. — Tot te mai vezi cu tipul ăsta? i se adresă Alexa tinerei direct. Valentina roși, fâstâcindu-se, dar Iustin îi sări în ajutor. — Suntem doar prieteni. Ochii Alexei scăpărară, transmițând un avertisment clar, pe care-l percepură amândoi. Ca să nu alimenteze incendiul ce se întrezărea, Zori își luă la revedere iute și se făcu nevăzut, fata rămânând singură cu prietena ei. — Sunteți amanți, nu? o luă ea la rost. Nu avea de ce să mai mintă, așa că lăsa ochii în jos. Nu făcuse nimic rău, dar se simți rușinată până în străfundul sufletului, căci știa că Alexa credea că între ea și Zori nu era decât o relație superficială. Nu avea cum să îi explice că îl iubea pentru inima lui de Veghetor. — Nu e ce-ți închipui. Sunt îndrăgostită. — E minunat! Mai bine-mi spuneai că ai vrut doar să vezi cum e la pat. Pufni și îi întoarse spatele. — Te-a îmbrobodit bine, încheie pe un ton deloc amabil, apoi trecu prin perete în camera vecină. Valentina nu se mișcă din loc, strivită de disprețul pe care aceasta îl pusese în vorbe. Oare chiar se lăsase îmbrobodită? Oare Iustin nu văzuse în ea decât o femeie drăguță și disponibilă? O trata frumos și își dădea osteneala să îi facă toate poftele, dar nu îi spusese niciodată că o iubește. Capitolul 31

Trecuse aproape o lună de când fusese ultima oară în lumea de dincolo. Nu mai avusese chef să se întoarcă acolo, în mare parte din cauza experienței neplăcute pe care o avusese, când fusese salvată de către Iustin. Își privi mobilul posomorâtă. Alexa îi repetase că Iustin era un seducător care le juca pe femei pe degete și că numai o naivă ar fi crezut toate balivernele pe care i le înșira. Și dacă stătea să se gândească bine, fata nu exagera. El însuși îi ceruse să nu se entuziasmeze, însă nu îl ascultase și se lăsase condusă de închipuiri prostești de nenumărate ori. Chelnerul îi aduse cafeaua și plecă, și în acel moment se întoarse în local. O melodie rock răsuna în fundal, acoperind zumzetul orașului. La acea oră, cafeneaua era aproape goală, iar mesele erau pluteau în penumbra rece. Uneori, înainte de ore, venea acolo și bea ceva, apoi pleca la muncă. Vacanța se încheiase de câteva săptămâni, așa că acum avea program în fiecare zi. Cu Iustin nu mai apuca să se vadă decât din când în când, în weekend sau, dacă nu era prea obosită, după serviciu, o oră sau două. Își turnă zahăr în cafea și mestecă, absorbită de amintiri. Îi era dor de iubitul ei, să-l audă și să discute cu el, dar o teamă nelămurită o împiedica să-l sune. Se gândea că avea să pară disperată dacă îl tot căuta, precum o nevastă geloasă. Își aruncă mobilul îl geantă, plăti pentru cafea și ieși din local. Ajunse acasă la ora șase, simțindu-se amețită. Cei mici storceau toată energia din ea, astfel că seara pica în pat frântă. Nu mai era în stare nici măcar să se uite la televizor sau să citească două rânduri dintr-o carte, atât era de istovită. — Vreau să vorbim, îi spuse Laura, de îndată ce trecu pragul. — Mamă, n-am chef acum. — Am auzit că te vezi cu Iustin Elian. E adevărat? Privirile li se ciocniră cu furie. — El era prietenul la care rămâneai peste noapte? Se descălță nervoasă, după care își azvârli poșeta pe scaunul din sufrageria. Nu avea rost să nege sau să născocească minciuni, fiindcă era clar că femeia știa

totul. — Da, el e, recunoscu, cu spatele la mama ei. — Credeam că ai mai multă minte! Cum ai putut să faci așa ceva? Tatăl ei apăru de îndată ca să îi țină isonul nevestei, și câteva minute în apartament nu se auziră decât țipetele lor. Valentina rămase mută, cu privirea în pământ, ca o infractoare. Lipsa ei de reacție însă îi inflamă și mai mult. — De ce taci? zise Laura. Răspunde! De ce tocmai el? — Îl iubesc, îngăimă ea. — Îl iubești?! Individul ăla e un monstru, nu pricepi? A fost… Bărbatul îi făcu semn să tacă și își scoase din buzunar mobilul. — Îl vei suna chiar acum și îi vei spune că vrei să te desparți, îi ordonă el, întinzându-i telefonul. Tânăra dădu să-l ia, dar apoi se răzgândi și îi zise că avea să facă asta mai târziu. Laura nu fu prea mulțumită de răspuns, însă, după ce fata îi promise tot ce voia să audă, o lăsă să plece. Primul lucru pe care-l făcu când intră în baie fu să dea furioasă drumul la apă. După ce se spălă bine pe față, îi mai trecu puțin amețeala, deși tot o durea capul. În mintea ei era haos: strigătele copiilor se amestecau cu reproșurile părinților, într-un vacarm asurzitor. Își mai dădu o dată cu apă pe față, apoi se uită în oglindă. Era sigură că Alexa era de vină pentru acel dezastru. Nu știa dacă le dăduse vestea la telefon sau doar bătuse toba până aflaseră toți Veghetorii că Zori avea o relație. Oricum ar fi fost… era prinsă între dorința părinților și propriile visuri. Dacă nu le făcea pe plac, avea să le asculte lamentările mult și bine. Ieși din baie și se strecură în dormitor. Habar n-avea ce să facă, dacă era înțelept să se certe cu ai ei din cauza unui amant cu o situație atât de incertă. Iustin putea oricând să pună capăt relației, cu scuza că Diana se întorsese, prin urmare soluția cea mai rațională era să îl părăsească înainte să se implice și mai tare și să ajungă

să se certe cu toată lumea. Luă mobilul și-l strânse în pumn. Nu putea să îi zică în față că voia să încheie totul, fiindcă exista riscul să își piardă curajul. Formă numărul, repetându-și că era mai bine așa. — Bună, spuse când îi auzi glasul. Ce faci? — Mi-e dor de tine, răspunse el. Strânse mobilul și mai tare, pentru a nu se pierde cu firea. — Uite ce e… Părinții au aflat despre noi doi și… — Vrei să vin să vorbesc cu ei? se oferi el imediat. — Nu, în niciun caz. Nu de asta te-am sunat. — Chiar nu e nicio problemă. Le explic eu. — Vreau să ne despărțim! izbucni ea, ridicând tonul fără să vrea. Tăcerea lui îi frânse curajul, și amuți la rându-i. Ar fi vrut să îi vadă expresia, dacă era furios sau dezamăgit. — Bine, dacă asta îți dorești… Vocea lui sună stins, ca și cum ar fi vorbit de departe. Ca să-l împace, adăugă repede că rămâneau prieteni, ca înainte să fie împreună. Iustin însă nu mai zise nimic, dându-i de înțeles că discuția se terminase. Închise cu inima grea, chinuită de vinovăție. Oare se pripise când luase decizia de a se separa de el? Nu știa, nu mai știa nimic. Lacrimi fierbinți îi inundară obrajii, iar mobilul îi alunecă pe covor. Se simțea mizerabil, deși făcuse ceea ce trebuia… Sau, cel puțin, ce credeau părinții ei că trebuie. Se trânti cu fața în sus pe pat, iar lacrimile îi udară perna. Se simțise bine, se distrase, nu trebuia să mai plângă; doar nu erau în basmele cu prințese care se încheiau mereu cu nunți fastuoase, ce durau trei zile și trei nopți. Și apoi, cine

zicea că se terminase totul? Puteau fi prieteni în continuare, ca atunci când se cunoscă. Cel puțin… asta spera.

Capitolul 32 Noaptea se înfășura în jurul său, strângându-l în chingi nevăzute. Se opri câteva clipe, ca să se uite la clădirile din preajmă. Un panou publicitar ascundea fațada coșcovită a unui bloc– figura strălucitoare a fetei din reclamă era în contrast total cu hidoșenia imobilului. Bucureștenii, văzând că n-aveau cum să învingă urâtul, se chinuiau să mascheze în fel și chip crăpăturile și rugina. Ajunseseră maeștri ai deghizării – casele în ruină erau drapate în afișe electorale, iar blocurile cu bulină erau îmbrăcate în reclame la parfum și lenjerie. Lupta lor continuă cu decrepitudinea nu stârnea decât mila. Întristat, intră în restaurant și luă loc la o masă pentru patru persoane. Îi plăcea atmosfera din acel local: lumina difuză, polițele cu diverse obiecte aduse din anticariate, scaunele retro care îi aminteau de tavernele din Ungaria. După ce comandă o supă de pui și friptură în sânge, își lăsă gândul să alunece. Era dezamăgit că Valentina se despărțise așa ușor de el, de parcă nu însemnase mare lucru pentru ea. Nu o supărase cu nimic și totuși… îl părăsise. Fusese suficient ca părinții să o onesteze, ca să-l abandoneze ca pe un palton vechi. Oare exagera? Oare făcuse ceva greșit și nu-și dăduse seama? Chelnerul veni cu tacâmurile, întrerupându-i gândurile. După ce i le aranjă în față, îi turnă vin în pahar și se retrase. Încruntându-se puțin, se uită la ceasul de la mână nerăbdător, apoi luă o gură de vin. — Ce faci, Iustin? Tresărind, se uită în spate, la cuplul care se apropia de masa la care stătea. Privirea îi fu imediat atrasă de fața delicată a femeii care îl însoțea pe viitorul conducător al familiei, însă, din cauza surprinderii, nu avu nicio reacție. Abia după ce-și reveni din zăpăceală, se ridică să îi salute pe cei doi. — Ce faci… singur aici? întrebă tânărul. Gabriel punea adesea astfel de întrebări stânjenitoare, care nu făceau decât să agaseze. În ultima vreme se străduia să-și corecteze acest defect, dar, din când în când, tot își mai dădea în petic.

— Luați loc, îi invită el imediat. Vă rog. Cei doi șezură pe bancheta de vizavi, părând oarecum încurcați. Ana, mai ales, se uita într-o parte, ca și cum ar fi pândit o muscă imaginară. Era mai frumoasă decât și-o amintea: se împlinise la trup, iar chipul i se mai rotunjise, căpătând o nuanță rozalie. — Am uitat să vă felicit pentru nuntă, spuse. Când plecați în luna de miere? — Luna de miere va fi săptămâna de miere, răspunse Gabriel. Nu pot să lipsesc chiar atât de mult din oraș. — Vom pleca luna viitoare, la Florența, vorbi și Ana, probabil ca să nu pară lipsită de maniere. — La Florența? N-am fost niciodată acolo, dar am auzit că e un oraș superb. Ana continua să-i evite privirile, cu toate că vorbea cu el. Gabriel, în schimb, nu dădea semne că ar fi fost stingherit. — Iustin, zise el deodată, devenind serios, vreau să te avertizez că Veghetorii au aflat că te întâlnești cu Valentina. Nu de la noi, desigur… Eu n-am scos o vorbă, dar… — Pot să stea liniștiți, i-o reteză el. Valentina m-a părăsit. Tăcerea îi acoperi pentru două secunde, iar Iustin profită de acea pauză ca să îi studieze. Chiar dacă ura să o recunoască, cei doi se potriveau destul de mult. Amândoi erau la fel de perfecționiști și de serioși, închiși în același glob incasabil. — Am sperat că mă iubește, dar... se pare că m-am înșelat. Opinia părinților a fost mai importantă decât mine. — Nu trebuie să fii furios pe ea, îl sfătui băiatul. Doar nu era să se certe cu părinții pentru un tip pe care l-a cunoscut acum câteva luni. De ce nu-ți cauți o fată ca tine, mai nonconformistă, care să nu țină cont de părerea celorlalți? — Nu vreau pe cineva ca mine, ci o persoană care să-mi ofere ceea ce nu am.

În timp ce spunea asta, realiză că așa era, că îi lipsea căldura Valentinei, care îl învelea adesea, atunci când avea nevoie de cineva. Simțindu-se studiat, își înălță fruntea, și de astă dată Ana nu își mai întoarse ochii. În irisurile ei albastre sclipea un gând melancolic, ce-l învălui în amintirea unor nopți de dragoste. — Pune-te în locul ei, Iustin, urmă Gabriel. Nu ai o situație foarte clară, Diana se poate întoarce oricând… Ceri mult… și nu prea ai ce da. — Poate că ai dreptate, se întristă el. Chelnerul se înființă cu mâncarea, iar tinerii tăcură, așteptându-l să plece. Friptura suculentă răspândea o aromă delicioasă, așa că se repezi să o devoreze ca un înfometat din deșert. Nu mai mâncase nimic de la prânz, când halise doar câțiva biscuiți cu ciocolată și un măr. Gabriel își turnă vin în pahar și, după ce îl adulmecă, sorbi din el, cu un aer regal, de prinț care ia masa alături de supuși. — Mă scuzați, spuse după un moment, ridicându-se. Mă întorc imediat. Privirea Anei îl însoți până la ușa de la baie, ca și cum s-ar fi agățat de el cu disperare. Îngrijorarea ce i se zugrăvise pe față îl amuză, dar îl și mâhni într-o oarecare măsură. — Nu știu dacă ai aflat, dar…, spuse Iustin. Eu nu te-am înșelat. A fost doar o minciună. — Gabriel mi-a povestit totul. Începu să se joace nervoasă cu furculița, până când el își puse mâna peste mâna ei micuță. — Îmi pare rău că n-am reușit să-ți îndeplinesc visurile. Aș fi vrut să te răsplătesc pentru ce-ai făcut pentru mine, însă… te-am dezamăgit. — Ba nu m-ai dezamăgit. Sunt bucuroasă că încerci să respecți legile familiei. Și-mi doresc să-ți găsești și tu fericirea alături de cineva. În timp ce zicea ultima frază, îl privi în ochi și-și retrase mâna. Lumina din ochii ei îl arse, și atunci fu rândul lui să-și incline capul. Acel și tu îi transmise că

femeia era fericită cu soțul ei, oricât ar fi părut de improbabil. Dar ce știa el… Poate că era bărbatul ideal pentru ea. — Nu vreau să crezi că-mi bag nasul… Dar… ești convinsă că Gabriel a fost o alegere bună? — Da, pentru că mă simt în siguranță cu el. Știu că e lângă mine și că nu pleacă nicăieri, iar asta e de ajuns. — Îl iubești? Pentru că ea nu îi răspunse, repetă întrebarea. — Da, îl iubesc, zise ea. Nu e o iubire pasională, ca în cazul nostru, dar… mă simt bine așa. Gabriel are o latură foarte caldă, pe care nu o arată oricui. Expresia ei se îndulci, reflectându-i sentimentele, iar Iustin se hotărî să se dea bătut. Nu avea motive să se îndoiască de spusele ei, prin urmare abandonă subiectul căsniciei. Îi era de ajuns că Ana era mulțumită de relație. Când o luă spre casă însă, singurătatea îl acoperi.

Puțin mai târziu, în timp ce se îmbrăca, trecu în revistă fiecare act al piesei din acea seară: zâmbetul Anei, tonalitatea folosită, sclipirea din ochii ei. Era dureros să o vadă atât de senină, la brațul altui bărbat. Cât despre Valentina… Ea era încă o copilă care nu ieșise de sub tutela părinților, deși nu mai era minoră de ceva vreme. Și, desigur, asemeni elevelor de liceu, simțea nevoia să ceară aprobare pentru fiecare pas pe care-l făcea. Lumina ei îl îmbiase, cu promisiunea unei vieți liniștite, dar scăpase din vedere alte aspecte. Fata nu era ca Ana, să se lase orbită de pasiune și să nu îi mai pese de nimic. Se trânti în pat cu un oftat. Nu o putea blama că își ascultase părinții și se despărțise de el, însă nu îi plăcea modul în care alesese să o facă – prin telefon. Îl făcuse să se simtă ieftin, de parcă ar fi fost un tip cules de pe marginea drumului, care nu merita atenție. Mai avusese acea impresie și în trecut, când agăța femei prin baruri, ca să se hrănească cu lumina lor. Doar că atunci era înghețat pe dinăuntru, așa că nu suferea din cauza asta…. Spre deosebire de prezent. Mulți uitau că acum era Veghetor și că nu mai avea legătură cu bărbatul care cutreiera

orașul. Orice-ar fi făcut, pentru ei rămânea doar un fost strigoi. Probabil că și Valentina gândea la fel, cu toate că îl cunoștea mai bine decât membrii familiei. Privi spre fereastră îngândurat. Felinarul arunca o lumină gălbuie, ce crea fantasme în ungherele camerei. Umbrele, ca niște râuri de întuneric, inundau fiecare colțișor, până când patul ajunse să plutească în beznă. Ochii i se închideau, pierzând lupta cu somnul, și în curând adormi. O mână caldă îi atinse fața, deșteptându-l. Un fior îl făcu să-și deschidă pleoapele, iar ceea ce văzu îl amuți. Diana îl privea de la câțiva centimetri, cu un surâs blajin, care ascundea promisiuni dulci. În mod ciudat, trăsăturile nu îi mai erau încețoșate, așa că o clipă avu iluzia că femeia era din carne și oase. Pielea îi era albă și fină, contrastând cu ochii negri, în care nu sclipea nici o lumină. — Uită-le pe fetele alea, îi șopti ea. Eu te voi iubi veșnic. Dia știuse mereu ce să îi spună ca să îl seducă. Îi cânta melodii vrăjite, care îi vorbeau despre iubire eternă și alte tărâmuri, în care putea fi fericit. — Vino cu mine, îl chemă, trăgându-l din pat. Mobilierul era înconjurat de un nimb tremurător, de un auriu deschis, ce-l făcea să pară ireal. Uimit, se lăsă condus, dar atunci când Dia deschise larg ușa, se opri în prag, să se bucure de priveliștea uluitoare ce i se dezvăluia. În locul sufrageriei se întindea o livadă înflorită, peste care ningea feeric, cu fulgi de lumină. — Haide, de ce stai acolo? Ochii ei negri îl îmbrățișară surâzători, însă căldura ce se citea în ei nu reuși să-l dezghețe. — Nu ai obosit? întrebă el. Diana redeveni serioasă, ca și cum ar fi auzit un lucru care nu îi era pe plac. Copacii din spatele ei se contopeau treptat, într-un nor de un alb strălucitor. — Ba da, aș vrea să se termine totul, răspunse ea.

— Și atunci de ce mă cauți? — Pentru că vreau să fim fericiți împreună. — Nu se poate, Dia... Eu nu te mai iubesc. Norul se risipea ca un fum, în care erau închise amintirile de lumină. Diana se uită la el cu tristețe, precum o îndrăgostită ce-și vede iubitul pregătindu-se de drum, iar visul îl cuprinse și pe el. Își aminti cum se hârjoneau prin curte, cât de fericiți erau, și se mâhni și mai tare. În sinea lui spera că femeia avea să-l înțeleagă de astă dată, fiindcă îi părea schimbată, aproape umană. Era aproape sigur că reușise să îi deștepte inima uscată și s-o facă să simtă. — Și ce se va întâmpla cu mine atunci? Voi rămâne singură? Îndărătul ei livada se întuneca, împresurată de umbră. Și înainte ca Iustin să îi răspundă, un vârtej se năpusti asupra femeii, smulgând-o din încăpere.

Capitolul 33 Își strânse genunchii la piept, întrebându-se ce era cu Iustin că nu se mai întorsese pe străduța lui. Îl așteptase toată noaptea în fața zidului, dar el nu mai apăruse. După ce îl sunase ca să se despartă, începă să o frământe regretele. Se purtase ca o lașă căci, în loc să îi spună în față ce avea de spus, îi telefonase. Și acum Iustin era atât de furios, că nici măcar nu își mai făcea datoria de Veghetor, riscând să fie dat afară. Nu știa ce să facă. Ținea mult la Zori, dar nu putea să se certe cu părinții din cauza lui. La urma urmei, el nu îi promisese nimic, ba dimpotrivă, îi repetase să nu-și facă iluzii. Trebuia să se aline cu faptul că trăise visul și că frumosul zburător îi dăruise momente magice, de care avea să-și aducă aminte mereu. Se culcă pe partea dreaptă, imaginându-și că Iustin era lângă ea. Părul lui negru o înfășura în noapte, ducând-o într-un adăpost în care erau doar ei doi. I-ar fi plăcut să îl simtă lângă ea și să îi audă șoapta, ca atunci când se trezea dimineața în patul lui. Dar noaptea nu îl mai aduse la ea, iar dimineața o găsi încovrigată, cu ochii larg deschiși. Își desfăcu pumnul gol și o lacrimă îi alunecă în lungul nasului. Chiar dacă nu puteau fi împreună, îl voia în viața ei, măcar ca prieten. Dacă nu se putea mai mult, se mulțumea și cu atât. Mobilul începu să vibreze pe noptieră, scoțând-o din amorțeală. Își șterse lacrimile și își luă telefonul; era Alexa, ultima persoană din lume cu care dorea să vorbească. — Nu mai vii să te antrenezi? o întrebă fata direct, uitând să o mai salute. — Nu am niciun chef de asta. — Cum adică n-ai chef? Crezi că ne jucăm? — De ce le-ai spus Veghetorilor că sunt cu Iustin? i-o tăie ea imediat.

— Nu le-am spus eu, îți jur. Probabil v-a văzut cineva împreună. Își mușcă buzele nemulțumită, opunându-se dorinței de a-i închide în nas. — Nu sunt chiar atât de nenorocită, crede-mă! Faci ce vrei cu viața ta, până la urmă. — Trebuie să plec, mai vorbim, spuse ea, întrerupând convorbirea. Nu știa dacă fata spunea adevărul și nici nu îi prea mai păsa, fiindcă, oricum, nu era ca și cum ar fi putut ține secretul la nesfârșit. Sperase doar ca părinții ei să afle cât mai târziu de relația ei cu Iustin. În următoarea jumătate de oră, făcu un duș, mâncă un sandviș, după care ieși val-vârtej din apartament. Se săturase să se tot chinuie; era mai bine să-l viziteze pe bărbat și să clarifice lucrurile. Când ajunse totuși înaintea ușii metalice de la apartamentul lui Zori, se înmuie. Gânduri neclare i se roteau prin minte fără oprire. Oare cum avea să fie primită? Dacă avea să audă reproșuri dureroase? Apăsă pe sonerie și așteptă încordată ca fostul iubit să vină să îi deschidă. După o clipă, auzi un scrâșnet, iar ușa se crăpă. — Bună, n-am vrut să…, se bâlbâi ea. — Intră, de ce stai în prag? făcu bărbatul cu o indiferență ce nu o păcăli. Supunându-se, intră în apartament și se descălță, după care se îndreptă desculță către sufragerie. — Te-am așteptat pe străduța ta, dar n-ai mai venit, începu ea, reușind să fie coerentă de astă dată. Și m-am cam îngrijorat. — Ce-ți pasă? Parcă ai spus că vrei să ne despărțim. — Da, dar… asta nu înseamnă că nu mai suntem prieteni. Rosti fraza pe un ton rugător, ca și cum l-ar fi implorat să nu o alunge definitiv. Expresia lui se lumină, încurajând-o să insiste. — Nu puteam să mă cert cu ai mei, gândește-te! Nici măcar nu aveam o relație

adevărată. — Și dacă ți-aș spune că Diana nu o să se mai întoarcă? întrebă el, privind-o în ochi. Și că vreau să fim împreună cu adevărat? Vorbele lui o surprinseră atât de tare, că rămase fără grai. Apoi, gândindu-se că Iustin o testa, îi răspunse că avea nevoie de timp ca să-și limpezească sentimentele. Bărbatul se lăsă în fotoliu, părând absent și trist, iar atunci tânără se întrebă cu stupoare dacă nu cumva acesta vorbise serios. Îl privi cu luare aminte, la fel ca atunci când se cunoscă: părul negru și ondulat, gura făcută pentru sărutări, brațele puternice ce o înconjuraseră de atâtea ori... Zori trebuia să rămână un vis până la capăt. — E vina mea, murmură el. Nu ar fi trebuit să mă atașez de o femeie atât de tânără. — Aș vrea să fie adevărat ce-mi spui, dar… Mi-e teamă că o să mă deștept și o să constat că m-am lăsat amăgită. El împietri în fotoliul său, iar tăcerea se lăsă ca un văl peste ei. Cu Zori îi era mult mai ușor să comunice, fiindcă îl simțea mai aproape. Iustin îi părea uneori intimidant, probabil din cauză că arăta mai în vârstă, și de aceea nu îndrăznea să i se destăinuie. — Îmi pare rău, încheie, simțindu-se inconfortabil.

Capitolul 34 Își dorise atât de mult să-l îmbrățișeze, dar teama o încătușase, zăvorându-i buzele. Și după ce ieși din bloc, se simți din nou ca o lașă, fiindcă plecase așa, fără niciun cuvânt. Îi era frică de ceea ce simțea și de vraja ce purta numele lui Zori. — Unde ai fost? o întrebă mama ei. Își luă farfuria și se duse la chiuvetă să și-o spele. — Parcă aș vorbi la pereți! exclamă femeia, apucând-o de braț. Ascultă, dră… Dacă te mai întâlnești cu individul acela, nu mai ai ce căuta aici! Răsuci robinetul cu furie, abia abținând u-se să nu i-o toarne. Apa veni cu presiune și o împroșcă pe rochie. — De ce trebuie să fac mereu numai ce vrei tu? spuse ea pe un ton reținut. Am dreptul să mă văd cu cine am chef, nu mai sunt copil mic. — Cum îți permiți să vorbești așa cu mine?! Când ai devenit așa obraznică? Luă prosopelul de pe calorifer și se șterse pe haine și pe mâini, după care se întoarse spre femeie s-o înfrunte. — Îmi pare rău, nu vreau să fiu obraznică, dar… Cred că e timpul să iau decizii singură. — Așa deci… te-ai hotărât să te cerți cu noi? De dragul unui afemeiat! — Nu-l amesteca pe Iustin în asta. El nu are nicio legătură. — Cum să nu aibă?! De când l-ai cunoscut, nu mă mai înțeleg deloc cu tine! O ocoli de parcă ar fi fost un perete și se îndreptă către sufragerie. Mama ei însă o urmă, continuându-și tirada. Întâi o bombardă cu reproșuri, apoi începu să se autovictimizeze, în speranța că avea să-și impresioneze fiica. Îi enumeră sacrificiile pe care le făcuse ca să o crească, acuzând-o că era o nerecunoscătoare

lipsită de bun simț. Când constată că atacul nu avea efect, trecu la amenințări, dar acea strategie o înfurie pe fată și mai tare. — Îți mulțumesc pentru tot, îi spuse Valentina. Dar… e timpul să-mi dai drumul. Sunt un adult, mamă. Mustrările pe care Laura i le adresase fuseseră scânteia care declanșase incendiul, iar acum vorbele se revărsau de pe buzele ei, fără oprire. — Și da, vreau să intru în familie, fie că-ți place, fie că nu. Mă atrage stilul lor de viață. — N-ai decât să faci ce vrei! Aleargă la bărbatul ăla… Haide, du-te! O spuse în bătaie de joc, îndoindu-se că era capabilă să pună în practică ceea ce zisese. Înfuriată, fata smulse geanta agățată în cuier și ieși ca o furtună, în țipetele Laurei. Abia când ajunse în fața blocului, se opri ca să cugete la ce avea de făcut. Iustin era încă supărat pe ea, discuția pe care o avuseseră nu se încheiase cu nici o concluzie, prin urmare habar n-avea unde să se ducă. Reacționase la nervi, fără să ia în calcul faptul că nu se putea baza pe Zori, iar acum era a nimănui. În cele din urmă, după ce făcu câțiva pași, se hotărî și o porni către blocul bărbatului. Era o nebunie, nu se mai purtase niciodată astfel, ca o zănatică. Iustin îi deschise uimit, dar nu o întrebă nimic, lăsând-o pe ea să spună de ce venise. Valentina însă amuți, observând că era în pijama. — Scuze, sper că nu te-am trezit. — Nu, cum să dorm la ora asta? E abia opt. Făcându-i semn să intre, o luă spre bucătărie. — Mi-am făcut o salată. Dacă vrei, o împărțim. Închise ușa cu grijă, să nu se trântească, și îl urmă. Iustin amesteca în salată de zor, părând complet absorbit de ceea ce făcea. Prin fața ochilor îi trecu scena în care el îi pregătea omletă la bustul gol și se înfioră fără să vrea.

— M-am certat cu mama. Bărbatul înlemni cu furculița în mână, însă nu se răsuci s-o privească. — I-am spus că vreau să iau decizii singură. — Și ce decizie ai luat… în ceea ce ne privește? întrebă el. — Vreau să fim împreună. Iustin îi trase un scaun și îi făcu semn cu furculița să se așeze, apoi îi puse un bol cu salată în față. Calmul lui o neliniști mai ceva decât reproșurile mamei. De ce nu zicea nimic? Și de ce era așa reținut? Bărbatul luă loc cu un oftat și începu să mănânce. — Sunt prea bătrân pentru astfel de joculețe, spuse el într-un final. Ce fac dacă mâine te răzgândești și-mi dai iar telefon să-mi spui că pleci? — Nu voi face asta. — Val, eu am vorbit serios. Țin mult la tine și-mi doresc chiar… să ne căsătorim. Valentina scăpă furculița, holbându-se la el într-un mod nepoliticos. — Și eu vreau, șopti ea. — Lasă-mă să termin… Eu aș vrea să ne căsătorim, dar cum să am încredere? Ești ca un copil care umblă de colo-colo. Ba vii la mine, ba te duci la părinți. Eu am trecut deja prin destule, nu am puterea să mai îndur alte decepții. Îndărătul acelor fraze se afla un îndemn pe care Valentina îl percepu. Iustin îi cerea să-l convingă, și în acel moment îl înconjură cu brațele, simțind că se apropiase în sfârșit de Zori. Respirația i se acceleră și deodată se trezi luată pe sus și purtată în dormitor. Și când el o întinse în pat, își deschise pleoapele și-l privi. Irisul lui ardea în bezna încăperii – avea ochi de zburător, de demon al nopții, menit să deștepte dorința în pieptul fecioarelor. Silueta lui se confunda cu umbra în așa mod, că Valentina avu impresia că avea în față o făptură imaterială. Dar, când el o atinse, iluzia se încheie, căci amantul ei avea mâini calde și buze fierbinți.

Cu un geamăt, își arcui spatele, dorindu-și să se unească cu el pe vecie. Iar Iustin îi îndeplini rugămintea nerostită fără preget. În marea de întuneric, iubitul ei lua alte și alte forme, ba de duh, ba de muritor, până când se prăbușiră contopiți. A doua zi, când se trezi, era așa de epuizată, că nici nu mai putea gândi. Îi luă un sfert de oră să iasă din străfundurile oceanului în care plutea și să se întoarcă în lumea oamenilor, într-un dormitor banal, de bloc. Și dacă Iustin n-ar fi fost lângă ea, ar fi crezut că avusese un vis erotic, extrem de real, la fel ca în nopțile tulburi în care i se dăruise zburătorului. Dar el dormea senin, pe jumătate dezvelit, și nu arăta deloc a creatură supranaturală. Zâmbind, îi mângâie buzele întredeschise, apoi gâtul, aprinzânduse iarăși. — Val, șopti el cu ochii închiși, sunt nebun că am acceptat să fiu cu tine. Îmi asum un mare risc. — Și eu pot să spun același lucru. El râse, ridicându-se, iar părul îi alunecă pe umeri, în inele negre. În lumină, nu mai avea aspectul acela straniu, de zeitate păgână, care aprinsese în ea fiori, dar lucrul acela, în loc să o decepționeze, o bucură. Când îl vedea astfel, începea să spere că Iustin putea fi om din carne, și nu nălucă. — Nu te mai uita așa la mine, că nu te mai las să cobori din pat, o amenință el în glumă. Ea îi atinse spatele gol cu palma. — Nu mă lăsa, îngăimă, iar în următorul moment căzu sub corpul lui greu.

Capitolul 35 Înainte de a ieși, îi mai aruncă o ocheadă. Trupul ei zvelt, de femeie tânără, era o invitație în salasul zeilor. Nu avea nicio justificare; se lăsase iarăși prins în lanțul iubirii pătimașe care îi adusese atât de multe necazuri în trecut. Dădu drumul la apă și stătu câteva minute nemișcat, sub șuvoiul cald. Trebuia să se gândească bine la ceea ce avea de făcut, mai ales că nu mai era la vârsta primelor iubiri. Avea convingerea că Diana plecase pentru totdeauna, dar tot nu era pe deplin liniștit, căci nu se dumirise cine o smulsese din visul său. Simțise o putere terifiantă, care nu aparținea Veghetorilor sau vreunei ființe omenești, o forță cu care nu se mai confruntase vreodată, și pentru prima oară se speriase. Răsuci robinetul încercat de un fior rece și-și luă prosopul. Creatura aceea îngrozitoare o luase pe Dia, era sigur de asta. Nu era însă fericit, fiindcă trăsese speranța, până în ultima clipă, că femeia putea fi salvată. Luptase atât de mult pentru asta, pentru ca, în cele din urmă, să piardă exact atunci când crezuse că ieșise învingător. Ea își recăpătase o parte din amintirile de lumină și chiar își recâștigase chipul uman, însă Răul nu îi dăduse drumul. După ce se șterse, își trase pe el halatul negru de mătase și se îndreptă către bucătărie, ca să prepare micul dejun. Când intră însă, avu surpriza să constate că Valentina i-o luase înainte și făcuse deja salata. Mirosul de crudități îl îmbie să se așeze la masă și să-și umple farfuria cu castraveciori și roșii tăiate în felii subțiri. — Mmm, delicios, făcu el. Apoi, aruncându-i o privire irativă, încheie. — Și tu ești delicioasă. Într-adevăr, tânăra era îmbrăcată sumar, doar cu bluza cu care venise. Valentina roși, netezindu-și o cută imaginară, însă gestul ei stingherit îl stârni și mai rău. — Ajunge, vino aici, spuse, ridicându-se și trăgând-o spre el.

Protestele ei neconvingătoare nu-l impresionară. Întinzând-o pe masă, o sărută senzual, printre roșii, ridichi și salată. Timp de un an trăise ca o pustnic, însă acum evadase și vedea din nou lumina. Și era atât de plăcut, că nu se mai sătura să tot guste din ingredientele pasiunii. — Eu nu făceam parte din meniu, glumi ea, desprinzându-se și sărind jos. — Scuze, m-am lăsat dus de val… Ești așa atrăgătoare… Fata șezu, iar chipul i se întunecă puțin. — Iustin, ești un bărbat minunat… Dar… îți spun sincer că mi-e teamă. Ești sigur că Diana nu ne va mai deranja? — Nu, îți promit. E-n ordine. Valentina începu să mestece încruntată, de parcă ceva nu i-ar fi convenit. Și, deși nu avea capacități telepatice, își dădu seama că fata se gândea la părinții ei cu care se certase. — Voi vorbi eu cu părinții tăi, o asigură el cu blândețe. — Nu cred că te vor asculta. — Ai încredere în mine, îi spuse, ridicându-se. Mă duc să mă îmbrac. — Stai puțin, se opuse ea, luându-se după el. Ce ai de gând? — Nu avem de ce să ne rușinăm, nu facem nimic rău. Intră hotărât în dormitor, spunându-și că trebuia să-și aleagă cu grijă ținuta, ca să facă impresie bună. Deschise ușa de la dulap și se uită la hainele agățate de umerașe. În cele din urmă, scoase un costum negru, care i se păru potrivit pentru acea ocazie. După ce-l scutură, începu să-l examineze pe toate părțile; nu-l mai purtase de ani de zile, de când se dusese la o expoziție cu o iubită de ocazie, și nici măcar nu știa dacă îi mai venea. Își azvârli halatul pe un scaun și își trase sacoul pe el. Răsuflă ușurat, nu îi era mic.

— Cu asta te îmbraci? întrebă Valentina. Surâsul ei neîncrezător îl îngrijoră, și alergă la oglinda din hol să se privească. Un alt Iustin se reflecta în apele argintate, unul elegant și sobru, cum erau gentilomii de pe timpuri. Îi mai lipseau doar jobenul și mănușile albe pentru ca imaginea să fie completă. Probabil că tânăra, care era obișnuită să-l vadă doar în tricou și blugi, era foarte surprinsă de schimbare. — Ce este? Doar nu vrei să zică părinții tăi că ieși cu un vagabond! — Da, dar… parcă nu ai mai fi tu… După ce își puse sacoul, îi dădu un sărut și o luă către ieșire. Când se urcară în mașină, Valentina încă mai avea privirea uluită pe care o avusese și înainte de a ieși pe ușă și tot drumul nu rosti o vorbă. — Am emoții, îi spuse când se dădură jos. Ca să o liniștească, o luă pe după umeri și îi șopti să nu se teamă. O vecină cu figură de temnicer se opri să îi studieze, ca pe niște deținuți suspecți, ce plănuiau o evadare. Fata o salută cu jumătate de gură, pierzându-și complet curajul. Femeia îi petrecu cu privirea, mută ca o umbră, iar căutătura ei dezaprobatoare mai că îl scoase din sărite. — Nu se poate, murmură fata, ne-a văzut și Marcela. O să afle tot cartierul că am adus un bărbat acasă. — Ai 23 de ani! Ce-i așa ciudat că ai un iubit? — Nu înțelegi… Nu e vorba de faptul că am iubit, ci de… Arăți ca un cântăreț de rock, la naiba! Chiar și cu hainele astea. — Poate că ar trebui să le dau jos, glumi el. Expresia ei supărată îl informă cu glumița nu fusese gustată. — Scuze, era o prostie. Hai să ne relaxăm. Îndepărtându-se puțin de ea, sună la o ușă vopsită în alb. Deși voia să pară calm, și el își făcea tot felul de griji legate de felul în care aveau să fie primiți. Dăduse

deja peste temnicerul șef, la poartă; cine știe cum arătau și directorii închisorii. Luă poziția de drepți, așteptând ca părinții să le deschidă. O clipă mai târziu, înaintea lor se ivi o femeie între două vârste, cu păr șaten, albit pe la tâmple, îmbrăcată într-un capot verde. — Bună ziua, se prezentă el. Eu sunt Iustin Elian. Ochii necunoscutei se măriră a mirare. — Vă rog, putem să intrăm? Ea se dădu tăcută la o parte din ușă, lăsându-i să pătrundă în apartament. Locuința Valentinei era mică, iar mobila bătrânească îi evocă un anticariat de la care tatăl lui își cumpărase un tablou – o reproducere dupa o pictură de Grigorescu. Holul era văruit în alb, la fel și bucătăria, iar gresia porțelanată de pe jos era puțin ciobită. Tatăl Valentinei își făcu apariția în clipa următoare, iar Laura își recuperă vocea blocată în gât, ca să îi întrebe ce doreau. — Cred că știți deja despre ce e vorba. Fiica dvs. mă iubește… Și eu simt la fel pentru ea și aș vrea... — Ce sunt prostiile astea? se amestecă soțul Laurei. Cum de ai obrăznicia să vii aici?! Spectacolul începuse, prin urmare. Era timpul să apeleze la arma secretă, pe care nu o folosea decât în situațiile disperate. Își extinse lumina, învăluindu-i pe cei doi în aripile lui uriașe, dar ura de care se lovi îl respinse cu brutalitate. Era mai greu decât crezuse. — Nu mă judecați cu asprime. E adevărat că am făcut unele lucruri în trecut, dar acum… sunt un Veghetor cu drepturi depline. Puteți întreba pe cine doriți dacă am mai încălcat vreo lege. — Te rog… Tonul sfâșietor cu care Laura rostise acele vorbe îl înfioră.

— Las-o pe fetița mea în pace! imploră ea. Ești om matur… Iar ea e doar un copil fără minte. Ce îi poți d-ta oferi? — Laura are dreptate. Fetița noastră merită un băiat bun, cu suflet curat, îi ținu partea și bărbatul. Cei doi îi spuneau lucrurile pe care și el le gândise, așa că nu putu decât să-și plece fruntea. Împăciuitoare, Valentina îi puse o mână pe umăr, ca și cum ar fi vrut să îi arate că nu era singur. Era însă atât de trist, că aproape că nici nu îi simți atingerea. — Vino să-mi vezi camera, îl chemă ea. Părinții îi însoțiră, părând gata să se repeadă la el și să-l arunce afară. În zadar se strofoca să le țină piept, ostilitatea lor fățișă îi îngheța tentativele de a-i îmblânzi. Valentina deschise ușa de la dormitor zâmbitoare, poftindu-l în universul ei cald, în care erau îngrămădite păpușele și caiete vechi, pe care uitase să le arunce. Toate acele obiecte drăguțe îl răneau, fiindcă îi dezvăluiau pe deplin caracterul celei care îi stătea alături. Erau mici și luminoase, la fel ca fata de care se îndrăgostise. — Și ăsta e Domnul Rilă, spuse ea, luând de pe noptieră un iepuraș cu urechi ciudat de lungi. El îl apucă cu grijă, de parcă ar fi pus mâna pe un cuțit, și-l examină. Domnul Rilă nu era o jucărie oarecare, căci o parte din sufletul Valentinei trecuse în el. Și atunci se simți singur și nefericit, fiindcă era atât de departe de lumea ei și de iepurele cu urechi lungi. Îl duse la nas – mirosea a praf și a copilărie.

Capitolul 36 Își aprinse o țigară și se adânci în fotoliu gânditor. Obiectele inofensive din camera Valentinei erau arme ascuțite, care-l tăiau pe dinăuntru. Ce făcea? La ce o condamna pe acea fată nevinovată? Ea îl primise în inima ei cu generozitate, însă… el nu era un bărbat bun. Juca doar rolul Veghetorului, pentru că nu cunoștea un drum mai potrivit. Fără acel inel al Casei Soarelui s-ar fi simțit complet pierdut, așa că se atârna de el cu disperare, ca să nu se prăbușească iarăși. De ce să se mintă? De aceea nu ieșise din familie. — Ce e cu tine? De când am venit de la ai mei, ești foarte tăcut. Silueta Valentinei se profilă în dreptul ușii – o umbră subțire, pe un fundal luminos. Înainte de a răspunde, se întinse să-și scuture țigara în scrumieră. — Nu știu, Val… Mă gândeam că… poate că ar fi bine să pleci acasă. Fata înaintă câțiva pași și se opri în fața lui. — Ce tot spui? — Că părinții tăi au dreptate. Veghetorii nu mă agreează, am ajuns să păzesc o stradă oarecare… Ce-ți pot eu oferi? — Dar nu-mi pasă de toate astea! Îngenunche înaintea lui și îi luă mâna stângă. — Te iubesc, înțelegi? Și puțin îmi pasă că Veghetorii nu au părere bună despre tine. Mai trase un fum și își stinse țigara în scrumieră, apoi se aplecă spre ea. Nu știa ce să facă, dacă trebuia să îi mulțumească sau să îi ceară iertare că fusese slab și o primise în brațele lui. Încă îi mai auzea pe părinții Valentinei implorându-l să o lase în pace pe fata lor. Se luptase cu tot ce avea, dar nu reușise să le învingă ura și teama, atât erau de puternice. — Gândește-te bine. Părinții tăi nu vor fi niciodată de acord cu relația noastră.

Ești sigură că vrei să te rupi de ei? Valentina își lăsă mâinile în jos, părând confuză. — Nu am chef să mă transform în gară. Să vii la mine când ți-e dor și pe urmă să pleci. — Nu voi face asta! Voia să o creadă, să fie acela adevărul, însă nu putea să ignore realitatea. Iar realitatea era că Valentina mai avea multe de învățat, în timp ce el le cam experimentase pe toate. Dacă ar fi avut viața Anei, ar fi fost cu siguranță mai matură, dar astfel... Își îngropă fața în palme, incapabil să ajungă la o concluzie. Nu mai era un puști, să se lase purtat dintr-o parte în alta, pe tot felul de cărări obscure. Și mai erau și părinții ei care îl detestau… Toate acele dubii îl sfârtecau. Valentina încercă să-l încurajeze prin vorbe dulci, dar promisiunile ei îi treceau pe la urechi, fără să-l miște. Trebuia să ceară sfatul cuiva, mai ales că până atunci nu luase cele mai bune decizii. — Plec puțin, îi spuse, înălțându-se din fotoliu. Nu îi mai dădu alte lămuriri, ieșind rapid. Aerul rece și mirosul de ploaie îl dezmeticiră o secundă, pentru ca apoi să cadă iarăși pe gânduri. Își luă mobilul și apelă un număr, plimbându-se fără astâmpăr prin fața blocului. — Bună, Iustin. Ce faci? Aceea era întrebarea preferată a tatălui său, la care la care de cele mai multe ori nu știa ce să răspundă. — Voiam să-ți spun că… m-am împăcat cu Valentina. — Da, am aflat, oftă el. M-au sunat părinții ei să mă roage să intervin. — Văd că n-au pierdut timpul. — Stai liniștit, le-am spus că nu e treaba mea ce faceți voi.

Făcu o pauză, ca și cum l-ar fi invitat să-și spună opinia, iar Iustin nu mai pregetă și îi rezumă cele întâmplate. Bărbatul îl lăsă să termine tot ce avea de spus și abia la urmă îl săgetă cu o întrebare. — Și te vei căsători cu ea? — Asta e problema… că nu știu ce să fac. Valentina e mai imatură decât Ana, nu prea pot să contez pe ea. — Și vrei să-ți spun eu ce hotărâre să iei? — Ei bine… Nu mi-ar strica un sfat. — Iustin… Un oftat prelung îi înăbuși vorbele un moment. — Îți dai seama că există unele riscuri. Întrebarea e dacă ești dispus să ți le asumi sau nu. — Dacă aș fi fost cu zece ani mai tânăr, nu aș mai fi stat în cumpănă. Dar așa… — Îmi pare rău, prefer să mă abțin. — Nu pot să cred! Tu dai sfaturi tuturor, în special când nu ți le cere nimeni. Și acum, când te întreb și eu ceva, refuzi să mă ajuți. Închise iritat și o apucă prin tărâmuri de frunze uscate. Ruginiul camufla zidurile în care erau aciuate ielele. Se iveau uneori dintre crengi, ca niște spirite ale pădurii, înveșmântate în scoarță negricioasă, însă zarva orașului le speria repede. Noaptea se lăsa peste el, iar în timpul ăsta, amintirile de lumină renășteau. Ar fi trebuit să se simtă fericit că scăpase de Diana, dar îl hăituia o presimțire. Suferise atât de mult, că încetase să mai creadă în promisiunile speranței. Logodnica lui se pefăcuse în strigoi și-l trăsese în lumea ei, pierduse șansa de a deveni conducătorul familiei, iar Ana se căsătorise cu altul. Ce urma? Oare avea să fie fericit cu Valentina? Se îndrăgostise de ea fiindcă îi amintise de ceea ce aspirase să fie. Nu îi venea însă s-o lege de el pentru tot restul vieții. Cel puțin, nu cât timp nu avea certitudinea că tânăra era destul de matură ca să-și asume responsabilitățile unei căsnicii.

Intră în apartament cu mintea plină de gânduri cenușii prin care bântuiau spectrele fostelor lui amante, pe care nu le cunoscuse cu adevărat. Când o văzu pe Valentina însă, își uită spaimele, iar buzele lui schițară un zâmbet. Fata adormise pe canapea cu telecomanda în mână, într-o poziție caraghioasă, cu bărbia în piept. — Ce mă fac eu cu tine? murmură el, deplasându-se fără zgomot. Apoi, atent să n-o trezească, îi luă telecomanda din mână și o ridică în brațe. Instinctul patern îi dicta să o protejeze și avu iarăși sentimentul deconcertant că ținea în brațe o fetiță. În clipa când o așeză în pat însă, dorința îl covârși, făcându-l să o privească altfel. Chipul Valentinei era de copil, dar corpul îi era de femeie, fără îndoială. O dezbrăcase atât în imaginație cât și în realitate, așa că era familiarizat cu formele și mișcările ei unduioase, ce-l ademeneau. Și îi plăcea că avea așa puțină experiență și că o putea modela după gusturile lui, asemeni unui sculptor al pasiunii. Nu se grăbea, căci voia să savureze fiecare lecție pe care i-o oferea, cu răbdarea unui amant experimentat. Se culcă lângă ea, cu privirea ațintită asupra fețișoarei sale. Viața era foarte simplă, dar oamenii o complicau singuri, deoarece căutau dragostea acolo unde nu exista, în visuri prostești sau în posesiuni materiale. La rândul ei, și Diana crezuse că va afla iubirea în umbra unei relații ce se destrămase de multă vreme, iar acea iluzie o încarcerase. Zâmbind, dezmierdă obrazul fetei. Iubirea lui nu era nici în stele, nici pe alte meleaguri; iubirea îi dormea în brațe, la câțiva centimetri depărtare.

Capitolul 37 A doua zi se duse acasă în lipsa părinților și-și luă o parte din haine: câteva pulovere, trei bluze și două perechi de pantaloni. Nu-l uită nici pe domnul Rilă, care o privea cu tristețe de pe noptieră, implorând-o parcă să nu-l abandoneze. Câteva minute oscilă între rușine și dorința de a-l tufli în geamantan, printre veșminte, dar, într-un final, învinse cea din urmă. Era singurul lucru care o mai lega de copilărie și de aceea nu era pregătită să-l lase în urmă. Când îl puse pe noptieră, se întrebă dacă nu era mai bine să-l pitească în dulap, însă renunță la idee. Domnul Rilă făcea parte din ea, așa că nu avea cum să-l renege. Îl prinse de ureche cu un surâs, rememorând niște scene amuzante: copiii de la grădiniță i-l răpiseră și fusese silită să-i amenințe cu bătaia ca să-l recupereze. În consecință, educatoarea îi chemase pe părinți, scandalizată de comportamentul brutei cu fustiță. Visătoare, se uită la ceas, gândindu-se că Iustin întârzia iarăși. I se părea ciudat să locuiască cu un bărbat, fiindcă până atunci nu stătuse decât cu părinții. Baia era un teritoriu străin, plin de obiecte de uz masculin: lame de ras, parfumuri bărbătești, aftershave-uri. Iar în dulap dădea doar de tricouri negre și pantaloni. Era însă fascinată de acea lume în care nu mai pătrunsese niciodată și uneori adulmeca mireasma degajată de cămășile lui, frumos aranjate pe umerașe. Nu se mai simțea intimidată în prezența lui, dar câteodată îl căuta pe Zori, ba într-un zâmbet, ba într-un gest, și îi era ciudă că Iustin era diferit de Veghetorul de pe străduța pierdută în noapte. Nu era nici la fel de cald, nici la fel de deschis, de parcă în interiorul său ar fi existat o cortină ce-l dezvăluia doar pe jumătate. Pasiunea lui o incendia de fiecare dată când făceau dragoste, cu toate astea, o parte din el rămânea în umbră.

În acea seară, Iustin ajunse acasă la ora șapte, obosit și prost dispus. Când o văzu, îi adresă un zâmbet șters și o sărută, apoi intră în baie. — Ți-ai adus hainele? o întrebă când reveni în dormitor. Ea confirmă din cap, privind cu colțul ochiului la Domnul Rilă ce îi surâdea

complice. Iustin încă nu-l observase, și era foarte curioasă ce va spune când avea să-l remarce. — Sper că nu ai avut probleme cu părinții… — Nu erau acasă. — E bine că… Se întrerupse brusc și înaintă către noptieră, ca să ia iepuroiul de cârpă, cu urechi cât corpul. — Ți-ai luat muțunachele cu tine? O spusese pe un ton egal, care nu îi trăda adevăratele gânduri. Ochii însă i se înnegurară, iar fata își dădu seama că în mintea lui hoinărea o întrebare. — Am făcut o greșeală așa de mare că l-am luat? — Nu, doar că… Își trecu degetele prin păr cu un suspin și adăugă. — Simt uneori că sunt cu un copil. Cortina se lăsase iarăși, ca de fiecare dată când făcea un lucru greșit. Ca să-l îmbuneze, îi înconjură grumazul cu brațele și îi strivi buzele – era o tactică ce nu dăduse greș până în acel moment. Și așa cum se așteptase, bărbatul se lăsă cuprins de dorință, în timp ce gura ei îi explora gâtul. Nerăbdător, îi trase rochița peste cap, începând să o sărute la rându-i, din ce în ce mai ațâțat. Erau doi nebuni, prinși în focul îmbrățișării. Mai târziu, când el adormi îmbăiat în beznă, ea îi dădu părul la o parte, ca să-l privească. Îi venea greu să creadă că acel bărbat născut de legend era al ei. Alexa i-ar fi spus că e o toantă că s-a îndrăgostit de un Veghetor izgonit și ar fi deplânso. — Te iubesc, șopti tânăra, dezmierdându-i obrazul nebărbierit. Iustin își crăpă pleoapele, smuls din vise, și îi apucă mâna întinsă.

— Și eu te iubesc, spuse el prin somn. Era ceea ce-și dorise mereu să audă. Fericită, își puse piciorul peste el, cu gest posesiv prin care-l revendica. Iustin rămase nemișcat, adormind în aceeași clipă, sub privirea ei surâzătoare. În acele clipe, când îl privea cum dormea, îl simțea aproape, ca și cum ar fi făcut parte din ea. Nu mai era doar un străin, ci, chiar dacă suna a clișeu, inima ei.

Capitolul 38 A doua zi dormi până la ora nouă, când fu sculată de țârâitul soneriei. Crezând că era vreun vecin, se tolăni la loc, ca o mâță leneșă care stă cu burta la soare. Vocea mamei însă îi alungă imediat toropeala, sunându-i în urechi mai ceva ca o goarnă a Apocalipsei. Îngrijorată, își trase repede halatul și ieși în picioarele goale, cu părul vâlvoi. — Vă rog să nu mai insistați, spunea Iustin, Valentina nu vrea să se întoarcă acasă. — Sunt sigură că i-ai făcut tu ceva! zbieră femeia. Dar nu o să-ți meargă, noi o vom smulge din ghearele tale! Atitudinea ei emfatică îi smulse doar un surâs obosit, care o enervă și mai tare. — Îți arde de râs?! Ți se pare că glumim? Tânăra se zori către actorii acelei drame, ce mai avea un pic și se transforma în război nuclear. Mama ei adora telenovelele și de multe ori confunda realitatea cu serialele siropoase, în care personajul feminin, de obicei naiv, cădea în plasa unor bărbați malefici. — Mamă, ce cauți aici? îndrugă ea. — Am venit să te luăm acasă! spuse femeia, potolindu-se deodată. Iustin o fixă mohorât, ca și cum i-ar fi adresat o mustrare pe care n-o înțelese prea bine. — Cine v-a dat adresa? continuă fata șirul întrebărilor. Sper că nu l-ați sunat iar pe domnul Elian. — Avem și alți prieteni în familie, răspunse Laura. Te rog să nu schimbi subiectul, că nu despre asta era vorba! — Bine, nu schimb subiectul.

Întorcându-se cu spatele la ea, încercă să se calmeze ca să-și continue explicațiile. — Iustin nu mi-a făcut nicio vrajă. Îl iubesc și vreau să fiu cu el. E chiar atât de greu de acceptat? — Nu-l lăsa să te corupă! Enervându-se, vru să îi dea o replica tăioasă, dar mama ei o luă de brat, iar gândurile belicoase îi zburară din minte. Situația era penibilă, și habar n-avea cum să o dezamorseze, fiindcă nu se mai certase cu părinții vreodată. Realizând că nu avea sorți de izbândă cu fiica ei, femeia își îndreptă atenția către Iustin, care încremenise. — Cunosc legile Veghetorilor. Nu aveți voie să trăiți cu femei cu care nu sunteți căsătoriți. — Nu prea mai respectă nimeni regulile astea, se apără bărbatul. — Gabriel Simeon le-a respectat. Și nu e singurul, mai sunt și alții. Iustin își încovoie spatele și răsuflă exasperat. — Te avertizez. Dacă nu o lași în pace pe fiica mea, mă voi plânge familiei. — Mamă! exclamă Valentina, încercând să îi frâneze atacul. — Tu să taci, nu vorbeam cu tine! Vorbeam cu nenorocitul ăsta! Furia femeii se dezlănțuise, ca un uragan nimicitor, căruia nimic nu îi mai putea sta în drum. O grindină de invective se abătu asupra diavolului pervers care seducea tinere inocente. Valentina înghețase de groază, fiindcă nu-și mai văzuse mama atât de mânioasă – fața i se congestionase, iar ochii i se bulbucaseră întrun mod sinistru. În plus, era posibil ca acel scandal să îi fragilizeze relația, care oricum nu era foarte trainică. Iustin schiță o grimasă de supărare, dar reuși să-și țină gura până când Laura își epuiză arsenalul. La urmă, când ea tăcu, i se adresă pe un ton calm, dar rece:

— Dacă ați terminat ce-ați avut de spus, vă rog să plecați. — Să nu zici că nu te-am avertizat! încheie ea, ieșind cu pași hotărâți. Ușa se trânti cu un bubuit, iar liniștea coborî peste apartament. Valentina nu îndrăznea nici să se miște, atât era de rușinată de cele întâmplate. Și asta tocmai atunci, după ce iubitul ei îi spusese, în sfârșit, că o iubește. Iustin fu primul care părăsi tăcerea. Așezându-se pe canapea, își ascunse fața în palme și oftă. — Am avut dreptate. A fost o idee proastă să vii aici. — Nu-i da atenție mamei! Ea mereu exagerează. El se frecă la ochi, făcându-i loc pe canapea să se așeze. — Important e că ne iubim, încercă ea să-l aline. Aseară ai spus… — Eram adormit, vorbeam aiurea, contracară el. Zâmbind, tânăra îi mângâie brațul încordat. Nu mai avea cum să o păcălească, orice ar fi născocit; în ciuda faptului că era lipsită de experiență, avea o intuiție suficient de dezvoltată, care îi transmitea când un om spunea adevărul. — Nu are rost să mai minți. Știu că mă iubești. Mușchii i se tensionară și mai mult, și, pe neașteptate, își lipi gura de gura ei. Sărutul lui pasional o lăsă fără respirație, dar nu se depărtă. După câteva clipe însă, bărbatul se desprinse din îmbrățișare ca să-și aprindă o țigară. — Era adevărat ce a spus? întrebă ea. Pot să te dea afară din familie din cauza mea? Iustin încuviință din cap, pipăindu-și buzunarele de la halat, cu țigara în gură. Înghițind în sec, fata mai făcu un pas șovăitor. — Și dacă… ne-am căsători? Mâna lui încremeni pe buzunar.

— Nu te mint, îi spuse, te iubesc și vreau să ne căsătorim. — Astea sunt doar vorbe… Ești foarte tânără, poate că peste câțiva ani vei regreta. — Te rog, Iustin, nu mai ezita. Chipul ei delicat se oglindi în ochii lui întunecați, ca într-un lac tulbure. Nu îl cunoștea suficient de bine ca să știe exact la ce se gândea, însă putea intui că bărbatul se temea de un nou eșec. Încolăcindu-și brațele în jurul său, îi repetă căl iubește până când toate zidurile lui de apărare se prăbușiră. Cu un oftat, Iustin o îmbrățișă la rându-i. — O să fie bine, spuse ea, vei vedea.

Capitolul 39 Aburii aromați îi umpleau plămânii, amețindu-l. Câteva minute privi ceașca de cafea nemișcat, ca și cum ar fi căzut pe gânduri, apoi se rezemă de spetează. Lumina veiozei nu îl scotea din întuneric decât pe el, restul încăperii rămânând învăluit în umbre. Domnul Elian se transformase într-o siluetă fantomatică, afundată în fotoliu, cu o cană cu ceai în mână. — Știi doar ce părere am, spuse el. Cred că e o fată drăguță… Și dacă ține la tine… Ca de obicei, bătrânul refuza să îi facă pe plac și să îi spună ce voia să audă, de parcă ar fi fost decis să rămână mereu în opoziție. Când voia să se însoare cu Ana, îi tot reamintea că nu scăpase încă de Diana și că nu avea o situație limpede, iar acum, când își dorea să i se zică să nu se căsătorească, acesta o lăuda pe Valentina. — Dacă dau greș și de astă dată, nu știu dacă voi reuși să-mi mai refac viața. Sper să… iasă bine. Se ridică și, după ce mulțumi pentru cafea, se îndreptă către ieșire. Ploaia de afară era ca o mână înghețată ce îi răscolea sufletul. Când deschise ușa, o pală de vânt îl lovi drept în față, și se opri o clipă să-și revină. Copacii încovoiați îl pândeau dindărătul pâclei ce năpădise orașul, iar crengile lor sinistre îi amintiră de Dia. Încă nu se dumirise ce se întâmplase cu strigoiul și de aceea se simțea neliniștit. Închise ușa în urma lui și o apucă pe alee, cu mâinile în buzunare. Fusese atât de slab, că acceptase propunerea Valentinei! Fata aceea aurie îl primise în brațele ei, fiindcă iubea, iar el, în loc să facă ceea ce trebuia, ca atunci când se despărțise de Ana, cedase. Ce sperase oare? Că avea să se înfăptuiască un miracol? Până atunci destinul îl lovise cu necruțare, deci era posibil ca și în viitor să aibă necazuri. Se încruntă, fulgerat de o senzație pătrunzătoare, și fără să vrea se uită în spate,

ca să se convingă că nu îl urmărea nimeni. Trotuarul în spatele lui era însă pustiu, iar copacii erau singurii paznici ai străzii înmormântate în ceață. Iuți pașii, tulburat de presimțiri sub formă de spectre. Partea lui de strigoi se ridica uneori la suprafață și îl afunda într-un tărâm în care sălășluiau corbii cu ochi de cărbune. Valentina îl întâmpină zâmbitoare, dar când îi văzu figura obosită, surâsul i se stinse imediat. — S-a întâmplat ceva? — Vino, o chemă, desfăcându-și brațele. Tânăra își lipi capul de pieptul lui, cu afecțiune, și stătu așa câteva secunde bune, după care se înălță pe vârfuri să-l sărute. — Ai gust de ploaie, îi spuse. Îmi place. Recuperându-și zâmbetul, îl ajută să-și scoată haina și cămașa umedă. Starea de spirit i se schimbă, și găsi că încăperea era mai primitoare decât și-o amintea. Mobilierul sobru emana căldură, iar ferestrele erau luminoase, de parcă dincolo de ele ar fi răsărit soarele. O secundă se întrebă care era cauza acelei transformări, dar apoi, când Valentina se dezlipi de el, se lămuri. Iubita lui era vrăjitoarea care îi transformase locuința în acel cuib fermecat. Pe când o dezbrăca, simți că sufletul i se dezgheață și se luminează. Fantomele cenușii se desprinseră de el, în fuioare de ceață, iar bucuria îl invadă. Și totuși, poate că era prea pesimist, când își spunea că relația nu avea să dureze. Valentina nu era o femeie obișnuită, ci o copilă fermecată, înzestrată cu abilități nebănuite. — Te iubesc, i se confesă, după ce-și potoli patima. Ea îi mângâie spatele asudat, visătoare. — Nu pot să cred, murmură. — Ce nu poți să crezi? — Că ești al meu.

Se ridică în coate ca s-o privească, iar tânăra îi zâmbi. — Îmi place cum sună… Al tău… Se lăsă pe spate cu o mână sub pernă, continuând fraza în gând. Era adevărat, se bucura că, după atâtea luni de solitudine, aparținea cuiva. Valentina își lăsă capul pe pieptul lui și după câteva momente adormi împăcată. Afară vântul vuia, agățându-se de ferestre și felinare, în timp ce negura tot creștea. Frunzele înghețate se izbeau de geamuri, odată cu ploaia, prefăcându-se în păsări negre cu aripi frânte, de chiciură. Dacă n-ar fi fost în brațele calde ale iubitei, probabil că ar fi rătăcit prin oraș, subjugat de singurătate. Dar fata visa lângă el, cu un zâmbet dulce ce îl făcea să se simtă în siguranță. Era mai bine să lase strigoii afară, în ploaia rece, acolo unde era locul, și să se odihnească.

Pe la miezul nopții, o nouă rafală înfioră copacii, iar întunericul abisal se ridică precum un monstru și se năpusti în locuințe. Întâi îl văzu strecurându-se pe sub ușă - un abur cenușiu ce luă de îndată forma unui bărbat; apoi, după încă o clipă, îl zări înaintând spre pat, înfășurat într-o mantie de fum care îi ascundea chipul. Înspăimântat, încercă să se ridice, dar o mână nevăzută îl țintui de pat, împiedicându-l să se mai miște. — Tu ești, șopti Iustin. Tu ai luat-o pe Diana. Umbra unui corb trecu peste el și noaptea prinse glas. Necunoscutul îl privea cu răceală, dintr-un ungher, fără să se clintească și fără să scoată vreun sunet. — Ce ai făcut cu ea? — E bine, nu te îngrijora. Vocea gâjâită a făpturii se împleti cu geamătul vântului, iar Iustin se cutremură, simțind că îi îngheață sângele în vene. — Cine ești și ce vrei?

— Iudex, ăsta e numele meu. Mai auzise acel cuvânt, cu mult timp în urmă, când se pregătea să devină conducător. Atunci crezuse că Iudexul era doar un personaj de basm, asemenea zmeilor, și nu îi dăduse importanță. Acum însă îi părea rău că nu fusese mai atent la explicații. — Ne vom revedea… curând, adăugă creatura, lungind silabele. — Ce vrei să spui? Dar îngerul nu îi mai răspunse, retrăgându-se în tărâmul lui tenebros, alături de ielele străvezii ce se deșteptau doar când se ivea luna. Bezna însă se risipi, și simți că se putea mișca din nou. Sculându-se pe jumătate, se uită în jur ca să se încredințeze că îngerul plecase, apoi se dădu jos și se duse la fereastră. Spaima se înfipse din nou în pieptul său, împiedicându-l să respire. Avusese dreptate, era blestemat, fiindcă de fiecare dată când credea că viața o luase pe un făgaș normal, aluneca iar în infernuri încețoșate. Se uită la Valentina, ce dormea liniștită pe partea ei de pat, și se întrebă ce făcea. Acceptase să se căsătorească cu o fată care nici măcar nu făcea parte din familie… Ce era în mintea lui?

Capitolul 40 Ceața ce se lăsase peste oraș îl închisese într-o lume a fantomelor albe, spintecată din când în când de siluetele trecătorilor. Avea o senzație ciudată, că nici măcar nu mai era în București, ci pe alt tărâm. După ce înotă prin perdeaua de negură o vreme, căutându-și drumul, o coti la dreapta pe o stradă îngustă și intră într-un anticariat pe care-l frecventa când era de partea cealaltă. Înăuntru era frig și duhnea a ceară, la fel ca într-o biserică, deși nu se zărea nicio lumânare. Nu îi plăcuse niciodată acel miros înecăcios, care-i amintea de înmormântările la care participase în copilărie. Un moșneag îmbrăcat demodat, cu o vestă strâmtă, își făcu apariția, din spatele rafturilor. Îl privi o clipă, curios dacă se schimbase. Nu, arăta aproape la fel; chelise doar puțin în față, iar ridurile din jurul ochilor i se adânciseră. — Zori? întrebă el uluit. Ce cauți aici? — Caut o carte… Albert era unul dintre cei mai bătrâni strigoi din oraș. Înainte să devină Veghetor, mai trecea pe la el, să îi ceară cărți interzise de ocultism. — Am auzit că acum ești în familie. Ce caută un mare Veghetor pe teritoriul dușmanului? — Termină cu glumele astea! Vreau o carte despre Iudex. — Îngerii morții? În ce necazuri ai mai intrat? — Nu te privește! Scoțând un țâțâit, dispăru în întuneric ul anticariatului pentru câteva minute, de unde se întoarse cu un volum gros, legat în piele. Iustin întinse mâna să-l ia, însă bătrânul îl trase înapoi, scuturând din cap. — Banii mai întâi.

Își strecură mâna în buzunar enervat și scoase câteva bancnote, pe care strigoiul se grăbi să le înșface. — Ai zece minute să o răsfoiești, îi spuse cu obrăznicie. După ce moșneagul se făcu nevăzut, Iustin deschise cartea nerăbdător și începu să dea paginile tari ca scoarța. Unele se desprinseseră și mai aveau puțin și își luau zborul, așa că trebuia să fie atent cum manevrează tomul. — Iudexul nu are de obicei trup fizic, citi el. Uneori însă îngerii morții revin printre oameni ca să nu piardă legătura cu lumea lor. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei trebuie să înțeleagă în profunzime sentimentele umane. Întoarse foaia și citi în continuare. — Se spune că le apar celor vii doar în ceasul morții, prin urmare nu se cunosc foarte multe lucruri despre aceștia. Închise cartea nemulțumit, realizând că nu aflase nimic nou despre Iudex. Și, pe deasupra, mai cheltuise și bani. — Ai terminat? îl întrebă strigoiul cu un rânjet. Îi înmână tomul fără niciun cuvânt și se îndreptă către ieșire îngândurat. Era o prostie să se teamă de o nălucire, însă nu se putea împiedica să nu se frământe. Îi ceruse opinia și lui Gabriel, iar acesta îi dăduse unul dintre răspunsurile lui seci. — Cred că a fost doar un simplu vis. Iudexul ți se arată înainte să mori, nu? Iar tu văd că ești încă viu... Ce mai vrei? Dar nu putea să stea liniștit, fiindcă Iudexul care îl vizitase nu era un înger oarecare, ci cel care o luase pe Dia. Nu avea însă cu cine să mai discute despre temerile lui – Gabriel nu îl luase în serios, iar Valentinei nu îi putea spune astfel de lucruri, fiindcă ar fi înspăimântat-o.

Capitolul 41 Iustin devenise ciudat de tăcut de la o vreme – uneori nu îi răspundea la întrebări, de parcă mintea lui ar fi fost în altă parte. În fiecare seară aștepta ca el să îi spună că voia să se despartă, însă bărbatul se zăvora în muțenie. Din cauza asta, începuse să se îndoiască de sentimentele lui și să-și pună întrebări. Dacă nu o mai iubea? Dacă fusese doar un foc de paie, iscat de dorința nesatisfăcută și atât? Îl privi cum stătea afundat în fotoliu, în halatul lui de mătase, și se întristă. — La noapte, Gabriel va fi numit conducător, spuse el deodată. Va trebui să merg și eu la ceremonie. — De asta ești așa supărat? întrebă ea. — Mda... Aș fi preferat să nu mă duc, dar... tata crede că ar fi bine să fiu și eu prezent. Pentru ca Veghetorii să vadă că sunt un membru al familiei, la fel ca ei. — Are dreptate. Reținându-și zâmbetul, se apropie de el și îi înconjură grumazul cu brațele. Era bucuroasă că tristețea lui nu avea legătură cu ea, dar nu putea să îi zică asta; universul nu gravita în jurul sentimentelor ei, și nu voia să pară egocentrică sau infantilă. El o luă de mână și se ridică, fixând-o cu privirea. — Vino cu mine. — Dar... eu nu sunt încă Veghetoare. — Ar fi o ocazie bună să îi anunțăm că ne căsătorim. Se învoi printr-o înclinare a capului, apoi se duse în dormitor, să se pregătească de culcare. Nu îi plăcea să-l vadă astfel pe Iustin, atât de posomorât și de lipsit de chef, însă știa că nu avea cum să îl aline. Faptul că era mult mai tânără o împiedica uneori să îi dea sfaturi, așa cum și-ar fi dorit. Nu putea decât să îi fie

alături și să se străduiască să îl înțeleagă. Bărbatul avea atâtea chipuri că nici nu știa ce să mai creadă: uneori era zâmbitor și luminos, alteori plonja în amărăciune și nu mai rostea o vorbuliță.

Puțin mai târziu, toată lumea se adunase într-o clădire veche, din perioada interbelică, cu ziduri coșcovite ce stăteau să cadă. O ceață albăstrie acoperea mobilele din sala răcoroasă, strecurându-și brațele subțiri prin unghere. Întunericul nu lăsa la iveală decât puține detalii alea acelui tablou: candelabrul enorm cu ornamente de gheață, ferestrele uriașe, draperiile legate cu șnur și, desigur, o masă lungă la care încăpeau cincizeci de persoane. Toate reuniunile Veghetorilor aveau loc în acea încăpere stranie care, la acea oră târzie, avea un aspect și mai sumbru. Emoționată, Valentina rămase în spatele lui Iustin, simțindu-se inconfortabil printre Veghetori. Privirile lor indiscrete o sfredeleau, și putu să ghicească la ce se gândeau – probabil se întrebau cine era intrusa care sosise la brațul zburătorului. —Mă bucur că ai venit, Zori, i se adresă domnul Elian. Acum putem începe ceremonia. Gabriel înaintă până în mijlocul sălii și, după ce ținu un discurs scurt, întinse mâna dreaptă spre Victor Elian. Bătrânul îi strecură inelul conducătorului pe deget, apoi se retrase în umbră, ca să îi lase pe Veghetori să își prezinte respectele. După câteva minute, veni și rândul lui Iustin, să se plece înaintea noului conducător, după cum era datina, iar sala se întunecă și mai mult. Toți Veghetorii încremeniră, holbându-se la el cum se înclina în fața lui Gabriel, cu mâna la inimă. Bărbatul își compuse o expresie indiferentă, ce se lipi de fața lui ca o mască ce-i ascundea trăirile. Când se întoarse lângă tânără însă, Valentina îi percepu încordarea și-l luă de mână. Înțelegea cât îi era de greu săși vadă fratele ocupând scaunul pe care ar fi trebuit să stea el, și asta sub căutătura dușmănoasă a Veghetorilor. — Să mergem, spuse bărbatul, trăgând-o către ușă. Nu vreau să mai rămânem aici nici o secundă. Chiar când voia să iasă însă, o voce ascuțită îl opri.

— Nu pleci nicăieri! Veghetorii se dădură la o parte, lăsând cale liberă unei tinere cu păr lung, ondulat, ce semăna izbitor cu Valentina. Tânăra se retrase din instinct, realizând cu spaimă că mama ei își pusese în aplicare amenințarea și se înființase la reuniune. — Individul acesta trebuie să dea socoteală pentru ce-a făcut, continuă femeia. Mi-a sedus fiica și a luat-o cu el! Cineva scoase o exclamație de uimire, ce se transformă într-un murmur dezaprobator. — Da, domnilor. A profitat de naivitatea ei! Recuperându-și stăpânirea de sine, Valentina se hotărî să pareze atacul. — Nu e așa, Iustin mă iubește. — Fiul meu a promis că se va căsători cu fata, interveni și domnul Elian. După ce va deveni Veghetoare. — Am auzit că trăiesc împreună, vorbi un băiat cu părul alb, deși legile noastre interzic concubinajul. — Exact, se grăbi Laura să-l aprobe, spuneți-i să vină acasă. Fuseseră încolțiți de toți Veghetorii. Valentina se uită neliniștită la domnul Elian, iar bătrânul, citindu-i în ochi disperarea, luă din nou cuvântul. — Valentina poate să stea la mine până la nuntă. Gabriel s-a mutat la casa lui, e loc destul. Dezamăgirea zugrăvită pe fața femeii o îndemnă pe tânără să depună armele. Apropiindu-se de ea, îi luă mâinile și i le strânse rugător. — Te implor, lasă-mă să plec, îi ceru ea. E timpul să mă desprind de voi. — Chiar crezi că vei fi fericită cu bărbatul ăsta? — Nu sunt sigură, însă... sunt dispusă să risc.

Laura îi dădu drumul cu privirea plecată și se întoarse cu fața la Veghetori. Câteva secunde stătu în cumpănă, apoi o porni încet către ușă. Fata simți înțepătura regretelor văzând-o așa, îndepărtându-se cu aerul unui om înfrânt, dar nu o opri din drum. Deși la început avusese unele momente de șovăială, acum era hotărâtă să stea alături de Iustin, orice-ar fi fost. Părinții ei îi conduseseră viața până în urmă cu câteva lun; nu putea să se mai lase astfel, manevrată de cei din jur. — Dacă vrei să te duci după ea, eu nu te voi împiedica, spuse Iustin pe un ton reținut. — În sfârșit, a zis și el un lucru înțelept. Glasul Alexei tăie liniștea. — Meriți ceva mai bun, nu crezi? Tânăra își aținti privirea pe chipul bărbatului. Zori însă împietrise, cu umerii lăsați, și atunci simți că îi dădeau lacrimile. Ar fi vrut să-l vadă apărându-se cu îndârjire, protestând... Nu putea să înțeleagă de ce se lăsa astfel dominat. — Zori e un bărbat bun, vorbi ea în locul lui. Vă rog să îi dați o șansă. — I-am dat, interveni din nou băiatul cu păr alb. L-am primit în familie chiar dacă nu a respectat condiția pe care i-am pus-o, de a se căsători. — Da, dar îl tratați cu dispreț. — Valentina, șopti Iustin. Hai să mergem, te rog. — E vina lui, vociferă altcineva. Ne-a trădat pe toți, când a trecut de partea strigoilor. E trist ce i s-a întâmplat, nu zic nu, dar un Veghetor de rangul său ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă înțelepciune. Dar el așa a fost mereu, nu și-a putut niciodată controla firea pătimașă. Comentariul Veghetorului atrase și alte exclamații furioase. — Da, și acum face la fel. Se însoară cu o fătucă de 20 de ani! Și pot să pun pariu că nu pentru sufletul ei frumos vrea să o ia.

— Vă rog, haideți să ne purtăm civilizat! încercă domnul Elian să astâmpere spiritele. Să nu ne jignim între noi. Iustin își ridică fruntea, iar Valentina crezu o clipă că avea să le răspundă cu aceeași monedă. Spre stupefacția ei însă, el își ceru scuze și o împinse către ieșire. — Nu trebuia să te amesteci, îi spuse când pășiră afară. Nu uita că vei face parte din familie, nu e bine să îi enervezi. — Dar... se poartă urât cu tine! Nu i-ai auzit?! — Nu înțelegi despre ce e vorba. Eu nu am fost un Veghetor oarecare, ci fiul conducătorului familiei. Aveau așteptări foarte mari de la mine, dar eu am eșuat. Un luptător cu pregătirea mea n-ar fi trebuit să se clatine. Nu mai zise nimic, urmându-l pe strada afundată în noapte. În timp ce-l privea pășind înaintea ei, se gândi că i-ar fi plăcut să știe mai multe lucruri despre el. Îl înconjurau atâtea mistere, atâtea întrebări cărora nu cuteza să le dea grai. Ca și cum ar fi auzit ce-și spunea, el își răsuci capul spre fată. — Sper că nu i-ai crezut. Se apropie de ea și îi prinse o șuviță între degete. —Destinul mi-a luat totul până acum: pe femeile pe care le-am iubit, numele de Veghetor, reputația... Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Valentina se emoționă, fiindcă Zori nu îi mai vorbise niciodată astfel. În acele momente părea o altă persoană, lipsită de taine și complet umană. Mereu era așa; când devenea Iustin, se metamorfoza iar într-un bărbat taciturn și enigmatic. Și îi era ciudă pe el, că nu îi arăta figura reală decât în vis.

Capitolul 42 A doua zi ajunse la școală într-un suflet, zăpăcită și cu părul răsculat de la vânt, ca o zana născută de iarnă. Înfățișarea ei dezordonată stârni câteva chicoteli, pe care se făcu că nu le aude, căci știa că era mai bine să nu intre în jocul elevilor în astfel de situații. La început, când abia se angajase, avusese rău de furcă cu cei mici, din cauză că făcea greșeli costisitoare. Iar copiii nu o iertau. Nici acum nu se descurca foarte bine, dar măcar nu se mai fâstâcea și nu mai uita ce trebuia să spună. La sfârșitul orelor era atât de stoarsă, că abia reuși să se târască la ușă. Când îl văzu pe Iustin așteptând-o la poartă, își mai reveni și își compuse un zâmbet afectuos. Bărbatul se aplecă să o sărute, iar parfumul lui familiar o învălui. — Mi-a fost dor de tine, șopti el. Câteva eleve trecură pe lângă ea hohotind. Valentina roși ca o școlăriță, întrebându-se dacă nu cumva ea trezise amuzamentul fetelor. — Vrei să ne plimbăm puțin prin parc? o întrebă. Veghetorii au aflat oricum despre relația noastră, așa că n-are niciun sens să ne mai ascundem. Se învoi cu un surâs, iar bărbatul o apucă de mână cu fermitate. Când mergea așa lângă el, i se părea că umblă alături de un uriaș din romanele cu Gulliver. Își înălță privirea către el, încercând să îi pipăie sentimentele. — Ce e cu tine de la o vreme? îl întrebă direct. Pentru că nu cred că ești supărat doar din cauză că fratele tău a devenit conducător. — Nu, e faptul că... Se opri ca să-și adune ideile. — Nu știu cum să-ți explic, continuă. Am avut un vis care m-a tulburat și deatunci... am o presimțire. Fulgii mari li se lipeau de fețe, înghețându-le, în timp ce vântul scormonea

zăpada ce abia se așternuse pe trotuare. Zâmbind, Valentina îi mângâie obrazul umed. — Știu că relațiile tale nu au avut final fericit, spuse ea. Dar acum va fi altfel, vei vedea. Nu trebuie să te mai temi. — Nu de asta mi-e teamă, de fapt... — Ba da, știu că asta e. Tot timpul spui că sunt copilăroasă, că te voi părăsi. Prima oară am plecat pentru că nu era nimic serios între noi. Roși din nou, adăugând. — Dar acum n-aș mai face asta. Gurile li se uniră într-un sărut hulpav, în care dorința se amesteca cu disperarea. Ninsoarea se înteți, transformându-i în doi oameni de zăpadă, prinși într-o îmbrățișare înflăcărată. — Hai să mergem acasă, spuse fata după câteva clipe. Am înghețat aici. Iustin încuviință și se îndepărtă de ea încetișor, după care o luă către mașina parcată în apropiere. Melancolia lui ciudată o afecta și pe ea, oricât s-ar fi străduit să nu se lase contaminată. Iustin părea a rătăci într-un vis neguros în care ea nu avea voie să intre, iar tăcerea lui o descuraja să mai pună întrebări. După ce urcă în față însă, se gândi să-l îmbărbăteze și îi spuse că avea să-l lase pe el să îi vegheze teritoriile după nuntă. — Valentina, spuse el cu o figură gravă, încă nu e prea târziu să te răzgândești. — Nu mă voi răzgândi. Te rog, vreau să fii tu paznicul străzilor care îmi vor fi încredințate. Ești un Veghetor adevărat, ceilalți nu știu... — Nu mă vor accepta niciodată! Iar reputația mea proastă se va răsfrânge și asupra ta. Ai văzut și tu ce s-a întâmplat la reuniune. Porni mașina și ieși încet din parcare, lăsând în urmă școala și pâlcurile de elevi. Valentina îi aruncă o privire, înțelegând că în muțenia lui se ascundea multă suferință. Probabil că îi era greu să mai creadă într-un viitor luminos în acele

momente, după ce fusese ponegrit de toată lumea. Iustin îi ignoră ocheada, rămânând cu ochii ațintiți la șosea. — Nu știu eu prea multe, spuse ea, dar... presup un că datoria unui Veghetor e să privească mereu către lumină, nu? Chiar dacă întunericul e mai puternic. — Asta e doar teorie... În realitate... lucrurile sunt mai complicate. — Tu le faci complicate! izbucni ea, luându-se prin surprindere singură. Ne iubim, ne vom căsători. De ce trebuie să-ți tot faci griji fără rost? Mașina viră la dreapta și intră pe o străduță mărginită de case vechi. Valentina recunoscu imediat împrejurimile și amuți, așteptând ca vehiculul să ajungă la destinație. Încă nu se lămurise pe deplin ce era cu Iustin, fiindcă povestea cu visul i se părea lipsită de noimă. Iustin parcă din câteva mișcări și se dădu jos în tăcere. Ea mai zăbovi puțin în mașină, ca să-și aranjeze părul ciufulit și abia apoi îl urmă. — Iustin, îl strigă pe bărbat, coborând. Nu te mai purta așa! Trânti portiera și se îndreptă către el. — Știu care e problema! Dacă am suflet de copil, asta nu înseamnă că sunt imatură! Nu mă mai disprețui așa. Bărbatul rămase pe loc, cu o figură nedumerită. — Nu te disprețuiesc, spuse el pe un ton măsurat. De unde ai scos asta? — Ba da... Pentru că nu te poți împăca cu Domnul Rilă. — Nu știu despre ce vorbești, eu... — Toți oamenii au un Domn Rilă ascuns într-un sertar! Mie însă nu mi-e rușine cu el și n-am de gând să-l țin pitit. Asta e singura diferență. Deodată ochii lui se luminară. Nu trebuia să spună mai mult, fiindcă Iustin nu era un om căruia era nevoie să îi explici un lucru de două ori. Impresionat, el o strânse la piept și îi mângâie părul.

— Îmi pare rău, îi spuse. Ai dreptate, poate că am fost superficial. Începuse din nou să ningă, mai întâi domol, cu fulgi mărunți, apoi din ce în ce mai tare. Iustin o strânse și mai mult, într-un mod ocrotitor. — Ai dreptate, cu toții avem nevoie de un Domn Rilă. — Mă bucur că ai înțeles. — Tu ești Domnul Rilă pentru mine. Crezând că o lua în râs, se dezlipi de el și îl privi. Iustin avea însă o mină serioasă, în spatele căreia nu se ascunsese niciun zâmbet.

Epilog Valentina nu se întorsese încă acasă. Îl sunase după ore să îi spună că se ducea cu o colegă la un suc, ca între fete. Ultimele cuvinte îl atenționară că el nu era invitat, dar nu se supără. Înainte de nuntă fusese muncit de temeri pe care acum le găsea prostești. Îi fusese frică de o mulțime de lucruri: că Iudexul avea să reapară, că îi pândea o catastrofă, că Valentina avea să fugă în noaptea nunții. În mintea lui căsătoria era legată de sinuciderea Dianei, și îi fusese greu să își învingă spiridușii cei răi. Acum ieșise din vârtej și era bucuros că zăcea în patul său de acasă, printre lucruri ce îi aduceau aminte de copilărie. Fata insistase să se mute amândoi în locuinta fostului conducător și în cele din urmă acceptase, mai mult ca să îi facă ei pe plac. Acum însă nu mai regreta că se lăsase convins să ia acea decizie. Luă iepuroiul de pe noptieră și surâse, realizând că acel muțunache de cârpă avea o forță tainică. Chipul Valentinei se suprapunea peste chipul animăluțului; îi simțise de la început magia, dar nu se luptase să-și recupereze libertatea, căci era fericit astfel. O bătaie în ușă îl scoase din visare și așeză iepuroiul de unde îl luase. Domnul Elian pătrunse în dormitor cu pași timizi, ca un musafir. — Am venit să-ți spun că am vorbit cu părinții Valentinei, îl anunță el. — Și? I-ai convins? — Nu încă, dar am speranța că se vor resemna. Lăsă privirea în jos întristat. Avea încă un sentiment de vinovăție atunci când se gândea la părinții fetei. Poate că Veghetorii nu se înșelau și chiar se lăsă controlat de emoții și pasiuni rebele, până în punctul în care rațiunea îi amuțea. — Mă bucur pentru voi, spuse bătrânul, punându-i mâna pe umăr. Vă potriviți. — Chiar crezi asta... sau o spui doar așa? Opinia tatălui său era importantă pentru el, fiindcă nu o dată se întrebase dacă nu

cumva arăta ciudat când umbla alături de o fată atât de tânără. — Da, chiar cred asta. Și... Apariția Valentinei îl întrerupse. Zâmbitor, se răsuci spre ea și o salută. — Ei, mai bine vă las singuri, spuse el, apucând-o spre ușă. Iustin se ridică s-o sărute, apoi o îmbrățișă cu tandrețe. Și, deși era noapte, i se păru că soarele răsărise pentru ei doi. De-acum nu mai exista nicio barieră, putea să se înfrupte fără teamă sau reținere din pasiune. — Iustin? murmură fata. Îi dădu drumul amețit, lăsând-o să vorbească. — Ți-ar plăcea un copil? Nu se gândise niciodată serios la asta, cu toate că visase de multe ori la o familie normală, cum aveau ceilalți Veghetori. Cât fusese pe jumătate strigoi, nu găsise prea multă plăcere în brațele amantelor sale, iar apoi, după ce o întâlnise pe Ana, avusese de furcă cu spectrul Dianei. Se uită la fețișoara îmbujorată a Valentinei, neîndrăznind să îi mărturisească la ce se gândea – că îi era teamă că nu putea avea copii. — Nu e cam repede? zise el. Abia ai împlinit 24 de ani, mai e timp. — Dar tu te apropii de 40, îl atenționă ea. Nu știa ce să facă; mii de gânduri îi alergau prin minte, pline de neastâmpăr. Apoi, hotărându-se, o sărută de parcă ar fi vrut să îi devoreze sufletul. Cu respirația întretăiată, fata își îngropă degetele în părul lui și închise ochii extaziată. — Să înțeleg că ești de acord, șopti. Considerând că vorbele erau de prisos, o îmbrățișă, nerăbdător să se piardă în acel trup fremătător ce-l chema. Era vrăjit, doar un biet prizonier al unei dorințe copleșitoare care-l îndemna să uite de el însuși.

— Te iubesc, îi zise. Acea mărturisire avu ecou – cu un suspin, îl trase și mai aproape, înfășurându-se în jurul lui ca o liană. Nu mai putea nimeni să-i despartă, erau uniți pentru totdeauna.

Puțin mai târziu, abur invadă încăperea adormită, amestecându-se cu umbra. Iustin îl simți, ca o boare ce-i atingea fața, și deschise ochii. Senzația îi era familiară; o mai avusese și atunci când Diana fusese luată. După o clipă, dezmeticindu-se, vru să se ridice în capul oaselor, însă o mână rece îl împinse la loc . Panica îl sufocă, și se zbătu să scape, deși știa că era zadarnic. Valentina... Trebuia să o trezească... Cu un efort uriaș, reuși să își întoarcă capul către Iudex, iar ceea ce văzu îi confirmă toate temerile. Tânăra lui soție dormea senină, fără să știe că era îmbrățișată de însuși îngerul morții. — Las-o, vorbi bărbatul cu greutate. Te implor. — Prea târziu, spuse făptura. Suntem deja legați. Groaza i se cuibări în piept, ca un monstru de gheață. Lumina îl abandonase din nou, iar noaptea îl acoperise, răpindu-i voința. Se simțea ca o marionetă în mâinile unui zeu răuvoitor care îi dădea târcoale din tinerețe; nu mai avea scăpare, era prizonier.

Doamna Umbrelor Orașul Îngerilor – cartea III Cu ochii în oglindă, își aranjă șuvița care tot îi cădea pe frunte, refuzând să rămână prinsă în coc. Când atinsese pragul critic, câteva luni se simțise foarte deprimată, spunându-și că vremea se scursese pe nesimțite. Femeile întotdeauna își pierdeau repede frumusețea, la fel ca niște flori, care, după ce-și răspândesc o zi - două parfumul, se veștejesc. Ar fi vrut să poată fi la fel de nepăsătoare ca Iustin, care nu părea deloc deranjat de acest fapt. Și, deși părul îi albise, mai ales pe la tâmple, acesta nu se lăsa doborât de ani, continuând să facă sport și să se

lupte să nu se îngrașe. Ea n-avea probleme cu kilogramele în plus; în tinerețe, oricum, era mult prea slabă, așa că nu-și făcea griji din cauza asta. În schimb, o enerva că începuse să se rideze, deși soțul ei îi repeta că exagera. — Dacă tu ești bătrână, glumise el, eu, la cei șaizeci de ani ai mei, ce-ar trebui să mai fac? Să mă îngrop direct? Poate că ar trebui să-mi caut loc de veci. — Nu glumi cu astfel de lucruri, nu e amuzant. Își trase pe ea o rochie lungă, albastră, fără guler și apoi se mai studie o dată în oglindă. Arăta bine; probabil că, într-adevăr, exagera, și pe undeva, știa și care era motivul. Exista un singur adevăr: se temea că timpul avea să i-l ia pe cel pe care-l iubea. Primii ani de căsnicie fuseseră destul de tumultoși, dar după ce Valentin se mai mărise un pic, viața lor se normalizase. E drept, pe la urechile Valentinei treceau deseori cuvinte precum: strigoi, diavol, zburător, și într-un fel îi înțelegea pe cei care îl catalogau astfel, fiindcă știa despre ce era vorba. Lui Zori nu-i scăpa nimic, iar abilitățile paranormale îi ofereau un atu care se dovedise a fi foarte util, atunci când celelalte arme îi dădă greș. Zburătorul avea un singur punct slab - fiul lui, pe care-l diviniza. Băiatul semăna cu el, atât la aspectul fizic, cât și la comportament: părul negru, ușor ondulat, îi ajungea până la umeri, iar statura-i gigantică rivaliza cu cea a tatălui său. Avea însă ochii căprui deschis și gura ei senzuală, ce promitea multe desfătări. Fetele îl urmăreau deja din generală, și nu de puține dăți, se trezise cu fel și fel de copile înamorate, ce refuzau să mai plece acasă. Iustin le pusese rapid pe fugă, agasat de acea invazie nedorită. Dar Valentin era complet indiferent, purtându-se ca un prinț căruia i se cuvenea totul și pe care adulația supușilor îl plictisește. Frumusețea îl făcuse arogant, iar atenția pe care toți i-o acordau îl transformase într-un monstru al narcisismului. Încercase să-i atragă atenția și soțului ei, dar acesta se arătase mai îngăduitor. — Așa eram și eu la vârsta lui. E doar o fază. Cu toate astea, femeia nu era la fel de liniștită, fiindcă acea fază dura încă de când băiatul intrase în adolescență. Bărbatul își răsfățase odrasla, iar faptul că între el și Valentin exista o asemănare izbitoare îi mărise afecțiunea. Se purta de parcă ar fi fost singurul tată din univers și nu lăsa pe nimeni să rostească vreo vorbă contra comorii lui neprețuite. Țârâitul mobilului o trase în prezent, și se duse să răspundă. Era Iustin, după

cum bănuise. — Când vii? îl întrebă. Știi că Valentin a promis că trece în seara asta pe la noi. — Da, n-am uitat. Ajung într-o oră. Vine și Gabi? — Da. Tăcu, vrând să adauge că îi era dor de el, dar bărbatul fu mai rapid. — Mi s-a făcut dor de tine. — Și mie. Închise zâmbind, fiindcă și de astă dată fuseseră gând la gând. Cu înaintarea în vârstă, bărbatul căpătase mai multă înțelepciune, iar focul din el se stinsese, astfel că era oarecum previzibil. Dar ea îl prefera așa, căci avea sentimentul că se afla pe un drum mult mai sigur.

Rezemându-se de spătarul banchetei, își puse mobilul în buzunar. Nu-și mai văzuse fiul de o săptămână și era nerăbdător să mai stea puțin de vorbă cu el. Se străduise de la început să nu fie ca tatăl lui, așa că îl lăudase mereu, susținându-l. Și trebuia să se declare mulțumit – Valentin îi depășise așteptările în toate privințele. Valentina era mai cârcotașă, susținând că băiatul devenise un răsfățat fără pereche. Dar el îi ceruse să nu mai caute perfecțiunea și să îl aprecieze pentru ceea ce era. Iar micile defecte nu îi puteau umbri nenumăratele calități. Singurul minus putea fi faptul că acesta nu se trezise ca alți Veghetori la 15 ani, și până atunci nimeni nu reușise să vină cu o explicație pentru acest fapt. Vestea însă se dusese, și acum toată familia se uita la băiat ca la un om cu un handicap sever. Își scoase portofelul și-l deschise, ca să extragă de acolo poza lui Valentin. Inima lui era acel copil - o personificare a tuturor visurilor lui. Și i se părea atât de nedrept că tocmai el, care fusese binecuvântat cu o personalitate atât de frumoasă, avusese un asemenea ghinion. Și câtă vreme nu se trezea, nu se putea căsători cu fiica lui Gabriel, care era deja Veghetoare. Gabi semăna destul de bine cu Ana și parcă pe zi ce trecea se făcea tot mai drăgălașă. Iar ăsta era un mare motiv de îngrijorare, pentru că Veghetorii începă deja să bată la poarta

familiei Simeon cu cereri în căsătorie. Legile stricte ale familiei îi făceau pe mulți dintre ei să se căsătorească de la vârste fragede, iar o fată de optsprezece ani nu era considerată prea tânără pentru o asemenea decizie. Își puse portofelul la loc în buzunar, cu un oftat. Își dorea mult să îi vadă pe cei doi căsătoriți și se temea ca nu cumva să apară vreun flăcău mai dezghețat, care să le-o fure pe Gabi de sub nas. Nu se găseau pe toate drumurile fete ca ea, astfel că trebuiau să fie cu ochii în patru. Fiul lui, din păcate, nu îi împărtășea neliniștea, purtându-se de parcă n-ar fi existat niciun nor la orizont. — Am ajuns, domnule. Șoferul taxiului îi dădu deșteptarea, și imediat deschise portiera și coborî din mașină. Valentina îl aștepta în curte, cu nerabdare. — Bună, îi spuse, avântându-se în brațele lui. Iustin o sărută scurt și o luă spre casă cu bagajele. — Vine peste o oră, îl anunță ea. — Foarte bine. Am timp să fac un duș și să-mi pun hainele în dulap. Intră tot cu gândul la Valentin, amețit de oboseală după plimbarea prin aeroporturi. Se dezbrăcă într-o secundă și se băgă sub duș, lăsându-se mângâiat de apa binefăcătoare, ce îi pacifica mușchii amorțiți. Se simțea împăcat, iar trecutul îi părea doar un coșmar care nu îl mai tulbura. O avea pe Valentina, care îi născuse un băiat de care era mândru, iar Iudexul nu-l mai deranjase de aproape douazeci de ani. Încă nu înțelegea din ce motiv apăruse și ce voise să îi transmită prin intermediul acelor vise stranii, însă nu își mai bătea capul cu asta. Învățase să nu se mai lase înspăimântat de fantasme și să îmbrățișeze prezentul cu toată încrederea. Și oricum, ce nemulțumiri să mai aibă? Cu toate că tot nu avea un rol foarte important în familie, nu mai era nevoit să supravegheze o străduță uitată. Veghetorii îl lăsaseră să se ocupe el de teritoriile Valentinei, așa că nu mai avea sentimentul inutilității.

Închise apa și luă prosopul din cui. Trebuia să se grăbească; nu voia ca fiul său să îl găsească în halatul de baie, cu părul ciufulit.

Cuprins Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3 Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 6 Capitolul 7 Capitolul 8 Capitolul 9 Capitolul 10 Capitolul 11 Capitolul 12 Capitolul 13 Capitolul 14 Capitolul 15 Capitolul 16 Capitolul 17

Capitolul 18 Capitolul 19 Capitolul 20 Capitolul 21 Capitolul 22 Capitolul 23 Capitolul 24 Capitolul 25 Capitolul 26 Capitolul 27 Capitolul 28 Capitolul 29 Capitolul 30 Capitolul 32 Capitolul 33 Capitolul 34 Capitolul 35 Capitolul 36 Capitolul 37 Capitolul 38 Capitolul 39

Capitolul 40 Capitolul 41 Capitolul 42 Epilog

Table of Contents

Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3 Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 6 Capitolul 7 Capitolul 8 Capitolul 9 Capitolul 10 Capitolul 11 Capitolul 12 Capitolul 13 Capitolul 14 Capitolul 15 Capitolul 16 Capitolul 17 Capitolul 18

Capitolul 19 Capitolul 20 Capitolul 21 Capitolul 22 Capitolul 23 Capitolul 24 Capitolul 25 Capitolul 26 Capitolul 27 Capitolul 28 Capitolul 29 Capitolul 30 Capitolul 32 Capitolul 33 Capitolul 34 Capitolul 35 Capitolul 36 Capitolul 37 Capitolul 38 Capitolul 39 Capitolul 40

Capitolul 41 Capitolul 42 Epilog

© Strenc Mihaela 2021