Pastelul - Argumentare 293g1w

Pastelul. Opera lirică – argumentare – „Iarna”, de Vasile Alecsandri Pastelul este specia genului liric, în versuri, în care este descris un peisaj din natură, prin intermediul figurilor de stil, şi autorul îşi exprimă sentimentele şi impresiile prin intermediul eu-lui liric. „Iarna”, de Vasile Alecsandri este un pastel deoarece prezintă tabloul unei zile de iarnă, în care predomină albul ce simbolizează puritatea, infinitul, dar şi frigul. Titlul este un substantiv comun, articulat cu articol hotărât, care numeşte anotimpul descris în poezie. Prima strofă cuprinde o panoramă a întregii ţări aflate sub imperiul iernii şi care, personificată, primeşte „fiori de gheaţă” pe ai săi „umeri dalbi”. Iarna este şi ea personificată şi cerne zăpada ascunsă în norii comparaţi cu „lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”. Imaginea creată prin această comparaţie este simetrică, aproape ca în oglindă: troienele de pe pământ se oglindesc, metaforic, în cer şi primesc epitetul de „troiene lungi” şi „călătoare”. Tabloul de început este înfrumuseţat şi de comparaţia sugestivă a fulgilor cu „un roi de fluturi albi”, comparaţie ce se bazează unele trăsături comune: gingăşia, culoarea, fragilitatea şi zborul delicat. Tabloul iniţial este reluat în strofele a II-a şi a III-a prin prezentarea spaţiului cosmic şi al celui terestru. O enumeraţie dublată de o repetiţie evidenţiază faptul că iarna a pus stăpânire peste spaţiu şi peste timp: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară”. Folosirea adverbului „iar”, în forma lui arhaică, completează efortul figurilor de stil, accentuând ideea de abundenţă a ninsorii. Personificată, ţara este comparată cu un oştean care îmbracă metaforica „zale argintie” şi porneşte la luptă împotriva iernii, o luptă care implică ideea de rezistenţă. Inversiunea „mândra ţară”subliniază faptul că acest „oştean” este mândru de frumuseţea şi de curajul său. Comparaţia amplă din finalul strofei a II-a redă imaginea unui soare palid şi depărtat, acoperit de nori, care abia se vede, la fel cum, pentru omul matur, abia se întrevăd anii de început ai vieţii, redaţi printr-o frumoasă metaforă. „vis de tinereţe”. Priviţi din iarna vieţii, visele din tinereţe sunt cuprinse de norii uitării. Trecerea la planul terestru se face printr-o enumeraţie care sugerează că întreg universul este cuprins de fiorii iernii: „…pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare…”. Ninsoarea este atât de abundentă încât, pentru zugrăvirea unor banali plopi, este folosită o comparaţie metaforică: „Ca fantasme albe, plopii înşiraţi se perd în zare.”. Pentru a spori starea de incertitudine, de frică, de singurătate, este folosită enumeraţia: „…întinderea pustie, fără urme, fără drum.”. Parcă prevestind bucuria din ultima strofă, epitetul „satele perdute” sporeşte expresivitatea tabloului descris, sugerând încercările vieţii de a birui frigul şi moartea naturii, prin apariţia unor fumuri care se ridică din hornurile caselor.

Albul predomină: apar patru forme de „alb” – „(fluturi) albi”, „(umeri) dalbi”, „(clăbuci) albii”, „(zale) argintie”. În ultima strofă prezenţa unei sănii uşoare sugerează triumful vieţii. Peisajul este astfel umanizat. Norii şi soarele sunt personificaţi: „norii fug”, soarele „dezmiardă”. Inversiunea „doritul soare”accentuează nevoia de lumină şi de căldură. Pentru a contura tabloul întinderii înecate de zăpadă, poetul foloseşte metafora „oceanul de ninsoare”, care sporeşte senzaţia de spaţiu infinit al frigului. Asemănarea constă în imensitatea oceanului dar şi în senzaţia de singurătate pe care o creează. Pentru a atenua această senzaţie şi pentru a îmblânzi imaginea de sfârşit de lume a unui univers înecat în zăpadă, printre imaginile vizuale, care predomină, singura imagine auditivă exprimă fără nici o îndoială triumful vieţii: „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” Rima pereche, măsura de 16 silabe şi ritmul trohaic conferă acestui pastel o muzicalitate aparte care, armonizată cu tabloul iernii, conturează poate cea mai frumoasă descriere a anotimpului rece.