Licenta a41a

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este o organizație formată din state independente, un parteneriat care este rezultatul unui proces de cooperare început în anul 1951 între şase ţări europene.Uniunea integrează astăzi 27 de state, fiind o entitate care dispune atât de o ordine juridică independentă de cea a statelor membre, cât si de un sistem instituțional propriu. Lucrarea de faţă este structurată în trei capitole urmãrind un fir logic , acela de a evidenția rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul arhitecturii instituţionale europene. Curtea de Justiție a UE supraveghea, în calitate de autoritate independentă, respectarea regulilor dreptului Uniunii. Are competența de a examina acțiunile instituțiilor Uniunii, ale statelor membre si ale resortisanților acestora. Astfel, în primul capitol regãsim prezentatã detaliat “Apariţia şi evoluţia Curţii de Justiţie în sistemul comunităţilor/Uniunii europene”. Principalul rol al Curţii de Justiţie constă în a examina legalitatea actelor institutiilor Uniunii si a asigura o interpretare si o aplicare uniformă a dreptului acesteia. De asemenea, Curtea soluţionează conflictele dintre instituţiile Uniunii, dintre aceste instituţii si statele membre sau dintre statele membre, intervenind pentru a aplica dreptul Uniunii. “CJUE este cea mai veche şi mai importantă jurisdicţie comunitară, creată prin Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (TCECO) din 18 aprilie 1951 şi ale cărei competenţe au fost extinse şi la celălalte două comunităţi instituite prin Tratatul CEE (azi CE) şi Euroatom din 25 martie 1957, devenind astfel singurul organ comun al celor trei comunităţi europene. Cu sediul la Luxemburg, pe platoul Kirchberg , CJUE este una dintre instituţiile menite să promoveze „susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre” (art. 13 (1) TUE) .” Capitolul al-II-lea cuprinde “Jurisprudenţa Curţii şi dreptul European” cu referire la raportul dintre Curtea de Justiţie şi dreptul statelor membere , accesul direct la justiţie . Specificul construcţiei europene a făcut şi face şi în prezent ca separaţia tradiţională a trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – să nu opereze în privinţa sa decât referitor la

autoritatea jurisdicţională. La origine, aceasta era reprezentată de o singură instituţie, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) căreia, conform posibilităţii deschise de Actul unic european (1987) i s-a adăugat Tribunalul de primă instanţă al Comunităţilor Europene (TPI), constituit la 1 septembrie 1989. Ulterior, Tratatul de la Nisa (2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003) a permis ataşarea la TPI de „camere jurisdicţionale”, în condiţiile prevăzute de art. 225A ex-TCE, în baza căruia s-a creat Tribunalul Funcţiei Publice a U.E. (TFUE) care a început să funcţioneze în decembrie 2005. Aşadar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene. Spre deosebire de jurisdicţiile internaţionale clasice, a căror competenţă se bazează, în mod obişnuit, pe consimţământul statelor, Curtea de Justiţie a U.E. exercită o jurisdicţie obligatorie şi o competenţă exclusivă; deciziile sale sunt obligatorii şi executorii pe teritoriul statelor membre, iar pretoriul ei este deschis statelor, instituţiilor Uniunii şi, în anumite condiţii, mai restrictive, persoanelor fizice şi celor juridice . Ultima parte a lucrãrii conține Cauza Costa vs. E.N.E.L.care are o mare importanțã pentru dreptul comunitar, pentru cã consacrã existența unui principiu esențial în ceea ce priveşte raportul drept comunitar - drept intern al statelor membre. CJCE afirmã faptul cã, în conflictul care apare între o normã comunitarã şi o normã nationalã contrarã, întotdeauna comunitarã va avea prioritate, şi anume forța juridicã superioarã.

norma

CAPITOLUL I: APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA CURȚII DE JUSTIȚIE ÎN SISTEMUL COMUNITĂȚILOR/ UNIUNII EUROPENE 1.1.Sediul materiei În prezent jurisdicţiile europene sunt reglementate de trei serii de texte. În primul rând, vorbim de tratatele constitutive, respectiv prevederile articolul 13 (1) şi articolul 19 din Tratatul Uniunii Europene (TUE) şi cele ale Secţiunii 5 a capitolului 1, titlul I, partea a IV-a (art. 251281) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunea Europeană (TFUE). În al doilea rând, în privinţa CJ, operează Protocolul privind Statutul Curţii, care constituie o anexă a TUE. În sfârşit, în domeniu acţionează regulamentele proprii de procedură ale fiecărei jurisdicţii în parte: Regulamentul de procedură al CJ (RPC) stabilit de Curte şi supus aprobării Consiliului (art. 253 alin. ultim), cel al Tribunalului (RT) (stabilit „în acord cu Curtea de Justiţie” şi aprobat de Consiliu, aşa cum prevede art. 254 TFUE) şi cel al Tribunalului Funcţiei publice a Uniunii Europene (RPTF-UE). Fiecare dintre jurisdicţii are o compunere proprie şi atribuţii distincte, chiar dacă între ele există importante puncte comune. 1.2. Curtea de Justiţie CJ este cea mai veche şi mai importantă jurisdicţie comunitară, creată prin Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (TCECO) din 18 aprilie 1951 şi ale cărei competenţe au fost extinse şi la celălalte două comunităţi instituite prin Tratatul CEE (azi CE) şi Euroatom din 25 martie 1957, devenind astfel singurul organ comun al celor trei comunităţi europene. Cu sediul la Luxemburg, pe platoul Kirchberg (vorbindu-se astfel, uneori, de judecătorul (instanţa) de la Kirchberg ori de cel (cea) de la Luxemburg pentru a se desemna judecătorul comunitar) CJUE este una dintre instituţiile menite să promoveze „susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre” (art. 13 (1) TUE).

1.2.1. Organizarea Curţii de Justiţie Organizarea Curţii de Justiţie presupune, în principal, precizarea modului de numire a membrilor săi, de desemnare a structurilor de conducere, statutului judecătorilor, formaţiunilor de judecată şi aparatului istrativ auxiliar. 1.2.1.1. Nominalizarea membrilor Curţii Chiar dacă, iniţial, Tratatul CE nu cerea ca aceştia să reflecte cetăţenia (naţionalitatea) tuturor statelor membre, în practică Curtea a înţeles întotdeauna să cuprindă cel puţin câte un judecător provenind dintr-un stat membru. Această lacună reglementară a fost înlăturată prin modificarea art. 221 TCE de către Tratatul de la Nisa (2001) care a introdus expres principiul câte un judecător pentru fiecare stat membru al UE, preluat şi de TUE, astfel că în prezent CJUE este formată din 27 de judecători, la care se adaugă 8 avocaţi generali, în total 35 de membri. Ei sunt aleşi dintre personalităţi care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a „celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute” (art. 253 TFUE). Prin art. 255 TFUE, la condiţiile de desemnare a judecătorilor şi a avocaţilor generali în cadrul Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului se adaugă „un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor” de a exercita funcţiile respective, cerut înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările şi emis de un comitet. Acesta din urmă este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membrii ai CJ şi ai Tribunalului, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Comitetul hotărăşte, la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie, iar regulamentul de funcţionare şi membrii săi este stabilit, respectiv sunt desemnaţi, prin decizii ale Consiliului. Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani, care poate fi reînnoit în mod nelimitat. O înlocuire parţială a componenţei

Curţii are loc la fiecare 3 ani, înlocuindu-se alternativ câte paisprezece, respectiv treisprezece judecători. Avocaţii generali, în număr de 8, sunt numiţi tot pentru o perioadă de 6 ani, în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii, înlocuirea parţială vizând, la fiecare 3 ani, câte 4 dintre ei. Conform unei practici născute în tăcerea tratelor, cele cinci state membre cele mai populate (respectiv: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania) au câte un avocat general de cetăţenia lor, restul de 22 de state, asumându-şi pe rând desemnarea celor 3 posturi rămase, ceea ce înseamnă că aceştia din urmă sunt singurii membrii ai Curţii care, indiferent de calităţile lor, nu pot fi reînnoiţi în funcţie. Avocatul general are rolul de „a prezenta în mod public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită intervenţia sa” (art. 252 TFUE). Conform aceluiaşi articol, la cererea CJ, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi generali. Existenţa acestei funcţii se explică prin dorinţa de a compensa faptul că opiniile separate (disidente) nu sunt ise în sânul Curţii de Justiţie. Fiecare judecător şi avocat general dispun de un cabinet format din trei referendari, jurişti calificaţi, aleşi intuitu personae. Aceştia participă la redactarea rapoartelor prealabile, rapoartelor de şedinţă, concluziilor şi proiectelor de hotărâri. Chiar dacă, potrivit tratatelor, membrii curţii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre ale U.E., în practică fiecare guvern îşi alege judecătorul şi, eventual, avocatul său general. Formal, celelalte guverne ar putea să se opună unui anume candidat, dar această situaţie nu s-a întâlnit până în prezent. Procedurile naţionale de nominalizare sunt foarte diferite de la un stat membru la altul şi variază de la o selecţie în secret de către Executiv, până la proceduri mai transparente, implicând dezbateri parlamentare. Se cuvine remarcat, de asemenea, că unul din criteriile de alegere a candidatului este de ordin lingvistic, în măsura în care dezbaterile Curţii se fac în ză. Modul de nominalizare a membrilor Curţii a fost mult criticat, în măsura în care acesta putea să conducă la desemenarea unor persoane puţin competente ori a căror independenţă faţă de guvernele de nominalizare nu era suficient de asigurată. O propunere de corectare a unor

asemenea riscuri, constând în asocierea Parlamentului European la această decizie, a fost respinsă din teama unei politizări a numirii judecătorilor. O altă soluţie propusă a fost considerată prelungirea mandatului membrilor Curţii, care i-ar face mai puţin vulnerabili la riscul nereînnoirii. Tratatul de la Lisabona (art. 253-255 TFUE) a optat, însă, pentru o altă măsură, respectiv consultarea unei instanţe independente mai înainte de nominalizarea membrilor CJ de către guverne. În practică, judecătorii Curţii sunt, în marea majoritate, foşti membrii ai magistraturii, în general, ori ai tribunalelor naţionale supreme. O minoritate din membrii provin din istraţia naţională ori europeană, ori sunt foşti profesori universitari. Dintr-o altă perspectivă, instanţa europeană rămâne „o instituţie foarte masculinizată”, în condiţiile în care abia în 1999 o femeie a fost desemnată ca judecător al Curţii, iar în 2009, din 35 de membrii ai săi, numai 6 sunt femei. 1.2.1.2. Desemnarea preşedintelui şi a primului avocat general Potrivit art. 253 TFUE: „Judecătorii desemnează dintre ei, pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru o perioadă de trei ani,”, cu votul majorităţii absolute, imediat după reînnoirea parţială a Curţii, al cărui mandat poate fi reînnoit. De observat că avocaţii generali, deşi membri ai jurisdicţiei, nu participă la alegerea preşedintelui său. Atribuţiile acestuia constau în prezidarea şedinţelor şi a deliberărilor în camera de consiliu şi în conducerea lucrărilor serviciilor instanţei. De asemenea, poate lua măsurile provizorii prevăzute de art. 278 şi 279 TFUE. Odată cu sporirea numărului de judecători şi desfăşurarea lucrărilor pe camere, rolul preşedintelui a crescut considerabil. Judecătorii şi avocaţii generali reuniţi împreună desemnează pentru un an, un prim avocat general, având ca atribuţii principale repartizarea cauzelor avocaţilor generali şi luarea măsurilor necesare în caz de incompatibilitate ori de absenţă a unui dintre aceştia. 1.2.1.3.Statutul membrilor CJ

După alegere şi înainte de a intra în funcţie, judecătorii şi avocaţii generali depun în şedinţă publică, jurământul că îşi vor exercita atribuţiile cu deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei lor şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor. De asemenea, la instalarea în funcţie, judecătorii îşi iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile care decurg din această funcţie. Statutul acestora se exprimă, pe de o parte, în incompatibilitatea cu orice funcţie politică sau istrativă, fie că este sau nu remunerată (în afara cazului în care Consiliul acordă o derogare cu titlul excepţional), îndatorirea de onestitate şi discreţie, care, în special, interzice judecătorilor şi avocaţilor generali să accepte anumite poziţii sau avantaje după încetarea funcţiilor, iar pe de alta, se bucură de imunitatea de jurisdicţie pentru toate actele oficiale pe care le îndeplinesc (cu excepţia cazului în care Curtea, în şedinţă plenară, a ridicat imunitatea) şi beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii şi agenţii UE, sunt exceptaţi de formalităţile de înregistrare a străinilor, pot să importe şi reexporte în franciză mobilierul. În ceea ce priveşte actele îndeplinite, inclusiv cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate şi după încetarea funcţiei lor (art. 3 Statul CJ). Funcţia de judecător încetează prin: schimbarea ordinară (la expirarea mandatului), deces şi în mod individual prin demisie; în acest din urmă caz, scrisoarea de demisie se adresează preşedintelui Curţii pentru a fi transmisă preşedintelui Consiliului; notificarea determină eliberarea postului (art. 5 din Statutul CJ). De asemenea, judecătorii pot fi înlăturaţi din funcţie sau declaraţi decăzuţi din dreptul la pensie sau din alte avantaje echivalente în două situaţii: atunci când nu mai corespund condiţiilor cerute pentru numire ori nu mai îndeplinesc obligaţiile aferente funcţiei lor, constatate prin „opinia unanimă a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii”; decizia CJUE este adusă de către Grefier la cunoştinţa preşedintelui Parlamentului European şi a Comisiei şi o notifică preşedintelui Consiliului; această ultimă notificare antrenează eliberarea postului (art. 6 din Statutul CJ).

1.2.1.4. Formaţiunile (completele) de judecată Conform art. 251 TFUE, Curtea de Justiţie se întruneşte în camere şi în Marea Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens în Statutul Curţii; atunci când acesta o prevede, ea se poate întruni şi în şedinţă plenară. Fiecare dintre cele 8 camere sunt compuse din 5, 6 ori 7 judecători, un judecător putând aparţine uneori a două complete; Marea Cameră cuprinde 13 judecători şi se întruneşte la cererea unui stat membru ori a unei instituţii a Comunităţii care este parte într-un proces. Statutul CJ prevede camere de 3 sau 5 judecători şi o „Mare Cameră” de 13 judecători (art. 16), dar Curtea s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile în cauză nu interzic ca cei 3 sau 5 judecători, pronunţându-se asupra unei cauze, să facă parte dintr-un complet format dintrun număr mai mare de judecători. Repartizarea cauzei unui complet (formaţiuni) de judecată specifică (o cameră de 3 sau 5 judecători, ori „Marii Camere”), precum şi compunerea fiecăreia dintre acestea sunt stabilite în cadrul reuniunilor Curţii organizate periodic. CJ se întruneşte şi hotărăşte în şedinţă plenară, care poate delibera valabil în prezenţa a cel puţin 15 judecători, în următoarele cazuri: •

atunci când consideră că afacerea cu care este sesizată prezintă o importanţă excepţională, după ascultarea avocatului general;

•

spre a hotărî, după caz, destituirea unui membru al Comisiei pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sau pentru comiterea unei abateri grave ori decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje echivalente în caz de nerespectare a obligaţiilor impuse de mandat, după încetarea acestuia, în special obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta anumite funcţii sau avantaje (art. 245 alin. (2) şi 247 TFUE);

•

pentru a constata că membrii Curţii de Conturi au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor şi se impune destituirea din funcţie sau declararea decăderii din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente (art. 286 (6);

•

atunci când e sesizată în temeiul art. 228 (2) de Parlamentul European (destituirea ombudsmanului pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiilor sale

sau comiterea unei abateri grave), al articolului 245 alin. (2) (decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje echivalente a unui membru al Comisiei), al articolului 247 (destituirea unui membru al Comisiei pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiei ori pentru comiterea unei abateri grave) sau al articolului 286 alineatul (6) (destituirea unui membru al Curţii de Conturi, declararea decăderii lui din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente).

Instanţa nu poate decide decât în număr impar de judecători (spre a evita împărţirea egală a voturilor), ceea ce înseamnă că preşedintele nu are un vot preponderent. Din această perspectivă, pentru o cameră (din trei sau cinci judecători) e necesar spre a hotărî valabil un cvorum de trei judecători, în cazul Marii Camere unul de 9, iar în şedinţele plenare de 11 (art. 17 din Statutul CJ). În situaţia în care nu se asigură cvorumul, preşedintele amână judecata cauzei. Camerele nu sunt specializate pe anumite probleme; ca regulă, o cauză este repartizată camerei din care face parte judecătorul raportor desemnat. De la această regulă şi într-un anumit sens, prin modificare RPC din 8 iulie 2008 (introducându-se Titlul IV A care cuprinde dispoziţii ce vizează punerea în practică a procedurii de reexaminare a deciziilor TPI pronunţate în recurs, prevăzută la art. 62 din Statutul Curţii), s-a instituit o „cameră specială” pentru a decide – pe baza raportului judecătorului-raportor – dacă este cazul să se deschidă procedura de reexaminare a unei decizii a Tribunlului. Noua formaţiune de lucru este compusă din preşedintele Curţii şi patru dintre preşedinţii camerelor de cinci judecători, în ordinea prevăzută de art. 6 din RPC (respectiv rangul judecătorilor şi al avocaţilor generali, care se determină, fără distincţie, în raport cu vechimea; la vechime egală în funcţie, vârsta determină rangul; judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul şi care sunt numiţi din nou îşi păstrează rangul anterior). Cauzele sunt jduecate de regulă de camere din cinci judecători (circa 60% din dosarele soluţionate în perioada 2004-2009); unele cauze mai „uşoare” ori „tehnice” sunt instrumentate de complete din 3 judecători (aproximativ 26% în aceeaşi perioadă). Curtea acţionează în Mare Cameră în cazul în care un stat membru ori o instituţie a Uniune care este parte în cauză o cere

(circa 14% din deciziile pentru acelaşi interval de timp). Plenul Curţii a fost convocat, din iniţiativa sa şi după ascultarea avocatului general pentru cauze de „o importanţă excepţională” foarte rar (de două ori în 2006, niciuna în 2007, 2008, 2009). În sfărşit, Preşedintele a hotărât singur pe cale de ordonanţă în 1,5% din cazuri. 1.2.1.5. Grefa şi istrarea Curţii Curtea de Justiţie îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul (art. 253 alin. (5); el este desemnat prin vot secret pe buletine, pentru o durată de 6 ani, care poate fi reînnoită şi depune jurământul în faţa Curţii că îşi va exercita funcţiile cu deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei sale şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor. Grefierul îndeplineşte o dublă funcţie. Mai întâi, el asistă membrii Curţii în exercitarea atribuţiilor lor jurisdicţionale; astfel, în acest sens, asigură recepţia, înregistrarea, transmiterea şi conservarea tuturor actelor de procedură; procedează la significatizarea, notificarea şi comunicarea acestor documente; asistă la şedinţe (nu şi la deliberări); răspunde de arhivele instanţei şi de publicarea unei „Culegeri de jurisprudenţă” (Recueil de jurisprudence – European Court Reports), care reproduce textul integral al hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Curte. Apoi, grefierul asigură istrarea generală a Curţii de Justiţie, sub autoritatea Preşedintelui său; funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai jurisdicţiei sunt plasaţi sub conducerea sa (dintre care o treime sunt afectaţi îndeplinirii sarcinilor de ordin lingvistic). Problemele istrative legate de activitatea judiciară sunt rezolvate de secretariatul grefei. Printre serviciile aflate în responsabilitatea grefierului se află: direcţia de bibliotecă, cercetare şi documentare, direcţia de traduceri, divizia de interpretare, divizia pentru afaceri interne, divizia financiară, divizia de personal, serviciul de informare şi divizia de informatică. La propunerea Curţii, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate prevedea numirea unor raportori adjuncţi „dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi deţin titlurile juridice necesare” şi stabilesc statutul acestora; după depunerea jurământului, ei pot fi chemaţi să participe la instrumentarea cauzelor în curs şi să colaboreze cu judecătorul raportor, în condiţiile stabilite prin RPC (art.13 din Statutul CJCE). 1.2.2. Competenţele Curţii de Justiţie

Misiunea Curţii, aşa cum este stabilită prin art. 19 TUE constă în asigurarea „respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”, cu precizarea că ea nu poate acţiona decât în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite. Atribuţiile celei mai importante jurisdicţii unionale pot fi structurate, în funcţie de amploarea şi caracterul acţiunilor pe care le soluţionează, în căi de acţiune principale şi, respectiv, în căi de acţiune rii. 1.2.2.1.Căile de acţiune principale (generale) Acestea se regrupează în jurul celor trei funcţii definitorii îndeplinite de Curte: consultativă, regulatorie şi contencioasă. 1.2.2.2. Căile de acţiune rii Curea de Justiţie exercită, cu titlu obligatoriu ori facultativ şi în circumstanţe multiple, şi o funcţie consultativă. Conţinutul său este stipulat în art. 218 TFUE referitor la încheierea acordurilor între Uniune şi ţări terţe sau cu organizaţii internaţionale. Potrivit acestuia: „Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul, Comisia poate obţine avizul Curţii de Justiţie cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispoziţiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curţii, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor”.Aşadar, pe această cale, instanţa unională poate verifica, înainte de încheierea sa, compatibilitatea unui acord extern cu dispoziţiile tratatelor. Interesul acestei proceduri constă în aceea că permite CJ să se pronunţe asupra repartizării competenţelor între Uniune şi statele membre şi vizează, cel mai adesea, să prevină eventualele dificultăţi în acest sens. Funcţia regulatorie se exercită prin competenţa Curţii de a hotărî, cu titlu prejudicial, asupra interpretării tratatului CE, a validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de BCE şi a interpretării statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru (art. 267 TFUE).

Funcţia contencioasă se exprimă în soluţionarea a trei tipuri de litigii, care formează astfel un contencios de legalitate, de răspundere şi de neîndeplinire a obligaţiilor unionaleeuropene. Contenciosul de legalitate se referă la acţiunea în anulare (art. 263 TFUE), acţiunea în carenţă (art. 265 TFUE) şi excepţia de nelegalitate (art. 277 TFUE). Contenciosul în răspundere vizează, pe de o parte, răspunderea contractuală, iar pe de alta, răspunderea extracontractuală (art. 268 şi art. 340 TFUE). Contenciosul privind neîndeplinirea (încălcarea) de către un stat membru a obligaţiilor unionale-europene ce îi revin (art. 258-260 TFUE), are un regim aparte. Căile de acţiune rii. Se înscriu în această categorie: •

procedurile de recurs împotriva deciziilor Tribunalului şi ale tribunalelor specializate (a TFPUE);

•

litigiile referitoare la Banca Europeană de Investiţii şi cele privind contractele semnate de Uniune;

•

căile de acţiune specifice anumitor domenii, de exemplu acţiunea disciplinară împotriva mediatorului european, a membrilor Comisiei Europene şi membrilor Curţii de Conturi;

•

competenţele extraordinare: competenţele de deplină jurisdicţie în ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de regulamente (precum cele stabilite de regulamentul nr. 1/2003), posibilitatea de a garanta un efect definitiv regulamentelor anulate ori de a limita în timp efectele unei declaraţii de invalidare a unui act regulamentar.

1.2.3. Rolul CJUE în „constituţionalizarea” sistemului comunitar Jurisprudenţa CJUE a avut şi are un rol important în consolidarea sistemului comunitar, reprezentând „agentul principal al constituţionalizării ordinii juridice comunitare, judecătorul de la Luxemburg neezitând să consacre soluţii jurisprudenţiale, adesea îndrăzneţe, menite să

consolideze integrarea europeană, exploatând toate virtualităţile tratatelor constitutive, în pofida numeroaselor reticenţe ale autorităţilor naţionale. În exercitarea acestui rol, Curtea îndeplineşte trei funcţii specifice unei jurisdicţii constituţionale: •

ea veghează la respectarea principiilor de atribuire şi de separare a puterilor, precum şi a principiului echilibrului instituţional în cadrul sistemului comunitar;

•

este garantul împărţirii competenţelor între instituţiile comunitare şi statele membre;

•

poate să fie sesizată cu o cerere de aviz referitoare la compatibilitatea unei convenţii internaţionale cu tratatele.

În numele respectării şi promovării principiului „supremaţiei dreptului”, Curtea a dezvoltat principii de natură consituţională ca parte a dreptului comunitar, care sunt obligatorii pentru instituţiile comunitare şi statele membre, atunci când acţionează în domeniul de aplicare a dreptului comunitar, precum „principiile generale de drept CE” (care includ protecţia drepturilor omului, care fac parte din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre), proporţionalitatea, nediscriminarea, încrederea legitimă, transparenţa, precauţia ş.a. De asemenea, prin jurisprudenţa comunitară s-au cristalizat şi afirmat principiile de bază ale ordinii juridice a CE (UE) ca, de exemplu, efectul direct, primatul dreptului comunitar şi răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate; ele „au definit însăşi natura Comunităţii, constituţionalizând CE şi distingând-o de alte tratate”. Faptul că asemenea elemente evocă funcţii proprii unei curţi constituţionale din dreptul intern, i-au atras CJCE o serie de critici, fie că, în virtutea activismului său judiciar, ar fi o „instanţă politică”, fie că, şi mai grav, în acelaşi spirit, ar fi „motivată de o misiune de elită”. 1.3. Tribunalul Uniunii Europene Sub condiţia păstrării controlului suprem al Curţii, s-a cosniderat că principiul unităţii nu constituie o frână la adaptarea arhitecturii jurisdicţionale, în raport cu evoluţiile generale ale construcţiei europene, nefiind exclus astfel ca, în funcţie de necesităţi, să fie stabilite jurisidicţii specializate ori descentralizate subordonate CJUE, pe calea apelului sau cea a recursului în casare. Un prin exemplu, în timp, în acest sens l-a constituit Tribunalul de Primă Instanţă al

Comunităţilor Europene (TPICE),

o a doua jurisdicţie comunitară ca importanţă şi amploare a

activităţii sale, care a fost adăugat, din 1988 (instituit prin decizia Consiliului nr.88/951 din 24 octombrie 1988, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1990), pentru a uşura sarcinile Curţii şi spre a scurta termenele de soluţionare a cauzelor, devenit ulterior instanţă distinctă, de-sine-stătătoare. Într-adevăr, Tratatul de la Nisa (2001) a suprimat formula de „adăugat la Curtea de Justiţie”, pentru a o înlocui cu cea de asociere la misiunea conferită CJCE de a asigura „în cadrul competenţelor ce le revin respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului CE” (art. 220 TCE), şi culminând cu dispoziţiile Tratatului de la Lisabona, care îl face parte componentă a sistemului jurisdicţional al UE, într-o perspectivă integratoare, „constituţionalizându-se” astfel rolul acestuia. Dincolo de procupările de ordin funcţional, reforma exprima mai ales dorinţa politică de a oferi cetăţenilor garanţii juridice corespunzătoare principiilor unei societăţi democratice, în cadrul unui dublu grad de jurisdicţie, iar pe calea unui mecanism de recurs (limitat la probleme de drept), să supună controlului şi, în caz de nevoie, cenzurii CJ, hotărârile Tribunalului. Prin sublinierea statutului său accentuat integrator – deopotrivă în planul structurilor jurisdicţionale şi cel al evoluţiilor statal-unionale – TPI a devenit Tribunalul (Uniunii Europene). Sub aspectul organizării şi competenţelor, el prezintă unele particularităţi.

1.3.1. Organizarea Tribunalului Şi în cazul său se aplică, în practică, principiul un judecător pentru un stat, astfel că în prezent cuprinde 27 de magistraţi comunitari. Chiar dacă Tratatul de la Nisa (art. 224 TCE) a prevăzut, dispoziţie preluată şi de Tratatul de la Lisabona (art. 19 (2), că Tribunalul cuprinde „cel puţin un judecător din fiecare stat membru” (şi, deci, posibilitatea de a avea mai mulţi de 27 de judecători) această dispoziţie nu a fost aplicată niciodată, statele membre nepunându-se de acord în privinţa modului de desemnare şi a alternanţei judecătorilor suplinitori. Potrivit art. 254 TFUE, numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; tot acesta poate prevedea că Tribunalul să fie asistat de avocaţii generali. Aşadar, spre deosebire de Curte, numărul membrilor Tribunalului nu este fixat prin tratate, ci prin Statutul Curţii de Justiţie, document care poate să fie modificat, cu excepţia titlului I, fără să necesite revizuirea TUE sau cea a TFUE, printr-o decizie unanimă a Consiliului statuând la cererea CJ şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, ori asupra cererii Comisiei

şi după Consultarea Parlamentului European şi a Curţii. Membrii Tribunalului sunt numiţi de comun acord, de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani, după consultarea Comitetului, care poate fi reînnoită

de către guvernele statelor membre, fiind aleşi dintre

persoanele care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale. Aceştia îşi desemnează dintre ei, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire, un preşedinte, cu funcţii şi atribuţii asemănătoare cu cele ale preşedintelui Curţii de Justiţie. Astfel, el conduce lucrările şi serviciile Tribunalului, prezidează şedinţele plenare, precum şi deliberările desfăşurate în camera de consiliu; prezidează Marea Cameră, iar dacă face parte dintr-o cameră compusă din 3 sau 5 judecători, o prezidează (art. 8 (7) din RT). La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor. Fiecare dintre aceştia este asistat de câte 2 referendari. Membrii Tribunalului pot să fie desemnaţi (cu excepţia preşedintelui) să exercite funcţiile de avocat general; prin Tratatul de la Nisa, dispoziţii preluate şi de art. 254 TFUE, s-a prevăzut că Statutul acestuia poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali, creându-se astfel posibilitatea instituirii unei funcţii cu caracter permanent, distinct. O altă diferenţă notabilă în raport cu CJ o constituie absenţa la Tribunal a avocaţilor generali, special afectaţi acestei funcţiuni. Chiar dacă aceştia pot fi introduşi şi la această instanţă printr-o modificare a Statutului CJ, acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent. Totuşi, dispoziţiile în vigoare prevăd posibilitatea desemnării de către preşedinte a unui judecător chemat să îndpelinească funcţia de avocat general, pe de o parte atunci când Tribunalul funcţionează în plen, iar pe de alta în cazul în care funcţionează în cameră, în cauzele în care dificultăţile problemelor de drept ori complexitatea stării de fapt o justifică (art. 49 din Statutul CJ, art. 17-19 RT). Cu excepţia cazului în care Statutul Curţii de Justiţie dispune altfel, dispoziţiile TFUE referitoare la CJ sunt aplicabile şi Tribunalului; acesta dispune, de asemenea, de o grefă distinctă de cea a Curţii, dar nu şi de o istraţie autonomă; el îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul (art. 254 alin. (4) TFUE). Funcţionarii şi agenţii CJ prestează serviciile lor şi Tribunalului, conform modalităţilor fixate de comun acord de preşedinţii celor două instanţe.

În cazul Tribunalului, recurgerea la camere constituie regula, iar intervenţia la formaţiunea şedinţelor plenare, excepţia. Astfel, ca şi în situaţia Curţii, întâlnim următoarele formaţiuni de lucru: •

adunarea plenară (plenul), cu un rol limitat la sarcini istrative şi decizii disciplinare relative la membrii jurisdicţiei;

•

Marea Cameră, care reuneşte şi preşedintele Tribunalului şi preşedinţii camerelor; în cazul Tribunalului este vorba de adunare plenară, care se întruneşte la cererea statelor membre în probleme importante de competenţa sa;

•

Camere de 3 la 5 judecători.

Regulile de cvorum sunt cele aplicabile şi Curţii. Contrar situaţiei Curţii, camerele cuprind, în principiu, trei judecători şi pot fi mărite la cinci, fiecare judecător făcând parte din mai multe dintre acestea. Ca regulă generală, formaţiunea de judecată este camera cu trei judecători, iar în cazul în care dificultăţile problemelor de drept ridicate ori importanţa cauzei sau circumstanţele particulare o justifică, dosarul poate fi trimis unei camere compuse din 5 judecători, Marii Camere ori plenului Tribunalului. Printr-o decizie a Consiliului din 26 aprilie 1999 s-a creat posibilitatea de a hotărî în complet de judecător unic, atunci când nici o împrejurare particulară (importanţa acţiunii, dificultăţi de fapt şi de drept etc.) nu impune colegialitatea. Totuşi, în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că Tribunalul poate să hotărască în complet de judecător unic numai în trei ipoteze: când o acţiune în anulare este introdusă contra unui act de aplicare generală, în cazul unei excepţii de nelegalitate ridicată împotriva unui act de aplicare generală şi atunci când, în cursul procedurii, problema legalităţii unui act de aplicare generală se pune în mod incident. Pentru a fi încredinţat spre soluţionare unui complet de unic judecător, un dosar trebuie să îndeplinească în mod cumulativ 4 criterii: să privească o cauză simplă în termeni de drept; să fie sesizat printr-o decizie de trimitere adoptată cu unanimitate de camera de trei judecători, după

examinarea cauzei; acţiunea respectivă nu poate fi decât o acţiune directă (în anulare, în carenţă sau în răspundere); această trimitere este exclusă pentru orice acţiune referitoare la legalitatea unui act de aplicare generală ori privind punerea în operă a regulilor relative la concurenţă şi controlul concentrărilor, la ajutoarele de stat, organizarea comună a pieţelor agricole şi mărcile comunitare. 1.3.2. Competenţele Tribunalului Tratatul de la Nisa (art. 225 alin.1) a reafirmat vocaţia de jurisdicţie comunitară de drept comun, confirmată de Tratatul de la Lisabona (art. 256 (1) TFUE), în sensul că în afara competenţelor stabilite pentru Curtea de Justiţie şi cu excepţia cauzelor ce revin spre soluţionare tribunalelor specializate, în toate celelalte, competenţa de rezolvare în primă instanţă revine acestuia. În concret, competenţa sa este fixată prin Deciziile Consiliului din 24 octombrie 1988 şi, respectiv, din 8 iunie 1993, precum şi modificările aduse de Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001 Tratatului CE, confirmate prin prevederile art. 256 TFUE. Potrivit dispoziţiilor în vigoare, competenţele Tribunalului se structurează astfel: judecă în primă instanţă acţiunile menţionate la articolele 263, 265, 268, 270 şi 272 TFUE, cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal specializat şi a celor rezervate prin Statutul Curţii de Justiţie (Statutul putând să prevadă pentru Tribunal competenţe în alte categorii de acţiuni); deciziile pronunţate în aceste cauze pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiţie, limitat la chestiuni de drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de Statut; judecă acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate; deciziile respective pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi limitele prevăzute de Statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii; judecă trimiteri preliminare adresate în temeiul art. 267, în domenii specifice stabilite de Statut; în cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii, Tribunalul poate trimite cauza spre soluţionare Curţii de Justiţie; de asemenea deciziile pronunţate de Tribunal în trimiteri prejudiciale pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele prevăzute de Statut, „în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului comunitar”. Aşadar este vorba de acţiunile directe introduse de persoanele fizice sau juridice şi îndreptate contra actelor

instituţiilor Uniunii (ale căror destinatari sunt ori care le privesc direct şi individual) ori împotriva unei abţineri de a hotărî a acestor instituţii (de exemplu, o acţiune formulată de o întreprindere contra unei decizii a Comisiei prin care i s-a aplicat o amendă); acţiunile formulate de statele membre contra Comisiei; acţiunile formulate de statele membre împotriva Consiliului privind actele luate în domeniul ajutoarelor de stat, măsurilor de apărare comercială (dumping) şi actelor prin care aceasta exercită competenţe de executare; acţiuni vizând obţinerea de reparaţii pentru daunele cauzate de instituţiile UE ori agenţii lor; acţiunile fondate pe contractele încheiate de Uniune, care prevăd expres competenţa Tribunalului; acţiunile în materie de mărci comunitare. Tribunalul are competenţă să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate, iar deciziile sale astfel pronunţate pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele prevăzute de Statut, „în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii” (art. 256 (2) TFUE). De asemenea, deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta (ceea ce nu e cazul pentru TFPUE) şi la chestiuni de fapt (art. 257, alin. 3 TFUE). Tribunalul trimite în faţa Curţii de Justiţie cauzele pentru care se consideră necompetent să le soluţioneze, dar nu poate să-şi decline competenţa în cazul în care CJ îi trimite o cauză; în orice caz, atunci când consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii, Trabunalul poate trimite cauza spre soluţionare Curţii de Justiţie (art. 256 (3) TFUE).

1.4. Tribunalele specializate Având în vedere creşterea contenciosului specializat, care necesită un tratament particular, datorită importanţei sale cantitative, tehnicităţii şi raportului direct cu dreptul european, Tratatul de la Nisa (2001) a pus bazele unei noi adaptări a jurisdicţiilor Uniunii la realităţile economico-sociale, prevăzând posibilitatea instituirii, pe lângă Tribunal, de camere jurisdicţionale, însărcinate să exercite, în anumite domenii specifice, competente jurisdicţionale

(ex-art.220 TCE), acţionând, în primă instanţă, Tribunalul devenind astfel competent să se pronunţe asupra recursurilor, limitate la chestiuni de drept, declarate împotriva deciziilor lor. Prin art. 257 al TFUE s-a dat o nouă reglementare acestei problematici. Astfel, prin aceasta, camarele devin tribunale specializate pe lângă Tribunal, înfiinţate prin regulamente al Parlamentului European şi Consiliului, adoptate conform cu procedura legislativă ordinară, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea CJ, fie la solicitarea Curţii şi după consultarea Comisiei, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Regulamentul de înfiinţare, ca act constitutiv la unui tribunal specializat, stabileşte normele referitoare la compunerea acestuia şi precizează întinderea competenţelor care îi sunt atribuite. În această ultimă privinţă, deciziile unui tribunal specializat pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea sa prevede aceasta, şi la chesiuni de fapt. Membrii tribunalului specializat sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor funcţii jurisdicţionale; ei sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate. Organizarea şi funcţionarea acestor tribunale sunt prevăzute în regulamentul de procedură, stabilit în acord cu Curtea de Justiţie şi supus aprobării Consiliului, cu excepţia situaţiei în care acesta dispune altfel, dispoziţiile tratatelor referitoare la Curtea de Justiţie a UE şi dispoziţiile Statutului Curţii de Justiţie se aplică şi tribunalelor specializate. Mai mult decât atât, Titlul I şi art. 64 din Statut se aplică în orice situaţie tribunalelor specializate. 1.4.1.Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene Într-o formulă generală, adaptată noului statut conferit justidicţiilor UE prin Tratatul de la Lisabona, art. 270 TFUE stipulează ca regulă generală că „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre Uniune şi agenţii acesteia, în limitele şi în condiţiile stabilite prin Statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii”. Prima jurisdicţie (tribunal) specializată a fost creată prin Decizia Consiliului nr.752 din 2 noiembrie 2004 , Euratom, respectiv Tribunalul Funcţiei Publice a U.E., jurisdicţie specializată, chemată să soluţioneze contenciosul aferent funcţiei publice europene, competenţă, care a aparţinut anterior TPI. Compuenrea şi modul de nominalizare a membrilor săi sunt diferite de

cele în vigoare pentru CJ şi Tribunal şi reflectă un caracter mai puţin „sensibil” al competenţelor sale. Compus din numai şapte judecători, numiţi prin decizie adoptată cu unanimitate a Consiliului, pentru 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, Tribunalul este condus de un preşedinte, desemnat de egalii săi pentru 3 ani, putând fi din nou numit în această funcţie. Procedura de desemnare a judecătorilor TFPUE, diferă de cele aferente CJ şi Tribunalului, întrucât aceştia sunt numiţi de Consiului hotărând în unanimitate (şi nu de comun acord), după consultarea unui „comitet consultativ independent”, format din 7 personalităţi independente, care „dă un aviz privind adecvarea candidaţilor pentru exercitarea funcţiilor de judecător”, însoţit de o listă de candidaţi al căror număr corespunde cu cel puţin dublul celui al magistraţilor de numit. Se prevede, totodată, că Consiliul veghează „la o compunere echilibrată a Tribunalului pe o baza geografică cât mai larg posibilă dintre resortisanţii statelor membre şi în ceea ce priveşte sistemele juridice naţionale reprezentate” (art. 3 alin. 1 din Anexa 1 a Statutului Curţii). Consiliul poate decide creşterea numărului membrilor Tribunalului. Funcţia de avocat general nu este prevăzută. Deciziile TFPUE, care pot fi luate, în anumite condiţii, şi în complet de judecător unic, sunt supuse, în, în termen de 2 luni de la notificarea lor, posibilităţii unui recurs, limitat la probleme de drept, în faţa Tribunalului; în mod excepţional, hotărârile acestuia din urmă pot face obiectul unei reexaminări de către CJ, în caz de risc serios de atingere a unităţii ori a coerenţei dreptului unional-european. 1.4.2. Tribunalul brevetului comunitar Art. 262 prevede dispoziţii care, văzute în relaţie cu art. 256 şi 257 TFUE converg spre concluzia că litigiile legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul tratatelor care creează titluri comunitare de proprietate intelectuală nu vor mai fi, decât în mod excepţional, de competenţa CJUE (atunci când Consiliul le va considera necesare şi „în măsura” în care le va estima necesare) şi vor aparţine, în primă instanţă, de competenţa tribunalelor specializate, cu posibilitatea de recurare în faţa Tribunalului. În acest scop, Comisia a formulat, încă de la 23 decembrie 2003, o propunere privind instituirea Tribunalului Brevetului Comunitar (TBC).

CAPITOLUL II: JURISPRUDENȚA CURȚII ȘI DREPTUL EUROPEAN

2.1.Construcţia europeană Specificul construcţiei europene a făcut şi face şi în prezent ca separaţia tradiţională a trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – să nu opereze în privinţa sa decât referitor la autoritatea jurisdicţională. La origine, aceasta era reprezentată de o singură instituţie, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) căreia, conform posibilităţii deschise de Actul unic european (1987) i s-a adăugat Tribunalul de primă instanţă al Comunităţilor Europene (TPI), constituit la 1 septembrie 1989. Ulterior, Tratatul de la Nisa (2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003) a permis ataşarea la TPI de „camere jurisdicţionale”, în condiţiile prevăzute de art. 225A ex-TCE, în baza căruia s-a creat Tribunalul Funcţiei Publice a U.E. (TFUE) care a început să funcţioneze în decembrie 2005. În general, reformele jurisdicţiilor comunitare, începute cu Actul unic şi până la Tratatul de la Lisabona nu au vizat esenţialul arhitecturii judiciare concepute în anii 1950. Pilonul său, procedura prejudicială a rămas neschimbată de peste cinci decenii, iar celălalte instrumente de drept nu au suferit decât modificări minore. În privinţa structurii jurisdicţiilor, schema originară şi-a păstrat întotdeauna specificul, evoluţia constând în multiplicarea progresivă a jurisdicţiilor şi ajustarea repartizării competenţelor între acestea, fără a regândi ori a repune în discuţie structura funcţiei judiciare în Comunitate (Uniune). Dintr-o jurisdicţie destinată să regleze diferendele interstatale ori dezacordurile dintre statele membre şi Comunităţi şi să tranşeze cauzele esenţialmente economice, Curtea de Justiţie a devenit un actor central al peisajului judiciar al U.E., care, prin hotărârile sale, influenţează tot mai mult ordinile judiciare ale celor 27 de state membre ale Uniunii. În paralel cu o anumită „fragmentare” a contenciosului între diferite jurisdicţii, crearea de „piloni” prin Tratatul de la Maastricht şi subsecventa „comunitarizare” a anumitor aspecte ale acestora prin Tratatul de la Amsterdam au condus şi ele la o fragmentare a competenţelor instituţiilor U.E., în sensul că deveneau diferite de la un pilon la altul sau chiar în cadul unuia dintre ei. Excluderea intervenţiei judecătorului comunitar în anumite domenii, în măsura în care priva particularii de protecţie jurisdicţională, era dificil de conciliat cu principiul statului de drept care stă la baza U.E. Această situaţie punea în discuţie, de asemenea, unitatea sistemului jurisdicţional comunitar şi era contrară misiunii judecătorului comunitar, conferită prin tratatele

constitutive. Asemenea inadvertenţe au fost excluse sau cel puţin atenuate prin modificările şi completările aduse de Tratatul de la Lisabona. În prezent, după ce în art. 13 (1) TUE o enumeră printre instituţiile Uniunii, iar în alineatul următor precizează că „Fiecare instituţie acţiunează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea” şi că „cooperează unele cu altele în mod loial”, art. 19 configurează astfel arhitectura jurisdicţiilor comunitare: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate. Acestea asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”. Această misiune acoperă funcţia de jurisdicţie internaţională, de jurisdicţie constituţională şi de jurisdicţie istrativă; ele se manifestă deopotrivă în primă instanţă, în primă şi ultimă instanţă, deopotriva sub forma recursului în casaţie, reexaminării ori chiar în cadrul unei misiuni de cooperare judiciară cu jurisdicţiile naţionale. De asemenea, textul invocat mai sus stipulează că: „Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”. Competenţa generală a CJUE constă în a hotărî în conformitate cu tratatele: •

cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice;

•

cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;

•

în celelalte cazuri prevăzute de tratate (art. 19 (3) TUE).

Având în vedere că structura pe piloni a Uniunii a dispărut prin Tratatul de la Lisabona, căile de atac au devenit aplicabile şi în privinţa spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, după o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului simplificat - 1 decembrie 2009 – (conform Protocolului nr. 11 privind dispoziţiile tranzitorii) şi sub rezerva restricţiilor stipulate în art. 276 TFUE. Astfel, potrivit acestuia, CJUE nu este competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne. De asemenea,

atribuţiile CJUE rămân larg excluse de la politica externă şi de securitate comună (art. 24 TUE şi art. 275 TFUE). În acest sens, Curtea nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună, nici referitor la actele adoptate în temeiul acestora; cu toate acestea, ea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor art. 40 TUE şi să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la art. 263 al patrulea paragraf al TFUE, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva pesoanelor fizice sau juridice, adoptate de Consiliul în temeiul titlului V capitolul 2 din TUE. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Court of Justice of the European Union, Cour de Justice de l’Union Européenne) este formată din: Curtea de Justiţie (Court of Justice, Cour de Justice), Tribunalul (Court of First Instance, Le Tribunal) şi Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene (Civil Service Tribunal of the European Union, Tribunal de la Fonction Publique de l’Union Européenne). Spre deosebire de jurisdicţiile internaţionale clasice, a căror competenţă se bazează, în mod obişnuit, pe consimţământul statelor, Curtea de Justiţie a U.E. exercită o jurisdicţie obligatorie şi o competenţă excusivă; deciziile sale sunt obligatorii şi executorii pe teritoriul statelor membre, iar pretoriul ei este deschis statelor, instituţiilor Uniunii şi, în anumite condiţii, mai restrictive, persoanelor fizice şi celor juridice. 2.2. Jurisprudenţă Termenul „jurisprudență” se referă la norme și principii dezvoltate în hotărâri și avize judiciare ale instanțelor. Atunci când judecă o cauză, instanțele interpretează legea, ceea ce contribuie la crearea jurisprudenței. Jurisprudența este publicată sub diferite forme (repertorii și publicații juridice, site-uri ale instanțelor, baze de date juridice). Hotărârile și avizele instanțelor interpretează legea. Aceste interpretări pot fi ulterior citate de către alte instanțe sau autorități drept „precedente” și/sau jurisprudență. Influența jurisprudenței poate fi în mod special importantă în domenii care nu sunt reglementate sau care sunt doar parțial reglementate de așa-numitele legi statutare, respectiv norme juridice scrise stabilite de puterea legislativă (cum ar fi Parlamentul). Aceasta înseamnă că, în anumite circumstanțe, și instanțele pot crea norme juridice. În unele țări, jurisprudența este o sursă majoră de drept și hotărârile instanțelor superioare de apel sunt considerate drept normative - stabilesc norme care ar trebui, sau care în unele cazuri

trebuie, să fie aplicate pentru a soluționa litigii similare (numite „precedente obligatorii”, în special în țările al căror sistem juridic se bazează pe dreptul comun, cum ar fi Regatul Unit). În multe alte țări (în special cele care urmează tradiția civilistă derivată din dreptul roman), instanțele nu sunt obligate să aplice normele și principiile jurisprudenței. 2.2.1.Arhitectura jurisdicţională unională În timp ce dreptul Uniunii Europene (UE) trebuie să fie aplicat de către orice instanță a statelor membre (fie ea națională, regională sau locală), Curtea Europeană de Justiție asigură interpretarea și aplicarea dreptului UE în mod corect și uniform în toate statele membre. Prin urmare, jurisprudența UE este dezvoltată, în principal, de Curtea Europeană de Justiție. Curtea Europeană de Justiție este formată din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1988) și Tribunalul Funcției Publice (creat în 2004). Curtea reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii Europene și, în cooperare cu instanțele judecătorești ale statelor membre, asigură aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. Aceasta este o instituție multilingvă, întrucât limbă de procedură poate fi oricare dintre limbile oficiale. Curtea trebuie să asigure diseminarea jurisprudenței sale în statele membre. De la înființare, cele trei instanțe care formează Curtea Europeană de Justiție au pronunțat aproximativ 15 000 de hotărâri. Începând cu 17.06.1997, jurisprudența este accesibilă în toate limbile oficiale ale UE prin intermediul site-ului Curții. Baza de date a acesteia conține textul complet al hotărârilor, avizele Curții, concluziile avocatului general și ordinele instanțelor UE. Se pot efectua căutări în baza de date în funcție de numărul cauzei, dată, numele părților, cuvinte de referință din text etc. În plus, baza de date conține rezumatele deciziilor, informări privind deciziile care nu au fost publicate în repertoriile de jurisprudență și comunicările publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Alte baze de date de jurisprudență relevante: •

EUR-Lex, baza de date juridică a Uniunii Europene: jurisprudența UE în toate limbile oficiale ale UE, inclusiv jurisprudența din perioada anterioară datei de 17.6.1997;

•

JURIFAST, baza de date a Asociației Consiliilor de Stat și a jurisdicțiilor istrative supreme din Uniunea Europeană (ACA Europa), care conține hotărâri preliminare pronunțate de Curtea Europeană de Justiție și întrebări prejudiciale formulate de instanțele statelor membre (aceasta bază de date este disponibilă în engleză și ză).

•

JURE, o bază de date creată de Comisia Europeană, care conține jurisprudența privind competența judiciară în materie civilă și comercială și privind recunoașterea și executarea hotărârilor într-un alt stat decât cel în care au fost pronunțate. Aceasta conține și jurisprudența privind convențiile internaționale relevante (și anume Convenția de la Bruxelles din 1968, Convenția de la Lugano din 1988), precum și jurisprudența UE și a statelor membre. 2.2.2. Organe jurisdicţionale ale UE Sistemul instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene (UE) este constituit pe trei

planuri: Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate în domenii specifice. Aceste instanțe ale UE asigură respectarea interpretării și aplicării dreptului UE. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită uneori și Curtea Europeană de Justiție) reprezintă cea mai înaltă autoritate judiciară a UE. Ea asigură, în cooperare cu instanțele judecătorești ale statelor membre, aplicarea și interpretarea unitară a dreptului Uniunii Europene. Curtea de Justiție se compune din câte un judecător din fiecare stat membru. Tribunalul judecă în prima instanță cauzele care nu sunt atribuite tribunalelor specializate sau direct Curții de Justiție. Tribunalul judecă, de asemenea, căile de atac împotriva deciziilor (pronunțate în primă instanță) de tribunalele specializate. Tribunalul se compune din cel puțin câte un judecător din fiecare stat membru. Tribunalele specializate pot fi înființate în domenii specifice. Acestea pot judeca și se pot pronunța în primă instanță asupra cauzelor, cu posibilitatea ca deciziile acestora să facă obiectul unei căi de atac la Tribunal. Instanțele judecătorești ale UE își au sediul în Luxemburg și sunt instituții multilingve. Limba de procedură a unei cauze în fața instanței poate fi oricare din limbile oficiale ale UE.

Instanțele judecătorești ale UE trebuie să respecte principiul multilingvismului, din cauza necesității de a comunica cu părțile în limba de procedură și de a asigura diseminarea jurisprudenței lor în toate statele membre. Trebuie reținut faptul că aplicarea dreptului UE nu este doar o atribuție a instanțelor UE: instanțele judecătorești ale statelor membre trebuie, de asemenea, să aplice dreptul UE. Cu alte cuvinte, instanțele judecătorești ale UE și ale statelor membre lucrează împreună pentru o aplicare și interpretare corectă și uniformă. Pentru soluționarea litigiilor dintre UE și funcționarii săi (care au ca obiect, de exemplu, recrutarea, cariera sau securitatea socială a acestora), a fost înființat Tribunalul Funcției Publice. Curtea de Justiție și Tribunalul sunt asistate de avocați generali, care prezintă o opinie imparțială cu privire la anumite cauze, înainte de soluționarea acestora. Curtea de Justiție a UE nu trebuie confundată cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). CEDO nu este o instanță a UE, ci a fost creată în cadrul Consiliului Europei prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru a asigura respectarea drepturilor și libertăților garantate în această convenție. Cu toate acestea, jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate avea o influență importantă asupra dreptului UE, întrucât drepturile fundamentale garantate în Convenția Europeană reprezintă, de asemenea, principii generale ale dreptului UE. 2.2.3. Sisteme judiciare în statele membre Sistemele judiciare ale statelor membre sunt foarte diverse, reflectând diferențele care există între tradițiile judiciare naționale. În majoritatea statelor membre există diferite categorii de instanțe. În general, trei tipuri principale de instanțe pot fi identificate: •

instanțe judecătorești de drept comun;

•

instanțe specializate; și/sau

•

instanțe competente în materie de drept constituțional.

De obicei, instanțele judecătorești de drept comun se ocupă de litigii în materie civilă (și anume litigii între cetățeni și/sau societăți) și/sau în materie penală. În plus, numeroase state membre au înființat instanțe care au competențe specifice, cum ar fi litigiile între autorități publice și cetățeni sau societăți (litigii de natură istrativă etc.). De asemenea, în diferite state membre există o instituție sau o instanță care asigură respectarea Constituției acestora. Multora dintre aceste instanțe sau instituții li se poate solicita să verifice dacă o anumită lege sau legislație este conformă cerințelor constituționale. Unele dintre acestea pot să judece cauze individuale, dar, de obicei, doar ca instanță de ultim grad de jurisdicție. În afara informațiilor furnizate în paginile dedicate fiecărei țări, se găsesc informații utile pe următoarele site-uri europene: •

Atlasul judiciar european - conține un instrument de căutare pentru a identifica instanța competentă;

•

Asociația Consiliilor de Stat și a jurisdicțiilor istrative supreme (ACA Europa) „Turul Europei”, în special în ceea ce privește litigiile în materie de drept constituțional și istrativ;

•

Rețeaua europeană a președinților Curților Supreme de Justiție - informații privind Curțile Supreme ale statelor membre.

Alte autorități și instituții judiciare: În majoritatea statelor membre, din sistemul judiciar fac parte nu doar instanțele, ci și alte autorități și instituții judiciare care exercită autoritatea publică, cum ar fi procurorii sau, în anumite cazuri, avocații statului, notarii publici sau executorii judecătorești. Parchetul sau ministerul public, care este considerat drept parte a sistemului judiciar în multe state membre, are un rol esențial în procedurile penale. Responsabilitățile și statutul procurorilor diferă în mod considerabil de la un stat membru la altul.

2.3. Raportul dintre jurisdicţiile comunitare şi jurisdicţiile statelor membre ale UE Potrivit specificului sistemului UE şi prin natura situaţiilor aferente, soluţionare anumitor litigii care implică aplicarea dreptului comunitar nu este de comeptenţa exclusivă a Curţii de Justiţie, în acesată privinţă, exerciţiu funcţiilor jurisdicţionale fiind repartizat între, pe de o parte, CJ (Tribunal), iar pe de alta, jurisdicţiile statelor membre. Aceasta presupune amenajarea raporturilor care se stabilesc între cele două tipuri de jurisdicţii şi, în acest scop, trebuie determinat rolul fiecăreia dintre ele într-un atare context. Astfel, competenţa jurisdicţiilor comunitare este, aşa cum a fost denumită în doctrină, o „competenţă de atribuire”, care se exercită numai în cazurile expres prevăzute de tratate şi în condiţiile determinate de acestea. O repartizare a competenţelor în cadrul lor operează, atât între CJ, Tribunal şi TFPUE, cât şi între instanţele de fond şi cele de recurs (reexaminare). Dimpotrivă, judecătorul naţional este judecătorul de drept comun al dreptului UE, în sensul că e competent să judece toate litigiile referitoare la acesta, în măsura în care un text normativ nu stabileşte competenţa unei jurisdicţii unionale. Această situaţie e consecinţa caracteristicilor dreptului UE; dacă el este întotdeauna invocabil în faţa unei instanţe naţionale, întrucât face parte din ordinea internă a statelor membre, efectul direct care i-a fost recunoscut creează drepturi şi obligaţii şi pentru particulari, cu o dublă consecinţă: posibilitatea ca aceştia să poată să se prevaleze de ele în faţa judecătorului naţional şi obligaţia acestuia de a le asigura respectarea. În exercitarea acestei competenţe de „drept comun”, judecătorul naţional nu este, totuşi, total independent, în anumite situaţii trebuind să o conjuge cu cea a CJUE în materie de interpretare a dreptului comunitar şi de apreciere a validităţii dispoziţiilor de drept derivat. 2.3.1. Situaţia jurisdicţiilor U.E. Curtea de Justiţie (în sens larg) s-a manifestat ca unul dintre elementele esenţiale ale sistemului comunitar, asumându-şi rolul definitoriu de constructor al „ordinii juridice” aferente acestuia. Din această perspectivă poziţia sa a fost comparată, în unele privinţe, cu rolul Curţii Supreme a SUA în edificarea sistemului federal şi afirmarea primatului dreptului federal, generând aceleaşi acuzaţii de „guvern de judecători”.

Într-adevăr, prin folosirea abilă şi judicioasă a mecanismului procedurii trimiterii prejudiciale în interpretare, jurisdicţiile naţionale au fost plasate sub o formă specială de control, ca „judecători de drept comun” ai dreptului comunitar, iar pe calea excepţiei de nelegalitate, iniţierea unui asemenea control a fost extinsă şi în privinţa altor subiecte decât instituţiile UE şi statele membre. Astfel, sistemul prejudicial reprezintă un element esenţial şi cel mai original al sistemului jurisdicţional comunitar, cu evidente aspecte de evoluţii de tip federalist. Limitat iniţial la un singur organ, CJCE, sistemul jurisdicţional a inclus apoi Tribunalul (de primă instanţă) şi Tribunalul Funcţiei Publice, iar pentru a face faţă dezvoltării considerabile a contenciosului şi sporirii complexităţii se recurge la crearea de tribunale specializate, conform Tratatului simplificat. Multiplicarea organelor a impus o repartizare a competenţelor între acestea şi stabilirea unei ierarhii având în frunte Curtea de Justiţie. Tratatul de la Nisa a adus adaptările indispensabile consecinţelor lărgirii Uniunii, în frunte cu înmulţirea litigiilor şi din necesitatea de a evita prelungirea termenelor de soluţionare a lor, peste limita rezonabilă. Tratatul de la Lisabona se mărgineşte la modificări de denumiri şi crearea de jurisdicţii specializate. Astfel, sub noua denumire, de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), aceasta înglobează toate elementele sistemului judiciar, respectiv Curtea de Justiţie (propriu-zisă), Tribunalul şi tribunale specializate. Ea dispune de o competenţă generală şi potrivit art. 19 alin.1 din TUE, „asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”, iar „Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii” (art. 19 (1) par. 2 TUE). Se menţin prevederile introduse prin Tratatul de la Nisa, potrivit cărora Curtea de Justiţie este compusă „din câte un judecător pentru fiecare stat membru” şi este asistată de avocaţi generali, iar Tribunalul cuprinde „cel puţin un judecător din fiecare stat membru” (art.9F, 2 TUE), numărul total al acestora fiind fixat de Protocolul privind Statutul CJUE.

Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc anumite condiţii, la care, prin art. 255 a al TFUE se adaugă „un aviz asupra capacităţii” candidaţilor de a exercita aceste funcţii, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările, dat de un comitet format din 7 personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi Tribunalului, dintre membrii jurisdicţiilor naţionale supreme şi din jurişti cu reputaţie, dintre care unul este propus de Parlamentul European (Regulile de funcţionare ale Comitetului şi desemnarea membrilor săi se fac prin decizii ale Consiliului). •

CJUE hotărăşte în conformitate cu tratatele: asupra acţiunilor introduse de un stat membru, o instituţie sau de persoane fizice ori juridice;

•

cu titlul prejudicial, la cererea jurisdicţiilor naţionale, asupra interpretării dreptului Uniunii ori a validităţii actelor adoptate de instituţii;

•

în alte cazuri prevăzute de tratate” (art. 19 (3), TUE).

Tribunalele specializate reprezintă noua denumire a camerelor jurisdicţionale introduse prin art.225 A al Tratatului de la Nisa, cu modificări în privinţa competenţelor şi procedurii de înfiinţare a acestora. Astfel, potrivit art. 257, în noua formulare a TFUE, Parlamentul European şi Consiliul (anterior numai Consiliul), hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot crea tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în, primă instanţă, anumite categorii de acţiuni în materii specifice. Parlamentul European şi Consiliul se pronunţă în acest sens prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei. Regulamentul privind crearea tribunalului specializat fixează regulile referitoare la compunerea acestuia şi precizează întinderea competenţelor care îi sunt conferite. 2.4. Clasificarea acțiunilor exercitate în fața organelor jurisdicționale europene Acțiunile unionale sunt acele pârghii,posibilități,mijloace sau prerogative virtuale și legale acordate subiecților dreptului unional, prin care aceștia pot solicita concursul organelor jurisdicționale unionale în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalității de către instituțiile UE.

Acțiunile cu care pot fi sesizate CJUE,Tribunalul sau Tribunalul Funcției Publice pot fi următoarele : •

acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre

•

acțiunea în anulare

•

excepția de ilegalitate

•

acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în carență

•

acțiunea în despăgubire

•

acțiunea preliminară

•

acțiunile pentru obținerea aprobării sau avizării

•

acțiunea de arbitraj

•

acțiunile în legătură cu serviciul introduse de funcționarii unionali

•

acțiunea contra sancțiunilor pecuniare

În literatura juridică de specialitate, aceste acțiuni au fost clasificate în funcție de diverse criterii în următoarele categorii : I.După caracterul contencios sau necontencios al procedurii ce se declanșează prin acțiune, avem: •

Acțiuni directe :

-acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre -acțiunile în anulare -acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în carență -acțiunea în despăgubire -acțiunile introduse de funcționarii unionali în legătură cu serviciul

•

Acțiuni indirecte :

-acțiunile preliminare(care,la rândul lor, se clasifică în acțiuni care au ca obiect interpretarea dreptului unional;stabilirea aplicabilității directe a dreptului unional ; valabilitatea dreptului unional secundar) -acțiunile de solicitare a unor avize, aprobări II.În funcție de necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile ca o condiție de isibilitate, distingem între: -acțiuni care nu necesită parcurgerea unei astfel de etape :acțiunea în despăgubire, acțiunea în anulare -acțiuni care necesită parcurgerea unei proceduri prealabile : acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre, acțiunea în constatarea abținerii nejustificate, acțiunile introduse de funcționarii unionali în legătură cu serviciul. III.În funcție de temeiul juridic pe care se bazează, acțiunile pot fi : -acțiuni reglementate de tratatele unionale: majoritatea acțiunilor -acțiuni

care

își

au

temeiul

într-un

contract

de

compromis

sau

într-o

clauză

compromisorie:acțiunile de arbitraj IV.În funcție de calitatea părților angregate în proces,distingem: -acțiuni de drept constituțional:când se confruntă state membre, instituții unionale sau state membre cu instituții unionale -acțiuni de drept istrativ:când apar indivizi(persoane fizice sau juridice) în calitate de reclamanți în fața organelor unionale V.În funcție de calitatea reclamantului, aproape fiecare acțiune poate fi clasificată în: -acțiunea introdusă de un reclamant privilegiat(state membre,instituții ale UE) -acțiune intentată de un reclamant neprivilegiat(persoane fizice sau juridice)

VI.În funcție de prerogativele jurisdicționale recunoscute instanței,avem: -acțiune de procedură normală(acțiuni în anulare,acțiuni în constatarea omisiunii nejustificate) -acțiuni de plină jurisdicție(acțiunile în despăgubirea extracontractuală; acțiuni contra sancțiunilor pecuniare;acțiunile introduse de funcționarii unionali). 2.5. Acțiunile exercitate în fața organelor jurisdicționale europene 2.5.1.Acțiunea pentru obținerea aprobării sau avizării Uniunea Europeană, având personalitate juridică și calitatea de subiect de drept internațional public, are, atât potrivit art. TFUE, cât și conform jurisprudenței CJUE, capacitatea de a încheia tratate internaționale. Însă și în acest domeniu se aplică principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă ca Uniunea are competențe numai în acele domenii care i-au fost atribuite prin tratate. Astfel de competențe posedă UE, de exmplu, în domeniul politicii comerciale externe, politicii mediului înconjurător, în domeniul asocierii cu state terțe și organizații internaționale. De la acest principiu există însă și o excepție, deoarece , potrivit principiului „implied powers”, Uniunea are competența de a încheia tratate internaționale și în acele domenii care nu îi sunt date în mod expres în competență, dar în care prin TFUE i s-au transferat competențe interne și de care Uniunea deja, adică până la încheierea tratatelor , a făcut uz. Din moment ce Uniunea nu s-a folosit încă de competențele interne respective, statele membre vor rămâne îndreptățite să încheie tratate internaționale în acel domeniu. O competență de încheiere a tratatelor internaționale în od excepțional va reveni și în cazul Uniunii, chiar dacă până atunci nu a făcut uz de competențele interne respective, dacă încheierea tratatului este necesară pentru realizarea unuia dintre scopurile TFUE. Procedura concretă de încheire a tratatelor este reglementat de art.218 TFUE, instituțiile Uniunii având următoarele atribuții: Consiliul autorizeazpă începerea negocierilor, desemnează, în funcție de domeniul acordului în cauză, negociatorul șef sau șeful echipei de negociatori a Uniunii, adoptă directivele

de negociere, autorizează semnarea, aplicarea cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare și încheie acordurile. Comisia, în cazul în care acordul în cauză privește exclusiv sau în principal politica externă și de securitate comună, prezintă recomandăriConsiliului, care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor. Parlamentul European trebuie să aprobe încheierea acordului în următoarele cazuri: •

acorduri de asociere

•

acord privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

•

acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune

•

acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare

•

acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială, în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European.

Pentru a menține legalitatea în toate acțiunile lor la nivel unional, pentru a păstra caracterul unitar al dreptului unional și pentru a evita unele litigii viitoare, statele membre ale UE au prevăzut în tratatele de înființare că, în cazul încheierii unor acorduri între Uniune ți unul sau mai multe state sau organizații internaționale, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține abizul Curții de Justiție, cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor [art.218 alin.(11)TFUE].Astfel,pe lângă competențele jurisdicționale efective, tratatele de bază au rezervat CJUE competențe de natură consultativă. Acest aviz prealabil din partea CJUE cu privire la compatibilitatea cu dreptul unional a tratatelor ce urmează să fie ratificate de UE este extrem de important, având în vedere că, potrivit art.46 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, părțile în contract nu pot invoca față

de celelalte părți, după încheierea tratatului, normele sau principiile dreptului intern (în cazul de față dreptul unional) care ar contraveni prevederilor acestuia. Cele mai cunoscute avize sunt cele referitoare la înființarea Spațiului Economic European(SEE), în care s-a pus problema rezolvării conflictelor ce se pot ivi între Comunitate și statele membre ale Asociației Europene de Liber Schimb(AELS), respectiv aprobarea privind Organizația Comerțului Mondial(WTO) sau aprobarea privind întrebarea dacă CE să adere sau nu la Convenția europeană a drepturilor omului. 2.5.2.Acțiunea în anulare Acțiunea în anulare se numără printre acțiunile unionale cele mai importante, având diferite variante în funcție de legitimarea procesuală activă și pasivă, respectiv de varietatea scopurilor urmărite. Pe calea acestei acțiuni

pot fi atacate toate actele „care produc efecte juridice

obligatorii, care printr-o încălcare a poziției juridice a reclamantului afectează interesele acestuia”. Prin exercitarea acțiunii în anulare pot fi examinate acțiunile instituțiilor sau organelor unionale sub aspectul legalității lor. Articolele 263 și 269 TFUE și art.8 din Protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității reglementează mai multe tipuri ale acțiunii în anulare, a căror clasificare are loc în funcție de condițiile de îndeplinit cerute pentru legitimarea procesuală: -acțiunea în anulare a statelor (introdusă de un stat membru) și acțiunea în anulare a Comisiei, Parlamentului European și Consiliului(art.263 parag.2); -acțiunile în anulare introduse de Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi și Banca Centrală Europeană(art.263 parag.3) -acțiunile în anulare individuale introduse de persoane fizice și juridice (art.263 parag.4) -acțiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate de ComitetulRegiunilor sau de un stat membru ori transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său național sau al unei camere a acestuia (art.8 din Protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității)

-acțiunile în anulare privind actul adoptat de Consiliul European sau de Consiliu în temeiul art.7 TUE, introduse numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului și numai în privința respectării dispozițiilor de procedură prevăzute de respectivul articol(art.269 TFUE). Această clasificare corespunde și cu funcțiile instituționale ale acțiunii în anulare. Calitate procesuală activă în procedura de soluționare a acțiunii în anulare posedă statele membre,

Comisia,Consiliul,

Parlamentul

European,Curtea

de

Conturi,BCE,Comitetul

Regiunilor, respectiv orice persoană fizică și juridică. Unitățile istrative ale unui stat sau „landurile” unui stat federal ca părți ale unui stat membru nu au capacitate procesuală specifică statelor membre, ci pot acționa numai în calitate de persoane juridice. Calitatea reclamantului are un rol hotărâtor în privința stabilirii competenței de judecare a cauzei, deoarece numai acțiunile introduse de reclamanții privilegiați(statele membre și instituțiile)sunt judecate de Curte, în timp ce acțiunile în anulare ale reclamanțiolor neprivilegiați cad în general în competența Tribunalului. Excepție constituie acțiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei și acțiunile introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, măsurile de protecție comercială(dumping) și actele prin care Consiliul exercită competențe de execuție. Calitate procesuală pasivă dețin Consiliul,Comisia, Parlamentul European, BCE și Consiliul European, respectiv organele , oficiile sau agențiile Uniunii care adoptă acte destinate să producă efecte juridice față de terți. O acțiune în anulare este isibilă numai dacă este bazată pe următoarele temeiuri: -lipsa de competență -încălcarea unor norme fundamentale (esențiale) de procedură -încălcarea tratatelor de înființare sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora -abuzul de putere.

Acțiunea în anulare trebuie introdusă într-un termen de 2 luni socotit, după caz, de la publicarea actului, de la comunicarea sa reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv(art.263 parag.6 TFUE).În cazul publicării în JOUE , termenul se prelungește cu 15 zile. Temeiurile de anulare pot fi împărțite în două grupe: -ilegalități materiale, care sunt încălcări ale tratatelor sau ale oricăror norme de drept privind aplicarea acestora, respectiv abuzul de putere; -ilegalități formale, care sunt încălcările regulilpr de competență și încălcările normelor fundamentale de procedură. Prin încălcarea tratatului se înțelege nu numai nerepectarea textului acestuia, ci și nesocotirea principiilor de drept generale sau fundamentale sau a normelor de drept unional secundar, adică a oricărei norme de drept privind aplicarea tratatului.

2.5.3.Acțiunea în despăgubire Dreptul Uniunii Europene reglementează atât posibilitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin neexecutarea obligațiilor contractuale, cât și a celor cauzate pe bază delictuală. Articolele 268 și 340 TFUE prevăd însă că,în general, răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv, acceptând astfel implicit competența instanțelor naționale ale statelor membre în cazul răspunderii de sorginte contractuală. Un aspect foarte controversat al problmeaticii acțiunii în despăgubire a fost cel al naturii ei juridice, mai precis determinarea caracterului acesteia de acțiune de sine stătătoare(principală) sau subsidiară, respectiv poziția acesteia față de alte acțiuni comunitare(unionale după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona) sau față de acțiunile exercitate în fața instanțelor naționale. S-a stabilit în cele din urmă că este o acțiune independentă de acțiunea în anulare și nu este necesar ca, înainte de solicitarea unor despăgubiri, să se fi cerut anularea actului care de fapt este temeiul răspunderii.

Are calitate procesuală activă orice persoană fizică sau juridică ce în urma acțiunii Uniunii sau a funcționarilor acesteia a suferit un prejudiciu. Reclamantul poate formula pretenții numai dacă a suferit personal prejudiciul. Potrivit jurisprudenței, poziția de reclamant nu poate fi transmisă, de exemplu, pe cale testamentară, dar se ite subrogația peronală dacă nu s-a efectuat în mod fraudulos. Potrivit art.340 parag.2 TFUE, calitate procesuală pasivă are doar Uniunea, însă, conform jurisprudenței Curții, această calitate procesuală a fost „recunoscută” tuturor organelor comunitare(actualmente unionale) cărora le este imputabilă acea acțiune sau inacțiune ce constituie temeiul acțiunii în răspunderea extracontractuală. O condiție de isibilitate reglementată de art.46 din Statutul CJUE o constituie respectarea termenului de prescripție de 5 ani. Teoretic,acest termen se calculează de la producerea faptului generator de prejudicii. Practic însă, CJUE a stabilit că termenul nu curge înainte de întrunirea,concretizarea tuturor elementelor care conduc la stabilirea răspunderii materiale a Comunităților, și în orice caz, nu inainte ca reclamantul să fi avut posibilitatea de a lua la cunoștință de faptul generator de prejudicii. Prescripția acțiunii nu va fi pusă în discuție și cercetată din oficiu. În ceea ce privește stabilirea prejudiciului,CJUE se orientează „după principiile generale de drept care sunt comune ordinii juridice din fiecare stat membru”. Astfel, CJUE va trebui să efectueze un studiu de drept comparat ca să ajungă la un numitor comun în ceea ce privește stabilirea prejudiciului direct, indirect , a prejudiciului moral etc. Prejudiciul nu trebuie cuantificat în cifre concrete chiar la introducerea cererii de chemare în judecată, dreptul procesual unional reglementând inclusiv posibilitatea introducerii unor acțiuni privind simpla constatare a răspunderii materiale a Uniunii. Astfel, în cazul în care nu se știe cuantumul total al prejudiciului, deoarece crearea lui este în derulare sau curs de amplificare, la cererea reclamantului,CJUE se poate pronunța printr-o hotărâre interlocutorie numai cu privire la constatarea răspunderii unionale(cu privire la temeinicia acestei răspunderi). Această cerere poate fi transformată, chiar înainte de pronunțarea hotărârii interlocutorii, într-una de rezultat, prin care să se ceară recuperarea prejudiciului care între timp a putut fi stabilit în mod concret.

Prejudiciul cauzat trebuie să fie cert și efectiv, dar, așa cum am arătat mai sus , este de ajuns ca în momentul introducerii acțiunii prejudiciul să fie iminent și producerea lui să fie prevzibilă cu certitudine. În literatură, unii autori solicită ca, în cazul folosului nerealizat, reclamantul să dovedească existența unei „afaceri” de pe urma căreia s-ar fi realizat un venit cert. Acțiunea în despăgubire a dobândit independență față de celelalte acțiuni directe, însă este o acțiune subsidiară față de acțiunea ce trebuie să fie exercitată în fața unei instanțe naționale atunci când cauzarea prejudiciului este imputabilă deopotrivă organelor de stat și organelor unionale. Organele de stat și funcționarii unui stat membru pot declanșa o răspundere extracontractuală în sarcina UE, în măura în care cauzează prejudicii prin încălcarea dreptului unional, fie acesta unul corect sua greșit.Răspunderea delictuală unională este una obiectivă, care nu neceită dovedirea culpei. Spre deosebire de dreptul intern, care în cele mai multe state membre nu reglementează posibilitatea răspunderii pentru „nedreptatea legislativă”, drpetul unional , dorind să asigure o protecție efectivă pentru privați față de puterea UE, reglementează o astfel de răspundere, în care implică și organele de stat executante.

2.5.4. Acțiunea în arbitraj Procedurile de arbitraj în fața CJUE sunt destul de rare. Până în prezent, cele mai multe acțiuni se referă la contracte încheiate între intituțiile unionale(de regulă Comisia) și persoane private(de exempli, contracte de închiriere, contracte de prestări servicii). CJUE nu este competentă în general pentru toate litigiile care se ivesc în legătură cu contractele încheiate de Uniune. Însă poate deveni competentă, pe baza art.272 TFUE, când aceste contracte includ o clauză compromisorie sau de arbitraj.

Potrivit art.272, „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia”. O specificitate în comparație cu arbitrajul național clasic este că părțile nu pot conveni pe cale amiabilă care vor fi normele de procedură aplicabile și cine vor fi membrii completului de arbitraj, mai mult ,CJUE rămâne competentă inclusiv să stabilească completul care va deide în cauză. În rest, vor fi valavile normele de procedură obișnuite prevăzute de Codul de procedură unional, astfel, CJUE nu poate fi considerată o instanță de arbitraj în sens larg, numai temeiul, împuternicirea pe baza căreia decide fiind specifică arbitrajului. Calitate procesuală activă sau pasivă, potrivit art.272, pot avea organele unionale, persoanele juridice sau fizice, state terțe semnatare ale clauzei compromisorii. Potrivit art.273, o astfel de calitate pot avea statele membre semnatare ale contractului de arbitraj. O condiție de isibilitate specială, specifică acțiunilor introduse pe baza unei clause compromisorii, este cea referitoare la valavilitatea acordului părților de a supune litigiul lor jurisdicției intanțelor unionale, care presupune următoarele: clauza compromisorie trebuie să fie inserată într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele Uniunii. De regulă, organele unionale se străduiesc să introducă o asemenea clauză în contractele încheiate de ele. Spre deosebire de clauza compromisorie prevăzută de art.272, art.273, în cazul arbitrajului dintre statele membre se cere existența unui contract de arbitraj(compromis). Probabil, autorii tratatului au pornit de la considerentul că litigiile dintre state pot avea ocazional și alt obiect decât cele care pot izvorî dintr-un contract. Dreptul după care vor trebui să judece instanțele unionale trebuie să sdecurgă din spiritul,textul și scopul contractului în primul rând, deoarece contractul are valoare de lege între părți. Însă, dacă acest lucru nu este posibil sau suficient, pe lână dreptul unional poate fi aplicat dreptul internațional public sau chiar regulile echității ori dreptul național. Cu privire la arbitrajul între statele membre, s-a stabilit că acestea, când aleg jurisdicția Curții, nu încalcă nici prevederile Cartei ONU, deoarece art.95 din acestă Cartă permite statelor

membre ca, în cazul unor litigii viitoare, să poată apela și la serviciile altor instanțe internaționale. În practică însă, părțile care au avut libertatea de a alege competența CJUE fixează de regulă și normele juridice care să li se aplice. Mai mult, deși în mod normal CJUE nu are voie să aplice dreptul național, s-a considerat că acțiunile care se bazează pe o clauză de arbitraj la rândul lor nu pot fi considerate proceduri normale, prin urmare, în asemenea cazuri, se acceptă aplicarea dreptului național. În cadrul Uniunii, cu privire la încheierea unor contracte cu privații, există chiar obligația de a negocia în așa fel contractele, încât să fie inserate clauze de arbitraj. Un exemplu concret în acest

sens

constituie

reglementările

privind

acordarea

unor

ajutoare

economico-

financiare(finanțări) altor state membre, care obligă Comisia să încheie contractele în așa fel încât eventualele litigii să fie judecate de CJUE. Părțile sunt obligate să respecte decizia finală a CJUE. Ele nu au posibilitatea să convină în mod valabil supunerea reînnoită a cauzei unei noi judecăți- de către instanțele naționaledeoarece o astfel de instanță are obligația de a respinge o astfel de acțiune pe motiv de inisibilitate datorită autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărârea instanței unionale. 2.5.5. Acțiunea în constatarea încălcării tratatelor de către statele membre Această acțiune reprezintă instrumentul de control tipic al Comisiei, în limita competențelor sale [art.17 alin.(1)TUE], în raport cu statele membre. Este expresia dualismului existent între statele membre și organele unionale, statele membre, pe de o parte, apar în calitate de „ctitori” ai tratatelor sau ai dreptului unional original, iar reprezentanții lor compun organele,pe de altă parte, statele sunt ținute să respecte obligațiile lor odată asumate, în caz contrar, organele unionale dispunând de pârghiile necesare obligării statelor la îndeplinirea acestor obligații. Prin acest mecanism al acțiunilor de constatare a încălcărilor aduse tratatelor, Comisia supraveghează ca statele membre să nu exercite din nou pe cont propriu competențe,atribute ale suveranității lor care au renunțat odată în favoarea Comunităților, să nu aibă loc o renaționalizare unilaterală a competențelor unionale. În cazul constatării unor astfel de încălcări, se naște un litigiu de natură constituțională, care în domeniul unional deține o importanță majoră.

Prin art.258 și art.259 TFUE, ordinea juridică comunitară supranațională a creat un control judecătoresc obligatoriu pentru a impune un comportament statal conform cu dreptul unional, însă această jurisdicție unională se exercită pe baza atribuirii sau împuternicirii speciale limitate. Prin reglementarea „acțiunii în contatarea încălcării tratatelor”, atât Comisia, cât și statele membre sunt înzestrate cu competența unională de tragere la răspundere a statelor care încalcă regulile drepului unional. Acestea au nu numai dreptul de a-i acționa în judecată pe cei care nu se conformează dreptului unional, dar și dreptului de a lua măsurile stabilite de Curte împotriva acestora(chiar și împotriva voinței lor). Acțiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale are o funcție exclusivă de drept obiectiv, și anume impunerea uniformă și asigurarea respectării dreptului unional. În cadrul acestei acțiuni nu se prevalează nimeni de încălcarea unor drepturi subiective. În măsura în care acțiunea este declanșată de Comisie, în literatura de specialitate se folosește și denumirea de acțiune de supraveghere. Calitatea procesuală activă, adică dreptul de a apărea ca reclamant în procedura constatării încălcării tratatelor, posedă Comisia [art.258 alin.(2) TFUE] și statele membre [art.259 alin.(1) TFUE]. Mulți autori din domeniul dreptului unional considerau că numai aceste două entități pot apărea ca reclamanți, tratând numai problema acestora în lucrările lor. Însă, potrivit art.271 TFUE (ex-art.237 TCE), CJUE este competentă să judece litigiile privind : „(a)îndeplinirea obligațiilor statelor membre care rezultă din Statutul Băncii Europene de Investiții. Consiliul de istrație al Băncii dipune în această privință de atribuțiile recunoscute Comisiei prin articolul 258, (b)hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiții. Fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de istrație al Băncii pot formula o acțiune în această materie, în condițiile prevăzute la articolul 263, (c)hotărârile Consiliului de istrație a Băncii Europene de Investiții. Acțiunile împotriva acestor hotărâri pot fi formulate, în condițiile prevăzute la articolul 263, numai de către statele membre sau de către Comisie și numai pentru nerespectarea procedurilor prevăzute la articolul 19 alineatele (2) și (5)-(7) din statutul Băncii,

(d)îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor care rezultă din tratate și din Statutul SEBC și al BCE. În această privință, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene dispune, față de băncile centrale naționale, de competențe recunoscute Comisiei prin articolul 258 în raport cu statele membre. În cazul ăn care Curtea constată că o bancă centrală națională nu și-a îndeplinit una dintr obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, această bancă este obligată să adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curții.” Calitatea procesuală pasivă în schimb poate avea numai și numai statele membre. Nu pot fi pârâți organele de stat sau statele componente ale unui stat federativ, ci doar statele membre,mai precis, acele state membre cărora li se impută comportamentul care contravine dreptului unional. Această acțiune poate fi introdusă la Curte numai dacă reclamantul face dovada că a parcurs procedura prealabilă reglementată de art.258 și art.259 TFUE. Procedura prealabilă are menirea de a face posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a divergențelor, cu evitarea confruntărilor în fața instanței, cu scopul de a proteja pe cât posibil suveranitatea statelor membre. Procedura prealabilă se împarte în 3 etape în funcție de calitatea reclamantului : I. Dacă reclamantul este Comisia, procedura prealabilă se derulează în felul următor: -Comisia trimite o somație(observație) sub forma unei scrisori statului membru vizat, în care trebuie să înfățișeze problemele litigioase și toate elementele necesare care să dea posibilitatea statului să își pregătească apărarea, inclusiv pentru eventualitatea în care nu își însușește în final punctul de vedere al Comisiei. Practic, din această somație trebuie să rezulte care este acțiunea sau inacțiunea comisă de statul vizat care a dus la neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din tratat. -după primirea somației, statul membru are posibilitatea să prezinte Comisiei observațiile proprii cu privire la „acuzația”

ce i se aduce și,eventual, poate arăta care sunt măsurile

luate în vederea „intrării în normalitate”, dacă recunoaște că a contravenit ordinii juridice unionale. Statul membru vizat poate să lase fără răspuns somația primită, deoarece , potrivit art.258 TFUE, observațiile de răspuns ale pârâtului nu constituie condiții de isibilitate pentru

acțiune, singurele condiții ce trebuie respectate fiind trimiterea somației și comunicarea „avizului motivat”. -avizul motivat al Comisiei închide practic faza procedurii prealabile. Prin avizul motivat,Comisia stabilește cu titlu definitiv că statul respectiv nu a îndeplinit obligațiile ce decurg din tratat. În aviz vor fi indicate toate motivele de fapt și de drept care conduc la aprecierea Comisiei în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor, respectiv vor fi precizate și măsuri posibile pe care statul ar trebui să le ia pentru înlăturarea acestei stări negative sau de incertitudine. Comisia nu este obligată să formuleze aviz motivat după ce au avut loc discuții formale, chiar dacă va constata neîndeplinirea obligației, dar avizul este obligatoriu ca o condiție procedurală pentru introducerea acțiunii la Curtea de Justiție. Deși Comisia fizează un termen în care statul trebuie să se conformeze avizului, nu este obligată să sesizeze Curtea dacă în termenul fixat statul nu acționează prevederile textului menționat nefiind imperative. II. Dacă reclamantul este un stat membru, procedura prealabilă se va derula în mod diferit, Comisiei revenindu-i în acest caz un rol de participant cu atribuții de arbitru. Cazurile declanșate de state sunt mai rare. Procedura are și în acest caz trei etape, care sunt următoarele: -sesizarea Comisiei de către un stat printr-o cerere în care arată că un alt stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbă în virtutea tratatului; -procedura contradictorie ce se va desfășura în fața Comisiei are o fază orală și una scrisă -Comisia emite un aviz motivat după ce a dat posibilitatea statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale. A treia etapă nu leagă însă statul reclamant, în sensul că acesta nu trebuie să aștepte avizul Comisiei, ci poate sesiza Curtea de justiție, dacă Comisia nu a emis avizul motivat în termen de trei luni de la depunerea cererii. Dreptul unional cunoaște însă și excepții de la derularea regulată a procedurii prealabile înainte de declanșarea acțiunii în constatarea încălcării dreptului unional de către statele membre. Astfel,art.114 alin.(9) TFUE prevede că, „Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia și orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru exercită abuziv competențele prevăzute de prezentul articol”.

O altă excepție este reglementată de art.348 parag.2 TFUE, în care se prevede că, „Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru abuzează de competențele prevăzute la articolele 346 și 347. Curtea de Justiție hotărăște în camera de consiliu”. O altă derogare de la parcurgerea obligatorie a procedurii prealabile este reglementată de art.108 alin.(2) teza a II-a TFUE, potrivit căruia, dacă un stat nu se conformează, în temeiul stabilit, deciziei Comisiei prin care se constată că un ajutor acordat de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața comună în condițiile art.107 TFUE sau că acest ajutor este acordat în mod abuziv, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție, prin derogare de la rt.258 și art.259 TFUE. Obiectul fundamental al acestei acțiuni este constatarea nerespectării (prin acțiune sau inacțiune) de către statele membre a oblgațiilor ce le revin potrivit dreptului unional sau verificarea afirmației făcute de Comisie sau de un stat membru în acest sens. Prin dreptul unional în acest sens se înțeleg normele dreptului primar, ale celui secundar, principiile de drept generale și jurisprudența CJUE, iar statul este înțeles în sens larg, adică nu sunt luate în considerare doar acțiunile sau inacțiunile organelor de stat centrale, ci și faptele organelor teritoriale ale puterii de stat, respectiv cele ale întreprinderilor, regiilor autonome proprietate de stat sau de interes național. În practică, cele mai multe acțiuni în constatarea încălcării tratatelor se referă la nepreluarea la timp a directivelor unionale de către statele membre urmată de nerespectarea libertăților fundamentale prevăzute de art.34 TFUE. Acțiuni de încălcare a dreptului unional pot fi : încălcările comise prin activitatea legislativă, omisiunea de a abroga o normă juridică, prealuarea incorectă a unei directive, refuzul de cooperare cu Comisia în activitatea de control. Statul membru vizat se poate apăra prin constatarea stării de fapt sau poate încerca să dovedească faptul că conduita sa nu reprezintă o încălcare a tratatului. Nu se pune problema existenței culpei în cadrul acestei acțiuni. În schimb, potrivit art.258 și art.259 TFUE, obligațiile încălcate trebuie să fie cele care îi incumbă unui stat membru în virtutea tratatului, adică în cauză trebuie să fie dovedită

imputabilitatea conduitei unui stat membru. Imputabilitatea are însă un sens foarte larg, fiind imputabile unui stat toate acțiunile organelor , instituțiilor și autorităților sale. Potrivit art.4 alin.(3) TUE, statele membre au o obligație de loialitate față de UE, care se materializează prin respect și ajutor reciproc state și UE în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Mai mult, potrivit acestui principiu, statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii și facilitează îndeplinirea de către Uniuni a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. Statul membru nu se poate apăra prin lipsa de vinovăție, deoarece, în cadrul acestei acțiuni, pentru temeinicie este de ajuns dovedirea raportului de cauzalitate obiectiv dintre acțiunea sau inacțiunea statului, respectiv încălcarea dreptului unional. 2.5.6. Acțiunile în legătură cu serviciul introdus de funcționarii unionali Potrivit art.270 TFUE, „ Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre Uniunea șe agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin Statutul funcționarilor Uniunii și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii”. În realitate însă, din 1989, competența de a judeca astfel de acțiuni în UE a revenit Tribunalului de Primă Instanță, iar din 1 octombrie 2005 revine recent înființatului Tribunal al Funcției Publice. Din coroborarea art.270 cu art.336 TFUE, care prevede că „Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, după consultarea celorlalte instituții interesate, Statutul funcționarilor Comunităților Europene și Regimul aplicabil altor agenți ai Uniunii”, rezultă clar diferența între statutul funcționarilor și al agenților. Potrivit art.270 TFUE, TFP are în competență toate litigiile funcționarilor și agenților în contradictoriu cu angajatorul lor unional. Calitatea procesuală activă revine în primul rând funcționarilor (angajați pe bază de contract de muncă) și personalului angajat pe bază de contract de prestări servicii.

Funcționarii unionali formează un grup de câteva zeci de mii de persoane și reprezintă totalitatea angajaților din instituțiile unionale. Funcționarii propriu-ziși lucrează pe bază de contracte de muncă pe durată nedeterminată, în timpce agenții sunt angajați pe durată determinată, de cele mai multe ori pe bază de contract prestări servicii. În rândul funcționarilor unionali, în privința capacității procesuale, intră și candidații care se prezintă în perioada de probă sau la examenele, concursurile de itere organozate pentru obținerea unui loc de muncă în cadrul acestor instituții și care, nereușind la aceste examene, depun contestații, considerânduse ezavantajați în urma respingerii lor la angajare. La cei enumerați mai sus se adaugă și moștenitorii lor. În privința calității procesuale pasive, textul legal din art.270 TFUE este de natură sp ne inducă în eroare, deoarece vorbește despre Uniune. În ciuda acestor prevederi, deși potrivit art.47 TUE „Uniunea are personalitate juridică”, reclamanții trebuie să cheme în judecată organul angajator căruia i se poate imputa în mod formal comportamentul (act juridic,omisiune,eroare) contestat. Astfel,o acțiune care are ca scop anularea unor măsuri luate de Consiliu nu poate fi introdusă împotriva Comisiei, chiar dacă acest organ a participat la luarea măsurii și este angajatorul reclamantului. Curtea s-a arătat însă înțelegătoare ori de câte ori pentru reclamant era greu să deducă cine este de fapt autorul măsurii contestate. În concluzie, calitate procesuală pasivă vor avea toate organele unionale, cum ar fi Parlamentul European, Consiliul, Comisia și CJUE sau Curtea de Conturi, dar și alți angajatori, cum ar fi Comitetul Economic și Social, Comitetul regiunilor ori Banca Europeană de Investiții sau Banca Centrală Europeană. Fncționarii CJUE se pot îndrepta împotriva acesteia ca instituție unională în ceea ce privește raporturile lor juridice de muncă. Prevederile art.270 constituie ”lex specialis” în domeniu, ceea ce înseamnă că toate revedicările, inclusiv cele privind obținerea unor despăgubiri, trebuie valorificate prin intermediul acestei acțiuni. În cazul acestor acțiuni avem de-a face cu litigii de natură istrativă sau de dreptul muncii, care în prealabil trebuie sp parcurgă o procedură prealabilă(recurs ierarhic sau recurs grațios). O astfel de plângere trebuie soluționată într-un termen de 4 luni. În cazul în care

plângerea este respinsă sau nu se procedează la soluționarea ei în acest termen, în alte 3 luni funcționarul în cauză se poate îndrepta împotriva angajatorului cu acțiune în fața TFP. Acest termen curge din momentul notificării deciziei negative, iar în cazul respingerii implicite prin lipsă de răspuns, odată cu expirarea termenului de 4 luni fixat pentru adoptarea răspunsului. Suntem în situația procedurii prealabile cu două trepte când funcționarul solicită angajatorului emiterea unei decizii [art.90 alin.(1) din Statut]. Angajatorul are 4 luni la dispoziție pentru a răspunde, iar trecerea celor 4 luni fără adoptarea deciziei solicitate declanșează un termen de 3 luni în care funcționarul poate introduce tot la angajator o plângere împotriva refuzului de a răspunde sau împotriva refuzului de a emite decizia solicitată. Dacă angajatorul nu răspunde în termen de 4 luni nici la această plângere, se declanșează un termen de 3 luni pentru introducerea în fața TFP. Cea de-a doua situație a procedurii prealabile cu o singură treaptă își găsește aplicarea când angajatorul a emis o decizie contestabilă)fără ca funcționarul să fi depus cerere în acest sens), care poate fi atacată[art.90 alin.(2) din Statut]imediat de funcționar. În acest caz, după 4 luni în care angajatorul nu rezolvă favorabil plângerea, se declanșează termenul de 3 luni pentru introducerea acțiunii. Reclamantul va trebui să dovedească un interes procesual actual și personal, adică va grebui să acționeze în propriul interes concret. O altă condiție de isibilitate se referă la actul atacat. Acesta trebuie să fie de natură să producă efecte juridice, adică să fie apt să modifice o situație juridică dată. Atacarea unui act general poate duce la respingerea acțiunii, dar în cadrul unei acțiunii aflate în derulare (al unui proces pendinte), pe calea unei excepții de ilegalitate, pot fi atacate și acte juridice de această natură. Nu sunt considerate acte atacabile individuale cele care au servit la pregătirea unui asemenea act. Controlul judecătoresc se limitează în principal la controlul legalității acțiunilor organelor istrative, respectiv descoperirea viciilor de procedură. Acțiunea în cauză are natura unei acțiuni în anulare, cu toate consecințele privind aplicarea regulilor privind controlul judecătoresc în asemenea cauzuri. În același timp însă, Tribunalul

poate obliga angajatorul și la restabilirea situației anterioare, la plata unor despăgubiri financiare pe lângă anularea actului contestat. O specificitate a acestui tip de acțiune este faptul că angajatorul își a a cheltuielile judiciare indiferent dacă a ăzut sau nu în pretenții , în afară de cazul în care se poate dovedi că funcționarul a fost de rea-credință, așa cum precizează art.69 alin.(2) și art.70 C.proc.CJUE. 2.5.7. Excepția de ilegalitate Excepția de ilegalitate este o acțiune în anulare în „miniatură”, bazându-se pe temeiurile invocate în cadrul acțiunii în anulare. Aceste diferențe proporționale între cele două acțiuni se reflectă și în privința efectelor acestora, deoarece actul normativ unional atacat nu va fi anulat în urma iterii excepției, ci va fi declarată inaplicabilitatea acestuia pentru procesul concret. Practic, într-un litigiu pendinte în fața CJUE,părțile, pe calea unei excepții, pot invoca nelegalitatea unor măsuri, unor norme juridice care sunt fundamentale pentru soluționarea problemei de fond. Excepția de ilegalitate formulată pe baza art.277 TFUE nu reprezintă o acțiune de sine stătătoare, ci depinde de o acțiune principală în cadrul exercitării căreia poate fi formulată. Astfel, este o acțiune cu caracter riu, iar respingerea acțiunii principale atrage după sine și inisbilitatea excepției. Acest control incidental de norme juridice poate fi declanșat practic aproape în orice altă procedură în afară de procedura exercitării acțiunilor preliminare, unde oricum întrebările se pun cu privire la stabilirea valabilității unor norme juridice ale dreptului unional secundar. Pe această cale pot fi atacate inclusiv regulamentele. Însă termenul în acest caz trebuie interpretat mai larg, cuprinzând și astfel de reglementări obligatorii. Până în prezent, pe această cale nu au fost atacate directivele unionale, totuși, unii autori arată că în categoria reglementărilor obligatorii atacabile pe această cale ar intra și directivele cu „efect direct”, care de fapt sunt directive netranspuse în termen, dar care creează o situație avantajoasă cetățeanului unional. În ceea ce privește deciziile unionale , acestea nu cad sub incidența art.277, deoarece pot fi atacate direct de adresanții lor , state membre sau persoane private. 2.5.8. Acțiunea preliminară

Acțiunea preliminară este o acțiune de drept unional prin care o instanță națională din statele membre ale Uniunii Europene poate sau este obligată să solicite CJUE acordarea unui sprijin prin luarea unei decizii privind interpretarea tratatelor de înființare, privind valabilitatea și interpretarea actelor normative adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile UE și EURATOM, în cazul în care într-un litigiu pendinte în fașa sa are îndoieli privind interpretarea tratatelor sau interpretarea și validitatea dreptului unional secundar și clarificarea acestei probleme de către CJUE contribuie la soluționarea litigiului în fond. Temeiul legal al acțiunii preliminare poate fi regăsit atât în dreptul unional originar,secundar , cât și în cel complementar, principalele texte legale de reglementare a ei fiind: -art.267 TFUE -art.150 din Tratatul privind înființarea EURATOM -ar.10 din Protocolul nr.36 privind dispoziții tranzitorii privind actele adoptate în temeiul titlurilor V și VI din Tratatul privind Uniunea Europeană înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. -Convenția din 16 decembrie 1968 de la Lugano, încheiată între statele membre ale Uniunii Europene și ale Asoviației Europene a Liberului Schimb(AELS), privind competența instanțelor judecătorești și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială. Procedura acțiunilor preliminare face parte din dreptul unional și se bazează pe principiile de bază ale acestuia, pe principiile valabilității directe a dreptului unional în dreptul intern al statelor membre și al priorității de aplicare a dreptului unional față de actele normative interne ale statelor membre. Acțiunea preliminară, are un caracter „sui generis” ,deoarece conține elemente de procedură necontencioasă, asemănătoare acțiunilor în care se pronunță asupra unor chestiuni prealabile, dar și elemente caracteristice acțiunilor de anulare a unor acte normative unionale. Această acțiune se delimitează însă de acțiunile sus-amintite în mod fundamental în ceea ce privește condițiile procesuale de declanșare a acțiunii, decurgerea procedurii și funcțiile sale în

sistemul dreptului unional. Funcția acțiunilor preliminare este asigurarea repectării unității dreptului unional și asigurarea protecției drepturilor resortisanților unionali, persoane fizice sau juridice. În această procedură, instituțiile clasice privind calitatea procesuală, isibilitatea și sarcina probei, respectiv autoritatea de lucru judecat ori nu își găsesc locul,ori au un alt înțeles. Această acțiune, deși ar putea fi asemănată cu o cale de atac,nu prezintă caracterele acesteia, deoarece între cele două instanțe există relații de coordonare, și nu de subordonare, toată activitatea instanței naționale și a CJUE fiind suordonată de fapt scopului lor comun, de a asigura aplicarea corectă și respectarea dreptului unional la toate nivelurile. Totodată, nu poate fi considerată nici ca o simplă luare de poziție cu caracter profilactic de control judecătoresc, deoarece CJUE este chemată să rezolve o întrebare concretă adusă în fața sa de instanța națională, și nu pentru a se pronunța asupra unei întrebări ipotetice. Procedura acțiunilor preliminare asigură legătura dintre CJUE și instanțele naționale și marchează puntea de legătură între dreptul intern și dreptul unional, fiind menită să asigure evitarea ca într-un stat membru să se cristalizeze o jurisprudență care nu este în concordanță cu drepul unional. În concluzie, putem stabili că prin acțiunile preliminare CJUE, fără a avea pretenția de a fi tratată ca o curte europeană supremă sau curte de casație europeană, este chemată să asigure: -ca fiecare normă juridică unională, în fiecare stat membru, întotdeauna să producă efecte juridice similare -ca fiecare judecător național să devină un judecător unional, în sensul de a fi obligat să aplice dreptul unional în cazurile concrete, și nu în sensul de a avea numai o legătură consultativă -garantarea drepturilor individuale fundamentale ale cetățeanului european, mai ales că cetățeanul simplu nu are posibilitatea de a introduce acțiune în anulare împotriva normelor de drept unional în mod general

-un control indirect asupra legislațiilor interne ale statelor membre în ceea ce privește compatibilitatea lor cu dreptul unional. În realizarea acestor cerințe însă, CJUE trebuie să acționeze în așa fel, încât prin răspunsurile sale formulate prin decizii de un anumit grad de abstractivitate să acorde soluții care să ajute la rezolvarea litigiului de fond, dar fără să constituie o imixtiune în prerogativele judecătorului național în ceea ce privește soluționarea cauzei. Deși acțiunea preliminară nu poate fi identificată cu niciuna dintre acțiunile de drept comun sau, mai bin zis , de drept intern în ceea ce privește elementele sale, din punct de vedere pur teoretic și scolastic, putem observa că elementele acțiunii civile au anumite asemănări cu elementele acestei acțiuni preliminare, care este ansamblul mijloacelor procesuale prin care se clarifică probleme privind valabilitatea și interpretarea unor norme juridice unionale. Astfel, elementele acțiunii preliminare ar fi următoarele: -obiectul acțiunii este garantarea aplicării li interpretării unitare a normelor juridice unionale -cauza sau scopul urmărit ar fi unul imediat, și anume acela de stabilire a valabilității sau interpretării corecte a normei contestate, iar cel mediat ar fi rezolvarea în fond a litigiului aflat pendinte în fața instanței naționale -partea(nu părțile sau reclamant)ar fi instanța națională care are interesul în cauză, precum și calitatea și capacitatea procesuală necesară stabilită de dreptul unional și de dreptul intern. Acțiunea

preliminară

are

puncte

comune

și

cu

procedurile

excepțiilor

de

neconstituționalitate. Acțiunea preliminară poate fi introdusă de orice instanță națională, de orice grad, care întâmpină greutăți în interpretarea unor norme juridice unionale sau care are îndoilei privind valabilitatea acestora și trebuie introdusă în mod obligatoriu de instanțele care judecă în utlimă instanță. Textul legal (art.267 TFUE) unional specifică în mod clar că aceste instanțe sunt cele împotriva hotărârilor cărora nu pot fi introduse căi de atac, deci sunt cele care judecă în ultimă instanță. Astfel, orice instanță înrudită poate deveni o instanță obligată să depună o cerere pentru obținerea unei hotărâri preliminare în funcție de natura cauzei cu care este sesizată și în funcție de prevederile procedurale stabilite de legislația internă.

Pentru a veni în sprijinul judecătorilor naționali, CJE a elaborat inclusiv un îndrumar în care sunt descrie pe scurt problemele de procedură cele mai importante legate de această acțiune. Procedura este împărțită într-o parte scrisă și într-o parte orală. Înainte de începerea procedurii specifice, Grefa Curții înregistrează cauza, președintele Curții desemnează un judecător raportor și prim-avocatul general desemnează un avocat general care se va ocupa de cauza respectivă. Procedura scriptică. Hotărârea de sesizare a CJUE va fi trimiă de către secretariat părților din procesul inițial, Comisiei Europene , statelor membre și Consiliului, în cazul în care este vorba despre un act normativ adoptat de acesta. Prin această comunicare, părțile din procesul inițial devin „participanți” în procesul din fața CJUE. Devin „participanți”, și nu „părți” sau „pârâți”, având în vedere carcaterul necontencios al procedurii și faptul că singurul subiect al acestei acțiuni este instanța națională. În aceste două luni din momentul comunicării cererii către participanții sus-amntiți, aceștia pot depune la grefa Curții declarații,precizări scrise în legătură cu cauza. După expirarea acestui termen, participanții pot depune asemenea precizări numai în cazul în care au fost împiedicați în comunicare de un caz de forță majoră. Luările de poziție ale participanților servesc la clarificarea situației,și nu la rezolvarea în fond a litigiului dintre părțile din fața instanței naționale și, având în vedere caracterul public al procedurii, mai bine zis interesul public urmărit, statele membre, Comisia și Consiliul sunt invitate în calitate de „amici curiae” la depunerea unor luări de poziție. Aceste luări de poziție în niciun caz nu vor avea caracterul unor pledoarii, ci sunt menite să ajute Curtea în soluționarea problemei. Depunerea acestor declarații este facultativă, dar în practică Comisia, în calitatea ei de „protector al tratatelor de înființare”, depune întotdeauna o astfel de declarație, iar statele membre folosesc această posibilitate în funcție de interesele lor, mai ales economice sau când sunt implicate propriile lor instanțe. Părțile din cauza inițială pot participa și fără să fie asistate de un apărător sau fără să aibă un reprezentant legal, dacă acest lucru li se permite și în fața instanței de fond. Procedura orală. După încheierea procedurii scriptice, judecătorul raportor elaborează un raport prealabil nepublic, în care prezintă situația de fapt și de drept, face referiri la jurisprudența anterioară, cere istrarea unor probe și face o propunere privind judecarea cauzei în plen sau

în cameră. Judecarea în plen sau în cameră va fi decisă de CJUE în plen, în cadrul unei ședințe de judecată istrative. De obicei, mai ales dacă există și jurisprudență asemănătoare anterioară, cauza va fi soluționată de judecători reuniți într-o cameră. Probe se istrează foarte rar și acestă istrare constă de obicei în solicitarea unorinformații de la participanții prezenți la judecarea cauzei, fără formalitățile specifice ascultării de martori. La sfârșitul ședinței istrative, președintele CJUE va desemna primul termen de judecată. Pentru primul termen, judecătorul raportor va elabora un raport de audiență pe baza tuturor datelor aflat la dispoziția sa, din care un exemplar va fi trimis fiecărui participant. Procedura orală are menirea de a acorda o ultimă posibilitate celor interesați de a-și manifesta opiniile în legătură cu rezolvarea cauzei după luarea la cunpștință a celor cuprinse în raportul de audienț, care este un extras al tuturor opiniilor exteriorizate în cauză. Această proceudră este obligatorie, dar nu are loc când CJUE consideră că întrebarea este identcă cu o altă întrebare rezvolvată de ea sau cînd niciunul dintre participanțiiinvitați nu manifestă interes în acest sens. Limba în care se desfășoară procedura este limba folosită în procesul inițial în care s-a ivit problema de interpretare sau de valabilitate. Procedura orală ia sfârșit prin „cererea finală” sau „concluziile finale” prezentate de avocatul general, care în totală obiectivitate și indepenență ia o poziție de fapt și de drept în legătură cu răspunsul ce trebuie să fie dat, prezentând o propunere de rezolvare a problemei. După prezentarea concluziilor finale de către avocatul general, particianții nu mai ai dreptul la cuvânt, iar instanța se retrage în vederea deliberării în cadru secret. Hotărârea va fi luată pe bază de vot majoritar, fără să fie arătați judecătorii care au votat contra sau au formulat opinie separată. Procedura orală ia sfârșit odată cu pronunțarea publică a hotărârii preliminare în ședință publică. De obicei se citește numai partea dispozitivă a acesteia. În cursul acțiunilor preliminare, deși nu se tranșează un litigiu concret, deciziile CJUE au anumite efecte juridice directe și indirecte, deci o anumită putere de lucru judedecat. Misiunea CJUE nu este aceea să decidă în locul instanței naționale, ci de a sprijini prin hotărârea adoptată activitatea jurisdicțională a acesteia. Efectele deciziilor preliminare pot fi grupate în:

-efecte juridice concrete privind cauza inițială, de fond -efecte de jurisprudență generală sau efecte de precedent judiciar. În legătură cu soluționarea litigiului iniția. CJUE are putere obligatorie atât în privința instanței de fond, cât și în privința instanțelor de cale de atac sau de casație. Niciuna dintre instanțele arătate nu poate deroga de la soluția dată de Curte, fiind obligate să aplice în soluționarea litigiului actele normative, normele juridice unionale înaintate spre interpretare sau pentru stabilirea valabilității lor așa cum a stabilit Curtea. Instanțele nu sunt îndreptățite să igore decizia, să modifice conținutul acesteia sau sădecidă contraracestei decizii, nici chiar atunci când instanța națională care a sesizat Curtea a fost doar o instanță îndreptățită, dar nu obligată să sesizeze curtea europeană. O concluzie simplă ar fi că acțiunea preliminară este cea mai semnificativă dintre căile prin care seasigură aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului unional. CJUE, prin jurisprudența sa , mai ales în perioadele de criză, a protejat opera de unificare europeană și a dat impulsuri semnificative în procesul realizării acesteia. Fără existența acțiunilor preliminare nu ar fi posibilă ducerea până la capăt a ieșirii dreptului unional din sfera destul de izolată a dreptului internațional public clasic și nu ar fi posibilă aplicarea sa ca drept supranațional într-o piață care cuprinde mai multe state ca subiecte de drept internațional public, dar unde și cetățeanul simpliu este considerat un subiect de drept unional, datorită faptului că actele normative care constituie obiectul acțiunilor preliminare în stabilirea valabilității sau interpretării îi sunt aplicate în mod direct în raporturile lui juridice de drept intern. 2.5.9. Acțiunea în constatarea abținerii nejustificate Pentru acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sunt valabile cele arătate în cazul acțiunii în anulare, dacă luam în considerare că la prima este vorba de atacarea unei acțiuni unionale aducătoare de prejudiciu, iar în acest caz este vorba de atacarea unei „abțineri nejustificate” sau inacțiuni. Articolul 265 TFUE, ca sediu principal al materiei, prevede următoarele:„În cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor,Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul sau Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii

pot sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare. Prezentul articol se aplică, în aceleași condiții, organelor,oficiilor și agenților Uniunii care se abțin să hotărască. Această acțiune este isibilă numai în cazul în care instituția,organul,oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția,organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni. Calitate procesuală activă posedă statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European, BCE, Curtea de Conturi, Consiliul European și chiar și CJUE, dacă avem în vedere sintagma „celelalte instituții ale Uniunii” din art.265 TFUE, respectiv orice persoană fizică sau juridică. Pârâții posibili sunt, potrivit art.265 parag.3 TFUE, toate instituțiile și organele Uniunii. Totuși,CJUE nu poate fi inclusă în această categorie a pârâților în calitate de organ jurisdicțional, rămânând astfel Consiliul, Consiliul European, Comisia, BCE și Parlamentul European.În funcție de interesul procesual urmărit, reclamanții , la fel caîn cazul acțiunii în anulare, se împart în privilegiați și neprivilegiați. Obiectul acțiunii este constatarea „abținerii nejustificate”, adică a omisiunii nelegale de a acționa. Omisiunea trebuie să se refere la o acțiune concretă, a cărei executare este pretinsă de la organul unional în cauză și care are obligația legală de a executa acțiunea. În legătură cu omisiunea, în teorie s-a argumentat că art.265 TFUE se referă la abținerea de a acționa în sensul neluării unei decizii ori al nedefinirii unei poziții, și nu al adoptării unei măsuri diferite de aceea dorită sau considerată necesară de către persoana în cauză, iar , pe de altă parte, acțiunea pentru abținerea de a acționa este condiționată de faptul că instituția respectivă trebuie să se afle sub incidența unei obligații de a acționa, astfel încât inacțiunea ce se invocă să fie contrară Tratatului. O condiție de isibilitate a acțiunii în constatarea abținerii nejustificate este parcurgerea unei proceduri prealabile. Această acțiune fiind o acțiune comunitară de contencios istrativ, practic preia din procedura de contencios istrativ de drept național anumite instituții.

Astfel, înainte de introducerea acțiunii, trebuie sesizat organul care refuză să acționeze, printr-o invitație(somație) de acționare. Așa cum s-a subliniat în teorie, această invitație trebuie să fie clară, indicând măsurile specifice necesare, acțiunile care trebuie să fie întreprinse pentru a se înlătura inacțiunea, dar și consecințele refuzului de a acționa, respectiv să fie motivată și să explice clar comportamentul pretins instituției. Dacă instituția „interpelată” nu răspunde la invitație în termen de 2 luni sau nu adoptă nicio poziție, începe să curgă un termen de 2 luni în care poate fi introdusă acțiunea propriu-zisă la instanțele unionale. Menirea acestei proceduri prealabile este, pe lângă acordarea unei posibilități de autocontrol instituției în cauză, și aceea de a încuraja un mod de rezolvare rapid, fără atragerea jurisdicției unionale. Pe lângă aceste scopuri directe, procedura prealabilă are de îndeplinit și un scop indirect, dar a cărui realizare are o importanță deosebită pentru instanțele unionale, și anume acela de a contura obiectul litigiului viitor. Acțiunea în constatarea abținerii nejustificare este temeinică în situația în care instituțiile unionale, prin încălcarea obligației de acționare care decurge din dreptul primar sau secundar, nu acționează sau nu adresează un act destinatarului persoană fizică sau juridică nici după invitația formulată de aceștia sau de către terț. Încălcarea obligației legale de acționare poate fi greu dovedită, mai ales în cazul acelor competențe unionale care lasă un cadru de acționare mai larg, o marjă de apreciere mai mare a organelor unionale. Totodată, în foarte multe cazuri, trebuie să fie apreciate nu numai legalitatea, dar și oportunitatea acționării. 2.5.10. Acțiunea contra sancțiunilor pecuniare Potrivit art.261 TFUE „Regulamentele adoptate de Consiliu și cele adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu în conformitate cu dispozițiile tratatelor pot să confere Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de fond în ceea ce privește sancțiunile prevăzute de aceste regulamente”.

Astfel,CJUE are prerogativa de a verifica măsurile sancționatoare din punct de vedere al echității și oportunității lor. Până în prezent, astfel de cauze au provenit mai ales din domeniul concurenței și transporturilor. În practică, art.261 TFUE joacă un rol important în cazul amenzilor stabilite pentru încălcarea dreptului cartelurilor, unde CJUE de cele mai multe ori înlocuiește „măsura”Comisiei cu una proprie, modificând amenzile inițiale. În timp ce, în general, CJUE nu beneficiază de o competență privind controlul nelimitat al oportunitățiii potrivit tratatului, art.261 permite regulamentelor adoptate de Consiliu să rezerve în favoarea CJUE astfel de competențe. O decizie atacată printr-o acțiune reglementată de art.261 TFUE poate fi anulată de CJUE sau această instanță poate micșora sau majora sancțiunile stabilite. O problemă în judecarea acestor acțiuni o reprezintă faptul că deciziile Comisiei sunt executorii și producătoare de dobânzi, iar acțiunea contra acestor sancțiuni nu este suspensivă de executare. Totuși, potrivit art.278 TFUE, Curtea poate să dispună suspendarea executării deciziei dacă sunt întrunite condițiile necesare.

CAPITOLUL III : SUDIU DE CAZ Numele cauzei: Costa (Flaminio) versus Enel, nr.6/64, 1964 Numãrul cauzei: 6/64 Data: 15.07.1964 Pãrțile cauzei: Reclamantul: Flaminio Costa Pârâtul: ENTE NAZIONALE ENERGIA ELECTRICA (E.N.E.L.) Curtea compusă din : domnul A. M. Donner, președinte domnii Ch. L. Hammes și A. Trabucchi, președinți de cameră domnii L. Delvaux, R. Rossi, R. Lecourt (raportor) și W. Strauss, judecători avocat general: domnul M. Lagrange grefier: domnul A. Van Houtte Obiectul cauzei: Obiectul cauzei este reprezentat de cererea adresatã Curții, de interpretare a articolelor 102, 93, 53, 37 in temeiul art. 177 din Tratatul CEE, pentru pronunțarea unei hotãrâri preliminare in cazul litigiului in curs. Situaţia de fapt :

Prin Legea Nr. 1643 din 6 Decembrie 1962 si decretele ulterioare, guvernul italian a naționalizat producția si distribuția energiei electrice şi au creat organizația E.N.E.L., cãreia i-au fost transferate activele întreprinderilor din domeniu. Flaminio Costa, fost acționar la Edison Volta, companie afectatã de naționalizare, a refuzat sã plãteascã factura de electricitate, pe motivul cã naționalizarea este contrarã Constituției italiene şi unor prevederi din Tratat. De asemenea, el a cerut instanței competente din Milano sã aplice articolul 177 din Tratatul CEE şi sã obținã astfel o interpretare a articolelor 102, 93, 53 si 37 ale Tratatului, care au fost încalcate de legea respectivã. Ca si normã comunitarã relevantã pentru acest caz este vorba despre Tratatul instituind Comunitatea Europeanã. Articolul 177 se bazează pe o separare clară a funcţiilor între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie si nu o poate abilita pe cea din urmã nici sã investigheze cazul sau sã critice motivele si scopul cererii de interpretare. Articolele 102, 93, 53 si 37 din Tratatul CEE nu conţin prevederi care sunt capabile să creeze drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie sa le protejeze. Statul italian, ca participant, a atras atenţia asupra faptului că instanţa din Milano are obligaţia de a aplica dreptul naţional şi nu poate apela la art. 177 din Tratatul CEE. Raportul dintre dreptul european si dreptul constituțional național este marcat de principiul prioritãții de aplicare a dreptului comunitar. Referitor la acest principiu,

Curtea de Justiție a

Uniunii Europene a statuat in jurisprudența sa cã dreptul european este parte integrantã din sistemul de drept al statelor membre şi trebuie aplicat de instanțele acestora. Curtea a precizat în continuare că supremaţia dreptului european se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză. Întrucât dreptul european devine superior dreptului naţional, principiul supremaţiei garantează aşadar o protecţie uniformă a cetăţenilor, prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE. Dreptul aplicabil: -Tratatul de instituire al Comunitãții europene; -Principii generale ale dreptului comunitar Hotărârea adoptată :

“Prioritatea dreptului comunitar este confirmată prin art. 249 (189), care precizează că un regulament “va fi obligatoriu” şi “direct aplicabil în toate statele membre”. Această prevedere, care nu este supusă vreunei rezerve, ar fi cu totul lipsită de sens dacă un stat ar putea să-i anuleze efectele sale prin intermediul unei măsuri legislative care ar putea prevala asupra dreptului comunitar. Legea care se îndepărtează de Tratat (izvor independent de drept) nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală şi specială, prin prevederi legale interne oricât de elaborate, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară şi fără ca baza legală a Comunităţii însăşi să fie pusă la îndoială. Curtea a hotarat parțial in favoarea Guvernului, deoarece legea relevantã din Tratat a fost una pe care doar Comisia o poate contesta Guvernului Italian. Ca persoanã fizicã, Costa nu putea sa invoce niciunul dintre articolele din Tratat menționate mai sus. Prin Hotãrarea din 15 iulie 1964, in Cauza 6/64 referitoare la cererea de pronunțare a unei hotãrâri preliminare, formulatã de Giudice Conciliatore din Milano, în litigiul Flaminio Costa împotriva Enel, Curtea de Justiție a Comunitãților Europene a consacrat principiul prioritãții dreptului comunitar, declarând cã reglementãrile emise de instituțiile europene se integreazã în sistemele juridice ale statelor membre care sunt obligate sã le respecte. “Întrebările adresate de Giudice Conciliatore din Milano în temeiul articolului 177 sunt isibile în măsura în care acestea vizează, în speță, interpretarea dispozițiilor Tratatului CEE, niciun act unilateral ulterior nefiind opozabil normelor comunitare; Acesta declarã: 1)

Articolul 102 nu conține dispoziții care pot da naștere, în beneficiul justițiabililor,

unor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le apere; 2)

Prevederile articolului 93, la care se referă întrebarea adresată, nu conțin nici ele

astfel de dispoziții; 3)

Articolul 53 constituie o normă comunitară care poate da naștere, în beneficiul

justițiabililor, unor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le apere;

Aceste dispoziții interzic orice măsură nouă având ca obiect supunerea stabilirii resortisanților celorlalte state membre unei reglementări mai severe decât cea rezervată propriilor resortisanți, iar aceasta indiferent de regimul juridic al întreprinderilor; 4)

Articolul 37 alineatul (2) constituie, prin toate dispozițiile sale, o normă comunitară

care poate da naștere, în beneficiul justițiabililor, unor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le apere. În cadrul întrebării adresate, aceste dispoziții urmăresc interzicerea oricărei măsuri noi contrare principiilor articolului 37 alineatul (1), și anume orice măsură având drept obiect sau drept consecință o discriminare nouă între resortisanții statelor membre în condiții de aprovizionare și desfacere, prin intermediul monopolurilor sau al organismelor, fiind necesar, pe de o parte, să aibă ca obiect tranzacțiile cu un produs comercial susceptibil să facă obiectul concurenței și al schimburilor între statele membre și, pe de altă parte, să joace un rol efectiv în cadrul acestor schimburi.” Curtea a aratat cã, spre deosebire de tratatele internaționale ordinare, Tratatul CEE a instituit o ordine juridicã proprie, integratã în sistemul juridic al statelor membre de la momentul intrãrii in vigoare a tratatului şi care se impune instanțelor acestora. Prin instituirea unei comunitãți cu duratã nelimitatã, dotatã cu instituții proprii, cu personalitate si cu capacitate juridicã, cu capacitate de reprezentare internationalã şi, mai precis, cu puteri reale provenite dintr-o limitare a suveranitãții sau dintr-un transfer de competențe din partea statelor cãtre Comunitate, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților acestora si

lor însele. Transferul drepturilor si obligațiilor

corespunzatoare dispozițiilor tratatului, realizat de cãtre state de la ordinea lor juridicã internã în beneficiul ordinii juridice comunitare,determinã, prin urmare, o limitare definitivã a drepturilor lor suverane. În consecințã , dacã o normã nationalã este contrarã unei dispoziții europene, autoritãțile statelor membre trebuie sã aplice dispoziția europeanã, iar norma naționalã nu este nici anulatã, nici abrogatã, insã i se suspendã forța sa obligatorie. Referitor la costurile ate de cãtre CEE si Guvernul Italian, acestea nu sunt recuperabile, urmând ca litigiul de recuperare a cheltuielilor sã fie soluționat ulterior în instanța.

Cauza Costa vs. E.N.E.L. are o importanțã deosebitã pentru dreptul comunitar, deoarece consacrã existența unui principiu esențial în ceea ce priveşte raportul drept comunitar - drept intern al statelor membre. Practic, CJCE afirmã faptul cã, în conflictul care apare între o normã comunitarã şi o normã nationalã contrarã, întotdeauna prima dintre ele va avea prioritate, deci o forța juridicã superioarã. Curtea de Justiție a Uniunii Europeană are rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi are competenţa de a soluţiona litigii care implică statele membre, instituţii comunitare, companii sau persoane fizice din spaţiul UE. Specifice sistemului juridic comunitar sunt regulile de drept scrise, ierarhizarea normelor, elaborarea acestora de către instituțiile comunitare - cu excepția tratatelor constitutive, aplicabilitatea normelor si particularilor, rezolvarea litigiilor fără acordul părților interesate. Esențială este respectarea normelor de drept comunitar de către statele membre, monismul, ca unic principiu compatibil cu sistemul de integrare, fiind consacrat în tratatele constitutive comunitare si recunoscut de jurisprudența Curții de Justiție. Între ordinea juridică comunitară si cea a statelor membre s-au dezvoltat raporturi bazate pe: - principiul integrării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre, principiu ce se traduce prin construirea la nivelul dreptului comunitar a unui sistem juridic autonom, independent, absorbit în sistemele de drept ale statelor membre; - principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern. Raportându-se la relația dintre dreptul comunitar si dreptul național al statelor membre, Hotărârea Costa/ENEL din 15 iulie 1964 stabileşte că ordinea juridică comunitară este integrată sistemelor juridice ale statelor membre, urmând a prevala jurisdicțiilor acestora. În cauza Costa/ENEL, Curtea de Justitie a emis două concluzii fundamentale cu privire la relația dintre dreptul Uniunii si dreptul național:

- în primul rând, se arată că statele membre au transferat definitiv drepturi suverane către o comunitate creată de acestea, în acest context eventuale măsuri ulterioare, unilaterale, ar fi incompatibile cu conceptul de drept al UE. - în al doilea rând, că dreptul Uniunii este unul uniform şi general aplicabil pe întreg spatiul Uniunii Europene. Aceste constatări au evidențiat o dată în plus realitatea potrivit căreia dreptul Uniunii are întâietate față de orice dispoziții contrare din legislația statelor membre, prevalând nu doar asupra legislației naționale anterioare, dar exercitând un rol restrictiv şi coercitiv chiar şi asupra legilor adoptate ulterior. În concluzie, supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național constă în faptul că în cazul unei contradicții între dispoziții legale, dreptul național care încalcă dreptul Uniunii încetează să mai fie aplicabil şi nicio dispoziție legislativă națională nu poate fi introdusă dacă nu este complet rezonantă cu dreptul Uniunii.

CONCLUZII

În încheiere , dupã prezentarea structurii instituționale a Curții de Justiție a Uniunii Europene şi a felului în care funcționeazã , vom sistematiza cele mai importante informații legate de Curtea de Justiție a UE. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene numită pe scurt Curtea Europeană de Justiție (CEJ) își are sediul la Luxemburg. Înfiinţată în 1952, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) are rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi are competenţa de a soluţiona litigii care implică statele membre, instituţii comunitare, companii sau persoane fizice din spaţiul UE. Jurisdicţia sa acoperă numai problemele specifice legate de aplicarea Tratatelor Comunităţii şi ale Uniunii. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public. Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate. Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat „Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței. Tribunalul UE al Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi. Din a doua parte teoreticã a lucrãrii reținem cã termenul de „jurisprudență” se referă la norme și principii dezvoltate în hotărâri și avize judiciare ale instanțelor. Atunci când judecă o cauză, instanțele interpretează legea, ceea ce contribuie la crearea jurisprudenței. Jurisprudența este publicată sub diferite forme (repertorii și publicații juridice, site-uri ale instanțelor, baze de date juridice).Am aflat informații esențiale despre organele jurisdicționale unionale , arhitectura

jurisdicționalã şi situația jurisdicţiilor Uniunii Europene . În continuare am clasificat acțiunilor exercitate în fața organelor jurisdicționale europene Ultima parte a presupus studiul de caz “Costa (Flaminio) versus Enel”, nr.6/64 din 1964 cu referire la supremația dreptului comunitar în raport cu dreptul național. Dreptul Uniunii nu trebuie perceput exclusiv ca o simplă colecție de acorduri internaționale sau ca o parte a sistemelor juridice naționale, o anexă la acestea. Reprezentând expresia unității în diversitate, reglmentările europene nu se confundă cudreptul intern al statelor membre sau cu sitemul juridic internațional. Aşa cum statuează dispozițiile Articolului 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană, instituțiile Uniunii au ca scop promovarea valorilor acesteia, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenței, a eficacității si a continuității politicilor si a acțiunilor sale. În cadrul sistemului instituţional, fiecare instituţie are competențe clar definite, în baza cărora îşi îndeplineşte sarcinile prevăzute în tratate. Curtii de Justitie a Uniunii Europene i s-a încredintat rolul de a supraveghea, în calitate de autoritate independentă, respectarea regulilor dreptului Uniunii. În acest scop, Curtea de Justitie a Uniunii Europene are competenta de a examina actiunile institutiilor Uniunii, ale statelor membre si ale resortisantilor acestora.

BIBLIOGRAFIE Articole: •

Articolul 114 TFUE.

•

Articolul 346 TFUE (ex-art.296 TCE).

•

Articolul 347 (ex-art.297 TCE).

•

Articolul 108 TFUE (ex-art.88 TCE).

•

Articolul 48 al Protocolului nr. 3 privind Statutul Curţii prevede, în urma modificării, prin art. 10(2) din Protocolul privind condiţiile şi angajamentele referitoare la itere Republicii Bulgaria şi României în Uniune Europeană.

•

Articolul 9 din Protocolul nr. 3 privind Statutul CJCE, modificat conform art. 10(1) în JOUE, L157 din 21.06.2005. Regulamente:

•

Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 19 iunie 1991, JOL 176 din 04.07.1991 şi JOL 383 din 29.12.1992 (rectificări), cu modificările ulterioare.

•

Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene, din 2 mai 1991 în JO L36, din 30.05.1991 (cu modificările ulterioare);

•

Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, din 25 iulie 2007, în JO L 225/1, din 29.08.2007.

•

Regulamentului (CEE) nr.17/1962 al Consiliului din 6 februarie 1962.

Legislație: •

CJCE, hotărârea din 4 mai 1995, Gaal, Cauza nr.7/94, în Rec. PI.1031, pct. 13.

•

CJCE, hotărârea din 15 ianuarie 2002, Liberos, Cauza nr.C-171/00, în Rec., PI. 451.

•

Carta Națiunilor Unite ,capitolul 14, Curtea Internaționalã de Justițe, articolul 95, 1945.

•

Decizia nr.1999/291, în JO L 114, din 1 mai 1999. Cãrți: •

Andrei Dutu , Mircea Dutu, Dreptul contenciosului European,Ed.Universul Juridic,2010.

•

Gyula Fabian,Drept instituțional al UniuniiEuropene, Ed.Hamangiu,București 2012.

•

J. Boulouis, M. Darmon, J.-G. Huglo, Contentieux communautaire, 2e edition, Editions Dalloz, Paris, 2001.

•

J.-M. Favret,.Sauron, Procédures communautaires et européennes, Gualino éditions, Paris, 2008.

•

J. Molinier, L’apport du tribunal de première instance au droit du contentieux communautaire, în rev. Marché commun, 1995.

•

J. Holinieri, J. Lotarski, Droit du contentieux européen, 2e édition, L.G.D.J., Paris, 2009.

•

J.-M. Favret, Droit et practique de l’Union europèenne, 6e édition, Gualino éditions, Paris, 2009.

•

N. Diaconu ,Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă, doctrină, Ediţia a IVa, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

•

Octavian Manolache,Drept comunitar.Justiția comunitară,Ed.All Beck,București 2003.

•

Paul Craig,Grainne de Burca,Dreptul Uniunii Europene,Ed.Hamangiu,București, 2009.

•

R.Mehdi (dir.), L’avenir de la justice communautaire, enjeux et perspectives, La Documentation française, Paris, 1999.

•

Sir P. Neill,

The European Court of Justice: A Case Staudy in Judicial Activism,

European Policy Forum, 1995. •

Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene, Editura Sylvi, Bucureşti, 2004.

•

R. Mehdi, L’ordre juridique communautaire, în vol. “L’Union Européene. Edition Traité de Lisbonne” P. Craig, Grainne de Burca. Surse on-line:

•

UE :Ce este şi cum funcționeazã, http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/courtjustice/index_ro.htm , 2015, accesat la data de 31.05.2015

•

HOTĂRÂREA

DIN

15.7.1964

–

CAUZA

6/64

,pag.1-2,

http://curia.europa.eu/jcms//docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c0006-1964-200802145-05_00.pdf, 2009, accesat la data de 04.04.2015 •

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l14548, accesat la data de 22.04.2015

•

https://www.idoub.com/doc/91186221/Drept-Comunitar-Costa-vs-Enel, pag.1-2, accesat la data de 17.05.2015