Logodnă De Conveniență 3ge31

Amanda Quick

Logodnă de conveniență

Traducere din limba engleză Cristina Tache, Gabriel Drăghici

LIRA 2015

Otherwise Engaged Amanda Quick Copyright © 2014 Jayne Ann Krentz

Lira și Cărți romantice sunt mărci în ale Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372 e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe www.litera.ro/lirabooks.ro

Logodnă de conveniență Amanda Quick

Copyright © 2015 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii Redactor: Adriana Marcu Corector: Păunița Ana Copertă: Florentina Tudor Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

ISBN ePUB: 978-606-33-1787-3 ISBN PDF: 978-606-33-1788-0 ISBN Print: 978-606-33-0343-2

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Pentru Frank, eroul meu atât de romantic

capitolul 1

― Doamnă, călătoriți din întâmplare pe Steaua Nordului? Vocea masculină, cu un accent britanic educat, părea a fi pătrunsă de multă durere. Venea dinspre intrarea întunecoasă a unei străduțe din apropiere. Amity Doncaster îngheță. Era pe drumul de întoarcere spre vapor, cu notele și desenele făcute pe insulă înghesuite în geanta ei de umăr. ― Da, călătoresc pe Steaua Nordului, spuse ea. Nu schiță nici un gest să se apropie de străduță. Nu-l putea vedea pe cel care-i vorbise ascuns în beznă, dar precis nu era un tovarăș de călătorie. Ar fi recunoscut vocea misterioasă și surprinzător de convingătoare. ― Am nevoie urgentă de un serviciu, zise el. Nu mai încăpea nici o îndoială că necunoscutul era în mare suferință. Parcă își aduna și ultima fărâmă de putere numai ca să-i vorbească. Pe de altă parte, în călătoriile ei întâlnise câțiva actori foarte buni, nu toți profesioniști ai scenei. Unii fuseseră niște escroci și infractori foarte talentați. Totuși, dacă bărbatul era rănit nu-i putea întoarce spatele. Lăsă umbrela de soare și desprinse elegantul evantai japonez, făcut la comandă, din ul de la talie. Acesta arăta ca un evantai de damă obișnuit, însă era în realitate o armă redutabilă datorită vârfurilor ascuțite ale lamelelor de oțel. Se îndreptă precaută către intrarea pe străduță, strângând evantaiul închis în mână. Văzuse destule prin lume ca să fie prudentă în privința străinilor care strigau după ajutor din întuneric. Faptul că bărbatul cu pricina vorbea cu un accent britanic aristocratic nu însemna că nu era vreun răufăcător. Insulele din Caraibe fuseseră împânzite odinioară de pirați și corsari. Marina Regală, și mai

recent Marina Statelor Unite, înlăturaseră în cea mai mare parte amenințarea din acea zonă, dar nu rezolvaseră definitiv problema hoților obișnuiți și a bandiților. Descoperise că aceștia erau la fel de răspândiți ca șobolanii pe tot cuprinsul planetei. Când ajunse în apropierea bărbatului care stătea cu spatele rezemat de zid, își dădu seama că nu avea nici un motiv să se teamă de el. Era într-o situație disperată. Părea să fie trecut cu puțin de treizeci de ani. Părul negru ca pana corbului, umed de sudoare, îi cobora într-un V ascuțit pe frunte. Fără îndoială că de obicei îl purta pieptănat lins pe spate, pe după urechi, dar în această clipă îi atârna moale, încadrând trăsăturile unei fețe ferm conturate și inteligente, acum încruntată și hotărâtă. Ochii lui căprui-deschis oglindeau durerea și slăbiciunea care îl cuprinseseră. În ochii aceia se mai putea citi și altceva: o voință aprigă, de fier. Se agăța la propriu de viață. Pieptul cămășii albe de in, croite pe comandă, era îmbibat cu sânge proaspăt. Își scosese haina, o mototolise și acum o ținea apăsată puternic pe o coapsă, însă presiunea exercitată nu era suficientă pentru a opri sângele care șiroia încet și constant din rană. Pe scrisoarea pe care o întindea către Amity rămăseseră urme de degete pline de sânge. Mâna îi tremura din cauza efortului necesar ca să facă până și gestul acela mărunt. Ea își agăță din nou evantaiul de ul din talie și se grăbi spre el. ― Doamne, Dumnezeule, ce-ați pățit? Ați fost atacat? ― Împușcat. Scrisoarea. Luați-o. Trase scurt aer în piept. Vă rog. Amity lăsă jos geanta și umbrela și îngenunche lângă el, ignorând scrisoarea. ― Ia să vedem ce este. Din glas îi răzbătea autoritatea calmă folosită de tatăl ei când li se adresa pacienților. După cum îi plăcea lui George Doncaster să afirme, ideea că doctorul știe ce face îi dădea pacientului speranță și curaj. Acest pacient anume nu se găsea însă în situația de a fi îmbărbătat. Avea un țel fixat în minte și îl urmărea cu fiecare fărâmă din puterile care îi slăbeau.

― Nu, spuse el printre dinții încleștați, vrând parcă să se asigure că ea îi înțelegea vorbele. E prea târziu. Mă numesc Stanbridge. Mi-am rezervat bilet pe Steaua Nordului. Se pare că nu voi face călătoria spre New York. Doamnă, vă rog, un serviciu. Vă implor. Foarte important. Luați această scrisoare. Refuza s-o lase să-l ajute până nu era convins că avea să-i îndeplinească rugămintea. ― Foarte bine, zise Amity vârând scrisoarea în geantă. ― Promiteți-mi că o să i-o transmiteți unchiului meu la Londra. Cornelius Stanbridge. Ashwick Square. ― Așa o să fac, răspunse ea. Dar acum trebuie să ne ocupăm de rana dumneavoastră. Vă rog să mă lăsați să vă examinez. Am ceva experiență în domeniul acesta. Bărbatul o fixă cu o privire fascinantă. Amity ar fi putut jura că pentru o fracțiune de secundă văzuse în ochii lui ceva ce ar fi putut trece drept amuzament. ― Doamnă, am impresia că aveți o experiență foarte vastă într-o mulțime de privințe, spuse el. ― Nici nu aveți idee, domnule Stanbridge. O să am foarte mare grijă de scrisoarea dumneavoastră. El o scrută intens printre pleoapele pe jumătate închise. ― Da, spuse în cele din urmă. Cred că exact asta o să faceți. Ea îi descheie cămașa îmbibată cu sânge și îi dădu ușor la o parte mâna cu care își apăsa haina mototolită pe rană. O privire sumară îi oferi informațiile de care avea nevoie. Carnea de pe partea laterală a corpului era sfâșiată și însângerată, dar nu fusese atins nici un vas de sânge important. Îi așeză mâna la loc și se ridică în picioare. ― Glonțul a ieșit, și nu cred că a atins vreun organ vital. Își suflecă poalele rochiei de călătorie și smulse câteva fâșii din materialul juponului în timp ce adăuga: Dar trebuie să ținem sub control sângerarea până vă ducem pe vapor. Pe

insulă nu se poate acorda ajutor medical calificat. Mă tem că va trebui să vă mulțumiți cu mine. Stanbridge mormăi ceva confuz și închise ochii. Amity confecționă un bandaj gros dintr-o fâșie lungă din jupon. Îi îndepărtă din nou mâna încleștată și haina apăsată pe rană, strânse marginile rănii cât se putu, potrivi bandajul peste plagă, apoi îi puse mâna peste el și îi ordonă: ― Apăsați tare. Stanbridge nu deschise ochii, dar mâna lui puternică strânse viguros bandajul improvizat. Ea îi înfășură repede două fâșii lungi de material în jurul mijlocului și le legă pentru a susține pansamentul. ― Unde ați învățat să faceți asta? mormăi Stanbridge fără să deschidă ochii. ― Tatăl meu a fost doctor. Am crescut într-o casă în care medicina era subiectul principal de conversație. L-am ajutat adesea în munca lui. Am călătorit cu el prin lume timp de câțiva ani, când a studiat practicile medicale din diverse țări. Stanbridge reuși să-și ridice puțin pleoapele. ― Asta e într-adevăr ziua mea norocoasă. Ea aruncă o privire spre hainele lui pline de sânge. ― N-aș merge așa departe încât să spun că e o zi norocoasă pentru dumneavoastră, dar sunt convinsă că veți supraviețui. În împrejurările date nu e puțin lucru. Acum trebuie să vedem cum vă ducem la bordul Stelei Nordului. De un an de zile, de când murise tatăl ei, îi lua trusa medicală în toate călătoriile. Acum însă, aceasta era în cabina ei de la bordul vasului. Întrucât oprise hemoragia abundentă, trebuia să găsească un mijloc de a-l transporta pe Stanbridge pe Steaua Nordului. Se îndreptă spre capătul aleii și îi opri pe primii doi oameni pe care îi văzu, ambii localnici în drum spre piață. Nu-i trebuiră decât câteva minute ca să

aranjeze lucrurile. Fu suficientă o privire către bărbatul căzut pentru ca bărbații să înțeleagă despre ce era vorba. Cu ajutorul a doi prieteni, amândoi pescari, îl urcară pe Stanbridge, care era aproape fără cunoștință, pe o targă improvizată dintr-o plasă de pescuit și îl dă până la vas. Amity le dădu un bacșiș destul de generos, dar ei părură mai mulțumiți de recunoștința ei adâncă decât de bani. Membrii echipajului îl transportară pe pacient în cabina lui și îl pă pe patul îngust. Amity ceru să-i fie adusă trusa medicală din cabină. Când aceasta sosi, se apucă să curețe rana și o prinse în câteva copci. Stanbridge gemea din când în când, dar în cea mai mare parte a timpului era inconștient. Amity știa că nu se putea bizui decât pe ea însăși în privința pacientului, căci la bord nu mai era nici un doctor. Medicul vasului, un bărbat rumen la față și gras care avea obiceiul să fumeze și să bea vârtos, murise în urma unui atac de inimă la scurt timp după ultima escală. Amity îi luase locul cum putuse mai bine, tratând diversele răni și accesele ocazionale de febră ale echipajului. Pe Steaua Nordului erau doar o mână de pasageri, în majoritate britanici și americani. Urmau să mai urce câțiva la următoarele escale, însă căpitanul Harris avea puține șanse să găsească alt doctor până când ajungeau la New York.

Febra se instală în jur de miezul nopții. Pielea lui Stanbridge era îngrijorător de fierbinte la atingere. Amity înmuie o cârpă în ligheanul cu apă rece pe care i-l adusese stewardul și o puse pe fruntea rănitului. Ochii lui clipiră și se deschiseră. O privi cu o expresie tulburată. ― Am murit? ― Nici pe departe, îl asigură ea. Sunteți în siguranță, la bordul Stelei Nordului. Suntem în drum spre New York. ― Chiar nu sunt mort? ― Nicidecum. ― Nu m-ați minți în privința asta, nu-i așa?

― Nu. Nu v-aș minți în privința unui lucru atât de important. ― Scrisoarea? ― În siguranță în geanta mea. O privi intens câteva clipe, după care păru să ajungă la o concluzie. ― Nici în privința asta nu m-ați minți. ― Nu. Domnule Stanbridge, dumneavoastră și scrisoarea dumneavoastră veți ajunge împreună la New York. Aveți cuvântul meu. ― Până atunci, promiteți-mi că nu veți spune nimănui despre scrisoare. ― Bineînțeles că nu voi spune nimănui. Scrisoarea este problema dumneavoastră personală. ― Nu știu de ce, dar cred că pot să mă încred în dumneavoastră. Oricum, se pare că nici nu prea am de ales. ― Voi păstra scrisoarea în siguranță, domnule Stanbridge. În schimb trebuie sămi promiteți că vă veți reveni. Ar fi putut să jure că bărbatul aproape zâmbise. ― O să fac tot ce pot, murmură el închizând iarăși ochii. Amity luă cârpa, o înmuie și i-o trecu delicat peste porțiunile de piept și umeri care nu erau acoperite de bandaj. Se auzi o ciocănitură în ușa cabinei. ― Intră, spuse ea încet. Yates, unul dintre stewarzi, își vârî capul pe ușă. ― Vă mai pot ajuta cu ceva, domnișoară Doncaster? Căpitanul mi-a cerut să vă acord tot sprijinul. ― Pentru moment nu-mi mai trebuie nimic, domnule Yates. Mi-ați fost de mare

ajutor. Am curățat rana cât s-a putut de bine. Copcile au redus hemoragia. De acum încolo este numai treaba naturii. Din fericire, domnul Stanbridge pare a fi înzestrat cu o constituție puternică. ― Căpitanul spune că ar fi murit acolo, pe St. Clare, dacă nu l-ați fi descoperit pe străduță, nu l-ați fi adus pe vas și nu i-ați fi cusut rana din coaste. Ea zâmbi. ― Da, bine, dar n-a murit, așa că nu are rost să insistăm asupra sorții pe care ar fi putut-o avea. ― Nu, doamnă. Dar nu este singurul de la bord care are motive să vă fie recunoscător. Echipajul știe că dumneavoastră l-ați salvat pe Red Ned de la moarte când îl doborâse febra săptămâna trecută. Tot datorită dumneavoastră, domnul Hopkins nu și-a pierdut brațul după ce rana de la braț s-a infectat. Căpitanul le spune tuturor că ar vrea să vă păstreze aici, pe vas. Echipajul ar fi fericit dacă ați rămâne, ăsta e adevărul. ― Mulțumesc, domnule Yates. Mă bucur că am putut da o mână de ajutor, însă trebuie să mă întorc la Londra. ― Da, doamnă. Yates clătină din cap. Sunați dacă aveți nevoie de mine. ― Așa o să fac. Ușa se închise în urma stewardului. Amity se întinse să ia o altă cârpă umedă.

Aproape de ivirea zorilor, febra scăzu. Mulțumită că Stanbridge era în afara pericolului, cel puțin pentru moment, Amity se ghemui în singurul fotoliu din încăpere și încercă să doarmă puțin. La un moment dat se trezi cu sentimentul straniu că era urmărită. Clipi de câteva ori și ascultă cu atenție, încercând să-și dea seama ce-i întrerupsese somnul chinuit, însă tot ce auzi fu uruitul motoarelor mari de pe Steaua Nordului. Își întinse picioarele și se ridică oarecum țeapănă. Stanbridge o privea de pe pat. Își dădu seama că asta o trezise. Îi simțise privirea.

În mod ciudat, fu tulburată. Pentru a-și masca stânjeneala se apucă să-și aranjeze faldurile rochiei sobre de călătorie, de culoare maro. ― Arătați mult mai bine, domnule Stanbridge. Era adevărat. Ochii nu-i mai ardeau de febră dar în expresia lui se citea un alt soi de căldură care îi provocă un fior de plăcere de-a lungul cefei. ― Mă bucur să aud că arăt mai bine. Când își schimbă poziția pe pat, fața i se încordă de durere. Pentru că în mod sigur mă simt ca naiba, mormăi el. Ea privi spre trusa medicală de pe dulăpior. ― Mă tem că nu pot face prea multe în privința durerii dumneavoastră. Nu prea mai am medicamente. Mai am puțină morfină, dar efectul este de scurtă durată. ― Mulțumesc mult, păstrați-vă morfina. Prefer să am capul limpede. Nu sunt sigur că m-am prezentat cum se cuvine. Benedict Stanbridge. ― Căpitanul Harris mi-a comunicat numele dumneavoastră. Este o plăcere să vă cunosc, domnule Stanbridge. În împrejurările date poate că nu este tocmai o plăcere, dar e de preferat alternativei, zâmbi ea. Eu sunt Amity Doncaster. ― Doncaster? Fața lui se încruntă concentrată. De ce îmi sună cunoscut? Ea își drese glasul. ― Am scris câteva articole de călătorie pentru Flying Intelligencer. Poate că ați citit vreunul dintre ele? ― Puțin probabil. Nu citesc niciodată fițuica aia. ― Înțeleg. Amity îi adresă cel mai glacial zâmbet al ei. El avu eleganța să pară stânjenit. ― Acum am reușit să vă insult. Credeți-mă că e ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să-l fac.

― O să-l sun pe steward, zise ea ridicându-se în picioare. O să aibă de dumneavoastră cât îmi fac toaleta și iau micul dejun. ― Stați puțin, știu unde v-am auzit numele, exclamă Benedict. Cumnata mea a amintit de articolele dumneavoastră de călătorie. Este o mare iratoare. ― Sunt încântată să aud acest lucru, replică Amity pe același ton calm, după care trase cu putere de șnurul clopoțelului. Își reaminti că Benedict se refăcea după o rană urâtă și de aceea nu putea fi învinovățit pentru purtarea lui necuviincioasă. Gândul acesta nu-i scădea însă iritarea. Benedict privi spre geanta pe care ea o pusese pe dulăpior. ― Mai aveți scrisoarea pe care v-am dat-o spre păstrare? ― Da, bineînțeles. Să v-o aduc? ― Nu, zise el după o clipă de gândire. Lăsați-o acolo în caz de... ― În caz de ce, domnule Stanbridge? ― Mai e mult până la New York, și starea s-ar putea să mi se agraveze. ― Puțin probabil. ― Cu toate acestea, prefer să am un plan de rezervă. ― Înțeleg că sunteți un om înclinat să prevadă toate posibilitățile? îl întrebă ea surâzând. El își atinse bandajul de pe coaste și făcu o grimasă. ― Vedeți ce se întâmplă când nu planific bine lucrurile. După cum spuneam, dacă nu reușesc să ajung la New York, v-aș fi foarte recunoscător dacă v-ați ține de promisiune și i-ați duce scrisoarea unchiului meu. ― Cornelius Stanbridge, Ashwick Square. Nu vă faceți griji, mi-am notat adresa ca să n-o uit. Dar vă asigur că nu va fi necesar să i-o duc eu. Vă veți reveni de pe urma rănii și îi veți duce scrisoarea personal.

― Dacă îmi revin, nu va mai fi nevoie să i-o duc. ― Nu înțeleg. Ce înseamnă asta? ― N-are importanță. Promiteți-mi doar că nu veți scăpa geanta aceea din vedere până când nu mă voi simți destul de întremat ca să am grijă de scrisoare eu însumi. ― Vă dau cuvântul meu că nu mă voi despărți nici o clipă de geantă și de scrisoare. Totuși, după tot ce s-a petrecut, am impresia că mi se datorează o explicație. ― În schimbul promisiunii dumneavoastră că veți avea grijă de scrisoare vă dau cuvântul meu că într-o bună zi voi lămuri lucrurile atât cât pot. Și asta era tot ce avea să primească drept garanție că într-o zi i se va spune adevărul, trase ea concluzia. Un ciocănit anunță întoarcerea lui Yates. Amity își luă geanta și traversă cabina pentru a deschide ușa. ― O să revin după micul dejun, domnule Stanbridge, spuse ea. Între timp aveți grijă să nu faceți nimic care să-mi strice cusătura. ― O să fiu atent. Încă ceva, domnișoară Doncaster. ― Ce anume? ― Conform itinerariului Stelei Nordului, nu ar trebui să ajungem la New York mai devreme de zece zile. În afara pasagerilor care sunt deja la bord, fără îndoială că vom mai lua câțiva. ― Da. Și ce este cu asta? El se ridică puțin într-un cot. Durerea îl făcu să-și strângă pleoapele. ― Nu spuneți nimănui despre scrisoare, nici unui alt pasager sau membru al echipajului. Este de imporanță vitală să nu aveți încredere în nimeni dintre cei prezenți acum la bord sau dintre cei care vor urca la următoarele escale. M-am exprimat limpede?

― Foarte limpede. Amity puse mâna pe clanță. Nu mă pot abține să nu vă spun că sunteți un om al misterelor, domnule Stanbridge. El se lăsă din nou istovit pe perne. ― Deloc, domnișoară Doncaster. Sunt inginer.

Furtuna era departe, dar aprinsese cerul nopții cu sclipirile fulgerelor. Lumina fierbinte făcea ca norii să strălucească intens. Atmosfera era încărcată, cu un efect tulburător asupra simțurilor. „Într-o noapte ca asta o femeie poate fi iertată dacă își închipuie că poate să zboare“, își spuse Amity. Stătea pe puntea superioară cu mâinile prinse de balustrada de tec și privea spectacolul uimită și captivată. Nu toate emoțiile intense și răscolitoare îi erau provocate de furtună. Bărbatul de alături era responsabil pentru o mare parte din senzațiile care o copleșeau, se gândi. Noaptea și bărbatul se potriveau cumva. ― Simți de aici energia, spuse ea încântată. ― Da, se simte, murmură Benedict. El nu privea furtuna. O privea pe ea. Își pusese mâinile pe balustradă, cu degetele foarte apropiate de ale ei. Încă se deplasa prudent, dar rana i se închisese fără vreo urmă de infecție. Amity știa că o vreme avea să fie țeapăn și să simtă dureri, dar se vindeca repede. Cu câteva zile înainte, când își dăduse seama că avea să supraviețuiască, îi ceruse să-i înapoieze scrisoarea. Își spusese că era bucuroasă să scape de responsabilitate, însă numai simplul fapt de a-i da scrisoarea o întristase. Faptul că Benedict îi încredințase acea misiune secretă crease un soi de legătură între ei, cel puțin în ceea ce o privea. Acum, legătura atât de fragilă fusese tăiată. El nu mai avea nevoie de ea. Își recăpăta cu rapiditate puterile. A doua zi, Steaua Nordului urma să fie în portul New York, iar intuiția îi spunea că totul avea să se schimbe atunci. ― N-o să mă întorc la Londra cu dumneavoastră, spuse Benedict. Mâine,

imediat după debarcare, trebuie să iau trenul spre California. Se pregătise pentru acel moment, își reaminti ea. Știuse că interludiul de la bordul vasului avea să se sfârșească. ― Înțeleg. California este departe de New York. „Și mult mai departe de Londra“, adăugă ea în gând. ― Din nefericire, afacerile mă poartă spre coasta de vest. Dacă totul merge bine, nu voi fi silit să rămân acolo prea mult. ― Unde mergeți după ce o să plecați din California? ― Acasă, la Londra. Ea nu mai știu ce să spună, așa că tăcu. ― Mi-ar plăcea foarte mult să vă caut atunci când mă voi întoarce, dacă îmi permiteți, continuă Benedict. Tinerei femei îi veni brusc inima la loc. ― Și mie mi-ar plăcea foarte mult. Aștept cu nerăbdare să vă revăd. ― Amity, îți datorez mai mult decât aș putea să te răsplătesc vreodată. ― Vă rog, nu spuneți asta. Aș fi făcut același lucru pentru oricine aflat în situația dumneavoastră. ― Știu. Este unul dintre lucrurile care uimesc la tine. Ea își dădu seama că roșise și fu recunoscătoare întunericului nopții. ― Sunt sigură că și dumneavoastră ați fi făcut același lucru în împrejurări asemănătoare. ― Ai fost obligată să mă iei pe încredere, spuse Benedict, foarte serios acum. Știu că nu ți-a fost ușor. Îți mulțumesc pentru că ai avut încredere în mine. Cum ea nu scoase nici un cuvânt, adăugă: Sper ca într-o zi să-ți pot explica totul. Te rog să mă crezi atunci când îți spun că nu e momentul să intru în detalii.

― Este povestea dumneavoastră, o puteți spune oricui doriți. ― Meriți să știi adevărul. ― Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră, spuse Amity. Stanbridge zâmbi la auzul tonului ei rece. ― Mi-aș fi dorit să călătorim împreună la întoarcerea spre Londra. ― Chiar v-ați fi dorit? El își puse mâna peste a ei pe balustradă și, preț de o clipă, nu se clinti. Amity, știind că aștepta să vadă dacă își retrăgea degetele, nu făcu nici o mișcare. Benedict îi luă mâna și o întoarse încet cu fața spre el. ― O să-mi lipsești, Amity. ― Și tu o să-mi lipsești, șopti ea. O trase spre el și îi acoperi gura cu a lui. Sărutul fu tot ceea ce visase și mai mult decât atât: era misterios, pasionant, senzațional. Ea îi cuprinse gâtul cu brațele și își desfăcu buzele pentru a-l sorbi. O foame fierbinte și dulce o răscolea în adâncul ființei. De teamă să nu-i provoace durere, era atentă să nu se sprijine prea tare de el, însă și-ar fi dorit s-o facă; o, cum ar fi vrut să se piardă cu totul în această minune! El își desprinse gura de a ei și o sărută pe gât. Mâinile lui coborâră spre talie, apoi alunecară pe corsajul rochiei până când degetele i se odihniră chiar sub sâni. Fulgerele de la orizont reprezentau un fundal perfect pentru emoțiile puternice care amenințau să o cotropească. Se agăță de umerii lui, în căutarea promisiunilor pe care știa că nu avea să le primească, nu în acea seară. Seara aceea era un sfârșit, nu un început. Benedict gemu stins, își puse gura peste a ei și o sărută și mai profund. O clipă nesfârșită, lumea din jurul Stelei Nordului încetă să mai existe. Mânată de o pasiune care nu semăna cu nimic din ce mai trăise până atunci,

tânjea să urmărească sărutul exact până în inima furtunii, ca și când nu ar mai fi existat o altă zi. Însă cu un geamăt adânc, Benedict se desprinse din îmbrățișare, îndepărtând-o blând, dar hotărât. ― Acum nu este nici timpul, nici locul potrivit. Vocea lui era la fel de oțelită ca blindajul stăpânirii de sine din ziua în care îl găsise sângerând pe alee. ― Da, bineînțeles, rana ta, spuse ea repede, teribil de rușinată că în ardoarea ei uitase cu totul de asta. Iartă-mă. Te-a durut? Ochii lui străluciră de un amuzament misterios. Îi mângâie obrazul cu dosul mâinii. ― Rana mea este ultimul lucru la care mă gândesc în această seară. O conduse înapoi la cabina ei și îi spuse noapte bună la ușă.

A doua zi de dimineață, Steaua Nordului acosta la New York. Benedict o conduse până pe chei. La puțin timp după aceea dispăru într-o trăsură – și din viața lui Amity. Nici măcar nu se osteni să-i trimită o telegramă din California.

capitolul 2

Londra

Amity se învinui că nu-l observase decât prea târziu pe bărbatul ascuns în birjă. „Ploaia este de vină“, își spuse. În mod normal ar fi fost mult mai atentă. În călătoriile în străinătate își impusese să fie extrem de precaută, însă acolo era Londra. Nu te așteptai să fii răpit de pe stradă chiar în plină zi. E adevărat, avusese mintea în altă parte când părăsise sala de conferințe. Încă spumega de furie din pricina nenumăratelor inexactități din prelegerea doctorului Potter despre Vestul american. Omul era un dobitoc ignorant. Nu ieșise niciodată din Anglia, nemaivorbind că nici măcar nu se ostenise să citească articolele ei din Flying Intelligencer. Potter nu știa nimic despre Vest, și cu toate acestea avea îndrăzneala să se prezinte ca o autoritate în materie. La un moment dat, incapabilă să-i mai e elucubrațiile, sărise în picioare și ridicase câteva obiecții importante. Potter și membrii asistenței nu se lăsaseră impresionați. Peste câteva minute, Amity fusese condusă afară din sala de conferințe de doi angați voinici. Auzise chicotelile înfundate și pufniturile de dezaprobare ale mulțimii. Femeile respectabile nu întrerupeau vorbitorii în scopul de a-i corecta. Din fericire, nimeni dintre cei prezenți nu o cunoștea, însă lecția pe care o primise fusese dură. Iritată și dornică să scape de ploaia monotonă de vară, sărise în prima birjă care se oprise pe stradă. Asta se dovedise o greșeală gravă. Nici nu avusese timp să observe ferestrele ciudate, acoperite cu obloane, și prezența celuilat ocupant, că bărbatul o prinsese cu brațul pe după gât și o strânsese la pieptul lui, apăsându-i carotida cu vârful unui obiect foarte ascuțit. Văzu cu coada ochiului că era vorba de un bisturiu.

― Taci sau îți gâtul cât ai zice pește, putoare mică. Și ar fi păcat. De-abia aștept să-ți fac niște poze. Vorbea într-o șoaptă stridentă, dar accentul era fără îndoială aristocratic. Fața îi era acoperită cu o mască din mătase neagră. În material fuseseră tăiate găuri pentru ochi, nas și gură. Mirosea a sudoare, țigări aromate și colonie scumpă. Cum o ținea strâns lipită de el, Amity putu constata că stofa hainei lui era de bună calitate. Se întinse în afară pe lângă ea ca să tragă ușa. Peste o clipă, vehiculul se puse în mișcare. Se deplasa rapid, însă tinerei femei îi era imposibil să ghicească direcția, căci obloanele grele din lemn o împiedicau să vadă pe fereastră. Un lucru era totuși limpede: răpitorul era mai puternic decât ea. Încetă să se mai lupte și își lăsă brațele moi. Mâna dreaptă îi rămase pe evantaiul elegant prins de lanțul de argint din talie. ― Ce dorești de la mine? îl întrebă, străduindu-se adopte un ton cât mai indignat cu putință. Răspunsul îi era însă cunoscut. Îl aflase în momentul în care văzuse bisturiul. Căzuse în ghearele monstrului pe care presa îl numise Mirele. Cu toate acestea, făcu eforturi să-și păstreze vocea calmă și încrezătoare. Călătoriile ei o învățaseră că atitudinea perfect stăpână pe sine era adesea cea mai utilă apărare într-o situație de criză. ― O să-ți fac o poză de nuntă minunată, scumpa mea curvuliță, fredonă ucigașul. ― Mulțumește-te cu poșeta mea, dar trebuie să te previn că nu prea sunt lucruri de valoare acolo. ― Crezi că vreau poșeta ta, putoare? N-am nevoie de banii tăi. ― Atunci ce rost mai are să facem toată chestia asta? pufni ea. Tonul ei insultător îl înfurie. ― Tacă-ți gura, scrâșni el. O să-ți spun de ce te-am răpit. O să dau un exemplu cu tine, așa cum am făcut și cu celelalte femei care s-au arătat la fel de

nerușinate. O să afli care este prețul înșelăciunii tale. Nu credea că ar fi putut fi mai înfricoșată, dar cuvintele lui îi trimiseră prin trup un val și mai intens de groază. Dacă nu făcea ceva să scape, nu avea să supraviețuiască până a doua zi. Era însă aproape sigură că nu i se putea oferi mai mult de o șansă. Trebuia să-și facă planul bine. ― Domnule, mă tem că faceți o mare greșeală, îi spuse, încercând să fie convingătoare. Nu am înșelat pe nimeni. ― Minți foarte bine, domnișoară Doncaster, dar nu te mai osteni. Știu exact ce ești. Ești la fel ca celelalte. Sub fațada purității feminine se întrezărește putreziciunea. Săptămâna trecută mi-au ajuns la urechi zvonurile despre purtarea dumitale rușinoasă în străinătate. Sunt informat că l-ai sedus pe Benedict Stanbridge și l-ai convins că, fiind un gentleman, nu are altă opțiune decât să te ia de nevastă. O să-l salvez de capcana pe care i-ai întins-o așa cum i-am salvat și pe ceilalți gentlemeni care au fost înșelați. Ucigașul îi trecu lama ușor peste gât, fără să-i străpungă pielea. Mă întreb, îmi va fi oare recunoscător? ― Credeți că îl protejați pe domnul Stanbridge de una ca mine? Vă asigur că Benedict Stanbridge chiar este capabil să-și poarte singur de grijă. ― Crezi că o să-l prinzi să se însoare cu tine. ― Dacă sunteți atât de convins de chestia asta, de ce nu așteptați să se întoarcă la Londra? Îi comunicați teoria dumneavoastră în privința virtuții mele și îl lăsați să tragă singur concluziile. ― Nu, domnișoară Doncaster. Stanbridge va descoperi destul de curând adevărul despre dumneata. Între timp, mâine dimineață, lumea bună va afla ce ești. Nu mișca, sau îți tai gâtul pe loc. Amity rămase neclintită. Vârful bisturiului nu tremura. Analiză posibilitatea de a se îndepărta de lamă aruncându-se în lateral pe banchetă, însă o astfel de manevră, chiar dacă i-ar fi reușit, i-ar fi dat cel mult câteva secunde în plus. S-ar fi găsit înghesuită în colț, cu evantaiul contra bisturiului. Se gândi că era improbabil ca Mirele s-o ucidă în interiorul trăsurii. Ar fi fost mult prea complicat, pentru a folosi un eufemism. În mod sigur avea să curgă sânge din belșug, lucru pentru care trebuiau date explicații, chiar și dacă numai

vizitiului. Toate amănuntele legate de ucigaș, de la eșarfa înnodată elegant până la tapițeria trăsurii, indicau faptul că era un tip meticulos. Nu și-ar fi stricat costumul scump sau pernele de catifea dacă putea evita acest lucru. Ajunse la concluzia că trebuia să aștepte momentul când el avea s-o scoată din trăsură. Strângând între degete evantaiul, îl privi nemișcată. Ucigașul se întinse spre o cutiuță aflată pe bancheta din fața lor. Când simți un iz de cloroform, Amity fu străbătută de un alt val de panică. Nu mai putea să aștepte oprirea trăsurii. Dacă își pierdea cunoștința devenea neajutorată. ― Asta o să te țină liniștită până ajungem la destinație, spuse Mirele. Nu-ți fie teamă, o să te trezesc atunci când va sosi timpul să-ți pui rochia de mireasă și să pozezi pentru portret. Așa, acum lasă-te pe spate. Fii fată cuminte. Vei învăța repede să mi te supui. O împunse cu bisturiul, obligând-o să se ghemuiască în colțul trăsurii. Ea strânse și mai tare evantaiul. Ucigașul privi în jos, dar nu fu alarmat de gestul ei nesemnificativ. Nu-i putea vedea vedea expresia feței din cauza măștii, însă era destul de sigură că zâmbea. Fără îndoială că savura priveliștea unei femei neajutorate care se agăța de un flecușteț la modă. Își pregăti cârpa îmbibată în cloroform, gata să i-o pună peste nas și peste gură. ― Trebuie numai să respiri adânc, o îndemnă. O să se termine într-o clipă. Făcu ceea ce ar fi făcut orice doamnă bine-crescută într-o astfel de situație. Scoase un oftat adânc, dădu ochii peste cap și leșină. Avu grijă să nu se prăbușească direct în lamă, ci să alunece în lateral pe banchetă, de unde începu să se rostogolească spre podea. ― Ei drăcia dracului, bombăni Mirele, sărind instinctiv într-o parte. Lama bisturiului nu mai era îndreptată direct spre gâtul tinerei femei. Ca și când ar fi răspuns rugăciunilor ei tăcute, vizitiul luă iute un viraj strâns. Mirele încercă să-și păstreze echilibrul. Era acum ori niciodată. Amity se ridică, se răsuci și înfipse lamelele de oțel ascuțite ale evantaiului în

cea mai apropiată țintă, coapsa ucigașului. Vârfurile pătrunseră adânc prin stofă și prin carne. Surpriza și durerea acută îl făcură să urle. Se repezi înainte cu bisturiul, dar ea își deschisese deja evantaiul, astfel că lamelele de oțel deviară lovitura. ― Ticăloaso! Uimit și dezechilibrat, ucigașul încercă să-și pregătească un nou atac, însă Amity închise evantaiul cu rapiditate și îi înfipse adânc vârfurile în umăr, făcându-l să scape bisturiul pe podea. Ea retrase brusc evantaiul și-l înțepă cu sălbăticie pentru a treia oară, fără să țină seama unde. Înspăimântată, nu știa cum să scape mai repede din trăsură. Mirele, răcnind și încercând să pareze loviturile, pipăia podeaua în căutarea bisturiului căzut. Amity deschise din nou evantaiul, scoțând la iveală imaginea unei grădini splendide gravată în oțel, și lovi mâna ucigașului cu marginile tăioase ale lamelor. Acesta sări înapoi și urlă de furie. Trăsura se opri brusc. Era evident că vizitiul auzise zgomotul dinăuntru. Ea își vârî rapid evantaiul în toc, se împinse în ușă și, strângând într-o mână poalele rochiei și jupoanele ca să nu se împiedice de ele, se năpusti afară. ― Ce mama dracului? Vizitiul se holba la ea de pe capră, uluit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Ce se întâmplă? Mi-a spus că sunteți iubita lui. Că amândoi vă doreați puțină intimitate. Amity nu se opri să lămurească situația. Nu se încumeta să se încreadă în birjar. Putea fi nevinovat, însă putea fi la fel de bine părtaș cu Mirele. O privire rapidă o lămuri că vehiculul se oprise pe o străduță îngustă. Își ridică din nou rochia și juponul și alergă spre capătul opus, unde strada cu care se intersecta promitea să fie circulată și sigură. Îl auzi în urma ei pe vizitiu pocnind din bici. Caii porniră într-un galop nebun, cu potcoavele răsunând pe caldarâm. Trăsura se îndepărtă huruind, iar urletele furioase dinăuntru scăzură în intensitate.

Când Amity ajunse în intersecție, se auziră alte țipete. Prima care o văzu ieșind în fugă de pe străduța întunecoasă fu o femeie care împingea un cărucior cu un copil. Bona scoase un strigăt ascuțit și strident. Răcnetul ei atrase imediat o mulțime de gură-cască, pe fețele cărora se citeau deopotrivă șocul și spaima. Apăru și un polițist, care se grăbi spre ea cu bastonul în mână. ― Doamnă, sângerați, spuse el. Ce s-a întâmplat? Amity privi în jos și văzu pentru prima oară că rochia îi era stropită cu sânge. ― Nu este al meu, zise ea repede. Polițistul luă un aer amenințător. ― Atunci pe cine ați ucis, doamnă? ― Pe Mire. Așa cred. Problema e că nu sunt sigură dacă este mort.

Când se trezi în dimineața următoare, Amity Doncaster descoperi că era celebră –pentru a doua oară în acea săptămână.

capitolul 3

Se trezi copleșit de același nor apăsător de durere și confuzie ca și în ocaziile precedente. De data asta însă, capul îi era ceva mai limpede. Se auzeau voci ca din ceață. Rămase cu ochii închiși, încordându-și auzul. ― Va trăi. Vocea doctorului era obosită și posomorâtă. Rănile i se închid bine. Nu sunt semne de infecție și se pare că nici un organ vital nu a fost atins. ― Vă mulțumesc, domnule doctor. În mod sigur i-ați salvat viața. Femeia îi adresase cuvinte de recunoștință, dar vocea ei aristocratică era rece și seacă, ca și când ar fi fost sfâșiată între furie și suferință. ― Am făcut ce am putut pentru trup, continuă doctorul. Dar după cum v-am mai spus, doamnă, nici eu și nici un alt confrate nu putem face nimic pentru mintea lui. ― Am fost asigurată că s-a vindecat. Într-adevăr, în aceste ultime câteva luni părea destul de bine. Fericit. Calm. Se bucura de fotografiile lui. Nu era nici un semn că aluneca din nou spre nebunia lui. ― Doamnă, v-aș reaminti că nici înaintea situației precedente nu au existat indicii ale nebuniei. După cum am încercat să vă explic, științei medicale îi lipsesc cunoștințele necesare pentru a-l însănătoși. Dacă nu aveți de gând să chemați poliția... ― Niciodată. Știți la fel de bine ca mine ce s-ar întâmpla dacă aș face-o. O asemenea inițiativă nu numai că l-ar distruge, dar ar ruina întreaga familie. Cum doctorul nu spuse nimic, femeia adăugă pe un ton ferm: O să mă ocup de asta exact cum am făcut-o și ultima dată. ― M-am gândit că o să luați această decizie, oftă resemnat medicul. Mi-am permis să-i trimit un mesaj doctorului Renwick de la Cresswell Manor. Afară așteaptă doi însoțitori.

― Aduceți-i aici. Atrageți-le atenția că le cer discreție absolută. ― Sunt bine instruiți. După cum v-am explicat cu precedenta ocazie, doctorul Renwick este specializat în astfel de cazuri. Acceptă numai pacienți din cele mai bune familii și este conștient de obligațiile ce-i revin față de cei care îl plătesc. ― Cu alte cuvinte îi cumpăr tăcerea doctorului Renwick, zise femeia cu amărăciune. ― Vă asigur că nu sunteți singura din înalta societate care procedează așa. Dar ținând cont de alternativă, nu este nimic altceva de făcut, nu-i așa? ― Nu. Femeia ezită. Sunteți sigur că poate călători? ― Da. ― În acest caz, trimiteți după însoțitori. ― Cred că ar fi mai bine pentru toată lumea implicată dacă i-aș istra pacientului mai mult cloroform înainte de a-l pregăti pentru transport. ― Faceți ce credeți că trebuie făcut, spuse femeia. Acum o să plec. Nu pot să-i văd cum îl iau din nou. Pleca. Panica îl cuprinse pe pacient cu violența unui incendiu. Deschise ochii și încercă să se ridice din pat, dar, spre oroarea lui, descoperi că nu se putea mișca. Era legat de marginile patului cu curele de piele. Doctorul veni către el cu o fâșie de pânză albă în mână. Mirosul grețos de dulce al cloroformului se răspândi în aer. Pe ușă intrară doi bărbați voinici în haine care nu le veneau bine. Îi recunoscu de la ultima ședere la Cresswell Manor. ― Nu, mamă, nu-i lăsa să mă ia, se rugă el. Faceți o greșeală îngrozitoare. Trebuie să mă credeți. Curva aia mincinoasă a încercat să mă omoare. Nu înțelegeți? Sunt nevinovat. Umerii mamei lui se îndreptară, dar nu se întoarse. Ușa se închise în urma ei.

Doctorul Norcott puse cârpa îmbibată în cloroform peste nasul și gura pacientului. Sângele îi fierbea de furie. Era vina putorii. Totul mersese prost din pricina ei. Avea să plătească. Celorlalte le făgăduise o moarte rapidă, i se făcuse milă de ele după ce își recunoscă păcatele. Dar Amity Doncaster avea să moară lent.

capitolul 4

― Nu cred că reputația mea mai poate a alte bârfe, zise Amity. Puse deoparte un exemplar din Flying Intelligencer și întinse mâna după ceașca de cafea. Au trecut trei săptămâni de când am fost atacată, și totuși numele meu apare încă în ziare în fiecare dimineață. Era destul de rău să știu că idioții din înalta societate se amuzau cu speculațiile pe marginea legăturii mele cu domnul Stanbridge. ― Stanbridge este un gentleman foarte bogat dintr-o familie veche și distinsă, spuse Penny. Este și necăsătorit. Pe deasupra, a fost implicat într-un scandal uriaș acum câțiva ani, când logodnica l-a părăsit la altar. Această combinație face ca viața lui privată să prezinte un interes deosebit în anumite cercuri. Amity clipi. ― A fost părăsit la altar? Nu mi-ai spus niciodată. ― Tânăra a fugit cu iubitul ei. S-a petrecut acum câțiva ani, însă la acea vreme s-a bârfit enorm pe seama evenimentului. Toată lumea s-a întrebat de ce o femeie ar părăsi un gentleman cu poziția și averea domnului Stanbridge. ― Înțeleg. Amity medită puțin asupra informației. Poate că se săturase ca Stanbridge să tot dispară din calea ei, așa cum a procedat cu mine. ― Într-adevăr. ― Păi, în fine, eu l-am cunoscut drept domnul Stanbridge, un inginer care întâmplător călătorea în Caraibe. Nu s-a ostenit deloc să amintească despre situația lui financiară sau poziția lui socială. După cum spuneam, zvonul despre așa-zisa noastră legătură de la bordul Stelei Nordului a fost deranjant, dar am sperat că se va risipi înainte de publicarea cărții mele. Din nefericire, reportajele scandaloase despre modul în care am scăpat de Mire nu dau nici un semn că ar înceta. S-ar putea ca tocmai ele să-mi distrugă promițătoarea carieră de scriitoare de ghiduri de călătorie.

― Ce Dumnezeu, Amity, ai fost foarte aproape de moarte, spuse Penny. Lăsă furculița jos, iar privirea îi fu întunecată de neliniște și panică. După cele relatate în presă, tu ai fost singura victimă care i-a scăpat din gheare acelui monstru îngrozitor. Trebuie să te aștepți să-ți vezi numele în gazete. Nu putem decât să fim recunoscătoare că ai scăpat. ― Sunt recunoscătoare, deosebit de recunoscătoare. Dar nu-mi place să mă văd pe prima pagină a The Illustrated Police News și The Graphic. Ambele reviste m-au descris evadând din trăsura ucigașului numai în cămașă de noapte, ce Dumnezeu! ― Toată lumea știe că revistele alea sunt înclinate către ilustrații exagerate și melodramatice, oftă Penny. ― Când o să înceteze? Amity fu cuprinsă de o presimțire de rău augur. Mă tem că perspectivele mele profesionale vor fi ruinate înainte să-mi apară primul ghid. Presupun că este doar o chestiune de timp înainte ca domnul Galbraith să-mi comunice că a decis să nu mai publice Ghidul pentru doamnele care călătoresc prin lume. Penny îi zâmbi liniștitor din partea cealaltă a mesei pentru micul dejun. ― Poate că domnul Galbraith va considera vâlva făcută în presă drept o bună publicitate pentru ghidul tău de călătorie. Așa era Penny, își spuse Amity. Sora ei era întotdeauna un model de eleganță și calm, indiferent de dezastrul care bătea la ușă. Pe de altă parte, Penny era o culme a perfecțiunii feminine în toate privințele, inclusiv văduvia. Cu șase luni în urmă își pierduse soțul după nici măcar un an de căsnicie. Amity știa că sora ei fusese distrusă, căci Nigel fusese iubirea vieții ei, dar își ascunsese durerea sub o aparență de tărie stoică. Din fericire, Penny era răpitoare în negru. Dar de fapt arăta incredibil în practic orice culoare, se gândi Amity. Cu toate acestea, nu se putea tăgădui că nuanțele închise ale doliului își puseseră amprenta asupra tinerei văduve, iar părul ei blond-argintiu, pielea ca de porțelan și ochii azurii îi dădeau un aer diafan. Părea ieșită dintr-un tablou prerafaelit. Penny era una dintre acele femei care, atunci când intrau într-o încăpere, atrăgeau privirile tuturor. Nu numai că era minunată, dar avea un farmec natural

și un suflet bun care îi făceau să o îndrăgească pe toți cei care o cunoșteau. În plus, majoritatea oamenilor nu-și dădeau seama că, pe lângă toate aceste calități, Penny avea un real talent pentru investiții. Această capacitate îi fusese extrem de folositoare după ce Nigel își frânsese gâtul într-un accident de călărie, lăsându-i o avere de gestionat. Spre deosebire de Penny, care semăna cu mama lor, Amity era foarte conștientă că moștenise părul închis la culoare, ochii căprui și nasul foarte obraznic din partea tatălui. Din nefericire, femeile din familia Doncaster care avuseseră nenorocul să fie înzestrate cu aceste caracteristici își câștigaseră de-a lungul timpului o reputație aparte. Încă circulau povești despre stră-străbunica ei care de-abia scăpase să nu fie spânzurată pentru vrăjitorie în secolul al șaptesprezecelea. În veacul următor, o mătușă îndrăzneață reușise să dezonoreze familia fugind cu un bandit. Mai era și mătușa care dispăruse cu un balon cu aer cald pentru ca apoi să apară ca amantă a unui conte însurat. În orice caz, toate femeile care pătaseră numele Doncaster – nu puține – fuseseră înzestrate cu același aer de vrăjitoare și același nas. Încă de copilă, Amity auzise cum se șușotea pe la spatele ei. Toți cei care cunoșteau istoria familiei Doncaster erau de părere că prin venele membrelor sale de sex feminin curgea un șuvoi de sânge clocotitor. Dacă puțină sălbăticie era adesea o calitate bine văzută la bărbați – cu siguranță femeile erau înclinate să-i considere mai interesanți –, pentru femei era considerată categoric un dezavantaj. La nouăsprezece ani, Amity învățase din experiență să nu se încreadă în gentlemenii care erau atrași de ea din pricina trecutului familiei sale. Nimeni, și cu atât mai puțin Amity, nu prea înțelegea cum ajunseseră înaintașele ei în atât de multe situații scandaloase. Aspectul lor nu era deloc remarcabil – cu excepția nasului, bineînțeles. Cât despre siluetele lor, existau limite pe care nici măcar talentul de croitoreasă al lui Penny nu le putea depăși: rotunjimile feminine îi lipseau în așa măsură, încât, atunci când purta haine bărbătești în timp ce călătorea în străinătate, Amity reușise să treacă în mai multe ocazii drept un tânăr. Luă o înghițitură lungă din cafeaua tare preparată de doamna Houston și puse ceașca jos cam cu prea multă forță. ― Nu cred că publicitatea de genul ăsta o să i se pară utilă domnului Galbraith,

suspină ea. Este greu de imaginat că oamenii vor fi convinși să cumpere un ghid de călătorie destinat doamnelor dacă o să descopere că autoarea are obiceiul de a cădea în ghearele unor ucigași teribili precum Mirele. În mod limpede, acest incident nu mă recomandă drept expertă în modul în care o doamnă poate călători prin lume în perfectă siguranță. Cu puțin timp în urmă, când intrase în sufragerie, pe masă o așteptau un teanc de ziare și reviste de scandal, ca în fiecare dimineață de când evadase din trăsura ucigașului. La început găsea numai The Flying Intelligencer, dar în ultima vreme doamna Houston, o mare iratoare a foiletoanelor de senzație, ieșea devreme pentru a cumpăra toată presa matinală. Atât cât putuse Amity să constate, fiecare articol referitor la întâlnirea ei cu Mirele era și mai înțesat decât precedentul cu descrieri înfiorătoare, pline de amănunte sângeroase. Totuși, oricât de șocantă era povestea răpirii și a evadării ei ca prin urechile acului, nici o relatare nu reușise să surprindă groaza cumplită pe care o trăise. În ciuda celor două doze mari de brandy pe care le lua înainte de culcare în fiecare seară de la producerea nenorocirii, nu reușise să se odihnească. Prin minte îi defilau imagini de coșmar, nu doar cele ale panicii și luptei ei disperate, ci și scenele cumplite prin care trecă celelalte victime în ultimele clipe. În acea dimineață, ca în fiecare dimineață din ultimele trei săptămâni, frica era înlocuită în cea mai mare parte de o furie tăcută și mocnită. În acea dimineață, la fel ca în celelalte, coborâse la micul dejun sperând să descopere că ziarele aveau să anunțe găsirea cadavrului Mirelui de către poliție. Dar fusese dezamăgită încă o dată. În schimb, erau o mulțime de speculații despre posibila lui soartă. În mod cert, pierduse prea mult sânge ca să supraviețuiască, insista presa. Era numai o chestiune de timp până când trupul ucigașului avea să apară. Amity nu era atât de sigură. În călătoriile efectuate cu tatăl ei cususe numeroase răni provocate de diverse obiecte ascuțite precum foarfece, brice, cuțite de vânătoare și sticle sparte. Chiar și o cantitate mică de sânge putea părea impresionantă dacă era împroșcată în mod spectaculos. Într-adevăr, noua ei rochie de zi fusese distrusă de sângele Mirelui, însă nu credea că îi dăduse o lovitură mortală. ― Trebuie să ai o atitudine pozitivă, spuse Penny. Nimic nu-i place mai mult publicului decât combinația dintre o crimă și o femeie interesantă, iar întâlnirea ta cu Mirele satisface ambele cerințe. Sunt sigură că atunci când totul se va

încheia, scandalul va spori vânzarea cărții tale. În calitate de editor, domnul Galbraith va privi lucrurile în mod pragmatic. ― Nu pot decât să sper că ai dreptate. Neîndoielnic, ești mult mai versată decât mine în privința modului în care funcționează societatea. Te pricepi să te descurci în situații delicate. Mă las pe mâinile tale. Penny o surprinse cu o privire plină de înțelesuri. ― Ai umblat prin sălbăticia Vestului Americii și prin junglele din Mările Sudului. Ai supraviețuit unui naufragiu și ai înfruntat un potențial hoț într-o cameră de hotel din San Francisco. Ai călărit pe cămilă și pe elefant. Peste toate acestea, în momentul de față ești cunoscută ca singura femeie din Londra care a supraviețuit atacului unui criminal care a ucis până acum trei femei. Și totuși tremuri numai la gândul că va trebui să înfrunți lumea mondenă. ― Nu m-am descurcat prea bine ultima dată când am fost în înalta societate, dacă îți amintești, oftă Amity. ― Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Aveai doar nouăsprezece ani și mama nu te-a apărat așa cum trebuie. Acum ești mult mai matură și, sunt sigură, mult mai înțeleaptă. Cuvintele „mult mai matură“ îi provocară lui Amity o tresărire. Știa că obrajii i se înroșiseră, dar nu putea evita gândul că la douăzeci și cinci de ani depășise granița care le despărțea pe tinerele bune de măritat de mulțimea celor sortite să rămână fete bătrâne. Amintirea dezastrului Nash, cum se obișnuise să-l numească, o umplea întotdeauna de rușine. Inima ei zdrobită se vindecase cât de cât, însă mândria îi rămăsese rănită pe vecie. O durea să-și recunoască naivitatea. După ce constatase că intențiile lui Humphrey Nash erau mai puțin decât onorabile, ajunsese la concluzia că la Londra n-o mai aștepta nimic bun. Prin urmare, cum ultima scrisoare de la tatăl ei sosise din Japonia, își făcuse bagajele și își cumpărase un bilet pe un vas cu aburi cu destinația Orientul Îndepărtat. ― Acum sunt categoric mai matură, acceptă ea. Dar încep să mă întreb dacă nu cumva sunt blestemată când vine vorba de Londra. M-am întors doar de o lună, și numele meu este pe buzele tuturor. Care erau șansele să fiu implicată nu întrun scandal, ci în două? Pe deasupra, mă tem că nu mai e mult până când domnul

Stanbridge va afla că numele îi este terfelit în presa de senzație. ― Dacă și atunci când domnul Stanbridge va descoperi că numele lui a fost implicat într-o aventură amoroasă clandestină la bordul unui vas, sunt sigură că va înțelege că nu a fost vina ta, spuse Penny. ― Nu sunt deloc sigură de asta, bombăni Amity. Spera în secret ca el să afle despre zvonurile care umpleau paginile gazetelor. În cel mai rău caz, asta l-ar fi putut determina să-i trimită o scrisoare sau o telegramă prin care s-o informeze că nu era prea încântat. Orice fel de mesaj i-ar fi oferit asigurarea că era teafăr și în viață. Nu mai primise nici o veste de la Benedict de când Steaua Nordului trăsese la chei în New York. A doua zi, el se urcase într-un tren spre California și practic dispăruse. Cum îi spusese că avea s-o caute când se întorcea la Londra, tânăra femeie sperase că într-o bună zi avea să-l descopere la intrare, însă trecuse o lună și nu primise nici o veste de la el. Nu știa dacă trebuia să fie mâhnită că o uitase atât de ușor sau îngrijorată că individul care îl împușcase pe insula St. Clare îl urmărise și făcuse o a doua tentativă – reușită – de a-l ucide. Penny o asigurase că, dacă un gentleman cu poziția socială și averea lui Stanbridge ar fi fost omorât în străinătate, știrea ar fi apărut în toate ziarele. Asta n-o consola însă cu nimic pe Amity: un strop de rațiune o făcea să conștientizeze că, în timp ce Benedict simțea probabil o oarecare recunoștință față de ea – la urma urmei îi salvase viața –, cu siguranță nu dezvoltase vreun sentiment de natură romantică. În ciuda acelui sărut fierbinte de pe punte din ajunul sosirii la New York. Noapte de noapte își spusese că trebuia să-și pună visele nebunești la locul lor. Dar noapte de noapte se trezea gândindu-se la perioada magică petrecută la bordul Stelei Nordului. Pe măsură ce Benedict se refăcea de pe urma rănii, se plimbaseră împreună pe puntea superioară și jucaseră cărți în salon. Seara stătă unul în fața celuilalt, la masa lungă unde cinau pasagerii de la clasa întâi, și discutaseră despre o mulțime de lucruri. Descoperise că Benedict era un bărbat cu vederi largi, dar atunci când conversația se îndrepta spre cele mai noi descoperiri în inginerie și știință ochii i se încălzeau de un entuziasm învecinat cu adevărata pasiune.

Doamna Houston își făcu o intrare energică, aducând cafea proaspătă. Era o femeie drăguță, solidă, de vârstă mijlocie. Părul ei castaniu era ușor înspicat cu alb. Penny o angajase după ce se mutase din vila elegantă în care locuise cu Nigel. Penny își stabilise căminul într-o casă mult mai mică, aflată într-un cartier respectabil și liniștit. În timpul acestei acțiuni concediase întregul personal al fostei reședințe. Acum o avea doar pe doamna Houston, pe care o angajase de la o agenție. Amity simțea că nu i se spusese totul. Era adevărat, Penny nu mai avea nevoie de o mulțime de servitori. Cu toate acestea, personalul casei fusese redus la strictul necesar. Când o întrebase de ce doamna Houston era singura angajată care locuia acolo, Penny îi răspunsese vag că nu voia o sumedenie de oameni de care să se împiedice. ― Sunt sigură că nu va trece mult timp până când vor descoperi cadavrul Mirelui, afirmă doamna Houston. Domnișoară Amity, am citit toate relatările din ziare. Rănile pe care i le-ați provocat au fost grave. Cu siguranță nu va supraviețui. Într-una din zilele astea îl vor găsi pe vreo străduță sau în fluviu. ― Relatările astea au fost scrise de niște reporteri care n-au fost la fața locului, spuse Amity. După părerea mea, este întru totul posibil ca monstrul să fi supraviețuit, presupunând ca a primit îngrijiri medicale. ― De ce trebuie să fii atât de pesimistă? o dojeni Penny. ― Îngrijiri medicale, murmură gânditoare doamna Houston. Dacă a fost rănit grav, probabil că a fost obligat să caute ajutorul unui doctor. În mod sigur, orice om din lumea medicală solicitat să îngrijească asemenea răni ar fi fost conștient că are de-a face cu o persoană violentă. Ar fi atenționat poliția în legătură cu pacientul lui. ― Nu și dacă individul a reușit să-l convingă pe doctor că rănile i-au fost provocate de un accident sau de un borfaș, spuse Amity. Îmi mai dați niște cafea, doamnă Houston? O să am mare nevoie de ea pentru a supraviețui întrevederii cu polițistul de la Scotland Yard care mi-a cerut permisiunea să mă viziteze în această dimineață. ― Se numește inspectorul Logan, preciză Penny.

― Da, bine, nu putem decât să sperăm că este mai competent decât predecesorii lui. Inspectorul care a vorbit cu mine după ce am scăpat de ucigaș nu prea m-a impresionat. Mă îndoiesc că poate prinde un hoț obișnuit de pe stradă, darămite un monstru de talia Mirelui. ― După cum scria în mesaj, inspectorul Logan nu va sosi înainte de ora unsprezece. Pari foarte obosită. Poate că ar trebui să tragi un pui de somn după micul dejun? ― Mă simt bine, Penny. Amity își ridică ceașca. N-am putut niciodată să dorm în timpul zilei. De pe hol răsună zgomotul înăbușit al ciocănelului în ușa de la intrare. Amity și Penny schimbară priviri nedumerite. Fața doamnei Houston căpătă o expresie dezaprobatoare. ― Cine Dumnezeu poate fi la ora asta? ― Probabil că e inspectorul Logan, zise Amity punându-și ceașca jos. Sper că e ceva mai deștept și mai hotărât decât colegul lui, căci abordarea inspectorului Webster în privința prinderii ucigașului nu m-a convins deloc. ― Să-i spun inspectorului să revină la o oră rezonabilă? ― De ce? făcu Amity. Își împături șervetul de masă și îl puse lângă farfurie. Pot la fel de bine să port discuția și acum. Nu are rost să amâni inevitabilul. Poate că inspectorul Logan a venit mai devreme pentru că are ceva noutăți. ― Da, bineînțeles, întări Penny. Să sperăm că au găsit cadavrul. Doamna Houston străbătu holul ca să răspundă la ușă. În sufragerie se așternu liniștea. Amity ascultă cu atenție cum menajera îl întâmpina pe vizitatorul matinal. Îi răspunse o voce gravă, aspră, poruncitoare. ― Unde naiba este domnișoara Doncaster? Amity se simți ca și când ar fi fost izbită de un val oceanic uriaș.

― Vai de mine, murmură ea. Nu e inspectorul Logan. În ciuda nopților nedormite și a excesului de cafea – sau poate tocmai din cauza lor –, tremura din cauza frisoanelor de panică și încântare. Își dădu seama că aceste senzații oscilante îi cuprinseseră toți nervii și îi ridicaseră pulsul. În toate călătoriile ei nu întâlnise decât un bărbat care să-i provoace o astfel de stare. ― Domnișoara Doncaster este la micul dejun, îi comunică doamna Houston musafirului. O să o anunț că o căutați. ― Nu e nevoie, o găsesc eu. Pe hol răsună zgomotul unor pași. Penny o privi pe Amity peste masă și sprâncenele i se încruntară ușor. ― Cine Dumnezeu...? Înainte ca Amity să poată răspunde, Benedict intră grăbit în încăpere. Avea părul ciufulit și era îmbrăcat în haine de călătorie. Sub un braț ducea o cutie de piele. La vederea lui o năpădi o senzație de bucurie și ușurare. Trăia. Cel mai negru coșmar al ei nu fusese decât un coșmar. Apoi o cuprinse indignarea. ― Ce surpriză, domnule Stanbridge, rosti ea pe cel mai tăios ton cu putință. Nu vă așteptam în această dimineață. De fapt, în nici o altă dimineață. El se opri brusc și o scrută printre pleoape. Era clar că nu se așteptase la o astfel de primire. ― Amity. Așa cum era de așteptat, Penny fu cea care, cu obișnuita ei grație și demnitate, preluă controlul situației explozive. ― Domnule Stanbridge, dați-mi voie să mă prezint, pentru că sora mea pare să fi uitat bunele maniere. Sunt Penelope Marsden. O fracțiune de secundă, Amity nu crezu că Benedict avea să se lase deturnat de

această intervenție. După cum îl cunoscuse la bordul Stelei Nordului, se comporta desăvârșit atunci când și-o dorea, însă în cea mai mare parte a timpului nu prea avea răbdare pentru dulcegăriile din înalta societate. Totuși, probabil își dăduse seama că depășise granițele bunelor maniere năpustindu-se în sufrageria unei doamne la o oră atât de matinală, căci se întoarse imediat spre Penny. ― Benedict Stanbrige, la dispoziția dumneavoastră. Își înclină capul cu o eleganță surprinzătoare. Îmi cer scuze că am dat buzna așa, doamnă Marsden. Vaporul meu a tras la chei cu mai puțin de o oră în urmă. Am venit direct aici pentru că am văzut ziarele de dimineață. Am fost îngrijorat, ca să nu spun mai mult. ― Perfect de înțeles, spuse Penny. Nu vreți să luați micul dejun cu noi? ― Mulțumesc, zise Benedict aruncând o privire pofticioasă cafetierei de argint.V-aș fi foarte recunoscător. Am sosit în port mai devreme decât trebuia și nu am luat micul dejun. Penny privi spre doamna Houston, care se holba fascinată la nou-venit. ― Doamnă Houston, sunteți atât de bună să-i aduceți o farfurie domnului Stanbridge? ― Desigur, doamnă Marsden. Imediat. Doamna Houston își recăpătase imediat ținuta profesională, dar ochii îi sclipeau de curiozitate. Ieși repede pe ușile batante dinspre bucătărie. Benedict își trase un scaun și se așeză, apoi puse cutia de piele la îndemână, pe bufet, și o cercetă pe Amity ca și când ar fi studiat-o la microscop. ― Nu sunteți rănită? ― Câteva vânătăi minore, dar toate au dispărut, mulțumesc. Penny se încruntă ușor dezaprobatoare față de tonul ei glacial. Amity îi ignoră privirea, gândindu-se că avea dreptul să fie supărată pe Benedict.

― Potrivit presei, l-ați rănit destul de grav pe ticălos cu evantaiul ăla mic pe care îl purtați, zise el dând aprobator din cap. Apropo de asta, bine lucrat. ― Mulțumesc. Vă asigur că în asemenea împrejurări capeți puteri nebănuite. ― Adevărat. Dar au descoperit cadavrul? se interesă Benedict cu îngrijorare în glas. ― Din câte știm noi, nu, spuse Amity. Dar în scurtă vreme așteptăm vești de la inspectorul Logan de la Scotland Yard. Oricum, nu am speranțe că s-au făcut mari progrese. Predecesorul lui Logan părea să fie depășit de caz. ― Nu e semn bun, comentă Benedict, după care se întinse să-și ia o felie de pâine prăjită de pe stativul de argint. Era mai mult decât putea a o femeie. Amity își trânti ceașca pe farfurioară și, renunțând la adresarea protocolară, izbucni: ― La naiba, cum îndrăznești să intri în casa asta ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? Ai fi putut măcar să trimiți o telegramă ca să știu că ești în viață. Ar fi fost prea mult să-ți cer acest lucru?

capitolul 5

Amity era furioasă. Benedict n-ar fi crezut că avea energie pentru asemenea sentimente pline de patimă, având în vedere prin ce trecuse cu trei săptămâni în urmă. Dar focul din minunații ei ochi verzi-aurii era în mod limpede periculos. Se gândi că nu era tocmai revederea înflăcărată la care visase el în ultima lună. Întinse un strat gros de unt pe pâinea prăjită cât timp căuta modalitatea optimă de a reacționa la acea ieșire. Nu-i venea în minte nimic genial. ― Scuzele mele, spuse în cele din urmă. M-am gândit că era de preferat să comunicăm cât mai puțin posibil până la întoarcerea mea la Londra. ― Chiar așa, domnul meu? replică ea cu un zâmbet distant. Hotărât, lucrurile nu mergeau bine. Își zise că trebuia să fie îngăduitor, ținând seama de labilitatea stării ei emoționale. Dacă relatările din presă erau chiar și numai pe jumătate corecte, avea noroc că mai era în viață. Majoritatea femeilor ar fi căzut la pat după o asemenea suferință. Ar fi rămas la pat o lună, mâncând supă limpede, bând ceai și inhalând cu regularitate săruri. Pe de altă parte, majoritatea femeilor nu ar fi supraviețuit atacului, se gândi el. irația se împleti cu sentimentul copleșitor de ușurare care-l năpădise când intrase pe ușa salonului, cu puțin timp în urmă. Jurnalele subliniaseră faptul că era nevătămată, dar nu-și putuse găsi liniștea până când n-o vedea cu ochii lui. Ar fi trebuit să știe că avea s-o găsească mâncând un mic dejun consistent. Amity era cea mai neobișnuită femeie pe care o întâlnise vreodată. Nu contenea să-l uimească. Fusese fascinat din primul moment când o zărise pe aleea aceea mizerabilă de pe St. Clare. Îi amintea de o pisicuță curioasă, drăgălașă și catifelată. Varietatea de subiecte care o interesau suscita în el o curiozitate profundă. Nu știai niciodată ce chestiune va aduce în discuție în clipa următoare.

În timpul traversării de la St. Clare la New York, Amity apăruse în cele mai neașteptate locuri de pe vas. Încă de la început fusese limpede că echipajul o adora. O dată, o găsise când tocmai termina o vizită în bucătăria navei. Era încă absorbită într-o discuție vie cu bucătarul-șef, care îi povestea pe îndelete cum se organizau proviziile ca să se poată asigura hrana pasagerilor și echipajului pe durata unei călătorii atât de lungi. Amity păruse deosebit de interesată. Întrebările ei erau sincere. Bucătarul arăta ca și când ar fi fost pe cale să se îndrăgostească de ea. Cu altă ocazie o surprinsese într-o conversație cu americanul cel tânăr și frumos, Declan Garraway. Benedict fusese șocat de sentimentul de posesiune pe care-l încercase când îi descoperise pe cei doi în biblioteca vaporului. Garraway tocmai terminase un colegiu de pe Coasta de Est și făcea o călătorie pentru a vedea câte ceva din lumea largă înainte de a-și prelua responsabilitățile în afacerea familiei. Păruse foarte captivat de niște teorii psihologice noi pe care le studiase la școală. Îi vorbise foarte entuziast lui Amity despre acest subiect. La rândul său, ea luase notițe și pusese o mulțime de întrebări. Garraway fusese vrăjit, nu numai de domeniul psihologiei, ci și de tânăra femeie. În ultimele câteva săptămâni, Benedict meditase asupra propriilor lui discuții cu Amity pe vas. Fără doar și poate că o plictisise de moarte cu poveștile despre unele invenții fascinante, de pildă proiectul lui Alexander Graham Bell pentru un dispozitiv de comunicații fără fir numit fotofon. Reușise să se arate atât de interesată, încât el se simțise îmboldit să treacă la alte subiecte. Îi explicase pe larg cum mai mulți oameni de știință și ingineri renumiți, precum inventatorul z Augustin Mouchot, preziceau că minele de cărbuni din Europa și America aveau să fie secătuite în curând. Dacă nu se înșelau, mărețele motoare cu aburi ale epocii moderne, care alimentau totul, de la vapoare și locomotive până la fabrici, aveau să se oprească în loc. Necesitatea de a găsi o nouă sursă de energie era principala preocupare a tuturor marilor puteri. Și așa mai departe. La un moment dat mersese până acolo încât să o desfete cu o explicație amănunțită despre experiențele făcute de vechii greci și romani cu energia solară. Oare ce fusese în capul lui? O lună întreagă își pusese această întrebare în fiecare seară. Amity fusese constrânsă să rămână cu el la bordul Stelei Nordului pe toată durata călătoriei de la St. Clare la New York. Fusese un prilej extraordinar să o impresioneze. Și în

loc de asta, o ținuse una și bună cu diferite chestiuni legate de interesele lui inginerești. Ca și când toate femeile ar fi vrut cu adevărat să audă povești despre interesele lui inginerești. În clipele acelea însă, Amity păruse dornică să discute despre speculațiile și teoriile lui. Cele mai multe dintre femeile pe care le cunoștea, cu excepția notabilă a mamei și cumnatei sale, considerau domeniul ingineriei și invențiilor sub demnitatea unui gentilom. Amity mersese până acolo încât să ia notițe, exact la fel cum procedase și când stătuse de vorbă cu Declan Garraway. Benedict itea că fusese măgulit. Totuși, după aceea, în timpul lungii călătorii cu trenul spre California, avusese timp din belșug să ia în considerație posibilitatea foarte reală ca ea să fi fost pur și simplu politicoasă. Când se gândea la timpul petrecut cu Amity pe Steaua Nordului, prefera să se oprească asupra ultimei lor seri împreună. Amintirea îi înflăcărase visele cât fuseseră despărțiți. Se duseseră pe puntea de promenadă și urmăriseră focurile de artificii celeste produse de furtună în largul oceanului. Stătă împreună lângă balustradă, aproape o oră, contemplând fulgerele îndepărtate ce sclipeau pe cerul noptatic. Amity fusese fascinată de scenă. La rândul său, Benedict fusese fermecat de încântarea ei. Aceea fusese seara când o luase în brațe și o sărutase pentru prima și singura oară. Experiența se dovedise mai electrizantă decât furtuna nopții. Era doar un sărut, dar pentru prima dată în viața lui înțelesese cum pasiunea îl poate face pe un bărbat să sfideze logica și pricipiile bunului simț. Doamna Houston se strecură cu agilitate pe ușa de la cămară și, pe post de mic dejun, îi așeză în față o farfurie vârfuită cu ouă și cârnați. ― Vă doresc poftă bună. El inhală mirosurile și brusc se simți înfometat. ― Mulțumesc, doamnă Houston. Își despături șervetul. Exact de asta am nevoie. Strălucind de bucurie, ea îi turnă cafea în ceașcă. Benedict înfipse furculița într-un ou și se uită la Amity.

― Povestiți-mi cum a fost. Presupun că presa a exagerat într-o anumită măsură? Penny răspunse înainte ca Amity să deschidă gura. ― Din nefericire, incidentul s-a petrecut aproape exact așa cum l-au descris gazetele. ― Cu excepția părții aceleia în care, chipurile, am fugit cu trăsura în cămașa de noapte, interveni Amity. Aceea a fost o născocire dezgustătoare. Vă asigur că eram complet îmbrăcată. Înainte ca el să poată replica, Penny continuă: ― Un criminal diabolic, poreclit de presă Mirele, a răpit-o pe Amity direct de pe stradă, în plină zi, și a încercat să o adoarmă cu cloroform. ― Cloroform. Fir-ar dracu’al dracului! Benedict simți cum i se strângea stomacul. Dacă ucigașul ar fi reușit să o aducă în stare de inconștiență, Amity nar fi avut nici o șansă de scăpare. Dându-și seama că Penny și doamna Houston se uitau la el, murmură: Scuzele mele pentru limbaj. Îi trecu prin minte că deja se scuzase de două ori înainte chiar de a termina micul dejun. Amity ridică din sprâncene. Avu sentimentul că era amuzată. Nu era prima dată când îl auzea înjurând, reflectă el. Totuși, acum se găseau la Londra, unde regulile bunei-cuviințe erau foarte stricte. ― Din fericire, am reușit să folosesc evantaiul înainte să-și facă efectul cloroformul, spuse Amity. Am sărit din trăsură și am fugit ca să-mi salvez viața. ― Cine conducea trăsura? vru el să știe. ― Poftim? Amity căzu pe gânduri. Habar nu am. Era o trăsură particulară, deci presupun că vizitiul era în serviciul ucigașului. ― Era o trăsură particulară? ― Da. Fiind ploaie, am confundat-o cu o birjă. Privirea lui Amity se ascuți. Ce părere aveți despre asta?

― Că vizitiul fie este un complice, fie face parte din categoria infractorilor și a fost angajat pentru această misiune și plătit ca să-și țină gura. Oricare ar fi situația, probabil că știe ceva care ar putea ajuta la identificarea criminalului. ― Excelentă idee. Trebuie să-i spuneți și inspectorului Logan. Benedict ridică din umeri și luă o înghițitură de cârnat. ― Este o pistă evidentă de investigații. Sunt convins că poliția o urmărește. ― În locul dumneavoastră, nu m-aș bizui pe asta, bombăni Amity sceptică. ― Până la pățania surorii mele nimeni nu a știut cum au fost răpite celelalte mirese, remarcă Penny după câteva clipe. Au dispărut pur și simplu. În timp ce cântărea toate acestea, Benedict mai mâncă niște ouă. Apoi o privi pe Amity: ― De ce dumneavoastră? ― Poftim? făcu ea încruntându-se. ― Ai vreo idee de ce, din toate femeile din Londra, ucigașul v-a ales drept victimă? Amity se uită la sora ei, care spuse dregându-și glasul discret: ― Presupun că nu sunteți la curent cu bârfele, domnule Stanbridge. ― Bârfele curg prin Londra precum Tamisa. Își luă ceașca de cafea. La ce bârfă vă referiți exact? ― Bârfa legată de noi, domnule Stanbridge, zise Amity pe un ton glacial. El se opri cu ceașca în aer, la jumătatea drumului spre gură, și o privi peste marginea ei. ― De noi? ― În anumite cercuri se fac nenumărate speculații deșarte despre natura relației noastre la bordul Stelei Nordului, îl informă ea cu un zâmbet de gheață.

Chipul lui nu exprima nimic. ― Ce naiba vreți să spuneți? Am fost pasageri pe același vas. ― Se zvonește că relația dumneavoastră cu Amity a fost de natură intimă, preciză Penny scrutându-l cu ochii mijiți. ― Păi, chiar mi-a salvat viața, ceea ce, desigur, a creat între noi o legătură apropiată. Se opri, conștient că ambele femei îl priveau ciudat. Într-un târziu, când înțelese, se uită șocat la Amity: Adică se zvonește că noi doi am fi amanți? Doamna Houston fornăi, făcându-și de lucru cu cafetiera. Penny își încleștă maxilarul. Amity, cu obrajii de un rozaliu aprins, murmură: ― Îmi pare rău s-o spun, dar așa stau lucrurile. Preț de-o clipă Benedict se luptă să-și pună gândurile în ordine, apoi decise că era preferabil să nu-i spună că i-ar fi plăcut să fie adevărat. Se strădui să se concentreze asupra problemei de față. ― Ce legătură au bârfele cu faptul că v-ați aflat în pericol de moarte? Amity respiră adânc și își îndreptă umerii. ― După cum relatează presa, Mirele își alege victime de sex feminin ale căror reputații au fost pătate de un scandal. Vorbea atât de repede – practic mormăia –, încât el nu era sigur că auzise corect. ― Pătate de scandal? repetă, ca să se asigure că înțelesese. ― Da, se răsti Amity. ― Sugerați așadar că zvonurile despre dumneavoastră sau, mai bine zis, despre noi au ajuns cumva la urechile ucigașului și de aceea v-a luat în vizor? ― Exact, replică Amity în timp ce-și turna puțină frișcă în cafea. Mă tem că bârfele s-au răspândit de ceva vreme în anumite cercuri. ― Mai precis, a doua zi după balul de la familia Channing, adăugă Penny.

― Voi două ați fost acolo? le întrebă mustrător Benedict. ― Nu, răspunse Penny. Dar nu a fost greu să stabilim că zvonurile au început să circule imediat după aceea. Societatea mondenă este o lume mică, după cum cred că vă dați seama, domnule Stanbridge. ― Adevărat. Și, când vine vorba de bârfe, e ca o seră supraîncălzită. Fac tot ce pot ca să o evit. ― Nici eu nu mă prea dau în vânt. Dar, mulțumită răposatului meu soț, am petrecut ceva timp în acea seră și încă mai am relații. Așa am aflat de unde au pornit zvonurile. ― Ați aflat și cine este răspunzător? ― Nu, recunoscu Penny. Chestiuni de genul acesta sunt mai greu de dovedit. Înainte să fie atacată Amity, ne-am temut doar că bârfele l-ar putea face pe editor să se răzgândească în legătură cu publicarea cărții ei. Benedict o privi pe Amity: ― Așadar ați terminat cartea de călătorii pentru doamne? ― Aproape. Mai am câteva mici modificări, dar sperasem să i-o trimit domnului Galbraith spre sfârșitul lunii. Din păcate, zvonurile legate de relația noastră și acum povestea asta în care este implicat un ucigaș au complicat enorm lucrurile. În timp ce înghițea ultimele bucățele de ou, el reflectă asupra soluțiilor posibile. În cele din urmă, se lăsă pe spate în scaun ca să savureze restul de cafea. ― E foarte simplu să ne asigurăm că vă va fi publicată cartea, spuse după câteva clipe. Cele două surori îl priviră mirate. ― Ce vreți să spuneți exact prin „simplu“, domnule Stanbridge? întrebă Amity circumspectă. Intenționați să-l amenințați sau să-l intimidați pe domnul Galbraith? Pentru că, vă asigur, oricât aș aprecia gestul, chiar nu pot să încurajez o asemenea abordare.

― Ați aprecia gestul? Ea zâmbi. Primul zâmbet adevărat cu care-l onorase în acea dimineață. Era genul acela de zâmbet care-i înflăcăra privirea și încălzea atmosfera în jurul ei. Genul de zâmbet care-l făcea să se simtă foarte, foarte bine în pielea lui. ― Este foarte amabil din partea dumneavoastră că vă oferiți să-l intimidați pe domnul Galbraith ca să-l convingeți să-mi publice ghidul, dar mă tem că în condițiile date s-ar putea să fie oarecum nepotrivit. ― Păi, în acest caz, voi păstra intimidarea editorului ca ultimă opțiune, zise Benedict. În orice caz, nu cred că va fi necesar să recurgem la măsuri atât de drastice dacă aplicăm soluția mai simplă, mai directă pe care o am eu în minte. Penny încă mai părea oarecum tulburată, dar o strălucire slabă de înțelegere îi lumină privirea. ― Care este aceea, domnule Stanbridge? ― Din ce mi-ați spus, cea mai ușoară cale de a salva reputația surorii dumneavoastră este să anunțăm că ne-am logodit și urmează să ne căsătorim. Mulțumit de perfecțiunea evidentă a planului său, mai bău puțină cafea, așteptând ca Amity și Penny să afișeze încântarea și aprecierea cuvenite. Amity căscă niște ochi de parcă tocmai aflase că se apropia sfârșitul lumii. Penny, pe de altă parte, se agăță de această soluție cu o profundă ușurare. ― Da, bineînțeles. Este răspunsul ideal. Mărturisesc că mi-a trecut și mie prin cap, dar trebuie să spun că nu mă așteptam să sugerați această variantă, domnule Stanbridge. ― Poftim? Amity își îndreptă atenția asupra surorii sale. Ai înnebunit? Cum naiba o să rezolve ceva un asemenea anunț? ― Sunt sigură că domnul Stanbridge are toate răspunsurile, zise Penny cu un aer atotcunoscător. Ceva îmi spune că a pus la cale acest plan înainte să ajungă la ușa noastră, cu puțin timp în urmă. Nu-i așa, domnule? ― Da, chiar așa este, răspunse el, încercând să pară modest.

Amity strângea cu putere șervețelul. ― Domnule Stanbridge, vă atrag atenția că habar nu aveați de aceste bârfe legate de noi până nu v-ați așezat la această masă cu puțin timp în urmă. Cum naiba puteți să declarați că ați conceput acest plan nechibzuit pe drumul de la vapor până aici? Comentariul legat de „planul nechibzuit“ îl duru, dar își aminti că în ultima vreme Amity fusese supusă unui stres foarte mare. ― Vestea despre atacul asupra dumneavoastră m-a convins că logodna este singura alternativă, replică el. ― Da, bineînțeles, încuviință Penny satisfăcută. Amity le aruncă pe rând câte o privire furioasă. ― De ce o logodnă de conveniență este o idee logică? ― Pentru că va rezolva două probleme importante, spuse Benedict. Încerca să fie răbdător, dar în sinea lui trebuia să ită că lipsa ei de entuziasm i se părea de-a dreptul deprimantă. În primul rând, îmi va permite să fiu văzut în mod regulat în compania dumneavoastră. Așa îmi va fi mai ușor să vă apăr. ― Să mă apărați? pufni ea. Cu alte cuvinte, credeți că ucigașul ar putea încerca să mă răpească din nou? ― Nu avem de unde să știm cum gândește un monstru precum acesta. Până când nu este mort sau în închisoare nu cred că este înțelept să umblați singură. Au trecut trei săptămâni. Dacă a reușit să se ascundă pe undeva, a avut timp să i se vindece rănile. În nici un caz nu trebuie să părăsiți această casă singură. În calitate de logodnic, voi putea să vă însoțesc oriunde veți dori să vă duceți. Amity începu să vorbească, se opri, respiră adânc, după care mai încercă o dată: ― Și cel de-al doilea motiv pentru care considerați că acest aranjament mincinos este o idee bună? ― Nu este evident? Va pune capăt bârfelor. Nu va mai trebui să vă faceți griji că Galbraith va refuza să vă publice cartea din cauză că vi s-a pătat reputația.

― Trebuie să înțelegi că logodna chiar este soluția perfectă pentru ambele probleme, i se adresă Penny surorii sale. ― Scuzați-mă, dar nu sunt deloc sigură de acest lucru, rosti Amity calm. ― De ce? întrebă Penny. ― De ce? izbucni Amity, cu o voce aproape sugrumată. Trebuie să mă întrebi asta? Este o idee foarte proastă. Cum naiba am putea să păstrăm aparențele? Chiar dacă domnul Stanbridge este bucuros să joace rolul logodnicului meu, ce vor spune părinții lui? Sunt convinsă că vor ridica unele obiecții. ― Nu, n-o vor face, ripostă Benedict. De părinții mei mă ocup eu. O să-i lămuresc dacă va fi nevoie. ― Cum să nu fie nevoie? i-o întoarse Amity. ― În acest moment se întâmplă să fie în Australia. Nu vor ști nimic despre ce se întâmplă aici, la Londra. Și fiindcă tot vorbim despre asta, lăsați-i în seama mea și pe fratele meu și pe soția lui. Amity strânse buzele a neîncredere. ― Apreciez din suflet oferta dumneavoastră, domnule Stanbridge, totuși... ― Vă rog să nu mai spuneți că-mi apreciați ofertele, o întrerupse el. Își dădu seama cât de sever vorbise numai după ce ea tăcu pe neașteptate. Îl privea fix cu un aer de uluire care îi aminti că nu-i mai arătase niciodată latura iritabilă a firii lui. Își înfrână un oftat și încercă să explice: ― Măcar atât să fac după tot ce ați făcut pentru mine. Pe St. Clare mi-ați salvat viața. Nu aș fi reușit fără dumneavoastră. Incidentul acela a condus la situația compromițătoare care, la rândul ei, a dat naștere la bârfele despre presupusa noastră legătură amoroasă. Și acum ați fost atacată din cauza acelor bârfe. Vă sunt îndatorat și aș aprecia foarte mult dacă mi-ați da voie să mă revanșez. ― Pretinzând că sunteți logodnicul meu? întrebă ea neîncrezătoare. ― Până când poliția îl va găsi pe ucigaș, răspunse Benedict.

― Și dacă nu reușește? se îndoi ea. ― În acest caz va trebui să le facem noi treaba. Fusese o afirmație nesocotită, dar o făcuse bazându-se pe ceea ce știa despre personalitatea ei. Mai presus de toate era extrem de curioasă și interesată de perspectiva aventurii. Acesta era spiritul care o făcuse să călătorească prin lume. Știu de îndată că strategia lui funcționa. Deodată, Amity strălucea plină de interes. ― Hmmm, murmură ea. Penny îi aruncă o privire nesigură vizitatorului. ― Aveți experiență cu investigațiile criminalistice, domnule Stanbridge? ― Nu, dar îmi închipui că este ca orice problemă inginerească sau matematică. Pui cap la cap toate faptele relevante într-un mod logic și apoi găsești necunoscuta. ― Dacă ar fi așa de simplu, poliția ar prinde toți criminalii de pe străzi, rosti Amity pe un ton tranșant, după care se ridică. Te rog să ne scuzi, Penny, aș vrea să-i arăt domnului Stanbridge grădina. ― Tocmai voiam s-o rog pe doamna Houston să-mi mai aducă niște cafea, spuse Benedict. ― Un tur al grădinii, domnule Stanbridge, repetă Amity fără drept de replică. Acum.

capitolul 6

Ploaia de vară se oprise, iar norii făcă loc soarelui, însă grădina era încă umedă. Amity își ridică fustele deasupra gleznelor ca să evite florile și tufele ude. Se îndrepta spre foișorul de la celălalt capăt al grădinii, conștientă că Benedict o urma îndeaproape. Pietrișul de pe cărare scrâșnea sub cizmele lui. Odată ajunsă în foișor, îi spuse repezit: ― Se pare că rana ți s-a vindecat fără complicații. El duse mâna spre partea stângă, aproape de coaste, și atinse locul cumva cu grijă, dar își retrase mâna imediat. ― Mulțumită cunoștințelor tale medicale. ― Așa cum ți-am spus și atunci, tata m-a învățat câteva lucruri elementare despre medicina militară. ― Voi fi veșnic recunoscător memoriei sale. Benedict o privi. Și ție. Amity își dădu seama că roșise din nou. O trecu un fior de nostalgie. Îi trebui un act ferm de voință ca să-și înfrâneze acest sentiment. În definitiv, nu avea nevoie de recunoștința lui. ― Ei bine? Care este rezultatul călătoriei dumitale în California? Misiunea a fost un succes? ― Misiunea? ― Nu e cazul să fii modest. Credeai că nu-mi dau seama că ești spionul Coroanei? ― La naiba, Amity, sunt inginer, nu spion. Ea se uită cu înțeles la servieta neagră din mâna lui.

― Foarte bine, înțeleg că nu ai voie să le spui celorlalți că ești implicat în Marele Joc¹. Dar măcar poți să mă asiguri că afacerea asta a ta, orice-o fi fost, sa terminat cu bine? ― Răspunsul este da, a fost un succes, declară el solemn. Ea zâmbi, în ciuda iritării. ― Minunat. Sunt încântată să aflu că am reușit să contribui într-o mică măsură la acel succes, chiar dacă nu voi ști niciodată exact ce s-a petrecut. Benedict bătea darabana pe perna banchetei, reflectând asupra comentariului ei. În cele din urmă, păru că ajunsese la o decizie. ― Nu văd nici un motiv să nu-ți povestesc unele detalii, acum că afacerea s-a terminat. Dar, înainte de toate, ca să să fie foarte clar, nu sunt spion profesionist. I-am făcut un serviciu unchiului meu, care întâmplător are relații în guvern. Acele relații i-au cerut ajutorul într-un anumit proiect, iar el, la rândul lui, m-a rugat pe mine să-l ajut datorită cunoștințelor mele inginerești. Misiunea respectivă, cum îi spui tu, a fost prima și probabil ultima mea experiență de acest gen. Se pare că nu sunt un expert de mâna întâi. Era cât pe ce să fiu omorât, dacă ai uitat cumva. ― Mi-e imposibil să uit. Ai idee cine a încercat să te ucidă pe St. Clare? ― Nu. Presupun că aceeași persoană care l-a omorât pe inventatorul pe care mam dus să-l vizitez când eram pe insulă. ― Dumnezeule, a mai fost cineva ucis pe St. Clare? N-ai pomenit niciodată despre asta. ― I-am găsit cadavrul în laborator. Fusese ucis cu puțin înainte să ajung eu. ― Cine era? ― Alden Cork. Un inginer strălucit, chiar dacă oarecum excentric, care lucra la o armă nouă menită să revoluționeze războiul maritim. Potrivit unor surse demne de încredere, și rușii sunt foarte dornici să pună mâna pe acest dispozitiv. ― Ce este atât de revoluționar în legătură cu arma asta?

― Cork i-a zis tun solar, deoarece este alimentat cu energie solară. ― Fascinant. Domnul Cork a înființat un laborator pe o insulă din Caraibe? ― A avut mai multe motive ca să se ducă în Caraibe, spuse Benedict. În primul rând, încerca să-și ascundă activitatea de diferitele guverne interesate până când avea să pună la punct tunul solar. Intenționa să-l vândă celui care oferea cel mai mult în momentul în care era gata. În plus, din motive lesne de înțeles, avea nevoie de o climă însorită ca să-și desfășoare experimentele. De asemenea, locul trebuia să se afle pe rutele regulate ale navelor cu aburi, ca să aibă acces facil la proviziile și echipamentele necesare. ― Da, bineînțeles, o insulă din Caraibe era probabil locul ideal. ― Așa cum am mai spus, cineva, probabil un agent plătit al rușilor, a ajuns la Cork înaintea mea. Scotocise tot laboratorul. N-am găsit nici urmă de planuri legate de construcția armei. Unul dintre servitori mi-a spus că lipsea un carnet important care conținea schițele și însemnările tehnice ale savantului. Cred că a fost furat de asasin. ― Și aceeași persoană a încercat apoi să te omoare pe tine? ― Presupun că da. Benedict făcu o pauză. Probabil că am fost cu un pas în urma lui. Dar înainte să plec din laboratorul lui Cork am găsit o scrisoare. ― Cea pe care mi-ai încredințat-o mie în caz că nu supraviețuiai. ― Exact. Imediat după ce am citit-o, am știut că este mult mai prețioasă decât schița armei. ― De ce? ― Îi fusese trimisă lui Cork de către un inventator care lucrează în California, Elijah Foxcroft. Când am citit-o, mi-am dat seama imediat că cei doi corespondau de câtva timp. Era limpede că ceea ce făcea din proiectul lui Cork o armă nimicitoare nu era tunul în sine – acesta era relativ obișnuit –, ci mai curând motorul prin care urma să fie alimentat. ― Un motor solar?

― Da. ― Ei bine, asta explică de ce, la bordul Stelei Nordului, am avut atâtea conversații interesante despre potențialul energiei solare, spuse ea zâmbind. ― Subiectul mă preocupa, recunoscu el. ― Stai așa, zise Amity, brusc alarmată. Ai spus că planurile lui Cork dispără când ai ajuns tu acolo. Asta înseamnă că sunt în posesia rușilor acum? ― Presupun că da, deși nu le vor folosi la nimic. ― Explică-mi, te rog, îi ceru ea nedumerită. ― Din scrisoare reieșea că Alden Cork nu reușise să realizeze un motor adecvat pentru acel tun. Fără un sistem care să poată transforma eficient lumina solară în energie mecanică și fără mijloacele de a o stoca pentru utilizare atunci când este nevoie, arma lui nu era decât o altă fantezie inginerească. Cam ca mașinile zburătoare și armele fantastice ale lui da Vinci, spuse Benedict privind afară, spre grădina însorită. ― Dar Elijah Foxcroft a proiectat un astfel de motor solar și un dispozitiv de înmagazinare a energiei? ― Exact. Era ceea ce-i lipsea lui Cork pentru a-și pune tunul în funcțiune, după cum se arăta în scrisoare. El și Foxcroft plănuiseră să lucreze împreună la acest proiect. ― Înțeleg că l-ai găsit pe Foxcroft? întrebă Amity aruncând o privire spre servieta de piele. ― L-am găsit. Benedict expiră profund. Din nefericire, era pe patul de moarte. ― Dumnezeule, și pe el l-a ucis cineva? ― Nu. Era bolnav de cancer. Știa că moare. Ultima lui dorință era ca schițele lui pentru motorul solar și baterie să nu se piardă. Mi-a dat carnetul lui. ― Îl ai în servieta aceea pe care o ții în mână?

― Da. I-o voi preda azi unchiului meu, și cu aceasta micul meu rol în Marele Joc se va încheia. În ce mă privește, chiar era timpul. ― Înțeleg. Îl studie preț de-o clipă. Toate acestea sunt foarte interesante, domnul meu. Înțeleg de ce ai fost atât de secretos pe Steaua Nordului. ― În momentul acela credeam că cu cât vei ști mai puține, cu atât vei fi mai în siguranță. Era posibil ca și agentul rus să se fi aflat pe vapor. ― Cum ți-ai dat seama că nu eram eu agentul rus? ― Mi-ai salvat viața, dacă ai uitat cumva, replică el zâmbind. Ar fi fost destul de simplu să mă lași să mor acolo, pe aleea aceea, după ce ți-am dat scrisoarea. A fost dovada de care aveam nevoie ca să știu că pot să am încredere în tine. Ei bine, ce se așteptase să-i spună? se întrebă în sinea ei. Că o privise în ochi și știuse că nu avea să-l trădeze niciodată? Omul era inginer, ce naiba! Inginerii vor dovezi. ― În fine, nu că ai fi avut prea multe opțiuni. ― Așa e, recunoscu Benedict. A existat un oarecare risc să-ți dau scrisoarea, dar curând a devenit limpede că nu ești agentul rușilor. Totuși, nu ți-am spus mai multe despre scopurile mele pentru că... ― Pentru că exista pericolul ca eu să scap ceva în conversațiile întâmplătoare cu ceilalți pasageri, conchise Amity indignată. Înțeleg perfect, nu e nevoie să dezvolți prea mult subiectul. ― Mă temeam că dacă se afla un agent pe vas, și dacă totuși spuneai ceva despre arma solară sau despre scrisoare, ai fi putut fi în primejdie. ― De aceea nu te-ai obosit să mă cauți după ce ne-am despărțit la New York? mormăi ea în timp ce bătea nervos cu degetele pe balustradă. ― Am crezut că cel mai bine era să păstrez secretă și intenția mea de a-l vizita pe Foxcroft. Benedict se încruntă. La naiba, Amity, încercam să te apăr cât pot de bine. ― V-aș reaminti vechea zicală, domnule Stanbridge, spuse ea cu un surâs palid.

Ignoranța nu este în mod obligatoriu o fericire. De fapt, am fost atacată ca urmare a legăturii mele cu domnia voastră, și mă îndoiesc profund că Mirele este agent rus. ― Îmi pare rău. Benedict strânse din dinți. Se pare că în dimineața asta îmi tot cer scuze. Încercând să te apăr de un spion rus te-am aruncat în ghearele unui monstru. ― Nu este vina ta, oftă Amity pe un ton mai blând. ― Dimpotrivă. Este limpede că dacă nu am fi fost văzuți împreună la bordul Stelei Nordului, ucigașul nu te-ar fi ales pe tine drept pradă. Amity își dădu seama că se enerva din ce în ce mai tare. ― Domnule Stanbridge, refuz să te las să-ți asumi răspunderea pentru ceea ce mi s-a întâmplat mie aici, la Londra. Nici măcar nu erai în oraș în acel moment. Benedict, ignorându-i ieșirea, se uita spre ușa bucătăriei. ― Menajera încearcă să te facă atentă. Ea se răsuci și o văzu pe doamna Houston făcându-i cu mâna din prag. ― Doamna Marsden m-a trimis să vă spun că a sosit omul de la Scotland Yard, anunță femeia.

¹ Rivalitate strategică între Imperiul Britanic și Imperiul Rus pentru supremația în Asia Centrală (n. tr.)

capitolul 7

Penny se afla în salonaș cu inspectorul Logan. Era așezată grațios pe canapea, iar fustele rochiei negre cădeau în falduri perfecte pe lângă pantofii moi de piele pe care-i purta în casă. Vorbea despre vreme cu bărbatul înalt, cu umeri largi, care stătea în picioare lângă fereastră. Nu subiectul discuției o făcu pe Amity să tresară. Toată lumea vorbea despre vreme. Îi atrase atenția expresia surprinzător de însuflețită de pe chipul lui Penny. Ar fi însemnat să meargă prea departe dacă ar fi spus că Penny părea foarte veselă, dar percepea o undă din acea strălucire fermecătoare care o caracteriza altădată. Totul arăta că inspectorul Logan era răspunzător pentru buna dispoziție a surorii sale. Dacă așa stăteau lucrurile, tipul merita întreaga ei simpatie, se gândi Amity. ― O, iată-te, exclamă Penny. Ți-l prezint pe inspectorul Logan de la Scotland Yard. Domnule inspector, sora mea și logodnicul ei, domnul Stanbridge. Amity făcu o grimasă la auzul cuvântului „logodnic“, însă Benedict nici nu clipi. Evident, avea mai multă experiență în ce privește munca sub acoperire, își spuse ea. Logan se răsuci rapid și înclină capul politicos. ― Domnișoară Doncaster. Este o plăcere să văd că sunteți bine în această dimineață. Logan avea puțin peste treizeci de ani. Blond și arătos, avea un aer de inocență copilărească, dezmințită însă de expresia vigilentă din ochii albaștri și reci. Vorbea cu emfaza unui bărbat respectabil, cu o educație înaltă. Calitatea vestonului și a pantalonilor era foarte bună, dar nu extraordinar de fină sau după ultima modă. Probabil că își suplimenta salariul de inspector cu un mic venit independent. Sau, la fel ca Penny, Logan se pricepea la investiții.

Atitudinea lui era respectuoasă, dar nu părea nici intimidat, nici impresionat de mobilierul scump din salon. Îi aruncă lui Benedict o scurtă privire de evaluare, iar rezultatul păru să-l mulțumească. ― Domnule Stanbridge.Vă felicit pentru logodnă. ― Mulțumesc, domnule inspector. Sunt cel mai fericit bărbat. Amity închise o clipă ochii. Când îl privi din nou pe Logan, constată că acesta nu găsise nimic neobișnuit în vorbele inginerului. Logan ridică din sprâncene. ― Vorbim cumva despre Stanbridge, din Stanbridge & Company? ― Da, spuse Benedict. Cunoașteți firma? ― Tata a vrut să studiez ingineria. Dacă ar mai fi fost în viață, hotărârea mea de a mă angaja la Scotland Yard l-ar fi dezamăgit teribil. ― Mi se pare că profesia dumneavoastră necesită un alt fel de inginerie decât ceea ce fac eu, replică Benedict surâzător. Ne apropie însă un lucru: amândoi facem tot posibilul pentru a ne asigura că realizările civilizației nu se duc pe apa sâmbetei. Cum în mod limpede trăsese concluzia că Benedict nu încerca să-l intimideze, Logan se relaxă. Ba chiar merse până acolo încât zâmbi. ― Chiar așa, domnule Stanbridge. Este o observație foarte profundă. Amity nu era surprinsă de atitudinea lor amicală. Petrecuse destul timp în compania lui Benedict ca să știe că nu-i judeca pe alții după statutul lor social. Respecta competența și profesionalismul indiferent sub ce înfățișare se prezentau, iar inspectorul Logan dădea impresia că posedă ambele calități. Doamna Houston aduse o tavă cu ceai pe care o așeză pe măsuța din fața canapelei. Logan păru o clipă uimit când i se oferi o ceașcă, dar își reveni imediat.

Amity se așeză pe un scaun, cu un zâmbet disimulat. Manierele lui Penny nu erau ceva cu care inspectorul Logan să fie obișnuit din partea femeilor din înalta societate. Polițiștii – chiar și inspectorii – erau de regulă tratați întocmai precum negustorii și servitorii de către cei care se mișcau în cercurile frecventate odinioară de Penny și Nigel. Bogătașii aveau rareori ocazia să discute cu oamenii de la Scotland Yard. Când considerau că era necesar să stea de vorbă cu un inspector, nu-l pofteau în salon, nici nu-i ofereau ceai și prăjituri. ― Vă mulțumesc pentru că mi-ați permis să vă vizitez astăzi, domnișoară Doncaster, spuse Logan. Își puse ceașca și farfurioara pe o masă din apropiere și scoase un carnet și un creion. Vă rog să primiți sentimentele mele de înaltă prețuire. Am citit rapoartele predecesorului meu și am cea mai mare irație pentru dumneavoastră. Fără îndoială că judecata rapidă și curajul v-au salvat viața, și e foarte posibil ca asta să ne ajute la prinderea monstrului. ― Am fost norocoasă, murmură Amity. ― Da. Logan o țintui cu o privire gânditoare. Cum ați reușit să scăpați, mai precis? Rapoartele pe care le-am moștenit de la predecesorul meu erau cam vagi. ― Nu mă miră, întrucât predecesorul dumneavoastră a manifestat prea puțin interes față de amănuntele pe care am încercat să i le ofer. Atingând evantaiul care atârna de un lănțișor, continuă: În călătoriile mele în străinătate m-am familiarizat cu unele deprinderi mai bizare. O cunoștință de-a tatălui meu mi-a dat acest evantai și m-a învățat cum să-l folosesc pentru autoapărare. Apucă evantaiul și-l deschise cu o mișcare iute, îndelung exersată, dând la iveală pictura delicată. Lamelele sunt făcute din oțel, cu vârfurile bine ascuțite, astfel că pot nu numai să resping un atac, ci și să înjunghii, explică ea. De fapt, evantaiul meu este un cuțit. Logan păru uluit, apoi intrigat. ― Doamne, Dumnezeule! N-am mai văzut așa ceva de când sunt. Toate femeile ar trebui să aibă o asemenea armă. ― E nevoie de ceva antrenament și de foarte multă practică, spuse ea. Nu pretind că eu sunt expertă. Totuși, orice fel de obiect ascuțit poate fi extrem de util în situații de genul celei cu care m-am confruntat ieri. ― Într-adevăr. Dar mai este nevoie și de o gândire limpede și de dorința de a

utiliza arma. ― Sora mea posedă ambele calități, interveni Penny calm. Nu-mi pot închipui că s-ar putea panica în vreo situație. Mă îndoiesc sincer că eu aș putea să fiu atât de detașată în asemenea împrejurări. Amity închise evantaiul cu o mișcare scurtă. ― Trebuie să vă spun că deși am călătorit în jurul lumii, singurul loc unde am fost nevoită să folosesc acest evantai a fost aici, la Londra. ― Londra n-a avut niciodată reputația de a fi un loc sigur, remarcă Benedict. ― Cu atât mai puțin acum, când ucigașul acela îngrozitor e în libertate, adăugă Penny. ― Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar cercetările nu au făcut mari progrese, oftă Logan. Ca să fiu foarte sincer, suntem într-un impas. De aceea, superiorul meu m-a însărcinat să preiau investigația. Speră că, fiind nou în acest caz, voi observa indicii care au fost trecute cu vederea. Benedict se rezemă de perete și-și încrucișă brațele. ― Ce știți despre ucigaș, domnule inspector? ― În decursul ultimului an s-au descoperit cadavrele a patru femei, aruncate pe străduțe lăturalnice, și toate păreau a fi fost ucise de același individ, spuse Logan. ― Dar credeam că Mirelui i se atribuie numai trei crime, domnule inspector, zise Penny cu ochii măriți de uimire. ― Trei cadavre au fost găsite în ultimele trei luni, preciză Logan. Cu toate acestea, acum un an, o femeie a fost omorâtă într-un mod identic. Credem – eu cred – că este vorba despre prima victimă. ― Dacă este adevărat, există un interval considerabil între prima crimă și următoarele trei, remarcă încruntat Benedict. ― Aproximativ opt luni, confirmă Logan. Factorul timp este unul dintre

numeroasele mistere din acest caz. Se uită la Amity. Avem nevoie disperată de informații. ― Vă voi ajuta cât pot. ― Îl puteți descrie pe bărbatul care v-a răpit de pe stradă? ― Nu i-am văzut fața. Purta o mască făcută din mătase neagră. Vă mai pot spune alte câteva lucruri despre el, dar mă tem că nu vor fi de mare folos. ― În acest moment, orice amănunte sunt mai bune decât ce am eu acum, zise Logan. ― Foarte bine atunci, vă voi împărtăși impresiile mele. Avea limbajul unei persoane din lumea bună. Logan și Penny o priviră uluiți. Numai Benedict primi informația cu calm. În mod clar ideea că un aristocrat, un gentilom bine-crescut, era și un ucigaș feroce nu i se părea ieșită din comun. ― Sunteți sigură de statutul său social, domnișoară Doncaster? întrebă Logan. ― Nu este un lucru ușor de ascuns, răspunse ea. Un actor bun și-ar fi putut modifica accentul și manierele, dar mă îndoiesc că și-ar fi putut permite interiorul bogat al trăsurii sau veșmintele scumpe pe care le purta ucigașul. Logan bătea cu creionul în carnet. Se uită la Penny cu o expresie ciudată, apoi își mută rapid atenția asupra lui Amity. ― Aveți dreptate. Ce altceva, domnișoară Doncaster? Ea ezită. Brusc, o străfulgeră altă amintire: ― Fumează țigarete puternic aromatizate. Am simțit că mirosea a fum. ― Ai văzut vreun blazon sau vreun alt indiciu legat de identitatea lui? o întrebă Benedict. ― Nu. Purta mănuși – mănuși de calitate, din piele, aș putea adăuga. Tot ceea ce am văzut sau atins în trăsura aceea era foarte costisitor și de un bun gust

desăvârșit. Cu excepția obloanelor groase de lemn. ― Erau obloane la ferestre? se miră Benedict. ― Solide, din lemn. Erau închise, ca să nu vadă nimeni de pe stradă ce se întâmplă înăuntru. ― Și poate că făcute astfel încât să nu poți ieși din trăsură dacă ușa era încuiată pe dinăuntru, adăugă Benedict pe un ton sumbru. ― Cred că ai dreptate, zise Amity cutremurându-se. Se făcu un moment de liniște, în timp ce toți meditau asupra celor aflate. ― Deci, o trăsură particulară, spuse Logan. Notă ceva, apoi ridică privirea. Dar de afară nu v-ați putut da sema de acest lucru? ― Nu. Vă asigur, arăta ca orice birjă. Nici la vizitiu nu am văzut nimic neobișnuit. ― Da, bineînțeles, vizitiul, mormăi inspectorul, apoi mai făcu niște însemnări. Trebuie să cercetăm acest aspect. Benedict aprobă din cap, fără să spună nimic. ― Mai puteți să-mi spuneți ceva despre el? o întrebă Logan. ― Mă tem că nu. Singura dată când a vorbit, accentul lui era exact acela pe care te-ai aștepta să-l auzi de la un birjar. Clasa muncitoare. Puțin cam necioplit pe alocuri. Dar la mânuirea hățurilor se pricepea, nu încape nici o îndoială. Și nu a făcut nici o tentativă să mă prindă când am fugit. Logan mai notă ceva în carnețelul lui, apoi ridică din nou privirea. ― Ce v-a spus ucigașul? Amity îi aruncă o privire lui Benedict, după care se întoarse spre inspector. Trase aer în piept și spuse: ― M-a informat că mă alesese pentru că mă compromisesem cu bună știință. Părea să creadă că-i întinsesem o capcană domnului Stanbridge.

Logan se uită la Benedict, care surâse glacial: ― În mod limpede ucigașul habar nu avea că domnișoara Doncaster și cu mine ne-am logodit și urmează să ne căsătorim. ― Înțeleg. Logan mai scrise în carnet, după care își întoarse privirea spre Amity. Trebuie să vă întreb dacă ucigașul a făcut vreo referire la fotografie. ― Da, da. Tocmai voiam să vă povestesc despre asta. A zis că intenționează sămi facă portretul de mireasă. De unde știați? ― V-am pus întrebarea deoarece există un amănunt important pe care nu l-am divulgat presei. Fiecare victimă a fost găsită pe o altă alee. Toate aveau gâtul tăiat cu o lamă extrem de ascuțită. Rănile arătau aproape ca și când ar fi fost făcute de un chirurg. ― Bisturiu, exclamă Amity brusc. Mi-a ținut la gât un bisturiu. ― Zău? Logan mai mâzgăli ceva. Asta este foarte interesant. Ca să continuăm, toate victimele erau îmbrăcate cu hainele pe care le purtau când fuseseră văzute ultima oară. Și toate purtau o verighetă de aur. ― Toate acestea au apărut în presă, spuse Penny. Din cauza verighetelor, ziarele l-au supranumit pe ucigaș Mirele. ― Da, încuviință inspectorul. Dar ceea ce am reușit să ținem departe de presă este faptul că pe lângă verighete, toate femeile acelea purtau medalioane. În interiorul fiecărui medalion se afla câte un mic portret de mireasă al victimei. Fotografiile sunt în mod limpede opera unui profesionist. ― Dar nici una dintre femei nu fusese măritată vreodată, observă Amity. ― Nu, ise Logan. ― Sfinte Dumnezeule, șopti Penny. Omul acela e de-a dreptul nebun. Pe Amity o trecu un fior rece. ― Fotografiile au fost făcute înainte, sau după ce femeile acelea au fost omorâte?

Benedict se desprinse de perete și merse până la fereastră. ― Numeroși fotografi profesioniști își câștigă existența făcând poze ale decedaților. ― Practica aceasta mi s-a părut mereu cam macabră, mărturisi Amity cutremurându-se. ― Și eu o găsesc la fel, spuse Penny. ― Toate victimele Mirelui erau în viață când au fost fotografiate, preciză Logan. Nu li se tăiaseră gâturile încă. ― De ce ați ținut ascunsă de presă povestea cu medalioanele? întrebă Penny. ― Poate nu vă vine să credeți, dar noi, la Scotland Yard, am descoperit că există nebuni care vor să iasă din anonimat asumându-și responsabilitatea pentru crime cărora publicul le-a acordat o mare atenție. ― Cu alte cuvinte, folosiți amănuntul cu medalioanele ca să alegeți grâul de neghină. Numai adevăratul ucigaș știe despre fotografii, conchise Benedict. ― Exact, spuse inspectorul. ― Tocmai mi-a trecut ceva prin minte, zise Penny lăsând jos ceașca de ceai. Probabil că nu înseamnă nimic... ― Continuați, doamnă Marsden, o îndemnă Logan. ― Zvonurile despre așa-zisa aventură secretă dintre dintre sora mea și domnul Stanbridge, pe care le-a luat drept bune toată lumea, inclusiv ucigașul, au început să circule după balul de la familia Channing. Dacă într-adevăr Mirele se învârte în înalta societate, așa cum crede Amity, poate că a fost prezent la bal. Așa s-ar explica în ce mod a aflat despre bârfă. Logan părea impresionat. ― E o observație foarte interesantă, doamnă Marsden. ― Este de-a dreptul strălucită, întări sora acesteia.

― Mulțumesc, spuse Penny. Dar nu știu cum poate fi de mare folos. ― Îmi oferă un punct de plecare, zise Logan. După cum l-am informat pe superiorul meu, suspectez că ucigașul se învârte în cercuri înalte pentru că toate victimele lui provin din acea lume. Dar a refuzat să accepte ideea. ― Deoarece știa că o asemenea teorie va fi extrem de greu de investigat, opină Benedict, aruncându-i o privire plină de subînțelesuri inspectorului. „Bărbații și metodele lor tăcute de a comunica“, reflectă Amity. Putea să fie foarte enervant. Trebuia să recunoască însă că femeile aveau aceeași înclinație spre schimburi non-verbale care erau probabil de neînțeles pentru partea masculină a speciei. Era mare păcat că reprezentanții celor două sexe nu puteau comunica la fel de bine unii cu ceilalți, se gândi ea. ― Văd că înțelegeți situația delicată în care mă aflu, domnule Stanbridge, mormăi Logan cu o expresie întunecată pe chip. ― Desigur, domnule inspector. Căutați un ucigaș care se învârte în cercurile înaltei societăți, acolo unde este practic imposibil ca un polițist, indiferent de grad, să meargă neinvitat. ― Dacă voi începe să pun întrebări despre un ucigaș educat care se dedă la o formă atât de perversă de crimă, toate ușile îmi vor fi închise, oftă Logan. Se lăsă o scurtă tăcere. Benedict o întrerupse rostind calm: ― Dar mi se vor deschide mie. Logan îl studie cu atenție. Amity observă că inspectorul nu se grăbea să respingă ideea de a accepta ajutorul lui Benedict. Posibilitatea de a face ceva – orice – ca să ajute la prinderea individului care încercase s-o omoare și care luase fără milă viețile a patru femei îi ridica moralul considerabil. ― Aceste uși se vor deschide și pentru mine, zise ea repede. La urma urmelor, sunt logodnica domnului Stanbridge.

În ochii lui Benedict apăru o licărire plină de amuzament. ― Și pentru mine se vor deschide, domnule inspector, anunță Penny pe un ton hotărât. Am fost destul în doliu. Logan începea să fie îngrijorat de proporțiile pe care le lua situația. ― Îi sunt recunoscător domnului Stanbridge pentru orice ajutor îmi poate da, dar nu vreau să vă pun pe nici una în pericol, doamnelor. ― După cum spune domnul Stanbridge, este posibil ca sora mea încă să fie în pericol, zise Penny. Nu sunteți de acord, domnule inspector? După o scurtă ezitare, Logan dădu din cap. ― Nu exclud ca bestia aceea să mai facă o încercare de a o răpi pe domnișoara Doncaster, dat fiind că a rămas fără pradă. Asta presupunând că este în viață. Pur și simplu nu știu. ― În acest caz, insist să-mi aduc contribuția la anchetă, declară Amity. ― Și eu, întări Penny. ― Se pare că aveți o echipă de detectivi gata să vă ajute, domnule inspector, zise Benedict. Ne permiteți s-o facem? Logan îi studie pe cei trei preț de câteva clipe. În cele din urmă luă o decizie. ― Patru femei au murit până acum. O a cincea abia a reușit să scape de aceeași soartă. Primesc oferta dumneavoastră de ajutor, dar acest lucru rămâne doar între noi patru, ați înțeles? Colegii mei de la Scotland Yard nu permit, pe bună dreptate, civililor să se implice în investigații. ― Am înțeles, răspunse Benedict. Știu că logodnica mea poate să țină un secret. Nu am nici un dubiu că și doamna Marsden poate. ― Din întâmplare, am o oarecare experiență în această privință, replică Penny cu răceală. Amity fu mirată de comentariul surorii ei. Îi aruncă o privire, dar înainte ca

Penny să poată reacționa, Benedict spuse: ― Voi face în așa fel încât să n-o scap din ochi pe domnișoara Doncaster când pleacă de acasă, însă locuința ar trebui să fie supravegheată peste noapte. ― Nu exagerezi? îl întrebă Amity șocată. ― Nu. Nu exagerez. ― Domnul Stanbridge are dreptate, zise Logan. De vreme ce Scotland Yard-ul n-a progresat deloc până acum și nu s-a găsit cadavrul ucigașului, ar fi o idee bună să punem pe cineva de pază pe timpul nopții. Îi voi da această însărcinare unui subordonat de-al meu. ― Mulțumim, replică Penny. După căderea serii m-aș simți mai bine știind că prin apropiere se află un polițist. Ei, și acum, care e punctul de pornire? ― Cred că trebuie să începem cu lista invitaților de la balul familiei Channing, spuse Logan. Dar am mari dubii că Lady Channing mi-o va da mie. ― Nu e absolut nici o problemă să obținem lista invitaților, domnule inspector, zise Penny zâmbind radioasă. Vă pot spune exact cum să facem rost de ea.

capitolul 8

Benedict coborî treptele casei de la numărul cinci de pe Exton Street cu un sentiment amestecat de euforie și teamă. Ambele senzații o priveau în mod direct pe Amity. În ultimele câteva săptămâni, de când se despărțiseră la New York, fusese tot timpul în mintea lui. Nu mai simțise niciodată nerăbdarea care-l măcinase pe drumul de întoarcere la Londra. Descoperirea că fusese cât pe ce să fie omorâtă și că ucigașul o alesese drept țintă din pricina așa-zisei lor legături îl zguduise până în adâncul ființei. Iar acum era logodit cu ea. Era un fel de a spune. Gândul că avea o scuză să-și petreacă o mare parte din timp în compania ei – gândul că putea să o sărute din nou – îi dădea fiori. Dar motivul care făcea posibilă această intimitate forțată îl împiedica să-și savureze euforia. Nu avea să doarmă liniștit până când ucigașul nu era prins. Făcu semn unei birje care îl duse la reședința lui. Plecase de o lună și jumătate, dar își anunțase sosirea iminentă printr-o telegramă trimisă majordomului. Ca întotdeauna, Hodges și soția lui, menajera, pregătiseră totul cu minuțiozitate. Era ca și cum Benedict ar fi ieșit să se vadă cu un prieten în oraș și se întorsese mai târziu decât de obicei. Atât cât putea Benedict să-și dea seama, nu exista forță pe lume care să clatine aplombul celor doi. ― Cred că a fost o călătorie plăcută, domnule Stanbridge, spuse Hodges. ― Da, în mai multe privințe, zise Benedict întinzându-i pălăria, haina și mănușile. Dar au avut loc câteva evenimente neașteptate. Pe lângă faptul că am dat de inventatorul cu care speram să discut, sunt bucuros să vă anunț că m-am logodit cu domnișoara Amity Doncaster. Hodges rămase cu ochii căscați un timp. Clipi de două ori, apoi ceva ce ar fi putut trece drept uimire se așternu pe fața lui lungă și sobră. ― Nu cumva e domnișoara Amity Doncaster, cea care călătorește prin lume și scrie reportaje pentru Flying Intelligencer? Aceeași domnișoară Doncaster care

era să fie ucisă de monstrul căruia i se spune Mirele? ― Una și aceeași. Înțeleg că ai aflat de domnișoara Doncaster. ― Cred că toată lumea care citește ziarele a aflat despre dânsa. Dregându-și glasul, Hodges adăugă: Și faptul că numele dumneavoastră a fost legat de al dânsei într-o manieră romantică. Nu era de mirare că Amity și Penny erau atât de preocupate de zvonurile care circulau, cugetă Benedict. El era înclinat să ignore bârfele, așa că uneori uita cât de repede și de mult se răspândeau. Amity avea dreptate să se îngrijoreze că editorul ei ar fi putut anula publicarea Ghidului de călătorie prin lume pentru doamne. ― Bineînțeles că numele noastre au fost asociate într-o legătură romantică. După cum ți-am spus, suntem logodiți. Am așteptat să facem anunțul oficial la întoarcerea mea la Londra. ― Pare o tânără foarte interesantă, spuse majordomul. Doamna Hodges este mare iratoare a reportajelor sale de călătorie. Sper că domnișoara Doncaster se reface bine după recenta experiență dificilă. ― Am fost să o văd înainte de a veni aici. Am găsit-o la un mic dejun copios, citind ziarele de dimineață. ― Asta e uimitor, domnule. Un mic dejun copios, spuneți? Aș fi crezut că după o astfel de încercare majoritatea femeilor ar trăi numai cu ceai și pâine prăjită. ― Domnișoara Doncaster este unică, Hodges. Majordomul nu zâmbi, dar în ochii lui apăru o licărire de aprobare. ― Este evident, domnule. Nici nu mă așteptam să vă fi logodit cu o doamnă care să fie altfel decât unică. ― Mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu. ― Doriți să luați micul dejun, domnule? ― Nu, mulțumesc. Am mâncat acasă la logodnica mea și la sora ei, doamna

Marsden. Hodges ridică aproape imperceptibil din sprâncene. ― Nu e cumva acea doamnă Marsden care este văduva domnului Nigel Marsden, gentlemanul care și-a rupt gâtul când a intrat într-un gard la vânătoare, acum câteva luni? ― Așa cred, și ce e cu asta? ― Nimic, domnule. ― La naiba, Hodges, ce îmi ascunzi? Doamna Hodges îi răspunse din ușă. ― Ceea ce încearcă să spună domnul Hodges este că, fără nici o îndoială, doamna Marsden suferă teribil. A moștenit o avere frumușică de la răposatul ei soț și totuși, conform zvonurilor, primul lucru pe care l-a făcut după înmormântare a fost să-și concedieze tot personalul. Se spune că s-a retras din societate. Benedict o cercetă pe menajeră, care semăna izbitor cu domnul Hodges, cu excepția rochiei și a șorțului. ― Sunteți bine informată. Mai e și altceva ce ar trebui să știu despre viitoarea mea cumnată? ― Nu cred, domnule. Benedict o luă în sus pe trepte. ― În acest caz o să fac o baie și o să mă schimb, după care trebuie să-l văd pe fratele meu, iar apoi să-mi vizitez unchiul. Se opri la jumătatea scării. Presupun că ar fi prea mult să sper că nu a sosit nici o veste de curând din Australia? Hodges luă de pe măsuță tava argintie pe care se afla un singur plic. ― De fapt, a sosit o telegramă în dimineața asta. ― Fir-ar dracu’ al dracului. Presupun că nu e nici o surpriză. Resemnat, Benedict

se întoarse și coborî scările. Dacă zvonul despre mine și domnișoara Doncaster a împânzit Londra, atunci e normal să fi ajuns și la părinții mei. ― Inventarea telegrafului a fost un lucru uimitor, domnule, spuse majordomul. Din câte știu, cablul submarin care leagă Australia de restul lumii a fost instalat cu mai bine de zece ani în urmă. ― Știu asta, Hodges. Benedict luă plicul, îl deschise repede și citi mesajul succint.

Zvonurile despre tine și domnișoara amity doncaster au ajuns la noi stop mama ta dorește să știe dacă este adevărat stop îți reamintește că este timpul să te însori stop

― E de la tatăl meu, oftă el lăsând scrisoarea să cadă pe tavă. O să încropesc un răspuns înainte de a pleca. ― Prea bine, domnule, spuse Hodges. Acesta schimbă o privire cu doamna Hodges; ea îi răspunse cu un zâmbet care denota o satisfacție clară.

O oră mai târziu, Benedict urca treptele unei mici case elegante situate într-un cartier liniștit și frumos. Fu poftit imediat în birou, unde îl găsi pe fratele său așezat la masa de lucru. Richard își ridică ochii de pe planșele de arhitectură pe care le studia. ― Era și timpul să apari. Ai aflat probabil că ești subiectul unor zvonuri foarte interesante în care numele tău este asociat cu cel al domnișoarei Doncaster? Richard era cu doi ani mai tânăr și puțin mai înalt. Moștenise de la mama lor părul roșcat-castaniu și ochii de un verde marin. Richard mai moștenise și

personalitatea caldă, sociabilă și optimistă a lui Elizabeth Stanbridge. Mai multă lume remarcase că frații Stanbridge erau la fel de diferiți ca ziua de noapte. Benedict știa prea bine că el era cel distribuit în rolul nopții triste și mohorâte. Era întotdeauna gata să sublinieze obstacolele și riscurile unei acțiuni; întotdeauna punea răul înainte și se pregătea pentru această eventualitate. Prin contrast, Richard era o dimineață luminoasă și însorită. Deși era un arhitect cu adevărat talentat, cea mai valoroasă contribuție a sa la firma Stanbridge & Company era abilitatea lui de a-i fermeca pe potențialii clienți. Avea, de asemenea, și un instinct foarte bun pentru afaceri. Această combinație îl făcea de neprețuit. Benedict își spunea că Stanbridge & Company ar fi dat faliment în cel mult șase luni dacă lui i-ar fi revenit sarcina să se ocupe de clienți. Recunoștea fără preget că nu avea răbdare cu clienții care nu înțelegeau importanța principiilor sănătoase ale ingineriei și pericolul tentației de a face rabat atunci când venea vorba de calitatea materialelor și a manoperei. Majoritatea clienților voiau să fie uimiți cu detalii arhitecturale spectaculoase. Pur și simplu își închipuiau că podul, clădirea sau sera de sticlă nu aveau să se prăbușească. ― Chiar azi-dimineață am fost pus la curent cu pălăvrăgelile despre relația mea cu domnișoara Doncaster, spuse el. Puse cutia de piele neagră pe birou și se duse la fereastră. Ai crede că oamenii nu au lucruri mai importante de discutat. ― Doar nu te aștepți ca lumea să ignore o bârfă care are un iz de scandal și, pe deasupra, se referă la o tentativă de crimă, zise amuzat Richard. ― Ha. ― Știu că partea cu tentativa de crimă este adevărată, reluă Richard pe un ton serios. Informațiile din ziare au fost deosebit de consistente, chiar dacă foarte probabil exagerate. Știu că domnișoara Doncaster de-abia a scăpat din ghearele bestiei. ― Grație curajului și talentelor ei de autoapărare, spuse Benedict. ― Se spune că voiajurile sunt instructive. Dar ce e cu latura romantică a poveștii? Ben, spune-mi adevărul. Ești implicat într-o legătură amoroasă cu domnișoara Doncaster?

― Nu e o aventură. Benedict se îndepărtă de fereastră și își privi fratele în ochi. Sunt logodit cu ea. Își dădu seama că îi făcea plăcere să anunțe că era logodit cu Amity, ca și cum afirmația devenea mai adevărată dacă o făcea mai des. Richard, ridicând din sprâncene, se lăsă pe spate în scaun și își apropie vârfurile degetelor. ― Măi, să fie. Stai să vezi când o afla mama. ― Când am intrat astăzi pe ușă mă aștepta o telegramă din Australia. ― Nu mă surprinde, chicoti Richard. Eu am primit una ieri. Apropo, mama îți transmite că te iubește mult. În mod evident, pictura ei a fost inspirată de atmosfera taberei de artiști unde locuiesc ai noștri. ― Iar tata se bucură fără îndoială să cerceteze flora și fauna din Australia. Cu toate astea, se pare că amândoi au timp să se pună la curent cu bârfele de la Londra. ― Nu face pe miratul. Știi la fel de bine ca mine că după dezastrul cu ultima ta logodnă sunt disperați să te vadă însurat. Benedict era gata să-i dea răspunsul când își văzu cumnata în ușă. Părul castaniu-deschis al Marissei era strâns la spate într-un coc simplu pe ceafă. Pieptănătura îi accentua ochii cenușii și calzi și trăsăturile frumoase. Benedict, care nu o mai văzuse de o lună și jumătate, fu surprins de schimbarea înfățișării ei. Liniile unduioase ale rochiei largi de casă nu-i puteau ascunde starea avansată a sarcinii. Un calcul rapid îi spuse că era foarte aproape să dea naștere primului ei copil. Se strădui să n-o privească prea insistent. Conchise că avea o strălucire ciudată. Schimbările dramatice provocate de sarcină asupra unei femei erau de-a dreptul înspăimântătoare pentru un bărbat neștiutor. ― Marissa, îngăimă el. Te simți... bine? ― Excelent, Ben, îți mulțumesc pentru întrebare. Zâmbi și își atinse ușor pântecul rotund. Nu fi așa nervos. Te asigur că n-o să nasc acum, în biroul lui Richard.

― Draga mea, trebuie să stai jos. Soțul ei traversă în grabă încăperea să o ia de braț și să o conducă spre un fotoliu. O să-i spun doamnei Streeter să-ți aducă o ceașcă de ceai. ― Doamna Streeter mi-a turnat ceai pe gât toată dimineața. Sunt bine, Richard. ― Ești sigură că nu trebuia să fii în pat? insistă el în timp ce-i punea o pernă sub picioare. ― Prostii. Marissa privi spre Benedict. N-aș putea să trag un pui de somn până nu aud noutățile. Trebuie să ne povestești totul, Ben. Ce Dumnezeu se întâmplă? Ești implicat într-o aventură scandaloasă cu domnișoara Doncaster? ― Nu e cazul să te arăți atât de entuziasmată de ideea asta, Marissa. Cum îi explicam și lui Richard, s-a făcut o confuzie în ceea ce privește natura relației mele cu domnișoara Doncaster. Benedict se opri pentru a da mai multă greutate cuvintelor, apoi anunță: M-am logodit cu ea. ― E o veste minunată! Mama ta o să fie în culmea fericirii. ― Așa spune și Richard. ― Știi foarte bine că biata ta mamă e nerăbdătoare să te vadă însurat. Ca fiu mai mare, a sosit timpul să-i dai miresei tale Colierul Trandafirului. Benedict se întrebă posomorât ce ar fi spus Amity dacă i-ar fi oferit colierul familiei Stanbridge. Încercă să se înveselească la gândul că majoritatea femeilor adorau bijuteriile splendide. Dar Amity era imprevizibilă. Era ciudat, își spuse. Ca inginer detesta imprevizibilul. De când o pățise cu Eleanor căutase o femeie previzibilă, una care să aibă toate calitățile unui ceas bun. Trebuia să se poată bizui pe ea și să fie de încredere. Să-i țină casa în ordine și să-i aducă aminte ce întâlniri avea. Pentru a continua comparația cu ceasul, el i-ar fi încordat arcul periodic; ea, în schimb, nu i-ar fi făcut vreo surpriză fugind cu un iubit. Oare cerea prea mult? ― Am citit ziarele, spuse Marissa. Nici măcar nu-mi pot imagina prin ce a trecut domnișoara Doncaster. Are noroc că este în viață. Benedict se sprijini de marginea biroului lui Richard și își încrucișă brațele.

― Crede-mă când îți spun că nu e nevoie să-mi mai amintești acest lucru. ― Ai cunoscut-o pe vas? ― Povestea este oarecum mai complicată, răspunse Benedict, după care le relată pe scurt evenimentele. ― O, Cerule! exclamă ea îngrozită. Se presupunea că excursia aceea pe St. Clare va fi lipsită de primejdii. Pur și simplu trebuia să te întâlnești cu un inventator și să verifici dacă a creat o armă cu adevărat revoluționară. ― Nu ne-ai comunicat niciodată că s-a tras asupra ta, zise crispat Richard. ― De ce să vă îngrijorez degeaba? replică Benedict. Nu aveați cum să mă ajutați. În plus, mi-am revenit destul de repede, așa că vestea putea aștepta până mă întorceam acasă. ― Așadar domnișoara Doncaster ți-a salvat viața, spuse Marissa. Asta explică o parte din zvonurile despre voi doi. Firește, a fost văzută intrând și ieșind în repetate rânduri din cabina ta de pe Steaua Nordului. Benedict își drese glasul. ― Am petrecut mult timp împreună și după ce m-am pus pe picioare. ― Înțeleg. Marissa se încruntă. Totuși, mă întreb de ce nu am aflat că s-a tras în tine. Aș fi crezut că o știre ca asta s-ar răspândi cu iuțeala fulgerului prin Londra. ― Bună întrebare. Dar știi cum sunt bârfele. Oamenii au tendința de a se concentra asupra aspectelor scandaloase. ― Foarte corect. Trebuie să spun că m-aș fi așteptat la o astfel de acțiune curajoasă din partea domnișoarei Doncaster. Nu degeaba publică textele acelea pasionante în Flying Intelligencer. ― Să înțeleg că ești o iratoare a articolelor ei? o întrebă Benedict zâmbind. ― Categoric, se entuziasmă Marissa. Înțeleg perfect de ce te-ai logodit cu ea. Pare alegerea desăvârșită pentru tine. Chiar aștept cu nerăbdare s-o cunosc.

― Asta se va întâmpla în curând. Deocamdată, grija mea de căpătâi este faptul că amenințarea ucigașului persistă. I-am spus că nu vreau să iasă pe stradă singură. Când nu o voi putea însoți eu, altcineva o va face de fiecare dată. Noaptea, casa va fi păzită de un polițist. Richard se încruntă. ― Crezi că ucigașul este încă în viață? ― Trebuie să presupun acest lucru până când va fi descoperit cadavrul. ― Și dacă nu-l găsesc? întrebă Marissa îngrijorată. Dacă este în viață și polițiștii nu reușesc să-l prindă? ― Amity, sora ei și cu mine intenționăm să le dăm o mână de ajutor în această investigație, spuse Benedict. ― Cum Dumnezeu puteți face asta? ― Amity și-a amintit ieri câteva detalii despre ucigaș. Printre altele, este foarte convinsă că se învârte în lumea bună. Șocați, cei doi îl fixară cu privirea. Benedict le relată descrierea pe care i-o făcuse Amity Mirelui. ― Ținând cont de desfășurarea evenimentelor, credem că este foarte posibil să fi participat la balul familiei Channing de acum o lună, conchise el. Sau, în cel mai rău caz, se cunoaște cu cineva care a participat. ― Vei avea nevoie de lista invitaților, deduse Marissa aruncându-i o ocheadă plină de subînțelesuri. Benedict zâmbi. ― De fapt, sora domnișoarei Doncaster l-a instruit pe inspectorul Logan cum să o obțină. ― Ți-ai asumat o sarcină interesantă, spuse Richard. Urmărirea ucigașilor este treaba poliției. Dar îți înțeleg punctul de vedere. Genul de oameni care iau parte

la baluri nu-și deschid ușile pentru inspectorii de la Scotland Yard. După cum bine știi, Marissa și cu mine preferăm să ignorăm lumea bună în cea mai mare parte a timpului, însă avem niște relații. Dacă putem fi de vreun ajutor, nu ezita să-l ceri. ― Mulțumesc. S-ar putea să fac apel la tine, să știi. Richard aruncă o privire la cutia de piele neagră pe care fratele său o așezase pe birou. ― Care-i situația planurilor pentru motorul solar și baterie? Benedict scoase din cutie dosarul care conținea însemnările lui Elijah Foxcroft. ― O să i-l duc azi unchiului Cornelius. După ce o să îndeplinesc și corvoada asta, scurta mea carieră de spion al Coroanei se va încheia. ― Și va începe noua ta profesie de consultant pentru Scotland Yard, comentă Richard, care se uita la dosar cu mare interes. Mi-ar plăcea foarte mult să arunc o privire pe însemnările și pe desenele lui Foxcroft. ― O să ți le arăt.

Ceva mai târziu, Richard închise dosarul și se așeză la loc pe scaun. În zâmbetul lui se citea o satisfacție calmă. ― Acum înțeleg de ce te-ai dus până în California. Este foarte probabil ca rușii să aibă planurile pentru tunul solar, dar tu ai adus proiectul pentru motorul care acționează arma. Tunul nu este de nici un folos fără el. ― Chestia interesantă cu motorul solar și bateria lui Foxcroft este că exact asta sunt: un motor și un dispozitiv de stocare, zise Benedict. Acest sistem poate acționa orice, nu numai arme. Ar putea fi folosit pentru un radiator, un vehicul, un vapor sau o fabrică, toate acestea utilizând gratis energia solară. Posibilitățile sunt nelimitate. ― N-ar fi bine ca proprietarii minelor de cărbuni să afle că ai spus asta, rânji Richard.

― Mouchot² are dreptate, până la urmă o să rămânem fără cărbune. Sau, în cel bun caz, extragerea lui o să devină din ce în ce mai costisitoare. În ultimii câțiva ani, zii și rușii au finanțat cercetările în domeniul energiei solare. Câțiva inventatori americani lucrează la dispozitive solare. Trebuie să ajungem din urmă celelalte mari puteri, altfel riscăm să rămânem de căruță. Iar sistemul lui Foxcroft este șansa noastră să facem acest lucru. ― Nu te contrazic. Este evident că unchiul Cornelius nu ți-ar fi cerut să mergi pe St. Clare dacă guvernul n-ar fi fost interesat de potențialul energiei solare. ― Temerea mea este că nu vor vedea în motorul lui Foxcroft decât potențialul de a crea un nou tip de armă, fără să înțeleagă implicațiile mult mai largi. ― Dacă cineva îi poate convinge să ia în serios energia solară, acela e unchiul Cornelius. ― Ai dreptate. Benedict privi dosarul. Totuși, înainte de a-i da însemnările și specificațiile lui Foxcroft, vreau să-ți cer un serviciu. Am un plan și am nevoie de ajutorul tău. ― Întotdeauna ai un plan, spuse Richard zâmbind. Care e cel de acum? Benedict îi explică. La final, Richard dădu din cap cu un aer meditativ. ― Da. E logic.

² Augustin Mouchot (1825–1911) – inventator z, a conceput primul motor alimentat cu energie solară (n.red.)

capitolul 9

― Domnișoară Doncaster, nici nu am cuvinte să-mi exprim adânca irație nu numai pentru dumneavoastră personal, ci și pentru scrisul dumneavoastră succint și pătrunzător, spuse Arthur Kelbrook. V-am citit fiecare articol din Flying Intelligencer. Descrierile de peisaje sunt absolut strălucite. Este ca și când v-aș sta alături și aș vedea priveliștea împreună cu dumneavoastră. Nu voi uita niciodată tabloul poetic care zugrăvește apusul soarelui pe o insulă din Mările Sudului. ― Vă mulțumesc, domnule Kelbrook, spuse Amity. Roși, neobișnuită cu astfel de laude exagerate. Ați fost foarte amabil să vă faceți timp pentru a-mi citi articolele din Flying Intelligencer. Sala de recepții a Societății de Călătorii și Explorări era plină. Oaspetele de onoare, Humphrey Nash, își încheiase discursul cu puțin timp înainte și era acum în centrul atenției, înconjurat deopotrivă de iratori și rivali. Amity observă o mulțime de doamne în grupul din preajma lui. Puține societăți de explorări geografice acceptau și femei în rândurile lor, însă aceasta nu era singura explicație pentru numărul mare al doamnelor prezente. Nash era un bărbat înalt, frumos, zvelt, înzestrat cu un profil aristocratic și ochi verzi pătrunzători. Părul lui castaniu și buclat era tuns scurt, în stil modern. Era și un foarte bun fotograf. Pozele lui cu temple, grădini exotice, piscuri muntoase înzăpezite și monumente antice se înșirau pe pereți. Amity încercă să se stăpânească și să nu-și lase privirea să se îndrepte spre Humphrey, dar era greu. Fusese îngrijorată cu privire la recepția din acea seară, însă știa că trebuia să-l revadă pe Humphrey pentru a-și dovedi că se vindecase după ce, la nouăsprezece ani, bărbatul acela îi zdrobise inima. Mai devreme, pe când asista la prelegere, se trezise întrebându-se ce văzuse oare la el. Era încă exploratorul frumos și îndrăzneț care o captivase cu ani în urmă, dar își dăduse imediat seama că nu mai era vrăjită de el. Trebuia să recunoască față de sine însăși că, intrând în sală la brațul așa-zisului ei logodnic, avusese o

satisfacție uriașă. Probabil că era infantil să spere că Humphrey o observase stând alături de Benedict în public și că aflase de logodnă, dar merita să savureze această clipă. La urma urmei, Humphrey îi provocase destulă umilință când profitase de naivitatea ei și încercase să o atragă într-o aventură amoroasă clandestină. La nouăsprezece ani, reputația ei primise o lovitură care îi ruinase șansele de a încheia o căsătorie respectabilă. Își spunea adesea că plăcerea de a călători în străinătate fusese un avantaj, deoarece nu avusese prea multe opțiuni în afara celei de a părăsi țara. Zâmbi la acest gând. Explorarea lumii fusese cel mai bun lucru care i se întâmplase vreodată. Penny era în cealaltă parte a încăperii. Arăta superb în acea seară, într-o rochie bleumarin care se asorta cu părul ei. Rochia fusese o alegere îndrăzneață. Conform uzanțelor sociale în privința doliului, o văduvă trebuia să umble în negru un an și o zi. Amity fusese deopotrivă surprinsă și încântată când sora ei coborâse în acea ținută. Desigur, era o nuanță foarte închisă de albastru, dar, fapt semnificativ, nu era neagră sau cenușie. Și Amity era îmbrăcată elegant, după ultima modă, lucru care, trebuia s-o recunoască, îi provoca o satisfacție enormă. Își reaminti discuția de la croitoreasă. „Verdele-închis va atrage atenția asupra ochilor tăi și îți va pune mai bine în valoare părul negru, îi spusese Penny. Cred că domnul Stanbridge va avea o surpriză deseară.“ „De ce Dumnezeu ar avea o surpriză văzându-mă într-o rochie? întrebase Amity, atingând faldurile minunate ale materialului verde. M-a văzut în destule alte ocazii, și te asigur că de fiecare dată am purtat o rochie. Să nu crezi că în străinătate umblu goală.“ Croitoreasa își ridicase privirea către cer și murmurase „Mon Dieu“ cu un accent franțuzesc foarte prost. Penny, ignorând-o, își examinase sora cu o privire severă. „Cred că de fiecare dată purtai una din chestiile alea jalnice, maro sau negre, pe

care le iei întotdeauna în călătorii.“ „Chestiile alea nu lasă să se vadă cutele și petele, replicase Amity. Și se spală ușor.“ „Nu-mi pasă cât de ușor se spală, se usucă și se calcă, bombănise Penny. Culorile sunt nepotrivite și nu-ți pun în valoare silueta așa cum o va face această rochie.“ Rochia avea o croială simplă, elegantă, cu mâneci lungi și strâmte și cu un corsaj strâns care se termina chiar sub talie. Partea de jos era realizată cu măiestrie: în față avea un fald amplu, care totuși îi permitea să se miște cu relativă ușurință, iar la spate se înfoia într-o crinolină discretă. Croitoreasa se declarase oripilată de evantaiul lui Amity. Madame La Fontaine insistase că nu se potrivea deloc cu rochia și îi sugerase un altul, din lamele delicate de lemn, care dezvăluia o orhidee atunci când se deschidea. Amity se ținuse însă tare, iar Penny fusese de partea ei. Nu consideraseră înțelept să-i explice croitoresei că de fapt evantaiul era o armă. Biata femeie ar fi fost complet șocată de faptul că o doamnă purta un obiect tăios la o recepție. În seara aceasta, evantaiul era agățat de un argintiu la talia lui Amity. ― N-am ratat nici un articol din cele pe care le-ați publicat, spuse Kelbrook. Vă asigur că sunt cel mai fidel cititor al dumneavoastră, domnișoară Doncaster. ― Mulțumesc, zise ea din nou. Se dădu un pas înapoi, încercând să se îndepărteze, dar Kelbrook se apropie și el cu un pas. Se dumiri că strălucirea din ochii lui era poftă, nu irație, și încă una de-a dreptul imundă. ― M-a șocat vestea că i-ați căzut victimă acelui ucigaș îngrozitor pe care presa îl numește Mirele, continuă el. Nu mă pot abține să nu vă întreb cum ați scăpat. Relatările din ziare au fost destul de vagi în privința detaliilor. ― Norocul a avut un rol important, i-o tăie Amity, făcând din nou un mic pas în spate. Asta și ceva experiență în a scăpa de la înghesuială. Nu intenționa să-i arate evantaiul. Nu avea rost să porți o armă ascunsă dacă toată lumea cunoștea secretul. Nu te puteai încrede în oameni aproape necunoscuți, chiar dacă își exprimau o irație imensă pentru scrierile tale.

Arthur Kelbrook, în vârstă de vreo patruzeci și cinci de ani, avea o înfățișare plăcută, dar cam insipidă, cu un păr rărit în creștet, ochi albaștri spălăciți, o gură flască, mâini mari și un gât foarte scurt. Toate sugerau că, pe măsura trecerii anilor, era sortit să se îngrașe tot mai mult în talie. Nasturii care îi încheiau haina cu o croială scumpă îl strângeau pe burtă. Amity cugetă că nu era cel mai arătos bărbat din încăpere, nici nu avea înfățișarea cea mai distinsă, dar purtarea onestă, sinceră de la începutul conversației lor fusese fermecătoare, înduioșătoare chiar. Dintre toți cei pe care-i întâlnise în seara aceea, Kelbrook fusese singurul care păruse cu adevărat interesat de aventurile ei de călătorie. Toți ceilalți erau fascinați de Humphrey Nash. Nu se putea spune că nu atrăsese atenția altor invitați la recepție, își spuse ea. Din când în când observa câte un bărbat care arunca o privire fugară, curioasă în direcția ei. Se întrebau, desigur, dacă o femeie care îndrăznise să plece în străinătate de una singură era la fel de nechibzuită și în alte privințe. Nu era prima dată când întâlnea așa-numiți gentlemeni care își închipuiau mult prea multe. ― Am auzit că deocamdată poliția nu a descoperit cadavrul Mirelui, spuse Kelbrook. ― Nu, zise ea, fără să adauge că s-ar fi putut să nu existe nici un cadavru de descoperit. Kelbrook își coboră vocea și se trase și mai aproape. ― Înțeleg că a curs mult sânge acolo. Oricât farmec ar fi avut Arthur Kelbrook cu puțin timp în urmă, acesta dispăruse. Tot mai nerăbdătoare, Amity nu știa cum să-și înăbușe senzația acută de jenă. ― Destul de adevărat, spuse ea. Își păstră un ton neutru, prefăcându-se că cerceta încăperea. Mă întreb unde este logodnicul meu. Nu era nici urmă de Benedict. „Exact când ai nevoie de un bărbat, acesta dispare“, se gândi ea nervoasă. ― Cred că v-ați luptat cu mult curaj, stărui Kelbrook. Dar ce putea face o femeie

blândă și delicată ca dumneavoastră pentru a se apăra de un monstru uriaș și excitat? Tonul individului creștea în intensitate. La fel și privirea febrilă din ochii lui. Amity, simțind un fior de gheață pe ceafă, încercă să-l ocolească, dar Kelbrook îi stătea cumva în cale. ― Vă asigur că problema s-a rezolvat în decurs de câteva minute, rosti ea tăios. Pur și simplu am sărit din trăsură. ― Pot doar să-mi închipui cum trebuie să vă fi simțit, strivită de acea brută, cu mâinile lui pe trupul dumneavoastră feciorelnic, cu cămașa de noapte ridicată în talie, cu pantalonii lui desfăcuți, de bună seamă. ― Doamne, Dumnezeule, chiar cred că v-ați pierdut mințile. Amity se răsuci pe călcâie cu intenția fermă de a pleca, dar se ciocni de un trup mare și de neclintit. ― Benedict. Se opri zdruncinată. Pălărioara verde, pe care o purta pe o parte, se desprinse din ace. O, Doamne sfinte! Reuși să prindă riul înainte de a cădea pe jos. Nu te-am văzut, domnul meu. Trebuie să te furișezi în felul acesta? ― Cine era? vru Benedict să știe. Întrebarea pusă cu voce scăzută conținea o amenințare imposibil de ignorat. Amity își aranjă repede pălărioara și îl privi, dar Benedict își concentrase atenția asupra mulțimii din spatele ei. Când își răsuci capul, tânăra femeie îl văzu pe Arthur Kelbrook dispărând în aglomerație. ― Domnul Kelbrook? pufni ea cutremurându-se dezgustată. Un individ foarte dezagreabil, cu o imaginație de-a dreptul perversă. ― Și atunci de ce dracuʼ vorbeai cu el aici, în colț? Fu surprinsă de tonul lui. Oare Benedict era gelos? Nu, nici gând. Singura lui grijă era siguranța ei. Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Și îi era recunoscătoare. Foarte recunoscătoare.

― Să știi că mi-a fost prezentat așa cum se cuvine, iar începutul conversației noastre a fost nevinovat. Domnul Kelbrook și-a exprimat interesul profund pentru articolele mele de călătorie. Apoi însă, a început să-mi ceară detalii despre întâlnirea mea cu ucigașul. Când am refuzat să i le ofer s-a apucat să inventeze tot felul de scene scandaloase. Benedict îl lăsă în plata Domnului pe Kelbrook și o țintui cu o privire de oțel. ― Să inventeze? Ce dracuʼ vrei să spui cu asta? Amity își drese glasul. ― Cred că nutrea niște fantezii ascunse legate de atacul Mirelui asupra mea. ― Păi ai fost atacată. ― Domnul Kelbrook era fascinat de ideea că am fost atacată într-un mod mai intim, dacă mă înțelegi. Benedict păru nedumerit timp de o fracțiune de secundă. Apoi ochii i se aprinseră de o furie rece. ― Și-a imaginat că ai fost violată? Voia să-i descrii o astfel de scenă? ― Cam așa ceva, da. ― Ticălosul, mormăi el. Mânia înghețată din privirea lui o alarmă. ― L-am asigurat că nu a fost timp pentru așa ceva, se grăbi Amity să-l liniștească. I-am spus că am scăpat nevătămată. I-am declarat ritos că și-a pierdut mințile și eram gata să-l părăsesc atunci când ai apărut. ― O să mă ocup eu de el, promise Benedict cu aceeași voce suspect de calmă. În ciuda îngrijorării, Amity simți un val de căldură. Bărbatul acela era întradevăr hotărât să o apere. Era atât de obișnuită să se descurce singură, încât nu era prea sigură cum să reacționeze. ― Îți apreciez oferta, domnul meu. Dar este complet inutil să mai intervii.

― N-a fost o ofertă, replică el. ― Benedict, te rog să nu faci vreo imprudență, stărui ea. ― Nebun, murmură Benedict gânditor. Amity se încruntă. ― Excentric, fără îndoială, și blestemat să aibă o imaginație perversă, dar nu sunt convinsă că domnul Kelbrook poate fi etichetat drept nebun. Nu el este ucigașul, dacă la asta te gândeai. ― Ești sigură? ― Absolut. Totul este diferit la el: mâinile, statura, vocea, totul. ― Ai spus că părea să-și fi pierdut mințile. ― A fost o figură de stil. ― Logan și presa sunt convinși că Mirele este nebun, sublinie Benedict. ― Păi, în mod sigur nici un om zdravăn la minte n-ar omorî femei. Ce vrei să spui, domnul meu? ― Tocmai mi-a trecut prin minte că omitem un indiciu destul de evident. Dacă ucigașul e cu adevărat nebun, este destul de probabil ca unele persoane care îl cunosc bine – rudele apropiate, de pildă – să fie la curent cu purtarea lui neobișnuită. ― S-ar putea să ai dreptate, zise ea după un moment de reflecție. Dar știi cum e când în familie există o sămânță de nebunie. Oamenii ar face multe ca să ascundă acest lucru. Zvonurile despre nebunia moștenită de la o generație la alta pot distruge o familie de vază. Ceilalți membri ai societății nu le vor permite fiilor și fiicelor lor să-și asume riscul de a intra într-un clan ce poartă stigmatul bolii mintale. ― Pe de altă parte, excentricitățile și un comportament extrem de ciudat pot fi trecute cu vederea.

― Așa e, de multe ori manifestările nebuniei sunt puse pe seama simplei excentricități. Totuși, înclinația spre crimă cu sânge rece nu poate fi etichetată astfel, opină Amity. ― Dar o astfel de tendință nu poate fi numită nici nebunie, insistă Benedict. ― Tu cum i-ai spune? ― Bestialitate. Amity fu răscolită de amintirea scurtelor momente petrecute în trăsură cu ucigașul. Simțind o presiune în piept, își reaminti că trebuia să respire. Atinse instinctiv evantaiul. Se putea apăra singură. La naiba, o făcuse deja! Acum era în siguranță. Doar că monstrul o pândea încă afară, din umbră. ― Da, murmură în cele din urmă. Orice ar putea spune doctorii despre facultățile lui mintale, nu există nici o îndoială că în adâncul lui Mirele este diabolic. ― Nenorocitul va continua să ucidă până când va fi oprit. Este în natura animalului. Dintr-odată, Benedict se întrerupse. Nu cumva sora ta încearcă să ne atragă atenția? Amity se uită în jur și văzu că Humphrey Nash se alăturase micului grup de femei în care se afla și Penny. În acea clipă sora ei îi întâlni privirea și înclină imperceptibil din cap. ― Da, răspunse ea după ce trase adânc aer în piept. Cred că Penny încearcă să ne atragă atenția. ― Nash este acolo. ― Așa e. Humphrey urmări privirea lui Penny și când o văzu pe Amity afișă zâmbetul lui fermecător. Ea îi răspunse cu un surâs politicos. ― Cred că Nash ține din răsputeri să-ți fie prezentat, observă Benedict.

― Nu e nevoie. Domnul Nash și cu mine ne cunoaștem deja. Benedict păru că ar mai fi avut ceva de spus pe această temă, dar se abținu. O prinse de braț cu un gest ferm și posesiv și o conduse în partea cealaltă a încăperii. Când ajunseră la micul grup, văzură că Penny făcea uz de politețurile ei cu grația obișnuită. ― Iată-te, Amity. Făcu ochii mari. Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu pălăria ta? ― Pălăria mea? Amity ridică mâna să-și atingă riul drăguț. Este încă acolo. ― S-a desprins. Nu-i nimic, ne vom ocupa de ea mai târziu. Penny se întinse și îi luă pălăria de pe cap. Cred că îl cunoști pe domnul Nash? ― Ne-am cunoscut, zise Amity. Era mândră de aerul calm cu care rostise acele cuvinte. Mâna lui Benedict se strânse pe brațul ei ca și când ar fi fost pregătit să o îndepărteze de Humphrey dacă ar fi fost necesar. ― Amity, ce plăcere să te revăd, exclamă Humphrey. Ochii i se încălziră. Cât a trecut? Șase ani? ― Cum zboară timpul, nu-i așa? spuse Amity. Îi zâmbi liniștită. L-ați cunoscut pe logodnicul meu, domnul Stanbridge? ― Mă tem că nu. O parte din căldura ochilor lui Humphrey dispăru atunci când îi aruncă lui Benedict o privire scrutătoare. Stanbridge. ― Nash, replică inginerul. Humphrey se reîntoarse rapid la Amity. ― Mi-au plăcut foarte mult articolele dumitale din Flying Intelligencer. ― Mulțumesc. Trebuie să spun că fotografiile dumneavoastră sunt absolut splendide, ca întotdeauna. ― Sunt încântat să aflu că îți plac, mai ales că ai vizitat și dumneata locurile

acelea. Ești perfect în măsură să judeci calitatea imaginilor. ― Sunt impresionante. Acesta era adevărul, cugetă ea. Aveți talentul de a prinde esența specifică fiecărui peisaj: frumusețea deșertului, elementele artistice ale unui templu, priveliștea măreață din vârful unui munte. Domnule, munca dumeavoastră merge într-adevăr mult dincolo de simpla înregistrare a unei imagini. Sunteți un artist al aparatului de fotografiat. ― Mulțumesc, spuse Humphrey. Mi-ar plăcea foarte mult să discutăm pe marginea observațiilor noastre comune. Aș putea să te vizitez cândva în viitorul apropiat? ― Îmi pare rău că vă întrerup, zise Benedict. Își scoase ceasul de buzunar și deschise capacul de aur. Amity, cred că este timpul să plecăm. În seara aceasta mai avem o întâlnire. ― Ce întâlnire, domnul meu? mormăi ea încruntată. ― Probabil că am uitat să amintesc mai devreme, spuse el liniștit. Cu un unchi în vârstă. Vreau să-l cunoști. O să-ți dau amănunte în trăsură. Doamnă Marsden, sunteți gata de plecare? ― Da, sigur, spuse Penny, părând amuzată. Benedict își prinse logodnica de braț și se opri suficient de mult încât să-i arunce lui Humphrey o ultimă privire. ― Interesante fotografii, Nash. Ce tip de aparat folosiți? ― Ultimul model Presswood, răspunse Humphrey scurt. A fost modificat special de fabricant pentru a-mi satisface cererile. Sunteți și dumneavoastră fotograf? ― Subiectul prezintă un oarecare interes pentru mine, zise Benedict, după care se întoarse spre Amity și Penny. Sunteți gata, doamnelor? ― Da, bineînțeles, spuse Penny. Amity înclină din cap spre Humphrey. ― Bună seara.

― Bună seara, răspunse exploratorul, cu o licărire de interes în ochi. Benedict le conduse afară pe cele două doamne înainte ca discuția să mai continue. Amity era sigură că Penny se străduia să-și suprime zâmbetul, dar era prea supărată pe Benedict ca să-și întrebe pe sora ei ce i se părea atât de distractiv. Când ajunseră în vestibul, Amity și Penny își luară pelerinele, apoi ieșiră toți trei pe treptele din față. Noaptea de vară era răcoroasă, dar cel puțin nu ploua, își spuse Amity. Benedict vorbi puțin cu portarul, care trimise un valet să cheme trăsura. Pe când așteptau în tăcere, Amity îl privi pe Benedict. În lumina strălucitoare a lămpii de gaz, fața lui era umbrită într-un clarobscur cenușiu. ― Nici să nu te gândești să-mi spui că-l suspectezi pe domnul Nash de crimele acelea cumplite! îl preveni ea. ― E fotograf profesionist, sublinie Benedict. ― Crede-mă, aș fi știut dacă domnul Nash ar fi fost cel care m-a răpit, spuse Amity tăios. ― Sora mea are dreptate, interveni Penny cu voce scăzută. L-ar fi recunoscut pe domnul Nash dacă el ar fi fost bărbatul care a încercat să o răpească. Benedict o studie pe Amity cu o față de nepătruns. ― Atunci îl cunoști bine pe Nash? ― Ne-am întâlnit aici, la Londra, când aveam nouăsprezece ani. Dar la scurt timp după aceea a plecat să fotografieze monumentele din Egipt. Nu ne-am mai văzut în ultimii șase ani. Cu toate că meseriile noastre ne poartă prin lume, se pare că nu suntem niciodată în același loc în același timp. ― Dar acum nu mai e cazul, nu-i așa? Printr-o coincidență uimitoare s-a întâmplat să fiți amândoi în acest moment la Londra. Ea îi aruncă o privire furioasă.

― Ce naiba vrei să spui? ― Nash a ținut să te întâlnească seara asta pentru că vrea ceva de la tine. ― Da, știu. L-ai auzit. Vrea să ne împărtășim impresiile despre locurile în care am călătorit. ― Nu. Este un pretext, sunt sigur de asta. Penny zâmbi calm. ― Nu credeți că ați putea continua această discuție încântătoare altă dată? Poate când veți fi singuri? it că în anumite privințe este distractivă, dar ar fi de preferat s-o purtați în intimitate. Amity își reținu un suspin. ― Pentru Dumnezeu, Penny. Eu și domnul Stanbridge aveam o dispută asupra unui subiect complet neinteresant. Îmi cer scuze. ― Și eu îmi cer scuze, adăugă Benedict. Ca și când n-am avea lucruri mai importante de care să ne ocupăm. ― Sunt de acord, spuse Penny. Ah, uite că vine trăsura. ― Era și timpul, zise Benedict. Suntem deja în întârziere, iar circulația este destul de intensă. Amity ridică mirată din sprâncene. ― Chiar avem o întâlnire? Nu ai inventat-o drept scuză pentru a pleca mai devreme? ― Cu puțin timp în urmă am primit un mesaj de la unchiul meu. Vrea să stea de vorbă cu noi seara asta. ― Cu noi? Amity fu străbătută de un fior de entuziasm. Asta înseamnă că eu și Penny te însoțim? ― Nu, numai tu. Mai întâi o ducem pe Penny acasă.

― Dar de ce dorește unchiul tău să mă vadă? ― Încă nu știu, dar presupun că vrea să-i relatezi în detaliu experiența noastră de pe St. Clare și de la bordul Stelei Nordului. Amintirile mele din primele câteva zile ale călătoriei spre New York sunt destul de încețoșate. Pe deasupra, eu am stat închis în cabină ceva timp. Chiar dacă nu îți dai seama, s-ar putea să deții informații despre anumite evenimente pe care eu nu le cunosc. ― Înțeleg, spuse Amity. Probabil încearcă să-l identifice pe cel care a tras în tine. ― Își dorește foarte mult să afle cine este spionul rus care l-a ucis pe Alden Cork pe St. Clare, iar interesul meu în această privință e la fel de mare, după cum îți imaginezi. ― Nu sunt sigură că îl voi putea ajuta pe unchiul tău, dar promit să-mi dau toată silința. ― Excelent. Benedict își mută atenția asupra lui Penny, căreia îi spuse: O să vă ducem acasă, doamnă Marsden. Apoi eu și Amity vom merge mai departe spre casa unchiului meu. ― Foarte bine. Dar sper că nu veți continua cearta pe seama adevăratelor intenții ale domnului Nash. Zâmbetul lui Amity era menit să pară diafan și nepăsător. ― Nu vor mai fi alte discuții în contradictoriu pe marginea acelui subiect minor pentru că nu avem despre ce discuta. ― Nash dorește ceva, stărui Benedict. Ține minte cuvintele mele. ― Mă tem că va fi un drum lung până în Exton Street, oftă Penny.

În mod surprinzător, domni liniștea până când trăsura se opri în fața casei lui Penny. Amity fu surprinsă să vadă o birjă care aștepta în stradă. De-abia putea distinge silueta întunecată a pasagerului. Fu străbătută de un fior de alarmă.

― Este cineva aici. Nu-mi pot imagina cine ne-ar putea vizita la această oră târzie. ― Nici eu, spuse Penny. Benedict, care deschisese deja portiera, coborî pe trouar. Amity fu uluită să-l vadă scoțând un pistol de sub haină. Ar fi vrut să-l întrebe de când începuse să poarte armă, dar acum nu era momentul. ― O să mă ocup de individ, oricine ar fi, le anunță el. Intrați amândouă în casă și închideți ușa. ― Benedict, te rog să nu-l înfrunți singur, protestă Amity. Noaptea ar trebui să stea de pază un polițist. Lasă-l pe el să rezolve problema. ― În casă, repetă Benedict. V-aș fi foarte recunoscător dacă v-ați mișca mai repede. ― Are dreptate, afirmă Penny. Ieși prima din trăsură și porni pe trepte. Pe urmele ei, Amity vârî mâna sub pelerină și scoase evantaiul din . Cu toții priviră uimiți cum necunoscutul coborî din birjă și se apropie de ei. ― Domnule inspector Logan, spuse Penny. Zâmbi, evident ușurată. Ce bucurie să vă revedem! ― Bună seara, doamnă Marsden, domnișoară Doncaster. Logan privi spre arma din mâna lui Benedict. Nu veți avea nevoie de ea în această seară, domnule Stanbridge. Agentul Wiggins stă de pază în parcul de vizavi. ― Ce căutați aici la ora asta? Benedict își ascunse pistolul sub haină. Aveți noutăți? Logan scoase un plic din buzunarul interior. ― Am lista cu invitații de la balul familiei Channing. Ați avut dreptate, doamnă Marsden, adăugă el zâmbindu-i lui Penny. Am reușit să o obțin de la reporterul care se ocupă de știrile mondene la Flying Intelligencer. A fost o adevărată mină

de informații. O să țin minte pentru următoarele anchete. La lumina felinarului Amity nu putea fi sigură, dar i se păru că Penny se îmbujorase. ― Mă bucur că v-am putut fi de folos, domnule inspector. Nu vreți să intrați? Putem parcurge lista acum. Sora mea și domnul Stanbridge au altă întâlnire în seara aceasta. Nu-i așa, Amity? Amity își reveni rapid. ― Da, așa e. Îi surâse inspectorului. Voi fi prezentată uneia dintre rudele în vârstă ale domnului Stanbridge. ― Unchiul Cornelius se culcă foarte târziu, adăugă Benedict. ― Atunci ne vedem mai târziu, Amity, spuse Penny. Urcă treptele și scoase cheia, iar Logan o urmă în holul slab luminat. Ușa se închise. Amity îl privi pe Benedict. ― De când își vizitează inspectorii de la Scotland Yard martorii la ora zece seara ? ― Habar n-am, murmură el contemplând ușa închisă.

capitolul 10

― Crezi că Penny și inspectorul Logan o să găsească niște suspecți pe lista invitaților? întrebă Amity. Pe când o ajuta să urce în trăsură, Benedict își dădu seama că îi plăcea atingerea degetelor ei fine, înmănușate în dantelă, care se odiheau încrezătoare în mâna lui. ― Nimeni nu cunoaște încă răspunsul la această întrebare. După cum a subliniat și inspectorul, lista este doar un punct de pornire. Cu cât ne încheiem mai repede vizita la unchiul meu, cu atât mai repede ne putem întoarce aici să vedem ce au descoperit sora ta și Logan. Amity se strecură cu agilitate în cupeul întunecos. Când își stânse pelerina și poalele rochiei verzi ca să nu se împiedice, el îi zări pentru o clipă botinele cu tocuri înalte. Perspectiva de a fi singur cu ea în spațiul intim al trăsurii îi înfierbântă sângele. Suprimându-și anevoie dorința răscolitoare, îi spuse vizitiului: ― Ashwick Square, te rog. ― Am înțeles, domnule. Benedict se așeză în fața lui Amity și închise portiera. Lumina blândă a lămpilor din interior strălucea în părul tinerei femei, dând naștere unor umbre ademenitoare. Se întrebă dacă Amity își dădea seama cât de ispititor arăta așezată astfel, în penumbra caldă. Din păcate, îi aștepta o întrevedere lungă în Ashwick Square. În seara aceasta ar fi preferat altă destinație – orice altă destinație – cu condiția să-i fi oferit puțină intimitate cu Amity. Și un pat. Un pat ar fi fost extrem de util. Trecuse mult prea mult timp de la acel sărut de pe Steaua Nordului. Amintirea acelei îmbrățișări îl susținuse în ultimele câteva săptămâni. Dar acum, când era

din nou cu ea, amintirile nu mai erau de ajuns ca să-i înăbușe dorința arzătoare și nebunească. ― Amity, ți-am lipsit în aceste săptămâni? o întrebă. Trebuia să știe. Trebuia să știe dacă timpul petrecut împreună fusese important pentru ea, nu un flirt trecător. Își dădu seama că totul înghețase în el în așteptarea răspunsului. Ea îl privi tulburată. Benedict știu că o prinsese cu garda jos. ― Sigur că am fost îngrijorată dacă ești bine, spuse în cele din urmă. ― Tu mi-ai lipsit. Amity îl țintui cu privirea. În penumbră era imposibil să i se citească expresia feței. ― Ți-am lipsit? Asemenea ochilor, vocea ei era impenetrabilă. ― Cât am fost departe de tine m-am gândit adesea la timpul petrecut împreună pe vapor, mărturisi el. A fost o adevărată delectare. Bine, poate nu acele prime câteva zile când mă refăceam în urma rănii. Dar în afară de asta... ― Și eu cred că timpul petrecut împreună a fost foarte de plăcut, spuse ea repede. După ce am fost sigură că rana ta n-o să se infecteze, bineînțeles. ― Datorită ție mi-am revenit în urma rănii. N-am să uit niciodată acest lucru. Amity își încleștă mâinile înmănușate și îi aruncă o privire posacă. ― Aș vrea să nu mai spui asta. Serios, situația e și așa destul de gravă. Dacă nu ți-e cu supărare, aș prefera să nu adaugi sentimentul de recunoștință pe lista lucrurilor despre care trebuie să-mi fac griji. Oricum am destule. Izbucnirea ei îl uimi. ― Mă învinuiești pentru că-ți sunt recunoscător?

― Da. Nu. Of, nu contează. Își descleștă degetele și făcu un gest larg, menit să pună capăt disputei. Nu are rost să despicăm firul în patru. Deocamdată suntem prinși împreună în această încurcătură și trebuie să găsim o cale de ieșire. Se pare că ne-am făcut un obicei din a trece dintr-o situație complicată în alta, nu-i așa? adăugă ea oftând. ― Da. Amity își drese glasul, apoi spuse: ― Îmi cer scuze că te-am implicat în această logodnă temporară. A fost destul de generos din partea ta să mi-o propui, ca să nu mai vorbim de angajamentul de a mă apăra de Mire. Dacă simți că îmi datorezi și cel mai mic lucru pentru ajutorul de pe St. Clare – și subliniez că nu e nevoie –, atunci fii sigur că ți-ai plătit datoria. Presupunând că aveai o datorie. Lucru care nu este adevărat. Îl cuprinse mânia. Un fior rece îi strânse măruntaiele. Se aplecă în față și își puse ambele palme pe spătarul ei, imobilizând-o. ― Un lucru să-ți fie foarte clar. Nu doresc recunoștința ta, așa cum nici tu nu ți-o dorești pe a mea. Urmă un moment de tăcere uimită. Amity nu însă făcu nici o mișcare să se elibereze. În schimb, îl privi îndeaproape și apoi îi zâmbi vag. ― Ar fi cazul să nu ne mai mulțumim atâta pentru serviciile trecute și prezente, deoarece văd că asta nu face decât să ne enerveze și nu ne ajută cu nimic în investigația noastră. Emoțiile puternice îți întunecă întotdeauna rațiunea. Benedict se simți din nou înviorat. ― Sunt perfect de acord. Nu vom mai face declarații de recunoștință. Pe de altă parte, nu pot promite că nu voi mai simți unele emoții intense în ceea ce te privește. De exemplu, de fiecare dată când îmi amintesc acel sărut din ultima noapte pe vas, sunt incapabil să mă concentrez la altceva. ― Benedict, șopti ea cu răsuflarea tăiată. ― Te rog, spune-mi și tu că-ți amintești.

Buzele ei se întredeschiseră. Preț de o clipă fu incapabilă să vorbească, însă își reveni repede. Acest lucru nu-l surprinse pe Benedict. La urma urmei, asta era Amity. Nu-și pierdea cuvintele pentru multă vreme. ― Mă gândesc adesea. Dar nu am fost sigură că și tu te gândești din când în când la asta. ― Am retrăit acel sărut în fiecare zi și în fiecare noapte în ultima lună și jumătate. Și de fiecare dată când îmi aduc aminte, nu-mi doresc nimic mai mult decât să repet experiența. Ochii ei erau la fel de calzi și de senzuali ca nopțile tropicale din Caraibe. ― Nu am absolut nici o obiecție față de un al doilea sărut, murmură ea. ― Nici nu-ți pot spune cât am tânjit să te aud spunând asta. Cu mâinile încă sprijinite de spătar, se aplecă și își lipi gura de a ei. Amity își desfăcu puțin buzele și șopti: ― Benedict. El se așeză pe banchetă și, fără grabă, o trase în brațele sale. Amity se lăsă cu un oftat scurt, pe jumătate înăbușit, și cu o ardoare delicioasă, mult mai grăitoare decât cuvintele. Reacția ei îi arăta clar că nu uitase pasiunea care izbucnise între ei în acea ultimă noapte. ― Am fost atât de îngrijorată pentru tine în ultimele săptămâni, șopti ea cu gura lipită de a lui. El gemu. ― După cum s-a dovedit, eu sunt cel care trebuia să-și facă griji. Tot timpul petrecut departe de tine mi-am spus că cel puțin tu erai în siguranță aici, la Londra. Habar nu aveam. O sărută, savurând căldura și catifelarea gurii ei. Amity tremura ușor, dar nu din cauza frigului, constată el. Drept reacție, un fior de dorință îi străbătu trupul. Lumea și noaptea se condensară până când tot ce mai conta era ceea ce se

întâmpla în spațiul intim al realității din acea trăsură. Își dădu seama însă că nu dispuneau de un răgaz suficient. Din păcate, aveau să ajungă la destinație prea curând. ― Mi-aș dori să fim din nou pe Steaua Nordului, șopti Benedict cu gura pe gâtul ei. Aș da oricât să am o noapte întreagă împreună cu tine. ― Îmi lipsește mult libertatea pe care o simt atunci când călătoresc în străinătate, spuse ea trecându-și degetele prin părul lui. Jur, Londra este mai rea decât orice corset. Te strânge, te leagă și te ține captiv până când nu mai poți nici să respiri. ― Ai fost predestinată să umbli prin lume, nu să stai în închisoarea societății londoneze. ― Așa e, zise Amity, mulțumită că el o înțelegea. Chiar sunt o pasionată de călătorii. Nu-mi pot trăi viața după regulile înaltei societăți. Benedict inspiră parfumul ei unic, îmbătător, după care îi prinse ușor lobul urechii între dinți. Ea se agăță de umerii lui și îl sărută pe gât. Focul mocnit care arsese în el de săptămâni întregi izbucni din nou în flăcări. O sărută din nou, savurându-i gustul, și își strecură o mână sub pelerina ei. Își plimbă degetele nerăbdător, căutându-i rotunjimea dulce a sânului, dar tot ceea ce simți fu rigiditatea corsetului, asemenea unei armuri. ― La naiba, bombăni el. Nu purtai astfel de haine când erai la bordul vasului. ― Sigur că nu. Râse și își lipi fața de umărul lui. Când călătoresc port rochii practice. Oricum, croitoreasa surorii mele a insistat asupra corsetului la această rochie. ― Putea la fel de bine să se erijeze în însoțitoarea ta invizibilă. ― Croitoresele pot fi uimitor de tiranice, mai ales acelea care țin strict pasul cu moda. Au o reputație de apărat, și, după cum spune Penny, cine le înfruntă o face pe riscul său. ― Să știi că și croitorii pentru bărbați pot fi la fel de dictatoriali. Cred că nici unul dintre noi nu a fost făcut să trăiască după regulile înaltei societăți, murmură el cuprinzându-i fața în palme.

Dintr-odată, veselia dispăru din ochii ei. ― Cu toate acestea, se pare că tocmai ele ne leagă acum. Din pricina acelor reguli ești în situația de a fi logodit cu mine. ― Chestia cu regulile este că sunt făcute pentru a fi încălcate, spuse el zâmbind. Și foarte adesea chiar ele îți oferă mijloacele de a le conturna. ― Începi din nou să semeni a inginer. Ce vrei să spui cu asta? ― Mi-a trecut prin cap că tocmai regula care ne-a obligat să anunțăm logodna ne permite anumite libertăți de care altfel nu ne-am fi bucurat – cel puțin nu fără să plătim un preț considerabil. Chipul ei se destinse iarăși. ― Ca de exemplu? ― De exemplu, dacă nu am fi fost logodiți nu ai fi putut fi singură cu mine în această trăsură fără ca reputația ta să sufere serios. ― Înțeleg. În penumbra cupeului, Amity semăna cu o zână care, printr-un simplu gest, ar fi putut vrăji orice bărbat. Benedict îi atinse colțul gurii cu degetul mare și murmură cu glas răgușit: ― Cred că mi-ai făcut ceva. ― Ce ți-am făcut? ― Un descântec, o vrajă, zise el dezmierdându-i conturul feței. În ochii ei străluci veselia. ― Domnule Stanbridge, ești un om al timpurilor moderne, ești inginer. Fără îndoială, știi foarte bine că magia nu există. Totul poate fi explicat științific și matematic. ― Înainte de a te cunoaște aș fi fost de acord cu această afirmație. Dar acum nu mai sunt.

O sărută înainte ca ea să mai poată spune ceva. Când balansul trăsurii o făcu să se lipească și mai tare de el, simțurile lui fură aprinse de dorință. Se lăsă cuprins de flăcări până când nu se mai putu gândi la altceva decât la nevoia de a o avea pe Amity în cel mai primitiv mod. Tocmai găsise prima gaică de la corsajul rochiei când trăsura se opri brusc, aducându-i la realitate cu o forță dramatică. Benedict ridică perdeluța de la fereastră și își înăbuși un geamăt. ― Se pare că am ajuns. „Mult prea repede“, adăugă în gând. ― Doamne, Dumnezeule! Amity se desprinse de el ca și când atingerea lui ar fi ars-o. Unde ne era mintea? Avem ceva foarte important de făcut seara asta. Nu trebuia să ne permitem să ne lăsăm tulburați. El o privi buimăcit cum încerca să-și vină în fire. Arăta adorabil, își spuse. Hainele ei erau într-o dezordine încântătoare, și câteva șuvițe de păr i se desprinseseră din agrafe. Buzele pline și de curând sărutate îl ispiteau diavolește. Îi plăcea înfățișarea ei, dar cel mai mult îi plăcea gândul că el era bărbatul care o făcuse să aibă acea expresie întipărită pe față. ― Cum arată părul meu? întrebă Amity. Ridică o mână și, descoperind șuvițele rebele, încercă grăbită să le prindă la loc. O, Doamne, ce o să creadă unchiul tău? ― După cum îl cunosc eu pe unchiul Cornelius, este puțin probabil să observe ceva la părul tău. Singura chestiune care-l preocupă este prinderea spionului rus. Când Benedict deschise portiera, constată că felinarele de la ușa micii reședințe a lui Cornelius străluceau în ceață, dar nu prea luminau împrejurimile. Coborî din trăsură și se întoarse să o ajute pe Amity. Ea îi prinse mâna, își adună fustele și păși cu băgare de seamă pe trepte, apoi, trăgându-și pe cap gluga pelerinei, privi spre ferestrele întunecate. ― Nu pare să fie cineva acasă. ― Cornelius trăiește singur, dacă nu-l punem la socoteală pe bătrânul lui

majordom, Palmer. Nu s-a însurat niciodată. După cum ți-am spus, s-a dedicat complet muncii în slujba Coroanei. ― Mi-ai spus că este în vârstă. Poate că a adormit. ― Mă îndoiesc. Doarme foarte puțin și, de când a început afacerea aceasta cu arma solară, aproape că nu mai pune geană pe geană. În orice caz, ne așteaptă. Dacă l-a furat somnul nu se va supăra dacă îl trezim. De fapt, va fi supărat dacă plecăm fără să vorbim cu el. Ceața învăluia cartierul burghez, ai cărui locuitori se duseseră de mult la culcare. O senzație de nervozitate îi făcu lui Benedict pielea de găină. Cercetă împrejurimile, scrutând pâcla ca să se asigure că nu mai era nimeni pe aproape. Din întuneric nu se auzea nici un zgomot misterios de pași. Peisajul era încremenit într-o liniște ciudată. Cu toate acestea – sau poate tocmai din acest motiv – el se căută sub haină și scoase revolverul. ― Te rog să ne aștepți, îi ceru vizitiului. ― Am înțeles, domnule. Bărbatul se ghemui pe capră și scoase din buzunar o sticluță. ― Pe St. Clare nu purtai armă, remarcă Amity. ― Hai să spunem că mi-am învățat lecția pe insula aia blestemată. L-am luat din California. O conduse pe treptele de la intrare și ridică ciocănelul de bătut la ușă. Lovi de două ori. De pe hol nu se auzi zgomot de pași. Pe geamul de deasupra ușii nu se vedea lumină. Benedict lovi din nou cu ciocănelul, mai tare. În lumina difuză, pe chipul lui Amity, ascuns de glugă, se întipărise îngrijorarea. ― Ceva nu este în regulă, nu-i așa?

― Lucrurile nu sunt ca de obicei, asta e sigur. Fără un cuvânt, ea vârî mâna sub pelerină. Când o scoase, Benedict văzu că strângea evantaiul. Încercă clanța, dar ușa nu se deschise. ― Palmer este întotdeauna foarte grijuliu când trebuie să încuie seara. Am însă o cheie pe care mi-a dat-o Cornelius acum câțiva ani, zise el scoțând un inel cu chei din buzunarul hainei. ― Poate că ar trebui să chemi un polițist înainte de a intra, sugeră Amity. ― Crede-mă, unchiului meu nu i-ar plăcea deloc dacă am atrage atenția asupra acestei case. Vârî cheia în broască și deschise ușa. Holul de la intrare era plin de umbre. Nimic și nimeni nu tulbura întunericul. Cu arma pregătită, Benedict intră în hol și aprinse luminile. Nu se auzi nici un zgomot de pași care să se îndepărteze rapid. Nimeni nu răsări din umbră. Nimeni nu-i amenință din vârful scărilor. Porni înainte, aprinzând lămpile pe măsură ce se îndrepta către încăperea din capăt. Unchiul era în biroul său, zăcând nemișcat pe covor. Ușa seifului masiv din colț era deschisă. ― Cornelius! icni Benedict. Se lăsă într-un genunchi alături de bătrân și îi căută pulsul. Când îl găsi îl străbătu un val de ușurare.

capitolul 11

― Oricine ar fi, nemernicul a pus mâna pe însemnări, mormăi Cornelius atingând ușor bandajul pe care Amity tocmai i-l pusese pe cap. Îmi cer scuze pentru limbajul grosolan, domnișoară Doncaster. Mă tem că nu sunt în cea mai bună formă. ― Vă asigur că în călătoriile mele am auzit lucruri mult mai urâte, spuse Amity. În ceea ce privește starea dumneavoastră, nu putem decât să fim recunoscători că intrusul nu v-a omorât. Din fericire, rana pare destul de superficială, deși îmi închipui că nu așa simțiți. Cât despre sânge, mă tem că rănile la cap au tendința de a sângera din belșug, dar vă veți vindeca. Covorul s-ar putea să rămână însă pătat. Își examină opera, satisfăcută că făcuse tot posibilul pentru a curăța și dezinfecta rana cu resursele limitate pe care le dibuiseră prin casă. O spălase atent, apoi o badijonase cu ceea ce părea a fi un brandy foarte scump pe care Benedict îl găsise într-o carafă din preajmă. Ea și Cornelius erau singuri în birou. Benedict dispăruse afară, în grădină, ca să arunce o privire prin împrejurimi. Camera supraaglomerată mirosea a tutun vechi de pipă și a cărți legate în piele. ― Îți mulțumesc pentru că m-ai doftoricit, draga mea, spuse bătrânul. ― Cu mare plăcere. Pentru moment bandajul este în regulă, dar de dimineață ar trebui să chemați un doctor adevărat ca să arunce o privire asupra rănii. Presupun că știți un doctor priceput, cu vederi moderne în ceea ce privește importanța igienei. Acum trebuie să stați liniștit câteva zile. Mă îngrijorează mai mult comoția decât tăietura de la nivelul scalpului. ― Pentru o vreme, nu cred că o să am chef de ieșit în oraș. Cornelius o studie plin de curiozitate. Deci dumneata ești doamna care călătorește prin lume și i-a salvat viața nepotului meu pe acea insulă din Caraibe.

― Din întâmplare eram prin apropiere. Am făcut ce mi-a stat în puteri. ― Îți sunt îndatorat, draga mea. ― Nu fiți ridicol, domnule. Nu-mi datorați nimic. ― Ba da, îți datorez. În primul rând a fost vina mea că Benedict se afla pe acea insulă blestemată. Știam că nu are experiență în genul ăsta de treburi. E inginer, nu spion profesionist. ― Asta îmi repetă și el fără încetare, spuse ea zâmbind. ― Problema este că, dintre toți cunoscuții mei, el era singurul în care aveam încredere că putea să evalueze corect invenția lui Alden Cork. Și mă felicit pentru că l-am trimis pe el, deoarece nici unul dintre așa-zișii mei agenți profesioniști nu și-ar fi dat seama că adevăratul secret al armei este sistemul lui Foxcroft format din motorul solar și baterie. ― Dar acum însemnările lui Foxcroft au dispărut. Benedict și-a riscat viața degeaba. ― Mmm. Da. Interesant, nu? Amity îl fulgeră cu privirea. ― Domnule, cum puteți fi așa de nepăsător în privința furtului? Ușa bucătăriei se deschise și se închise. În timp ce intra în birou, Benedict își vârî arma în buzunarul hainei. ― Intrusul se pricepe de minune la deschis încuietori, spuse el. Ușa este numai puțin zgâriată. Se pare că a plecat în același fel în care a intrat, prin bucătărie. ― Probabil că a supravegheat casa, zise Cornelius. Știa că sunt singur. Asta era ziua liberă a lui Palmer. Miercurea se duce întotdeauna să o vadă pe fiica lui. Ia trenul și nu se întoarce până joi dimineața. ― Dacă spionul a aflat această adresă, atunci trebuie să presupunem că știe mult mai multe, nu numai despre arma solară, motorul și bateria lui Foxcroft, ci și despre legăturile tale cu reprezentanții guvernului.

― Probabil că intrusul este una și aceeași persoană care i-a furat lui Cork schițele și a încercat să te ucidă pe St. Clare, spuse Amity. Acum are și însemnările lui Foxcroft. E îngrozitor. Se lăsă o tăcere încordată. Cornelius și Benedict schimbară priviri între ei. Nu păreau însă alarmați, ci, din contră, extrem de satisfăcuți. Ea își puse mâinile în șolduri și îi scrută printre gene. ― Ce se întâmplă aici? Am impresia clară că întorsătura pe care au luat-o lucrurile nu vă îngrijorează prea mult. ― Ei bine, unchiule? Ai cerut ajutorul logodnicei mele în această chestiune. Mi se pare că nu ni-l poate acorda dacă nu îi oferi mai multe detalii. După o scurtă ezitare, Cornelius mormăi: ― Prea bine. Domnișoară Doncaster, motivul pentru care nu suntem excesiv de îngrijorați de pierderea însemnărilor este faptul că Benedict a avut ideea genială să înlocuim cele mai importante pagini, cele care conțin specificațiile și materialele necesare construcției motorului și bateriei. Amity medită asupra veștii. ― Foarte inteligent. Dar spionul nu-și va da seama că lipsesc tocmai paginile importante? ― Cu puțin noroc, nu, zise Benedict. Fratele meu este un arhitect foarte bun. Este extraordinar de talentat la desen. Planurile pe care le face pentru Stanbridge & Company sunt niște capodopere. ― O, înțeleg. Amity ridică din sprâncene. Vrei să spui că ai falsificat câteva pagini din însemnări? ― Foxcroft își ținea notițele într-un dosar. Pur și simplu am scos foile importante și am băgat altele în loc. Benedict zâmbi aprobator, apoi se uită la Corelius. Ți-am spus că e foarte deșteaptă. Bătrânul râse înfundat. Tresărind de durere, își duse mâna la cap.

― Te cred. Benedict se întoarse spre Amity. ― Fie vorba între noi, Richard și cu mine am reușit să falsificăm două pagini cu schițele motorului lui Foxcroft. Am folosit niște coli nefolosite din dosar. ― A fost un plan foarte inteligent, recunoscu Amity, acum mai destinsă. ― Ben are întotdeauna un plan, spuse amuzat Cornelius. ― Mi s-a părut necesar să iau măsuri de precauție suplimentare, ținând seama că, după cum bănuiește unchiul, în această afacere există un trădător aflat într-o poziție-cheie. ― Ai procedat corect, spuse Amity. Din curiozitate, se apropie de seif și se aplecă să se uite înăuntru. Era gol, cu excepția unui plic. ― Planul meu nu prevedea că o să fii rănit în cursul operațiunii, îi mărturisi Benedict unchiului său. Am presupus că, dacă cineva încerca să fure notițele, avea să aștepte momentul când tu și Palmer nu erați acasă. ― Nu te învinovăți, Ben. Important este că ai prevăzut tentativa de furt. Oricine ar fi spionul, acum știm sigur că are niște calități deosebite pentru meseria lui. Încuietoarea seifului este cel mai modern model disponibil. Amity privi peste umăr către Cornelius. ― Cum intenționați să prindeți hoțul? ― Ați înțeles greșit, domnișoară Doncaster. Nu am nici o intenție să arestez spionul. Vreau numai să-l identific. Când aflu cine este, mă pot folosi de el. ― Livrându-i informații false pe care să le dea mai departe rușilor, îi explică Benedict. ― E destul de logic. Dar cum îl veți identifica? ― Am o listă scurtă cu suspecți, domnișoară Doncaster, o informă Cornelius pe

un ton sumbru. În acest moment sunt toți supravegheați îndeaproape. Când unul dintre ei va face mișcarea de a le livra rușilor însemnările, o să aflu. Benedict îl privi cu atenție. ― Și dacă nu supravegheați pe cine trebuie? Mi-ai spus că nici unul dintre suspecți nu a lipsit din Londra în momentul în care am fost împușcat pe St. Clare. Cornelius bâjbâi după ochelari, și-i puse pe nas și o scrută pe Amity. ― Sper că domnișoara Doncaster mă va ajuta în această privință. Acum însă, din păcate, nu sunt în cea mai bună formă. Nici măcar nu-mi pot aminti toate întrebările pe care voiam să ți le pun, draga mea. Discuția trebuie să mai aștepte până când voi putea gândi mai clar. ― Oricând veți fi pregătit, voi fi bucuroasă să vă încredințez puținul pe care îl știu. Dar ce e cu scrisoarea din seif? Cornelius se încruntă. ― Nu am lăsat nici o scrisoare acolo. Amity luă plicul din dulapul de fier și citi numele scris pe el. ― Vă este adresată. ― Dă-mi-o să o văd, spuse repede bătrânul. ― Presupun că spărgătorul v-a lăsat un mesaj, zise Amity înmânându-i scrisoarea. Cornelius smulse foaia din plic și o apropie de ochi. ― Să fie al naibii, nu sunt în stare să deslușesc nici un cuvânt. Vederea mi-e încețoșată și mă doare capul. Citește-o tu, Ben. Benedict despături coala de hârtie și o citi în tăcere, apoi își ridică privirea. ― Se pare că spărgătorul nostru nu este deosebit de loial nici unui guvern. Își urmărește propriul interes. Are de gând să scoată un profit de pe urma muncii

din noaptea asta. ― Cum? întrebă Amity. ― Susține că dorește să ne restituie marfa. Contra unui preț, zise Benedict bătând cu degetul în scrisoare. ― Drăcia dracului, mârâi Cornelius. Și cât naibii vrea? ― Nu spune. Afirmă doar că vei fi at în scurt timp, și atunci ți se vor da detalii. În ciuda tuturor întâmplărilor prin care trecuse în acea noapte, Cornelius păru să se înveselească brusc. ― Măi, să fie. Asta simplifică mult lucrurile, nu-i așa? ― În ce mod? se interesă Amity. ― E imposibil ca un spion să dirijeze o tranzacție fără să iasă cel puțin parțial din umbră, o lămuri bătrânul. Iar când o va face, vom fi pregătiți.

capitolul 12

― Ce se va întâmpla în continuare? întrebă Amity. ― L-ai auzit pe unchiul meu, de acum înainte își va însărcina agenții să se ocupe de investigație, deși în mod sigur el va dori să stea de vorbă cu tine, spuse Benedict. Dar în prezent principala lui grijă este să întindă o capcană pentru a-l prinde pe hoțul misterios. Noi nu-l mai putem ajuta cu nimic. În schimb, asta ne permite să-i acordăm tot concursul lui Logan la ancheta vizându-l pe Mire. Trăsura se opri în fața casei din Exton Street. Amity privi pe fereastră și văzu că înăuntru luminile erau încă aprinse. ― Penny mă așteaptă. În mod sigur este curioasă să afle cum a decurs întâlnirea cu unchiul tău. ― Nu e nevoie să păstrezi secretul față de ea. Deja știe aproape la fel de multe ca noi despre această afacere de spionaj, spuse Benedict. Privi și el afară pe fereastra trăsurii, în direcția opusă, și păru satisfăcut. Iată-l și pe polițistul promis de Logan. Bun. Te duc înăuntru, după care trebuie să ne odihnim amândoi. Dechise portiera trăsurii și coborî. Amity își adună faldurile pelerinei și ale rochiei, apoi sări pe trotuar. Ușa casei se deschise exact când ea și Benedict începă să urce treptele. Doamna Houston își făcu apariția. Spre surprinderea lui Amity, era îmbrăcată în ținuta de zi, nu în cămașă de noapte și halat, și radia de bucurie. ― Am auzit trăsura și m-am gândit că trebuie să fiți dumeavoastră, domnișoară Amity. ― A fost amabil din partea dumneavoastră să mă așteptați, dar chiar nu era nevoie. ― Prostii. Ca și când m-aș fi putut duce la culcare cu un străin în casă. ― Poftim? Amity privi surprinsă în hol. Cine Dumnezeu ne-ar vizita la ora asta?

― Nu i-aș spune chiar o vizită de curtoazie. Doamna Houston chicoti și se retrase, ținând ușa deschisă. Este simpaticul inspector Logan. Se află în birou cu doamna Marsden. ― Logan mai este aici? întrebă Benedict. Ce bine. Vreau să vorbesc puțin cu el. ― Ce ciudat, își spuse Amity în barbă. Îi dădu pelerina și mănușile doamnei Houston. Benedict nu se deranjă să-și scoată haina. ― Nu rămân mult, o asigură pe menajeră. Amity se grăbi către birou, cu Bendict era pe urmele ei. Când intră, o văzu pe Penny așezată la masa de lucru. Logan era într-un fotoliu, simțindu-se în mod evident foarte relaxat. Cravata îi era slăbită la gât, și ținea în mână un pahar cu brandy. Zărindu-i pe nou-veniți, puse deoparte paharul și se ridică politicos. ― Mă bucur să vă văd, domnișoară Doncaster, spuse el, apoi înclină din cap spre Benedict. Domnule Stanbridge. Ne tot întrebam ce v-a reținut atât de mult. ― Amity, începusem să mă îngrijorez, exclamă Penny. Ați lipsit ore în șir! ― Lucrurile n-au mers așa cum anticipasem, zise Benedict. Privind spre foaia din fața lui Penny, o întrebă: Ați avut noroc cu lista de la balul familiei Channing? ― Inspectorul Logan și cu mine am scos numele câtorva gentlemeni care ar merita atenție pentru că, în mare, corespund descrierii făcute de Amity. Trebuie să recunosc însă că pe listă nu există nimeni cu adevărat nebun. Logan părea posomorât. ― După cum i-am spus doamnei Marsden, tipul de bărbat pe care îl urmărim nu iese în evidență din mulțime. Are capacitatea de a se disimula în peisaj. ― Un lup în blană de oaie, comentă Benedict. Inspectorul aprobă din cap.

― Exact acest lucru îl face atât de periculos. ― Mă temeam că nu vom reuși să-l descoperim prin simpla studiere a unei liste. În altă ordine de idei, v-am văzut omul care stă de pază în parc. ― Agentul Wiggins. Demn de toată încrederea. Va sta acolo până în zori. Doamna Houston a avut amabilitatea să-i trimită cafea și o brioșă mai devreme. Amity observă că în cămin ardea un foc slab. Pe lângă paharul pe jumătate plin pe care Logan îl pusese deoparte, mai era unul la fel pe biroul lui Penny. Totul era foarte plăcut, foarte confortabil, foarte interesant. Penny se încruntă brusc îngrijorată. ― A fost vreo problemă? ― E o poveste lungă, îi spuse sora ei. Îți promit că o să-ți spun totul. ― Este timpul să plec, zise Logan aruncând o privire la ceas. O să vă anunț de îndată ce apare ceva nou. Îi zâmbi lui Penny. Noapte bună, doamnă Marsden. Mulțumesc pentru brandy. ― Cu plăcere, domnule inspector. Vă mulțumesc pentru că mi-ați ținut companie. Benedict se foia în ușă. ― Logan, am o trăsură care mă așteaptă în stradă. Aș fi bucuros să te duc până acasă. Surpriza dură numai o fracțiune de secundă pe chipul lui Logan. ― Foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule Stanbridge, dar nu este nevoie. Sunt sigur că voi găsi una prin apropiere. ― Nu e nici un deranj. Putem analiza numele de pe lista cu invitați. Logan, părând satisfăcut că oferta de a fi dus cu trăsura însemna și o discuție despre caz, se relaxă. ― Foarte bine, atunci. Vă mulțumesc.

Benedict se întoarse spre Penny și Amity. ― Noapte bună, doamnelor. Vă voi vizita mâine. Cei doi bărbați dispărură pe hol. O clipă mai târziu, Amity auzi cum se închidea ușa de la intrare. ― Ce Dumnezeu s-a întâmplat seara asta? o întrebă sora ei, privind-o insistent. ― Însemnările pe care Benedict le-a adus din California au fost furate din seiful unchiului său. Intrusul l-a lovit în cap pe bietul Cornelius Stanbridge. Se duse la măsuța pe care se găsea carafa și își turnă un pahar sănătos cu băutură, apoi se adânci în fotoliul pe care tocmai îl părăsise Logan, își propti călcâiele pe pernă și luă o înghițitură de brandy. Îi făcu lui Penny un rezumat al întâmplărilor. ― Pe scurt, spărgătorul intenționează să-i vândă înapoi însemnările lui Cornelius Stanbridge, încheie ea. Bătrânul speră să-i întindă o capcană. ― Înțeleg. Penny o privi peste birou. Această afacere cu arma revoluționară și motorul solar provoacă un șir nesfârșit de probleme. ― Din fericire, acum este problema lui Cornelius Stanbridge. Când se va simți mai bine, o să-i dau puținele informații pe care le am despre pasagerii de la bordul Stelei Nordului, dar nu cred că îl mai pot ajuta cu altceva. A făcut rost de lista pasagerilor, deci are un punct de pornire, în caz că spionul se afla pe vas. Totuși, nu e sigur: la St. Clare acostează numeroase nave. ― Ce straniu că în ambele cazuri cercetăm liste cu nume, murmură Penny. ― Da. Amity mai luă o înghițitură de brandy, savurându-i căldura. Dar presupun că în orice anchetă criminală la asta se ajunge: o listă cu numele posibililor suspecți. Ținu paharul în lumina focului și studie modul în care flăcările transformau alcoolul în aur lichid. Despre asta discutați tu și inspectorul Logan acum câteva minute, când am sosit eu și Benedict? Despre suspecții de pe lista invitaților familiei Channing? ― În parte, da, replică Penny fără să clipească. Dar inspectorul era interesat mai

mult de scandalurile din jurul celorlalte victime ale Mirelui. I-am livrat câteva informații. ― I-ai fost de ajutor cu ceva? ― Am putut să-i confirm ceea ce știa deja, că toate cele patru femei ucise făceau parte din familii de vază care frecventau înalta societate și că fiecare tânără fusese implicată într-un scandal de natură romantică. Penny ezită. Oricum, discuția m-a făcut să devin conștientă de un lucru foarte important. Amity se opri cu paharul în aer. ― Zău? Care anume? ― Tu nu ai fi avut acces în acea lume selectă dacă eu nu m-aș fi măritat cu Nigel Marsden. Amity își coborî mâna brusc. ― Penny, pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să spui așa ceva! ― De ce nu? Penny se ridică în picioare și se duse în fața șemineului. Ăsta e adevărul. Asocierea numelui tău cu domnul Stanbridge ar fi trecut neobservată dacă nu ar fi existat legătura cu mine și cu numele Marsden. ― Doamne, Dumnezeule, nu e vina ta că am intrat în atenția Mirelui. Combinația dintre articolele mele din Flying Intelligencer și limba clevetitoare a cuiva a fost cea care l-a făcut pe ucigaș să mă remarce. ― Poate, dar dacă nu ai fi fost legată de familia Marsden prin intermediul meu, acel monstru îngrozitor nici nu te-ar fi băgat în seamă. ― Nu avem nici cea mai mică idee dacă e adevărat. Amity se ridică repede și veni alături de sora ei în fața focului. Nu-ți dau voie să te învinovățești pentru cele întâmplate. Avem de-a face cu un nebun. Astfel de creaturi au propria logică întortochiată. Probabil că mi-a văzut numele în ziare de multe ori. Când au apărut zvonurile despre mine după balul familiei Channing, s-a agățat de această informație ca pretext să-și concentreze atenția asupra mea. Asta e tot. ― Aș vrea din tot sufletul s-o cred.

Amity o prinse de umeri, o întoarse și o îmbrățișă. ― Trebuie s-o crezi, pentru că așa e. Nu vreau să te văd din nou deprimată, așa cum te-am găsit acum câteva săptămâni, când m-am întors. M-am bucurat enorm să te văd revenindu-ți din durere. Știu cât mult l-ai iubit pe frumosul tău Nigel. Dar ești sora mea, și te iubesc și eu la rândul meu. Vreau să fi fericită din nou, și știu că asta și-ar fi dorit și Nigel. ― Așa crezi? întrebă Penny pe un ton ciudat. Surprinsă, Amity o îndepărtă ușor și îi studie fața. ― Nigel te-a iubit profund. Nu și-ar fi dorit să-ți petreci restul vieții cramponându-te de amintirea lui. Ce Dumnezeu, Penny. Ești încă tânără, frumoasă și – știu că pare vulgar, dar e important – ești asigurată din punct de vedere financiar. Statutul de văduvă îți oferă o mare libertate. Ar trebui să te bucuri de viață. ― Cum să mă bucur de viață când știu că un ucigaș este pe urmele tale? Amity fu impresionată. ― O, da, păi... îți apreciez îngrijorarea, dar sunt sigură că domnul Stanbridge și acel bărbat foarte drăguț de la Scotland Yard... ― Inspectorul Logan. Numele lui este inspectorul Logan. ― Corect. Inspectorul Logan. Pare foarte competent. ― Într-adevăr. Din tonul surorii ei, Amity înțelese că se cuvenea să mai înfrumusețeze portretul inspectorului. ― Și inteligent, completă ea. ― Chiar așa. Este mare amator de teatru, să știi. ― Este și foarte atrăgător, adăugă Amity, ținându-și răsuflarea pe măsură ce se aventura în necunoscut.

Penny clipi de câteva ori, cu privirea ațintită asupra focului. ― Chiar crezi asta? ― Da. Nu în același fel ca domnul Stanbridge, bineînțeles, dar este un bărbat arătos. ― Îl găsești arătos pe domnul Stanbridge? se interesă Penny zâmbind gânditoare. Amity ezită, căutându-și cuvintele care să explice de ce Benedict o atrăgea. În cele din urmă, pe chip îi apăru un zâmbet. ― Domnul Stanbridge poate fi descris mai exact ca o forță a naturii. Dar asta nu prea are importanță. Ceea ce încerc să-ți spun este că implicarea domnului Stanbridge și a inspectorului Logan face ca prinderea ucigașului să nu fie decât o chestiune de timp. ― Sper să ai dreptate, murmură Penny desprinzându-se din îmbrățișare. Amity o studie atent. ― Te neliniștește faptul că îl consideri atrăgător pe inspectorul Logan? Penny nu răspunse, dar ridică o mână să-și șteargă lacrimile din ochi. ― Of, cerule! Amity o atinse ușor pe umăr. De ce plângi? Doar nu din pricină că domnul Logan este mai prejos de poziția ta socială! Îmi dau seama că majoritatea oamenilor din așa-zisa lume bună așa ar crede, dar eu te cunosc. Tu nu judeci oamenii după cum au avut norocul să se nască. ― Nu e vorba de asta. Penny trase aer în piept și clipi repede ca să-și înăbușe lacrimile, apoi continuă: Sunt sigură totuși că domnul Logan se simte stânjenit de diferența dintre situația noastră materială și socială. Mă îndoiesc că ar visa vreodată să se apropie de mine mai mult decât în mod profesional și respectuos. Amity medită asupra atmosferei de intimitate pe care ea și Benedict o întrerupseseră cu puțin timp în urmă. ― Ceva îmi spune că inspectorul Logan ar putea fi convins să se gândească la o

relație mai apropiată cu tine dacă ar fi încurajat corespunzător. ― Nu, sunt sigură că nu și-ar închipui niciodată ceva de felul acesta, replică vehement sora ei. Firea și comportamentul lui sunt cât se poate de cuviincioase. ― Hmm. Te rog să nu-mi spui că este însurat, zise Amity, care nu-și amintea să fi văzut vreun inel pe mâna lui stângă. ― Nu. Mi-a spus că a fost logodit odată, dar logodnica lui și familia ei au tras concluzia că merita mai mult decât să se mărite cu un polițist. ― Păi, în cazul ăsta, nu văd absolut nici un motiv pentru care nu te-ai simți liberă să experimentezi orice sentiment romantic care ar putea lua naștere între voi doi. În ochii lui Penny licări o speranță timidă care se spulberă aproape imediat. ― Sunt în doliu de numai șase luni. Lumea bună, ca să nu mai vorbim de rudele mele, ar fi oripilată dacă aș abandona atât de repede hainele cernite. ― Chiar îți pasă ce crede lumea? ― Odinioară îmi păsa, da. Penny își încleștă pumnul și adăugă: Dar acum nu îmi mai pasă. ― Cât despre rudele tale, iartă-mă, dar am impresia că nu ții la ele peste măsură – și nici ele la tine. ― Nu au fost niciodată de acord cu această căsătorie. Au dorit ca Nigel să se însoare cu moștenitoarea unei mari averi. Cu siguranță între noi nu a fost nici un fel de afecțiune. Cred că într-un fel ei mă învinuiesc de moartea lui. ― E ridicol, pufni Amity. Nigel și-a rupt gâtul sărind peste un gard. Cum ar putea cineva să dea vina pe tine pentru asta? Gura lui Penny se arcui într-un zâmbet trist. ― Nu-mi cunoști rudele. ― Mai curând, ceea ce îi deranjează este faptul că te-ai ales cu atât de mulți bani

din averea lui Nigel. ― Ai dreptate. ― Din câte îmi amintesc, mai avea doi frați, o soră și o avere imensă. N-ar trebui să te invidieze pentru banii și casa pe care le-ai moștenit de la soțul tău. ― Îți apreciez ajutorul mai mult decât îți poți închipui. A fost foarte pustiu aici fără tine în lunile cât ai fost plecată din țară. ― Nu pot decât să-mi imaginez cât de mult îți lipsește dragul tău Nigel. Penny trase adânc aer în piept, apoi îi dădu drumul încet. ― Nu, în realitate nu-mi lipsește deloc. Sper că ticălosul arde în focurile iadului. Amity o privi mirată. ― Îmi pare rău, cred că nu înțeleg. Ce ai spus? ― Am crezut că era dragostea vieții mele. Dar Nigel Marsden s-a dovedit a fi un monstru. ― Poftim? ― Plănuiam să-l părăsesc atunci când, absolut convenabil, și-a frânt gâtul. ― Dumnezeule mare, Penny. Nu... nu știu ce să spun. Sunt uluită. Penny închise ochii pentru o clipă. Când îi deschise din nou, Amity văzu în ei amintirea durerii, fricii și a furiei. ― La început am crezut că este peste măsură de protector, zise Penny pe un ton jos, aproape detașat. În primele câteva luni am fost măgulită. Mi-am spus că mă iubea atât de mult, încât voia să aibă mare grijă de mine. Dar treptat a șters orice fărâmă din viața mea trecută: prietenii mei, micile mele plăceri precum teatrul și plimbările la țară. ― Nu ai făcut nici măcar o aluzie în scrisorile tale, îngăimă Amity șocată. ― Bineînțeles că nu. El insista să-mi citească fiecare scrisoare către tine înainte

de a fi expediată. Te ura. Spunea că ai o influență proastă asupra mea. Spunea același lucru despre toți prietenii mei. Întotdeauna le găsea cusururi celor cu care eram obișnuită să am o relație. După trei luni, singurii vizitatori pe care mi se îngăduia să-i primesc erau îngrozitoarea lui mamă și sora lui. Mă bătea pentru simplul fapt că un bărbat îmi adresase cuvântul. Pretindea că încercam să-i seduc prietenii. ― Nu știu ce să spun, murmură Amity. Sunt mai mult decât îngrozită. Tata ar fi fost atât de supărat... ― Nu a trecut mult timp și m-am trezit singură în casă toată ziua și majoritatea nopților, numai cu servitorii. Nu puteam avea încredere în nici unul din ei. Știam că Nigel îi întreba ce făceam în lipsa lui, dacă plecasem în oraș sau primisem oaspeți. ― L-aș omorî dacă n-ar fi deja mort. ― M-am gândit serios să-l otrăvesc, dar mi-a fost teamă că o să dau greș, caz în care m-ar fi ucis el pe mine. Bineînțeles că nu-mi dădea un ban, dar în casă erau peste tot lucruri de valoare. Aveam de gând să iau câteva, să le amanetez și să-mi cumpăr un bilet de vapor pentru New York. Plănuiam să-ți telegrafiez de îndată ce aș fi fost liberă și să-ți cer o întâlnire. ― De ce nu ai trimis după mine? Aș fi venit imediat. ― Mi-a fost frică de ce ar fi putut să-ți facă dacă ai fi venit să stai cu noi. Ți-am zis, te ura. Cred că în sinea lui te considera o amenințare. Dar faptul că te știam în lumea largă – liberă – m-a susținut să nu mă scufund în abis. Mi-am spus că, dacă pur și simplu aș fi putut să evadez din casă și să dispar, aș fi reușit să dau de tine după aceea. Ochii lui Amity erau încețoșați de lacrimi. ― Penny, micuța și frumoasa mea surioară. Când mă gândesc prin ce trebuie să fi trecut. Atât de singură! Nu e de mirare că ai vândut căsoaia aceea și ai concediat tot personalul. Ha! Îmi imaginez că a fost o lovitură pentru adunătura aia. Sper că i-ai expediat fără nici o recomandare. ― Exact așa am făcut. Penny îi adresă un zâmbet timid. Trebuie să recunosc, am simțit o anumită plăcere când le-am spus că nu mai am nevoie de serviciile lor.

― Acum înțeleg de ce nu ești în relații bune cu familia lui Nigel. ― Ca să fiu sinceră, nu sunt sigură că ei cunoșteau cu exactitate situația. De față cu mama lui, Nigel se dădea în spectacol, făcând pe soțul atent cu atâta convingere, încât cred că soacra mea era geloasă pe mine. După moartea lui a încercat să mă convingă să-l las pe avocatul familiei să se ocupe de finanțele mele. ― Dar, evident, nu puteai avea încredere că avea să-ți apere interesele. ― Categoric nu. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut după deschiderea testamentului a fost să-l concediez pe avocatul lui Nigel și să-l angajez pe domnul Burton ca al averii pe care am moștenit-o. ― Burton s-a ocupat de afacerile tatei, iar acum de ale mele, zise Amity. Te poți bizui pe el. A îmbătrânit și practic s-a retras, dar fiul lui i-a preluat cabinetul și se descurcă foarte bine. ― În perioada asta mi-e greu să mă încred în altcineva, cu excepția ta, mărturisi Penny oftând. ― Ți-ai recăpătat viața. Sunt uimită de tăria și curajul tău. Ești un model, Penny, un bun exemplu de femeie modernă și independentă. ― Ferească sfântul, nu sunt un exemplu strălucit. Am fost o proastă să cred întro iubire ca-n povești. Tu ești cea care a pornit să vadă lumea, iar acum urmează să publici un ghid de călătorie pentru alte femei cutezătoare. Tu ești exemplul strălucit al femeii moderne, nu eu. ― Nu sunt de acord, spuse Amity cu blândețe. Ceea ce am făcut eu nu cere o tărie deosebită de caracter, ci doar o curiozitate profundă. Dar hai să nu ne certăm care dintre noi este o femeie mai modernă. Îmi pare atât de rău că nu am știut de chinurile la care ai fost supusă în căsnicie... ― Nu ai știut pentru că nu puteam risca să-ți spun. Mă temeam că, dacă Nigel ar fi aflat că ți-am mărturisit, m-ar fi omorât, și poate și pe tine când ai fi apărut să mă salvezi. Penny zâmbi. Lucru pe care știu că l-ai fi făcut. Amity, cutremurându-se, o luă în brațe.

― Mă înfurie gândul că dacă te-ar fi omorât, probabil că ar fi scăpat de acuzația de crimă. Ar fi îndrugat o poveste despre cum ai căzut pe scări sau altă asemenea prostie. ― Iar bogata lui familie l-ar fi protejat de orice anchetă a poliției pe care ai fi încercat să o declanșezi. Amity medită o clipă asupra acestui lucru, apoi spuse: ― Exact așa cum, foarte probabil, cineva din înalta societate ascunde identitatea Mirelui.

capitolul 13

― Domnișoară Amity, fotograful acela faimos dorește să vă vadă. Doamna Houston, ușor îmbujorată, se foia în ușa biroului. Domnul Nash, gentlemanul care călătorește în jurul lumii și face poze cu monumente ciudate, elefanți și alte chestii din astea. ― Domnul Nash e aici și dorește să mă vadă? Amity puse deoparte lista invitaților pe care o studia. Auzise un murmur slab de voci dinspre holul de la intrare, dar bănuise că vizitatorul era inspectorul Logan. Încurcată, i se adresă lui Penny: A spus că vrea să discutăm în particular, însă nu mi-am închipuit niciodată că poate să ne facă o vizită. Penny puse condeiul la loc în . Pe față îi apăru o expresie de îngrijorare. ― Mă întreb ce dorește. ― L-ai auzit aseară la recepție. Dorește să împărtășim impresiile pe care ni le-au făcut diverse destinații pe care le-am vizitat amândoi. Doamna Huston își coborî vocea pe un ton conspirativ. ― Trebuie să recunosc că este un gentleman foarte arătos. ― Și eu am crezut cândva acest lucru, doamnă Houston. Te rog să-l poftești în salon. Vin și eu într-o clipă. ― Prea bine, domnișoară Amity. Pe când menajera se întorcea în hol, Amity se grăbi spre oglinda suflată cu aur care atârna pe perete și își prinse câteva șuvițe rebele de păr. ― Mă bucur atât de mult că în dimineața asta mi-am pus una dintre rochiile cele noi, murmură ea. Penny studie rochia vărgată cu un ochi atent.

― Este foarte potrivită. Dar am avut impresia că ai ales-o pentru că înainte de prânz îl așteptăm pe domnul Stanbridge. ― E drept. Nu că domnul Stanbridge ar avea obiceiul să acorde vreo atenție rochiei unei doamne. ― Nu fi atât de sigură de asta. Amity se întoarse și zâmbi trist. ― Domnul Stanbridge are multe calități irabile, dar conform experienței mele este complet orb la tot ce ține de mod. Vrei să vii și tu în salon? ― Tu vrei să vin? o întrebă Penny cercetând-o cu o expresie vicleană. Amity cumpăni o clipă situația, apoi răspunse: ― Probabil că o să fie mai deschis în privința motivelor vizitei lui dacă suntem numai noi doi. ― Așa este. Nu-mi pot scoate din minte ce a spus domnul Stanbridge aseară. Era convins că domnul Humphrey Nash dorește ceva de la tine. ― Problema e că nu-mi dau seama ce-ar putea fi. ― Poate îți va spune că a făcut o greșeală cu ani în urmă, când te-a părăsit pentru a călători prin lume. ― Ar fi deosebit de flatant, trebuie să recunosc. Zâmbind, Amity adăugă: Deși nu sunt genul de om răzbunător. ― Bineînțeles că nu, spuse Penny râzând. Peste câteva secunde, veselia i se stinse. Poate că ar trebui să te însoțesc. ― Îți apreciez grija, dar nu trebuie să-ți faci probleme pentru mine. Un lucru este sigur, domnul Nash nu-mi poate frânge inima din nou – presupunând că asta s-a întâmplat când aveam nouăsprezece ani. Cred că mi-am revenit destul de bine. ― Sunt conștientă de asta, dar tu ești singura din familie care mi-a mai rămas pe lume. E cât se poate de normal să vreau să te protejez.

Amity străbătu încăperea și atinse mâna surorii sale. ― Iar tu ești singura familie pe care o am. O să avem grijă una de alta. Penny, no să te mai las niciodată singură. Jur. ― E foarte frumos din partea ta, însă ai fost născută pentru o viață de călătorii și aventuri. Nici nu mi-ar trece prin cap să te țin legată de Londra. ― Am vorbit serios! replică ferm Amity. Nu te mai las singură. Dar despre viitorul nostru o să discutăm altă dată. Acum trebuie să văd dacă domnul Nash își dorește într-adevăr ceva mai mult decât o discuție însuflețită despre monumente antice și ținuturi străine. Își adună fustele și o luă pe hol către ușa salonului. Humphrey, care stătea în fața ferestrei și privea micul parc de vizavi, se întoarse atunci când o auzi apropiinduse. Surâsul lui era cald și prietenos. La fel îi erau și ochii. Amity se gândi că era la fel de frumos și de fermecător pe cât fusese și în ajun. Vizitatorul traversă încăperea și se aplecă adânc deasupra mâinii ei. ― Amity, îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai primit astăzi. ― Recunosc, sunt destul de surprinsă de această vizită. Își retrase mâna și îi arătă un scaun. Nu vreți să luați loc? ― Mulțumesc. Humphrey se așeză pe un scaun în timp ce doamna Houston punea tava cu ceai pe măsuță. ― Să torn, domnișoară Amity? întrebă ea. ― Mă ocup eu de ceai, îi răspunse tânăra cu răceală. Hotărî că nu era momentul să-i spună că nu comandase nimeni ceai. Menajera făcuse doar ceea ce se aștepta de la ea. Doamna Houston se retrase, dar lăsă ușa deschisă. Amity luă ceainicul, turnă o ceașcă cu ceai și i-o dădu pe o farfurioară lui Humphrey. Acesta o luă cu o eleganță politicoasă.

― Înainte de a începe, vreau să te întreb dacă poliția a făcut vreun progres în privința descoperirii monstrului care te-a atacat. ― Mi s-a spus că este căutat zi și noapte. ― Faptul că trupul lui nu a fost găsit este mai degrabă un semn rău, nu crezi? Humphrey sorbi din ceai și puse ceașca jos. Sugerează că este posibil să fi supraviețuit. Amity se întrebă dacă conversația nu era pe cale să ia o întorsătură neplăcută, așa cum se întâmplase cu Arthur Kelbrook. Nu voia să-l desfete pe Humphrey cu amănunte despre evadarea ei din trăsura ucigașului. ― Este o posibilitate evidentă, spuse ea. Dar sunt sigură că este numai o chestiune de timp până când poliția îl va găsi, viu sau mort. ― Sper asta din toată inima. Este trist să știi că o femeie respectabilă, care a călătorit în siguranță în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, nu poate merge pe străzile Londrei, ziua în amiaza mare, fără să fie atacată. ― Într-adevăr. Humphrey zâmbi aprobator. ― Dar cu siguranță Mirele și-a ales greșit victima atunci când te-a atacat. Draga mea, te felicit pentru evadarea nemaipomenită. Acel „draga mea“ o făcu să scrâșnească din dinți. Nu era deloc îndreptățit să-i vorbească într-un mod atât de familiar. Dar nu avea de gând să-l dea afară din casă până când nu afla de ce venise să o vadă. ― Mulțumesc, răspunse în schimb. Și eu am fost destul bucuroasă că am reușit să scap, mai ales când te gândești la alternativă. Dacă nu vă supărați, domnul meu, acum aș cam vrea să discutăm altă chestiune – orice altă chestiune. Humphrey păru întristat. ― Ce lipsă de sensibilitate din partea mea! Jur că nu am vrut să aduc vorba despre un subiect atât de tulburător. Am intenționat doar să-mi exprim marea irație pentru îndrăzneala și curajul dumitale. Ca să fiu sincer însă, am venit

astăzi aici pentru un cu totul alt motiv. ― Aseară mi-ați spus că doreați să ne împărtășim observațiile cu privire la diverse regiuni din străinătate. ― De fapt, doream să facem mai mult decât un schimb de observații. Humphrey luă o prăjiturică de pe tavă și mușcă din ea. Cred că ți-am mărturisit deja cât îți ir talentul literar. Textele scrise pentru Flying Intelligencer sunt absolut remarcabile. Mi s-a spus că cititorii așteaptă fiecare articol cu aceeași nerăbdare cu care așteaptă următorul episod al unui foileton de senzație. ― Sunt foarte bucuroasă că micile mele creații îi atrag pe cititori, zise ea roșind. ― În număr destul de mare, din câte înțeleg. Talentele mele, oricare ar fi acestea, se rezumă la domeniul fotografiei. Modestia lui, care nu-i stătea în caracter, o amuza. ― Sunteți un maestru al aparatului de fotografiat, domnule, îi spuse ea entuziastă. După cum prea bine știți. Aș mai adăuga și că sunteți un vorbitor foarte captivant. Din păcate, foarte mulți dintre cei care țin prelegeri despre explorările și călătoriile lor au darul de a-și adormi ascultătorii, dar seara trecută publicul vă sorbea fiecare cuvânt. ― Mulțumesc. În ochii lui Humphrey apăru o licărire hotărâtă. Calitățile noastre par să se completeze reciproc, nu crezi? Acum intrau în miezul problemei, își spuse Amity. ― Păi, nu m-am gândit la asta până acum, însă observația pare plauzibilă. Cu siguranță fotografiile dumneavoastră vorbesc de la sine. ― Dar dumneata te adresezi unui public mai larg, deoarece articolele apar într-o revistă de mare tiraj și pot fi citite de toată lumea. O să intru direct în subiect. Lam vizitat de curând pe gentlemanul care urmează să-ți publice cartea. Undeva, departe, începu să sune slab un clopoțel de alarmă. Își permisese să se lase influențată de Benedict și Penny, gândi ea. Cu toate acestea, în cele din urmă și intuiția ei fusese la înălțime.

― V-ați întâlnit cu domnul Galbraith? Se simțea ca și când ar fi pășit pe nisipuri mișcătoare. ― Da. Ochii lui Humphrey se aprinseră de entuziasm. Mi-a spus o mulțime de lucruri despre ghidul de călătorie pentru doamne. Pare convins că o să se vândă foarte bine. ― Domnul Galbraith m-a încurajat foarte mult, zise Amity luând ceainicul. Acum fac ultimele retușuri la manuscris. ― Mi-a trecut prin minte că volumul s-ar vinde în mult mai multe exemplare dacă noi doi am colabora. Pe stradă se opri o birjă. Amity se uită instinctiv pe fereastră și îl văzu pe Benedict coborând din ea. Tulburată, lăsă jos ceainicul atât de brusc, încât porțelanul răsună pe tava de argint. ― Îmi pare rău, ce ați spus adineauri? îl întrebă, sperând că poate nu auzise bine. Humphrey îi adresă un zâmbet de învingător. ― Ți-am sugerat pur și simplu ca noi doi să colaborăm la ghidul tău de călătorie. ― Nu pricep. Aproape am terminat manuscrisul. N-a mai rămas nimic pentru care să colaborăm. ― Asta e o veste minunată. Înseamnă că nu mai trebuie decât să adăugăm numele meu pe prima pagină. ― Numele dumneavoastră? Îl privea fix. Dar este un ghid pentru doamnele care călătoresc în străinătate. Nu pentru domni. ― Înțeleg acest lucru. Dar gândește-te cât de multă autoritate ar căpăta ghidul dacă ar apărea și numele meu pe copertă. ― Domnule Nash, știu prea bine că numele dumneavoastră are multă greutate în anumite domenii, dar nu dumneavoastră ați scris cartea, răbufni Amity mânioasă. Eu am scris-o.

În această clipă Benedict era pe ultima treaptă. Se auzi prima lovitură a ciocănelului de la intrare. Prin ușa deschisă a salonului Amity, o văzu pe doamna Houston grăbindu-se să răspundă. ― Ai văzut câte doamne erau în public aseară, insistă Humphrey. Nu vreau să par vanitos, dar mă pricep la femei. Imaginează-ți cum ar fi fost să țin o serie de conferințe ca aceea, cu scopul de a populariza Ghidul femeilor care călătoresc în lume. Am putea face astfel încât cartea să se vândă la ieșire împreună cu fotografiile mele. Conferințele ar crește spectaculos vânzările, sunt sigur. Amity, împreună am putea face o grămadă de bani. Doamna Houston deschise ușa de la intrare. ― Domnule Stanbridge, spuse ea veselă. Ce plăcere să vă revedem! Amity țâșni în picioare. ― Nu sunt interesată de propunerea dumneavoastră, domnule Nash. Chiar nu mai am nimic să vă spun. Vă sugerez să plecați imediat. Benedict păși în încăpere. Ochii lui erau la fel de cruzi precum cei ai unui cerber. ― Ce fel de propunere îi faceți mai exact logodnicei mele, domnule Nash? Humphrey se ridică speriat de pe scaun. ― Nu de genul celei la care este clar că vă gândiți, domnule Stanbridge. A fost o propunere de afaceri, nimic mai mult. ― Numiți asta o propunere de afaceri? întrebă Amity. Cum îndrăzniți? Benedict nu-și luă privirea de la Humphrey. Acesta se îndreptă spre ușă, dovedind o iuțeală neobișnuită. Benedict se așeză în calea lui. Penny, care tocmai apăruse în prag, își duse mâna la gât. În ochii ei aproape că se putea citi panica. Amity își dădu seama seama tardiv că situația era pe cale să scape de sub control.

― Este în regulă, Benedict, rosti ea ferm. Te rog să-i permiți domnului Nash să plece. Te asigur că problema este rezolvată. Nu e nevoie de violență. În mod sigur n-am să permit vreo luptă cu pumnii în această casă. M-am exprimat clar? O clipă, Benedict rămase nemișcat. Amity își ținu răsuflarea. Fără tragere de inimă, logodnicul ei se urni din calea lui Humphrey. Acesta se grăbi să iasă în hol, unde doamna Houston îi dădu haina și mănușile. Câteva clipe mai târziu, ușa de la intrare se închise. Penny, consternată, se holba la Amity. ― Ce s-a întâmplat? ― E clar că Nash i-a făcut surorii dumneavoastră o propunere de afaceri, spuse Benedict încruntat. ― N-ar îndrăzni, șopti Penny. Știe că este logodită cu dumneavoastră. ― O să stau de vorbă cu el între patru ochi. ― Nu, n-ai s-o faci, interveni Amity. Ți-am spus, am rezolvat problema. ― Te-a insultat cu propunerea lui, zise Benedict cu ochii încă arzând de furie. Amity strâmbă din nas. ― Din alt punct de vedere, a fost de fapt un soi de compliment. ― Cum poți spune așa ceva? murmură Penny. Domnul Stanbridge are dreptate. Cu cincizeci de ani în urmă, o asemenea insultă ar fi dus la un duel în zori. ― În zilele noastre, astfel de probleme se pot aranja în alte moduri, spuse Benedict. ― Of, pentru numele lui Dumnezeu, nu e nevoie să faceți o dramă din asta! le strigă Amity desfăcându-și larg brațele. Propunerea domnului Nash a fost evident de natură financiară. Voia să-l accept drept coautor la cartea mea. Și chiar dacă nu mi-a spus-o în mod direct, am impresia că numele lui ar fi trebuit să fie primul.

Penny tresări. În ochii ei licări înțelegerea și ceva ce ar fi putut trece drept amuzament. ― Măi, să fie. Bietul om habar n-avea în ce se bagă, nu-i așa? Amity își împreună mâinile la spate și începu să măsoare salonul cu pasul. ― Părea să-și închipuie că ghidul meu s-ar vinde mai repede dacă publicul ar crede că a avut și el o contribuție la scrierea lui. ― Asta era propunerea? zise Benedict încruntat. Voia să-l treci drept coautor? ― Exact. Amity se opri. Acum înțelegi de ce eram așa supărată. ― Păi cum să nu fii? bombăni Penny. Într-adevăr voia să profite de tine. Să profite financiar. ― O fi el un fotograf excelent și un vorbitor captivant, dar în scris nu poate lega două sau mai multe propoziții interesante. Oftând, Amity recunoscu: Ai avut dreptate, Benedict. Domnul Nash a avut un motiv ascuns pentru care a dorit să mă viziteze astăzi.

capitolul 14

― Sunt foarte impresionat de talentele dumneavoastră de detectiv, doamnă Marsden. Inspectorul Logan lăsă în jos foile pe care le studiase și o privi cu simpatie. Mi-aș dori să am în echipa mea mai mulți oameni ca dumneavoastră. Amity zâmbi mândră. ― Ești extraordinară, Penny. Ai reușit să ne dai informații despre fiecare gentleman dintre cei prezenți la balul Channing care se apropie de descrierea pe care i-am făcut-o ucigașului. Ai descoperit până și cine fumează trabuc. Erau reuniți în salon. Logan sosise la scurt timp după Benedict. Cei doi bărbați se apucaseră imediat să studieze lista invitaților cu adnotările lui Penny. ― Excelentă treabă, doamnă Marsden, spuse Benedict de la fereastră. Lista ar trebui să restrângă aria căutărilor. O să le cer fratelui meu Richard și unchiului Cornelius să continuă cu investigațiile prin cluburi. Ne-ați ajutat să câștigăm un timp prețios. Penny, îmbujorată, făcu un gest plin de grație pentru a respinge complimentul. ― Am primit un ajutor important de la doamna Houston și de la rudele ei care lucrează prin diverse case. Ne-am reunit eforturile și am periat lista. ― Vă datorez mulțumiri și dumneavoastră, doamnă Houston, zise Logan zâmbindu-i menajerei. Este clar că ar trebui să angajăm și femei la Yard. Doamna Houston roși. ― Mi-a făcut plăcere să fiu de ajutor, domnule inspector. A fost o treabă foarte interesantă. Nu m-ar deranja să mai fac așa ceva. Mai ies și eu din monotonie. Logan îi aruncă o privire cu subînțeles. ― Urmărirea asta are ceva special.

Amity văzu cum Penny se uită rapid înspre inspector. Avea impresia că sora ei apucase să-l cunoască mai bine și începuse să-l ire. Logan ar fi fost un partener potrivit pentru ea, dar în acel moment ultimul lucru de care avea Penny nevoie era să i se frângă inima. Benedict luă lista și o examină din nou. ― Unul dintre bărbații de aici prezintă un interes deosebit: Arthur Kelbrook. El este omul care și-a dezvăluit curiozitatea dezgustătoare pentru experiența trăită de Amity în mâinile Mirelui. Kelbrook a fost prezent atât la recepția de la Societatea de Călătorii și Explorări, cât și la balul familiei Channing. ― Dar ți-am spus, sunt aproape sigură că nu el este cel care m-a atacat, stărui Amity. ― Înțeleg. Cu toate astea, curiozitatea lui față de tine mă îngrijorează. ― Din experiența mea, există un tip de indivizi înclinați să dezvolte o curiozitate macabră față de crimele de această natură, spuse Logan. Kelbrook este evident unul dintre ei. Totuși, dacă domnișoara Doncaster are convingerea că nu el este ucigașul, trebuie să căutăm în altă parte. Nu ne putem permite să pierdem timpul cu un suspect care nu corespunde descrierii dânsei. Fără tragere de inimă, Benedict încuviință din cap. ― Sigur că aveți dreptate, domnule inspector. Trebuie să rămânem concentrați. ― M-aș simți mult mai încrezătoare în rezulatul anchetei noastre dacă am fi siguri că ucigașul a participat la balul Channing, zise Penny. Până acum asta este pură speculație. ― Nu în întregime, îi replică Logan. Cred că presupunerea noastră inițială are un temei. Ținând cont de ceea ce știm până acum, sora dumneavoastră a intrat în atenția înaltei societăți în dimineața de după bal. ― Mulți dintre cei care au participat la evenimentul de la familia Channing vor fi și mâine seară la balul Gilmore, spuse Penny. După cum am remarcat, înalta societate este o lume mică. La diverse recepții sunt invitați aproape aceiași oameni.

Cu toții își îndreptară privirile spre ea. ― Și ce-i cu asta? întrebă Amity în cele din urmă. Penny își drese glasul. ― Mi-a trecut prin cap că ar fi interesant să participi, Amity – cu domnul Stanbridge, bineînțeles. ― Eu? făcu Amity cu ochii cât cepele. ― Și domnul Stanbridge, repetă sora ei. Îl privi pe Benedict. Domnule, sunt absolut sigură că puteți obține o invitație. De fapt, n-aș fi surprinsă dacă ați primit deja una. Sunteți în mod sigur pe lista oricărei mari familii din oraș. ― Este posibil, ise el. Invitațiile îmi sosesc întotdeauna acasă. De obicei le arunc. ― Primiți astfel de invitații pentru că sunteți un burlac considerat drept o partidă foarte bună, îi explică Penny impasibilă. Benedict se încruntă. ― Nu credeți că motivele sunt personalitatea mea fermecătoare și conversația spirituală? Îl scrutară cu toții timp de o clipă, apoi Amity chicoti. ― Fără nici un dubiu! ― Mă liniștești, spuse Benedict zâmbind larg, după care i se adresă lui Penny: Chiar credeți că ar putea fi util ca Amity și cu mine să participăm la balul soților Gilmore? ― Are dreptate, interveni Logan. Dacă unii dintre suspecții noștri vor fi acolo... ― S-ar putea să-l identific pe ucigaș, trase Amity concluzia. Fu cuprinsă de entuziasm. Genial, surioară! ― Da, absolut genial, întări Logan zâmbindu-i lui Penny, ceea ce o făcu să roșească.

― Recunosc, șansele ca ucigașul să fie identificat la bal probabil că nu sunt foarte mari. ― Dar cel puțin asta ne va permite să înlăturăm câțiva suspecți de pe listă, decretă Amity. Totuși, planul va funcționa numai dacă domnul Stanbridge a primit invitație. ― Dacă nu am primit, cunosc pe cineva care o poate obține pentru noi, spuse Benedict. După cum probabil că știți, unchiul meu are legături foarte bune în anumite cercuri.

Douăzeci de minute mai târziu, Benedict și Logan părăsiră casa: primul ca să facă rost de invitație, iar cel de-al doilea ca să-și continue ancheta. În clipa în care ușa se închise în urma lor, Penny își privi sora. ― Acum că Benedict și inspectorul Logan au plecat, aș vrea să discut ceva cu tine. ― Presupun că este vorba despre rochia pentru bal? mormăi Amity strâmbând din nas. Sunt sigură că ne putem bizui pe croitoreasa ta ca să-mi facă o ținută potrivită pentru această ocazie. ― Nu rochia mă îngrijorează. Madame La Fontaine o să aibă grijă de aspectul ăsta. Ceea ce voiam să-ți spun este că, în afară de câțiva dintre suspecții de pe lista noastră, mai este o persoană care va participa foarte probabil la bal. Lady Penhurst. ― Cine este? întrebă nedumerită Amity. ― Este cea care a avut cândva o legătură amoroasă cu Benedict. ― Înțeleg, oftă Amity. Nu e aceeași femeie care l-a părăsit la altar, nu-i așa? ― Nu, aceasta este Leona, Lady Penhurst. Pe vremea când a avut relația cu Benedict era doamna Featherton. Era văduva unui gentleman în vârstă, de rang înalt, care nu i-a lăsat atât de mulți bani pe cât sperase ea că o să primească. A pus ochii pe Benedict. Când manevra nu i-a reușit, s-a măritat în schimb cu

lordul Penhurst. ― Înțeleg. ― Penhurst rămăsese văduv de două ori, explică Penny. Leona era cu vreo patruzeci de ani mai tânără ca el. Toată lumea bănuia că s-a măritat cu Penhurst pentru că îl credea cu un picior în groapă și nădăjduia că în scurtă vreme va intra și cu celălalt. Dezamăgirea ei a fost însă imensă. Penhurst a început să-și piardă memoria și devine senil, dar nu dă semne că s-ar muta pe lumea cealaltă. Amity își încleștă mâinile la spate și merse la fereastră. ― Încerci să mă avertizezi că ar putea face o scenă. ― Nu sunt sigură la ce să ne așteptăm de la ea, dar nu vreau să fii luată prin surprindere mâine seară. Se spune că Lady Penhurst a făcut o criză de furie când și-a dat seama că Benedict nu avea nici o intenție să-i ofere colierul Stanbridge. ― Nu înțeleg. Voia un colier de familie? ― Este cunoscut drept Colierul Trandafirului. Valorează o avere. Potrivit tradiției de familie, cel mai în vârstă moștenitor Stanbridge – în acest caz Benedict – i-l oferă viitoarei soții atunci când îi cere mâna. Evident, o căsătorie între el și Leona ar fi fost imposibilă, dar toată lumea știe că ea s-a mâniat cumplit când el a pus capăt legăturii. Este recunoscută ca o femeie răzbunătoare. Dacă Leona ar crede că există vreo cale să-și ia revanșa față de Benedict, ar putea fi tentată să o facă. ― Crezi că s-ar putea folosi de mine ca să se răzbune? Nu văd cum ar fi posibil. ― Nici eu, spuse Penny. Dar Lady Penhurst are o asemenea reputație, încât trebuie să-mi promiți că o să fii foarte, foarte atentă dacă o întâlești. Amity zâmbi cu tristețe. ― Cu siguranță îmi voi lua evantaiul la bal.

capitolul 15

― Ben, trebuie să recunosc că vestea logodnei tale m-a surprins într-o oarecare măsură. Leona, Lady Penhurst, îi zâmbi lui Benedict ignorând-o complet pe Amity, care stătea alături de el. Putem presupune că nunta va avea loc în viitorul apropiat? Sau plănuiești o logodnă prelungită? Leona era o femeie splendidă, înaltă, zveltă și maiestuoasă, cu un profil clasic. Părul ei negru strălucea în lumina candelabrelor care atârnau de tavanul sălii de bal. Diamantele și smaraldele îi împodobeau urechile și, montate într-un colier, coborau în decolteul adânc al rochiei de satin roșu-închis. Dar toată strălucirea și farmecul nu-i puteau ascunde frustrarea și amărăciunea din ochii căprui. Leona fusese binecuvântată cu o mulțime de calități, dar fusese blestemată în căsnicie, se gândi Amity. Așa cum spusese și Penny, lordul Penhurst căzuse victimă senilității, însă părea să se bucure de o sănătate remarcabilă pentru un bărbat de vârsta lui. Probabil că o bună parte din ura Leonei avea drept cauză faptul că soțul ei încă se mai învârtea prin lumea celor vii. ― Logodnica mea și cu mine intenționăm să ne căsătorim cât mai curând posibil, spuse Benedict. Privi în jur prin încăpere, plictisit de conversație. Amity simți o tresărire lăuntrică. Își zise că nu-l putea învinui pe Benedict. Probabil că el habar nu avea că tocmai mai turnase niște gaz pe focul urii ce ardea în adâncul Leonei. Leona sesiză breșa. O scrută pe Amity, concentrându-se mai intens asupra taliei ei. ― Înțeleg necesitatea unei nunți grabnice, susură ea mieros. Cred că am detectat acea strălucire aparte la dumneavoastră, domnișoară Doncaster. Dar nu vă faceți griji, rochia dumneavoastră pare să fie croită astfel încât să ascundă orice mic... accident. Vă felicit pe amândoi. Acum vă rog să mă scuzați, cred că soțul meu

îmi face semn că dorește să plece. Leona se îndepărtă vaporoasă în rochia ei ca un val înspumat. Benedict își mută atenția de la mulțime suficient de mult timp pentru a-i arunca o privire încruntată din urmă. ― Ce naiba voia să spună cu remarca aceea despre rochia ta? Cred că îți vine foarte bine. ― Insinua că vrem să ne căsătorim în grabă deoarece am rămas însărcinată, îl lămuri Amity. ― Leona este o femeie extrem de enervantă, bombăni el scrâșnind din dinți. Amity se juca absentă cu evantaiul în timp ce studia mulțimea. ― Am înțeles că ai cunoscut-o destul de bine cândva. Benedict își coborî privirea spre evantaiul letal. Un zâmbet îi încolți în colțul gurii, iar în ochi îi străluci o voioșie misterioasă. ― Aș putea ghici fără efort cine te-a informat despre această chestiune lipsită de orice importanță. ― Sora mea s-a gândit că ar fi util este să mă prevină. ― Recunosc, a existat o perioadă din viața mea când eu și Leona am fost împreună. Pentru un timp am avut impresia că mă socotea... interesant. Benedict ridică din umeri. Dar când am descoperit că în realitate mă considera teribil de plictisitor, drumurile noastre s-au despărțit. ― Îmi dai voie să te întreb cum ai făcut această descoperire? Benedict o surprinse cu unul din rarele și fugitivele lui zâmbete. ― A făcut greșeala să-i spună unei prietene, care i-a spus soțului ei. La rândul lui, acesta a pomenit istorioara la club. Cuvintele au ajuns la mine. ― Înțeleg. Amity îl privi curioasă. Incidentul nu pare să-ți fi frânt inima. ― Ca să fiu sincer, am simțit un soi de ușurare când a sosit sfârșitul. Devenisem

conștient că tot ce putea face era să nu caște în prezența mea. Se opri, apoi o întrebă calm: Dar cum a fost cu tine și Nash? Ți-a frânt inima? ― Atunci, cu siguranță așa am simțit. Dar nu aveam decât nouăsprezece ani. Privind în urmă, cred că am scăpat ca prin urechile acului. Căsătoria cu Humphrey Nash ar fi fost un coșmar. Mă îndoiesc foarte tare că este în stare să iubească pe altcineva decât pe sine însuși. Are o mare irație pentru propriile realizări. ― Presupun că nu există nici o posibilitate ca el să fie cumva Mirele, nu? În alte împrejurări, speranța din vocea lui Benedict ar fi fost amuzantă, se gândi Amity. Era clar că tânjea să-i aplice o corecție drastică lui Humphrey. ― Nu, răspunse ea pe un ton plin de convingere. Nu el este Mirele. În plus, îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, dar nici unul dintre ceilalți bărbați pe care i-am văzut seara asta nu se potrivește cu amintirile mele despre ucigaș. ― La naiba. Trebuie să ne extindem cercetările dincolo de lista invitaților. ― Cum propui să procedăm? Preț de o clipă nesfârșită, Benedict contemplă în liniște aglomerația. Amity știa că analiza în minte posibilități și probabilități. ― Ei bine? îl mobiliză ea. ― Relații, spuse el foarte încet. ― Poftim? ― Trebuie să existe legături și relații cu ucigașul. Trebuie să le descoperim pe cele bune. ― Nu înțeleg. ― Nu putem vorbi aici. Hai să facem o plimbare prin grădină. ― Sigur. Benedict o luă de braț și o conduse prin mulțime pe terasă. Grădina întinsă din

spatele reședinței era cufundată în întuneric. Ici și colo erau felinare care se legănau în beznă ca niște lampioane fermecate. Pe o latură a curții, pereții de sticlă ai unei sere străluceau ca niște diamante în lumina lunii. În capăt, Amity zări silueta neclară a unei clădiri mari care semăna cu o vilă italiană. Aflase că acelea erau frumoasele grajduri pe care le construise Gilmore pentru a-și adăposti impresionanta colecție de cai. Pentru prima dată de când sosiseră la bal, Amity își îngădui să respire profund. Până acum nu-și dăduse seama cât de tensionată fusese întreaga seară. Din momentul în care își făcă apariția, avusese impresia că ea și Benedict s-ar fi aflat pe scenă. Toți ochii se îndreptaseră spre ei când intraseră în sala de bal – și la fel de repede se mutaseră în altă parte. Iar apoi începă șușotelile. Le auzeau cum întețindu-se și scăzând prin mulțime. De mai multe ori Amity prinsese frânturi de conversații. ― ... văd că nu poartă colierul familiei. ― ... n-aș avea prea mare încredere în logodnă. E clar că el nu i-a dat Colierul Trandafirului. Fusese o ușurare să evadeze din sala de bal, își zise Amity. ― Nu sunt făcută pentru astfel de lucruri, rosti ea cu amărăciune. ― Nici eu, o completă Benedict. Ea avu revelația că nu trebuia să-și explice unul altuia înțelesul acelor afirmații. Aerul nopții era plăcut, răcoros și înviorător după atmosfera încinsă din sala de bal. Amity observă că nu erau singurii de pe terasă, ci alte câteva cupluri stăteau de vorbă la adăpostul întunericului. În aerul nopții pluteau murmure joase și râsete ușoare. Bendict, evident nemulțumit de gradul de intimitate oferit de terasă, o trase în jos pe scări, spre bezna adâncă a peluzei. Luna de vară strălucea împrăștiind argint și umbre peste grădina îngrijită perfect. Amity își aminti de nopțile de la bordul Stelei Nordului și se lăsă în voia nostalgiei. Soarta, întruchipată de un ucigaș, i-l adusese înapoi pe Benedict, dar era posibil să nu i-l lase decât pentru scurt timp. Înțelegerea acestui lucru îi

provocă un sentiment de disperare. Trebuie să savureze fiecare clipă cu el, își spuse. Merseră în tăcere de-a lungul aleii cu pietriș până la intrarea în grajdurile splendide, unde se opriră. Amity își înfășură brațele în jurul pieptului pentru a se apăra de răcoarea care o învăluia. La vederea grajdurilor, zâmbi. ― Caii lui Gilmore au locuințe mult mai spațioase decât majoritatea londonezilor. ― Toată lumea știe că Gilmore este obsedat de caii lui de rasă. Benedict o privi. Ți-e frig? ― Noaptea a devenit destul de rece, nu crezi? Fără o vorbă, el își scoase haina și i-o așeză pe umerii goi. Exact așa cum făcuse în ultima noapte pe vapor, reflectă ea; chiar înainte să o sărute. ― E mai bine așa? ― Mult mai bine. Căldura trupului lui, mirosul foarte masculin și înviorător stăruia încă în interiorul hainei. Amity îi inspiră pe furiș parfumul, apoi îl întrebă: Ce ai vrut să spui cu faptul că întotdeauna există legături? Benedict se sprijini de zidul serei și privi înapoi către reședința luminată strălucitor. ― Mai devreme am luat în considerare posibilitatea ca ucigașul să nu fi participat personal la balul Channing, dar altcineva, pe care îl cunoștea bine, să fi fost prezent în acea seară. ― Crezi că asta este legătura pe care trebuie să o descoperim, invitatul ce are o legătură strânsă cu ucigașul. Această sarcină va fi mult mai dificilă. ― Dacă nu-l mai căutăm pe Mire, ci mai degrabă pe cineva care îl cunoaște destul de bine, trebuie să ne întoarcem la lista inițială cu invitați. ― Benedict, trebuie să-ți mărturisesc un gând: se prea poate ca lista invitaților să fie o pistă moartă. Riscăm să pierdem o grămadă de timp.

― Știu. Dar este un punct de plecare, după cum ne tot reamintește Logan. Seara asta am reușit să eliminăm o serie de oameni de pe listă. ― Dacă Penny are dreptate, persoana aflată în legătură cu ucigașul s-ar putea să fie și ea aici, la balul Gilmore. Dar cum ar fi posibil să-l identificăm pe individ? Benedict o cuprinse pe după umeri și o trase aproape de el. ― Mai există și un alt fapt pe care n-ar trebui să-l uităm. ― Care este acela? ― Intervalul de timp dintre prima crimă și următoarele trei. Dacă am avea o explicație pentru acest răgaz am putea micșora numărul suspecților. ― Dar pot exista nenumărate motive pentru care a trecut atâta timp între prima crimă și celelalte. Poate că ucigașul pur și simplu nu a fost în Londra. Poate că a fost la moșia de la țară. Sau poate că a fost în călătorie pe undeva prin Orientul Îndepărtat sau prin America. ― Da. Benedict o strânse mai tare. Da, poate că există un motiv foarte întemeiat pentru care nu a mai comis nici o crimă timp de mai multe luni. Aceasta este o parte foarte importantă a enigmei, una care nu ar trebui să fie prea greu de cercetat. Căutăm rude și prieteni ai invitaților la balul Channing care au fost plecați din oraș cam opt luni în anul care a trecut. ― Chiar crezi că putem obține această informație? ― Da. O să avem nevoie și de ceva ajutor din partea unchiului și fratelui meu, dar se poate face. Benedict o întoarse spre ea. O să-l găsim pe ucigaș, Amity. No să am liniște până când n-o să te știu în siguranță. ― Știu, spuse ea zâmbind. Îl cuprinse cu brațele pe după gât și se ridică pe vârfuri pentru a-i atinge buzele cu buzele ei. Știu. El îi luă fața în palme și o sărută cu atâta pasiune, încât îi opri respirația în loc. O dădu încet la o parte și încercă ușa grajdului. Amity fu surprinsă când aceasta se deschise cu ușurință. Prin deschiderea ei se răspândi un aer cald, cu miros de fân și cai. Lumina lunii se revărsa prin ferestrele înșirate de-a lungul pereților.

― În mod sigur sunt condiții mai bune decât cele de care am avut parte adesea în călătoriile mele, remarcă ea, spre amuzamentul lui Benedict. În boxe se simți mișcare. Câțiva cai își scoaseră capetele peste ușile scunde și nechezară încetișor. Surâzând, Amity își scoase mănușile și înaintă să mângâie botul unui armăsar. ― Sunt superbi. Probabil că l-au costat o avere pe Gilmore. ― Își permite. Benedict cercetă cu interes evident împrejurimile luminate de lună. Nu se mândrește numai cu caii lui, ci și cu arhitectura grajdurilor. O concepție foarte modernă. Din câte am înțeles, clădirea este încălzită cu apă caldă care trece prin țevi îngropate în podea. Amity își ascunse un zâmbet. Se gândea că grajdurile elegante ofereau un decor destul de intim, chiar romantic, însă era inevitabil ca un inginer să vadă lucrurile oarecum diferit. ― E o căldură plăcută aici, spuse ea. Îmi amintește puțin de St. Clare. Fără valurile care se spărgeau pe țărm, bineînțeles. ― Sau nenorocitele alea de insecte. Ea râse și înaintă pe lângă rândul de boxe ca să mângâie următorul cal. ― Presupun că amintirile tale despre St. Clare au fost cumva afectate de faptul că ai încasat un glonț pe insulă. Benedict veni în spatele ei și îi puse mâinile pe umeri. O strânse din nou la piept și o sărută foarte aproape de urechea stângă. ― S-ar putea să ai dreptate, murmură el cu o voce joasă, răgușită și ispititoare. Tot ce știu este că nu-mi pasă deloc dacă mai pun sau nu piciorul pe vreo insulă tropicală. Dar perspectiva de a nu te mai putea săruta? Asta mi-ar zdrobi inima pentru totdeauna. Ea tremură, dar nu pentru că i-ar fi fost frig. Era răscolită în adâncul ei de o căldură minunată. ― Domnule Stanbridge, nu aș vrea să fiu responsabilă că ți-am zdrobit ceva, cu

atât mai puțin inima. Benedict o întoarse încet cu fața spre el. În întunericul luminat de razele lunii, ochii lui aveau o strălucire profundă. ― Sunt foarte recunoscător să aud acest lucru, domnișoară Doncaster. Mai recunoscător decât îți poți imagina. O strânse în brațe și o sărută din nou. De data aceasta o făcu încet, cu precauție, ca și când i-ar fi fost teamă să nu-i strivească sentimentele delicate. Dar acum sărutările lui, la care visase prea mult timp, nu-i mai erau necunoscute. În această seară, Amity era mânată de curiozitate și de o nerăbdare vecină cu nesăbuința. Din prima clipă când îl văzuse pe străduța din St. Clare fusese foarte sigură că nu avea să mai întâlnească un alt bărbat ca Benedict Stanbridge. Dacă nu gusta împreună cu el din izvorul cristalin și primăvăratic al pasiunii, era posibil să nu mai aibă niciodată parte de acele ape interzise. Îi cuprinse gâtul cu brațele și se abandonă îmbrățișării cu euforia și pasiunea pe care le simțea la fiecare atingere de-a lui. Probabil că și el simțise ardoarea care o cuprinsese, căci sărutul deveni brusc mistuitor. O luă în brațe și o duse în capătul coridorului mărginit de boxele cailor, unde o puse în picioare. Scoase o batistă de un alb imaculat dintr-un buzunar, apoi îi luă haina de pe umeri și o întinse pe un maldăr de fân. Era gata să-l întrebe dacă își pregătise batista deoarece se temea că fânul avea săl facă să strănute, dar el o cuprinse din nou în brațe și o sărută, amuțind-o. Era fascinată și vrăjită de curenții electrici care se roteau și se învolburau sub pielea lui. O excitau în moduri care n-ar fi visat niciodată că sunt posibile. Mâinile lui i se plimbau pe trup, urmându-i silueta de la sâni până în talie. Îi simți degetele căutând găicile care închideau rochia în față. O clipă mai târziu corsajul tare căzu, dezvăluindu-i cămașa subțire de dedesubt. Când îi atinse sânii prin materialul ușor, Amity simți cum toată ființa ei lăuntrică se tensionase. ― Benedict, murmură ea.

Îi trase rochia în jos până când aceasta se prăbuși într-o mare de satin și mătase în jurul gleznelor, apoi îi desfăcu juponul înfoiat și îl lăsă să cadă. Amity rămase numai în cămașa subțire, ciorapi și pantalonași. ― Ești atât de frumoasă, murmură el. Își plimbă mâinile pe brațele ei până când ajunse la gât, după care îi prinse fața în palme și o sărută cu o aviditate plină de venerație. Zguduită, ea se agăță de umerii lui pentru a se echilibra. În lumina lunii îi văzu papionul negru care se profila în contrast puternic pe cămașa albă, imaculată. Bâjbâi până când reuși să desfacă funda de mătase, lăsând capetele să-i atârne pe gât. Se apucă apoi să-i descheie cămașa. Își strecură mâinile pe sub ea, plimbându-și ușor degetele pe pieptul tare. Se înfioră la atingerea mușchilor netezi și a pielii lui calde. Nu-l mai atinsese atât de intim de pe vapor, când îl îngrijise în timp ce avea febră și îi schimbase bandajele însângerate. Era atât de bine să-l descopere din nou puternic și sănătos, își spuse ea în gând. Când degetele ei rătăcitoare dădură peste cicatricea rănii acum vindecate, Benedict își înăbuși un icnet. Amity tresări și își îndepărtă repede mâna de pe cicatrice. ― Te-a durut. Îmi pare rău. ― Nu. El îi puse palma din nou pe pieptul lui. Nu, nu-i nimic. Rana este încă puțin sensibilă, dar nu m-a durut. Când m-ai atins acolo mi-am amintit noaptea în care m-am trezit după febră și te-am văzut cum mă vegheai ghemuită pe un scaun. Atunci am știut că tu mi-ai salvat viața. ― Prima ta întrebare după ce te-ai convins că nu erai mort a fost dacă scrisoarea era în siguranță, spuse ea zâmbind. ― Iar tu m-ai liniștit informându-mă că era ascunsă în săculețul tău. O trase în jos pe grămada cu fân și se așezară amândoi pe haina lui. În lumina lunii, Amity văzu în ochii lui ardoarea misterioasă a dorinței carnale.

― În seara asta nu mai sunt în ghearele febrei. Se rostogoli pe spate, trăgând-o după el astfel încât ea căzu pe pieptul lui. Iar singura durere pe care o resimt acum este cea provocată de dorință. În seara asta știu exact ce fac. Te doresc, Amity, mai mult decât am dorit vreodată o femeie în viața mea. Senzația de intimitate era atât de excitantă, încât Amity se agăță de umerii lui și îi întâlni privirea, transmițându-i că era gata pentru aventura care îi aștepta. ― Și eu te doresc. Mai mult decât orice sau pe oricine. Benedict îi trase capul în jos și își lipi buzele de ale ei într-un sărut intens, îmbătător, care îi aprinse simțurile. Mâinile lui îi alunecară pe coapse pe sub tivul cămășii. Când îi atinse zona ascunsă dintre picioare fu rândul ei să respire scurt, de surpriză, dar nu-și descleștă mâinile de pe umerii tari ca oțelul. Înlăuntrul ei toate păreau să se topească. El o mângâie în locuri care nu mai fuseseră atinse de vreun bărbat, stârnindu-i trăiri despre care doar intuise că existau, dar pe care nu le cunoscuse niciodată. Era o călătoare experimentată, însă nu mai întreprinsese niciodată acest voiaj, probabil din cauză că nu întâlnise niciodată tovarășul potrivit de drum, își spuse ea. Dar în această seară simțea că totul era așa cum trebuie. Avea parte de bărbatul, locul și timpul potrivit. Era posibil să nu se mai întâlnească niciodată cu o asemenea ocazie. Trebuia să profite de moment, sau să-și regrete pentru totdeauna slăbiciunea. În adâncul ei creștea o încordare necunoscută. Simțea mâna lui Benedict înmuiată de căldura umedă pe care o stârnise cu atingerile lui. Stânjeneala i se risipi repede: era limpede că lui nu părea să-i pese, iar ea era prea excitată ca să dea înapoi. O întoarse pe spate și se aplecă deasupra ei, explorându-i trupul cu blândețe. Gura lui îi prinse un sân și se trezi că se arcuia lipindu-se de el și cerându-i în tăcere să continue. Benedict îi dădu drumul pentru a se descheia la pantaloni. Fu străbătută de un șoc de nesiguranță când îi văzu în lumina lunii mădularul tare și rigid. ― Nu sunt sigură... începu ea. El se aplecă din nou, obturând lumina lunii, și o sărută făcând-o să tacă.

― Atinge-mă, îi spuse, cu gura lipită de a ei. Nici nu știi cât mi-am dorit să-ți simt mâna pe mine. Precaută, Amity făcu o serie de mișcări circulare cu degetele. Auzindu-i geamătul profund, începu să-și miște mâna șovăitor, în sus și în jos. Respirația lui deveni mai șuierătoare, ca și când ar fi trebuit să dovedească o puternică stăpânire de sine. Transpirația îi curgea pe frunte ca atunci când era stăpânit de febră. Tânăra femeie își înălță capul. În umbra adâncă, fața lui era încordată și roșie. În ochi îi sclipea o dorință misterioasă. Conștientizarea dorinței lui fu tot ce îi trebui ca să-și depășească ultimele rețineri. Benedict o mângâie până când ei i se tăie respirația. Până când tensiunea din adâncul ei deveni atât de intensă, încât i se păru că era inabilă. Până când își îngropă unghiile în umerii lui. Ușurarea o luă prin surprindere. Fără nici un avertisment, senzația intensă, puternică și vibrantă dinlăuntrul ei izbucni într-o serie de valuri ritmice. O euforie surprinzătoare o luă pe sus ca o tornadă, și deodată simți că zbura. Benedict, sprijinit deasupra ei, găsi intrarea ascunsă și o pătrunse dintr-o mișcare persistentă și lungă. Gestul o readuse brusc pe pământ. Scoțând un strigăt slab de surprindere, încercă instinctiv să se desprindă de el. Unghiile ei se prinseră ca niște gheare de pieptul cămășii lui. Benedict o opri strângând-o ferm de coapse. ― Destinde-te, o îndemnă, sprijinindu-și fruntea umedă de a ei. Destinde-te pur și simplu. Pentru o clipă, ea nu îndrăzni să se miște. Și nici el. Mâinile ei îi simțeau mușchii spatelui puternic încordați. Benedict se lupta să-și stăpânească ardoarea în timp ce aștepta ca ea să treacă peste șocul inițial. Amity, dându-și seama ce eforturi făcea el, se mai liniști. Încet, trupul ei se plie pe al lui. Respirând scurt, îndrăzni să se miște puțin în încercarea de a-și găsi o poziție mai confortabilă. Benedict gemu și o pătrunse,

mai grijuliu la început, apoi cu o încredere din ce în ce mai mare. Ea descoperi că senzația era ciudată și incomodă, dar nu mai era inabilă. ― Te simți bine? o întrebă el la ureche. ― Așa cred. Cu siguranță nu e mai rău ca atunci când călărești o cămilă. Benedict scoase o exclamație care păru ceva între mârâit și râs. Apoi începu să se miște din ce în ce mai repede, mărind viteza și forța cu care împingea până când Amity, cu respirația tăiată, se agăță iarăși de el parcă de frica morții. O penetră pentru o ultimă dată. Se încordă cu toată ființa lui, și spatele zvelt i se arcui. Apoi o uimi desprinzându-se de trupul ei strâns lipit de al lui. Termină în batistă, iar orgasmul îl străbătu în valuri puternice care părură să dureze o veșnicie. În cele din urmă, se prăbuși lângă ea. În lumina lunii, Amity văzu că ținea ochii închiși. În ciuda disconfortului și a nesiguranței viitorului, uimirea absolută a acelei clipe îi dădu fiori. Tocmai făcuse una dintre cele mai misterioase călătorii ale vieții și descoperise ce se afla la capătul aventurii. Acum știa ce înseamnă să ai un iubit.

capitolul 16

― Ești sigură că te simți bine? o întrebă din nou Benedict. Era a treia sau a patra oară când o întreba acest lucru, și de fiecare dată păruse încă și mai nervos. Erau în trăsura lui, pe drumul de întoarcere spre Exton Street. Benedict o luase repede de la bal imediat după episodul din grajduri. Era bine și așa, își spuse Amity. Părul i se desprinsese din ace, și încă mai culegea de pe rochie fire de paie. ― Nu mai face atâta caz, mă simt foarte bine, mulțumesc, pufni ea, conștientă că rostea fiecare asigurare pe un ton tot mai țâfnos. Doamne, Dumnezeule, ajunseseră să se certe! Sfârșitul a ceea ce ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante, mai incitante și cu siguranță mai romantice nopți ale vieții ei se dovedea a fi o enormă dezamăgire. „Deci asta înseamnă să ai un iubit“, se gândi. În cazul ăsta, era greu de priceput de ce atâția oameni se străduiau să se lanseze într-o relație clandestină. Înțelesese de ce trebuiseră să plece în grabă: nici unul din ei nu mai avea nevoie de alt scandal. O enervase însă la culme organizarea calmă și eficientă a lui Benedict. Aranjase plecarea de la reședința Gilmore cu precizia unui comandant militar – nu, nu comandant militar, ci inginer. Amity ajunsese rapid la concluzia că el regreta deja interludiul pasional. Acum, ca să agraveze parcă situația, Benedict o tot întreba dacă se simțea bine. Era bine ca un gentleman să fie îngrijorat pentru iubita lui după o partidă încinsă de amor, însă întrebările lui păreau să nu aibă nimic romantic. Dacă răzbătea ceva din ele, părea a fi îngrijorare. Poate că se așteptase ca ea să leșine din pricina șocului provocat de acea experiență. În trăsură se așternuse o liniște apăsătoare. Tânăra femeie își concentră atenția asupra străzilor încețoșate. Felinarele cu gaz apăreau și dispăreau prin pâclă.

― Amity... murmură el foindu-se pe bancheta din fața ei. ― Dacă mă mai întrebi o dată cum mă simt, zău că o iau razna, spuse ea printre dinți. În lumina slabă a lămpii, ochii lui se îngustară, iar trăsăturile dure ale feței luară o înfățișare tristă. ― Ce naiba vrei să spui? E perfect normal să fiu îngrijorat pentru tine. Nu știam că nu ai mai făcut dragoste niciodată. ― Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt o domnișoară naivă de optsprezece ani care habar nu are ce a făcut în seara asta. De câte ori ți-am spus că sunt o femeie experimentată? ― De prea multe ori, evident, pentru că te-am crezut. ― Te asigur că nu o să fac o criză de nervi doar din pricina celor întâmplate în grajduri. ― Doar din pricina celor întâmplate? repetă el pe un ton ce nu prevestea nimic bun. ― Păi, ce s-a întâmplat între noi nu este nimic complet ieșit din comun sau revoluționar, nu-i așa? Cuplurile fac asta destul de des, nu? ― Din câte țin minte, ai făcut observația că nu era mai rău decât călăritul unei cămile. ― O, adevărat. Dumirindu-se că era posibil să-i fi rănit sentimentele, îi adresă un zâmbet liniștitor. Nu e nici o supărare. Te obișnuiești repede cu pasul unei cămile. Cu timpul capeți experiență, și mișcările de du-te vino și de legănare devin o a doua natură. Benedict păru gata să răspundă acelui comentariu când trăsura se opri. Ezită puțin, apoi, evident frustrat și posomorât, deschise portiera, coborî și se întoarse să o ajute pe Amity. Ea își adună fustele și îl prinse de mână. Cu degetele împletite, urcară fără o vorbă treptele de la intrare. Amity scoase cheile din săculețul de mătase agățat de

ul din talie care susținea și evantaiul. Benedict îi luă cheia și deschise ușa. Lămpile din hol erau încă aprinse, dar în restul casei domnea întunericul. Penny și doamna Houston se culcaseră deja. Ușurată, Amity intră. Chiar nu dorea să se angajeze într-o discuție prelungită cu Penny la ora aceea. Ar fi existat întrebări legate de aspectul părului ei și de paiele agățate de rochie. ― Te caut mâine, spuse el, zăbovind în prag. ― Da, sigur, zise ea repede. Trebuie să vedem încotro se va îndrepta investigația noastră. ― Amity, îmi dau seama că în noaptea asta nu a fost deloc așa cum te-ai așteptat sau ai sperat că va fi. ― Mai degrabă n-aș discuta despre asta, murmură ea, conștientă că roșise. ― Locul cu greu s-ar putea numi romantic, și nici momentul nu a fost bine ales. Ea respiră adânc. ― Dacă ești gata să-mi spui că regreți ce s-a întâmplat... ― Nu în întregime. Dacă aș spune că regret ce s-a întâmplat ar fi o minciună. „Nu în întregime.“ Dintr-un motiv prostesc, era gata să-i dea lacrimile. Se strădui să și le stăpânească și să-și adune forțele. ― Nici eu nu regret, spuse Amity. Își dădu seama că, în mod ciudat, vocea ei părea gâtuită. Nu în întregime. Și nu trebuie să te învinovățești. A fost vina mea că mi-am imaginat o experiență oarecum diferită, dar până la urmă totul a fost foarte educativ. ― Educativ. ― Păi asta e ispita când pleci într-o nouă călătorie, nu-i așa? Să trăiești senzații noi și să explorezi necunoscutul. Acum, dacă nu te superi, mi-aș dori foarte mult să merg la culcare. Mă simt complet epuizată.

Benedict nu se clinti, astfel încât ea fu nevoită să-i închidă ușa în față, încet, dar hotărât. Timp de o clipă rămase acolo, ascultând cu atenție. În cele din urmă îl auzi coborând treptele. Portiera trăsurii se deschise și se închise. Vehiculul se îndepărtă în noapte. Mai așteptă o clipă. Lacrimile pe care reușise să și le stăpânească îi împânziră ochii. Folosi dosul mănușii ca să și le șteargă. Stinse lămpile de pe hol și urcă scările. Tocmai atunci, ușa lui Penny se deschise. Amity o privi timp de o clipă, prea surprinsă ca să vorbească. ― Draga mea soră, șopti Penny. Ce ți-a făcut? ― Nu e vorba de ce mi-a făcut. Am însă impresia că el își dorește să n-o fi făcut. Și, cel puțin în parte, este greșeala mea, pentru că am dorit ca el s-o facă. Penny o îmbrățișă. Amity dădu frâu liber lacrimilor să curgă.

capitolul 17

Benedict se gândi că n-ar fi reușit să strice mai rău lucrurile nici dacă ar fi vrut. Nu intenționase să facă dragoste cu Amity la bal, dar de când o cunoscuse își dorise asta. Problema era că nu-și făcuse un plan. În schimb, mai devreme se lăsase în voia impulsului de moment. Fusese incapabil să reziste unui asemenea prilej. Dorința era un drog puternic, iar acum plătea pentru propria slăbiciune. Nu fusese mai rău decât călăritul unei cămile. „La ce te așteptai? se mustră. Te-ai culcat cu ea într-un grajd.“ Singurul lucru pe care-l putea spune era că păruse o idee minunată în acea clipă. Trăsura se opri cu o zdruncinătură în fața casei lui. Ferestrele erau întunecate. Domnul și doamna Hodges trăseseră draperiile și se duseseră la culcare. Benedict deschise portiera, coborî și-i dădu drumul vizitiului. Vehiculul se pierdu în ceață, huruind. Scoase cheia din buzunar, urcă treptele și descuie ușa. Casa părea și mai tăcută decât de obicei. Ba și mai întunecată, reflectă el. Toate lămpile, chiar și cele din hol, aveau fitilele la minimum. Când își scoase vestonul, zăbovi o clipă să inspire parfumul lui Amity și se excită imediat. Dorința chinuitoare îi răscolea profund măruntaiele. Era mai intensă ca oricând, deși își domolise patima o dată în acea seară. Poate pentru că acum știa cât era de minunat să se cufunde în trupul febril și umed al lui Amity. Se gândi că i-ar fi priit o doză sănătoasă de brandy, așa că își aruncă vestonul pe umăr și o luă pe hol spre ușa biroului său. Cu un gest automat duse mâna să-și slăbească nodul papionului, apoi se opri, zâmbind ușor, când descoperi că panglicile de mătase încă îi atârnau în jurul gâtului. Neglijase să le lege din nou deoarece prioritatea lui fusese s-o ducă pe Amity departe de casa Gilmore înainte ca cineva să-i observe ținuta încântător de răvășită.

Era atât de preocupat de amintirile acelea dulci și fierbinți, încât nu observă nimic în neregulă până când nu auzi un sunet înăbușit dinspre colțul încăperii. Se răsuci iute, în timp ce mâna lui căuta arma din interiorul hainei. Doamna Hodges stătea țeapănă pe un scaun cu spătar, avându-l alături, în aceeași poziție, pe soțul ei. Nici scaunele, nici familia Hodges nu aveau ce căuta în birou la ora aceea din noapte. ― Ce naiba faceți acolo? Hodges scoase un sunet bizar. Lampa de pe birou dădea suficientă lumină ca Benedict să-i vadă călușul din gură. Mâinile și picioarele îi erau legate cu frânghie, iar doamna Hodges era imobilizată în același fel. Majordomul se holba la el cu ochii larg deschiși și icnea disperat. Încăperea fusese răscolită. Cărțile fuseseră trase din rafturi și aruncate pe podea. Sertarele biroului erau deschise. Tablourile de pe pereți fuseseră mutate, fără îndoială în căutarea unui seif ascuns. ― Dumnezeule! Benedict își aruncă haina cât colo și mări flacăra lămpii. Ce dracuʼ s-a întâmplat? Draperiile se mișcară în colțul de lângă ușile înalte ce dădeau spre terasă. Benedict se răsuci rapid, cu arma în mână. Din spatele draperiei grele de catifea ieși un bărbat. Lumina străluci pe revolverul din mâna lui. Partea de jos a feței îi era acoperită de o eșarfă neagră legată la ceafă. ― Te așteptam, Stanbridge. Accentul, inconfundabil american, îi readuse lui Benedict în memorie o scenă de pe vapor. Nu-i trebui decât o secundă să facă legătura cu înfățișarea intrusului – tânăr, subțire, cu părul de culoarea nisipului. ― Declan Garraway, spuse el clătinând din cap cu dezgust. Expertul în psihologie. Așadar, tu ești spionul. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Presupun că cele două profesii se completează una pe alta. ― Mă temeam că mă vei recunoaște. Declan smulse eșarfa dezvăluindu-și chipul

de băiat bun care păcălise atâta lume. Din cauza accentului, nu? Dacă vrei să știi, nu sunt un afurisit de spion. Sunt detectiv particular. Oarecum. ― Sunt convins că e o mare deosebire. Pentru cine lucrezi? ― Nu te privește, fir-ar să fie. Unde este caietul lui Foxcroft? Benedict își roti privirea prin birou, prefăcându-se ușor surprins. ― Vrei să spui că nu l-ai găsit? ― Dă-mi-l, sau o să te... ― Ce? O să mă împuști, pe mine și pe valetul meu și poate pe menajeră, înainte să te împușc eu pe tine? Mă îndoiesc. Nu mă prea pricep la arme, dar am exersat în ultima vreme, și de la distanța asta ar fi greu să ratez. Chiar dacă ai avea noroc să scapi, cât de departe crezi că poți să ajungi după ce ai comis o serie de crime într-un cartier liniștit și repectabil ca acesta? Crede-mă, cineva sigur te-a observat când ai venit. ― Nu m-a văzut nimeni când am venit, spuse Declan în grabă. ― Dar birja care te-a lăsat în apropiere? Chiar crezi că vizitiul nu-și va aminti că a dus un american în seara asta? Unul care a coborât aproape de locul crimelor? ― De unde știi că am venit cu birja? întrebă uluit americanul. ― Păi altfel cum ai fi putut să găsești strada asta? N-aveai de unde să cunoști Londra atât de bine. ― Lasă birja. N-am venit să omor pe nimeni. Valetul tău m-a întrerupt când mă apucasem de scotocit. Am fost nevoit să-l leg. Voia să cheme poliția. După care a apărut menajera. A trebuit să fac ceva. Dă-mi caietul și plec. ― Ești un prost, Garraway. Chiar te gândeai că o să-l las aiurea prin birou? Benedict scoase carnețelul legat în piele din buzunarul vestonului. Îl deschise cu o mișcare bruscă, apoi îl închise rapid, numai cât să se vadă paginile acoperite cu însemnări și schițe misterioase.

― Acela este? Flecuștețul acela? Fruntea lui Declan se încreți a îndoială. Credeam că este mult mai mare. ― Foxcroft îl folosea tocmai pentru că îi era comod să-l poarte în buzunar, spuse Benedict, după care azvârli carnetul în focul care ardea mocnit. ― Nu! urlă Declan, repezindu-se înspre cămin. Inginerul apucă un vătrai și-l roti cu o mișcare ușor arcuită care-i seceră americanului picioarele. Când acesta se prăbuși la podea, arma lui ateriză pe covor, iar Benedict o culese imediat. ― Lua-te-ar dracuʼ, lua-te-ar dracuʼ, lua-te-ar dracuʼ! Declan se ridică anevoie, ținându-și capul în mâini. Ai stricat totul. ― Ce anume am stricat? Benedict folosi vătraiul ca să scoată carnetul din cenușă. Era puțin pârlit pe margini, dar altminteri intact. ― Taică-meu m-a trimis să pun mâna pe blestematul ăsta de carnet. Era ultima mea șansă de a-i dovedi că posed calitățile necesare ca să mă alătur afacerii de familie. ― Probabil că este o afacere destul de neobișnuită. Benedict se duse la menajeră și-i scoase călușul. Sunteți rănită, doamnă Hodges? ― Nu, domnule Stanbridge. ― Dar dumneata? i se adresă el majordomului în timp ce-i elibera gura. ― Numai mândria mi-e rănită, domnule Stanbridge. Declan ședea pe podea și fixa carnetul, posomorât. ― Lasă aerul ăsta jalnic, Garraway, zise Benedict pe când dezlega halatul cu care erau prinse gleznele doamnei Hodges. Acela nu este carnetul lui Foxcroft, ci unul dintre carnetele mele personale. Nu vei găsi nimic de o importanță zguduitoare în el. ― Ar fi trebuit să-mi dau seama, bombăni americanul. M-ai păcălit.

― Mă tem că da. Ce fel de afaceri au ai tăi de fapt? ― Cu petrol. Tatăl meu și fratele lui dețin Compania Petrolieră Garraway. Se pregătesc să foreze niște puțuri în California, lângă Los Angeles. Sunt convinși că în pământ există cantități uriașe de petrol care abia așteaptă să fie extras. În unele locuri de pe coastă se vede cum țâșnește de pe fundul oceanului, nu departe de mal. Menajera se ridică în picioare, frecându-și încheieturile, și anunță: ― Mă ocup eu de domnul Hodges. ― Mulțumesc, răspunse Benedict, apoi se întoarse către Declan. Ce nevoie are Compania Garraway de un dispozitiv proiectat să utilizeze puterea solară? Nici nu apucă să termine bine întrebarea, că răspunsul îi veni prompt în minte. Aha, da. Nu vor să fure schița sistemului conceput de Foxcroft ca să-l fabrice și să-l vândă. Tatăl și unchiul tău vor, dimpotrivă, să blocheze scoaterea pe piață a motorului și bateriei. N-am dreptate? ― Din câte spun ei, dacă oricine se poate duce la magazinul local să cumpere un sistem care captează și convertește energia solară, piața petrolului se va prăbuși înainte de a avea timp să se dezvolte. Tatăl și unchiul meu afirmă că viitorul stă în petrol. Și vor să se asigure că așa vor rămâne lucrurile. ― Pentru că au investit din greu în acest viitor. Cum Declan se mulțumi să ridice din umeri, Benedict se uită spre Hodges: Totul e în regulă? ― Mă simt foarte bine, mulțumesc. Dar o să dureze ceva timp până vom pune în ordine biroul. ― Impostorul ăsta tânăr a făcut o harababură îngrozitoare, spuse doamna Hodges țintuindu-l pe Declan cu o privire furioasă. Ar trebui să vă fie rușine, domnule. Americanul dădu dovadă de eleganță și își plecă rușinat capul. Benedict se așeză pe colțul mesei de lucru și, aplecându-se în față, îl studie atent pe intrus. ― Este limpede că nu ești la curent cu noutățile.

― Despre ce vorbești? ― Cineva a furat carnetul lui Foxcroft. Vestea bună pentru tine este că, întrucât ai venit aici în seara asta ca să-l cauți, trebuie să presupun că nu ești tu hoțul. ― Nemernicul. Declan avea un aer confuz. A dispărut? Dar cine l-a luat? ― Interesantă întrebare. Nu știu răspunsul. Și, cum nici tu nu pari să-l știi, nu cred că mai avem vreun motiv să continuăm această conversație. Hodges, te rog să-l chemi pe cel mai apropiat polițist. ― Cu plăcere, domnule. Când majordomul porni spre ușă, Declan rămase înlemnit de spaimă. ― N-o să chemi poliția! ― De ce nu? întrebă Benedict pe un ton agreabil. ― Pentru că amândoi urmărim același lucru, replică americanul exasperat. Uite ce e, dacă-mi spui adevărul când zici că a fost furat carnetul... ― Este adevărul. ― În acest caz, ne-am putea ajuta reciproc. Tatăl și unchiul meu îți vor răsplăti efortul, îți jur. Sunt foarte bogați. ― Nu mă îndoiesc de asta. Dar, vezi tu, problema e că și eu sunt bogat. Nu am nevoie de banii lor. ― Chiar așa? Declan avea o expresie precaută. Atunci de ce ai bătut atâta drum până în St. Clare și pe urmă te-ai dus să te întâlnești cu Foxcroft la Los Angeles? Fiindcă veni vorba, știu că ai fost acolo. Când am prins de veste că-ți cumpăraseși bilet pentru un tren cu destinația California, mi-am dat seama unde te duci. Dar când am ajuns eu, deja plecaseși cu carnetul lui Foxcroft. După o scurtă pauză, tânărul continuă: Află că a murit. Cancerul l-a doborât la mai puțin de patruzeci și opt de ore după ce ți-a dat însemnările lui. ― Regret să aud așa ceva, spuse Benedict. A fost un inginer strălucit.

― Ai fi atât de amabil să-mi povestești ce s-a întâmplat pe St. Clare? Toată lumea de pe Steaua Nordului zicea că fuseseși atacat de un hoț, dar eu n-am crezut nici o clipă zvonul ăsta. Presupun că ai fost acolo din același motiv pentru care am fost și eu pe insulă: să studiez tunul solar al lui Alden Cork. Dar dispăruse, iar când l-am găsit eu, Cork era mort. ― Când ai ajuns la laboratorul lui Cork? ― În mod evident, nu la mult timp după tine, spuse posomorât Declan. Cadavrul lui Cork era încă pe podea. Dar ajunsese și poliția locală și începuse să pună întrebări. Păreau convinși că autorul crimei era un străin, probabil un pasager de pe unul din vapoarele aflate în port în ziua aceea. Cum nu era bine să fiu văzut acolo, m-am întors imediat pe Steaua Nordului. ― Și poate în drum m-ai împușcat pe mine? sugeră Benedict. ― Nu, jur că nu. Nu eu te-am împușcat. Am fost cu un pas în urma ta, la fiecare cotitură. Și totuși, abia când te-am urmărit până la laboratorul lui Foxcroft din Los Angeles mi-am dat seama de importanța motorului solar. Tunul nu funcționează fără el, nu-i așa? ― Nu. Cum ai aflat despre invențiile lui Cork și Foxcroft? ― Un agent al guvernului american a venit să-i vadă pe tatăl și unchiul meu. Agentul voia să afle dacă teoretic se poate realiza o armă alimentată cu energie solară care să fie destul de puternică încât să-și găsească utilizarea pe vasele de război. Auzise niște zvonuri cum că un asemenea dispozitiv fusese deja construit de un inventator britanic pe nume Alden Cork, care-și instalase laboratorul undeva în Caraibe. Bineînțeles că tata și unchiul meu cunoșteau activitatea lui Cork, dar nu-i preocupa în mod special. ― Lumea inventatorilor care lucrează la dispozitive cu energie solară este mică, remarcă Benedict. ― Cum spuneam, tata și unchiul meu nu credeau că invenția lui Cork poate funcționa ca armă pe un vas de război, dar erau suficient de îngrijorați ca să mă trimită pe St. Clare pentru verificări. Când am aflat că ai fost împușcat, prima mea bănuială a fost că te rănise Cork, în cursul încăierării care l-a costat viața. Ulterior, când ai luat trenul spre Los Angeles, mi-am dat seama că după toate probabilitățile te duceai să-l vezi pe Elijah Foxcroft. Așa că te-am urmărit. Și din

nou am ajuns prea târziu. ― Dar de ce erai așa de sigur că mă duc să-l văd pe Foxcroft? Nu era nici urmă de amuzament în zâmbetul lui Declan. ― Așa cum spuneai și tu, lumea inventatorilor care lucrează la mașinării cu energie solară este mică. Elijah Foxcroft a fost angajat cândva la Garraway Oil. A fost concediat pentru că voia să-și orienteze cercetările mai curând pe energia solară decât pe petrol. Știam că-și instalase propriul laborator la Los Angeles pentru a-și realiza visul legat de motorul solar. Declan se opri un moment. Ai vreo idee cine l-a ucis pe Cork sau cine a furat carnetul lui Foxcroft? ― Presupunem că ucigașul și hoțul sunt una și aceeași persoană, aflată în slujba rușilor. Americanul încuviință din cap. ― Sunt la curent cu faptul că rușii și britanicii sunt implicați de câtva timp în Marele Joc, cum îi ziceți voi. Ambele părți vor să controleze viitorul Asiei Centrale și al Orientului Mijlociu. ― Personal, sunt de părere că nici unul din cele două imperii nu poate controla acea parte de lume, dar atâta vreme cât rușii încearcă să o facă, Londra se simte obligată să-i oprească. ― Așa că Marele Joc continuă, murmură Declan. ― O privire mai atentă la harta celor două Americi te face să înțelegi că și guvernul Statelor Unite face la rândul lui niște jocuri strategice, spuse Benedict încrucișându-și brațele la piept. ― Aici nu te pot contrazice. Un lucru e însă limpede: nici guvernul tău, nici al meu n-ar vrea ca rușii să dețină o armă de război superioară. La dracuʼ, trebuie să acționăm împreună aici. ― Având în vedere modul scandalos în care te-ai purtat cu menajera și valetul meu, nu văd nici un motiv pentru care te-aș ajuta în vreun fel. Dimpotrivă, o să-l pun pe Hodges să cheme poliția. Celui mai apropiat vardist îi va lua cam două minute să ajungă aici.

― O să regreți asta, Stanbridge. ― Sunt convins că regretele n-o să mă omoare. Benedict se uită spre Hodges și îi spuse: Acum poți să te duci să chemi poliția. ― De îndată, domnule. ― Pe toți dracii, mormăi Declan. Se răsuci brusc pe călcâie, deschise cu putere ușa înaltă de sticlă și se repezi în grădină. ― Mai doriți să chem poliția, domnule? întrebă impasibil majordomul. ― Nu-ți bate capul. Sunt sigur că Garraway va fi deja departe până apare vreun agent. Oricum, cred că e mai util să-l lăsăm pe cont propriu o vreme. Îi voi povesti totul unchiului meu mâine dimineață. Cornelius știe să se descurce cu americanii. În acest moment am destule probleme pe cap. ― Prea bine, domnule. Benedict își roti privirea prin haosul din birou. ― Vezi pe undeva carafa? Dacă Garraway mi-a vărsat brandy-ul ăla bun franțuzesc, o să regret enorm că l-am lăsat să plece întreg. ― Carafa cu brandy cred că e în picioare, domnule, spuse menajera. Păși peste un morman de cărți de pe podea și, dând la o parte niște ziare, scoase la iveală prețiosul recipient. ― Toarnă în trei pahare, doamnă Hodges. Să fie pahare mari. Cu toții merităm niște brandy. A fost o seară destul de complicată. ― Prea bine, domnule. Doamna Hodges turnă brandy în trei pahare și le împărți. Majordomul își studia stăpânul cu un aer gânditor. ― Putem să bănuim că nici seara dumneavoastră nu a fost mai bună decât a noastră, domnule?

― Nici nu ai idee, mormăi Benedict.

capitolul 18

― A venit mama ta să te vadă, spuse gardianul. Se uită printre gratiile de la ușă în timp ce vâra cheia în broască. Probabil că vrea să vadă ce mai faci. Starea de spirit a pacientului deveni exuberantă. Venise mama să-l vadă. Poate că se răzgândise și hotărâse să-i accepte explicația în legătură cu povestea aceea. Spera avea să-l scoată din închisoarea oribilă căreia-i ziceau spital. Până atunci o convinsese de fiecare dată că nu avea nimic de-a face cu toate micile incidente pentru care fusese învinovățit de-a lungul anilor. Mereu existaseră explicații perfecte. Realitatea era că animalele de companie sufereau frecvent accidente fatale, și servitorii puteau fi teribil de neglijenți când venea vorba să aprindă focul. Iar mama voia atât de mult să-l creadă! Dar după ce fuseseră descoperite cadavrele celor trei mirese, devenise din ce în ce mai greu s-o convingă pe mama că nu avusese nici o legătură cu crimele. Episodul cu Amity Doncaster se dovedise dezastruos. În cele din urmă, mama ajunsese la concluzia că de fapt el era ucigașul. Trebuia să găsească o cale de a o lămuri că nu el comisese atacul asupra domnișoarei Doncaster. Era absolut evident că rănile de pe corp îi fuseseră provocate de o curvă furioasă care-l atacase cu un cuțit când refuzase să o plătească pentru serviciile ei. Mama venise să-l vadă. Voia, desigur, să se încredințeze că fiul ei se făcuse bine după ultimul episod de cădere nervoasă. Slavă Domnului că se refăcuse și după rănile pe care i le provocase nemernica aia cu cuțitul! ― Ce drăguț din partea mamei că a făcut atâta drum ca să mă vadă, îi spuse gardianului. Puse jos fotografiile cu grădina spitalului, pe care le aranja într-o ordine știută

numai de el, și se ridică de la masă. Se mișca țeapăn. I se vindecaseră rănile, dar tot îl mai durea pe alocuri. Fiecare junghi îi amintea că nu-și terminase treaba. Îi zâmbi gardianului: ― Sper că i-ai spus că sunt acasă și foarte fericit să primesc musafiri, domnule Douglas. ― Da, bineînțeles, domnule, chicoti bărbatul, apoi deschise larg ușa grea. Ușurarea explozivă care-l scutură pe pacient amenința să-l copleșească, dar știa că nu-și putea permite să pară bucuros din cale-afară. Doctorul Renwick și personalul medical descurajau manifestarea oricăror emoții puternice. Scopul terapiei era o minte calmă, foarte bine ordonată. Pacientul tresări când își trase haina pe el. De fiecare dată când simțea o durere sau avea o convulsie îl încerca o pornire de furie, dar reușea să păstreze o expresie liniștită în fața gardianului. În timpul șederii sale anterioare la Cresswell Manor descoperise că șmecheria ca să obții privilegii, cum ar fi permisiunea de a fotografia florile din grădină, era să afișezi un comportament senin, politicos și grijuliu. De nenumărate ori tânjise să-și dea frâu liber furiei, dar în general se controlase destul de bine. Avusese, într-adevăr, incidentul acela cu o slujnică la scurt timp după ce sosise, însă promisiunea unui bacșiș o făcuse să tacă. Oricum, nu că ar fi rănit-o, sau în orice caz, nici pe departe cât ar fi meritat. Pur și simplu o lovise suficient de tare ca s-o arunce la podea. Zău așa, la ce reacție s-ar fi așteptat după felul în care-l tratase? Era doar o servitoare căreia i se suise la cap. Îndrăznise să-i dea lui ordine. Femeia aia idioată avusese chiar tupeul să-i spună să n-o atingă. Ba chiar amenințase că-i va raporta lui Jones, individul acela nemilos care coordona personalul spitalului. Ar fi trebuit să facă mai mult decât s-o pocnească pe slujnica aia idioată, își spuse. Ar fi trebuit să bage un cuțit în ea, așa cum merita. Era absolut sigur că nu era virgină. Știind însă că nu putea să înceapă să ciopârțească femeile din rândurile personalului, își ținuse nevoile în frâu. În orice caz, slujnica aceea amărâtă nu merita atenția lui. Nenorocita. Ar fi trebuit să sângereze, măcar puțin. El avea nevoie de asta ca săși recapete stăpânirea de sine.

Acum nu mai trebuia să-și facă griji cu servitoarea, fiindcă venise mama. ― Așteaptă în grădină, îl informă gardianul. Vă conduc. Doctorul Renwick zice că nu aveți nevoie de lanțuri la picioare pentru că răspundeți bine la tratament. ― Mulțumesc, spuse pacientul. Avea grijă să păstreze un ton umil. Mă simt mult mai bine de când am reînceput tratamentul. Tratamentul bunului doctor era foarte modern. Consta în doze zilnice din tonicul lui special pentru nervi, bazat pe chinină, și injecții în fiecare seară cu opiu în diferite combinații. Toți pacienții urmau o dietă vegetariană, lipsită de orice condimente care ar fi putut excita sistemul nervos. Se punea accentul pe o rutină strictă, care consta din băi terapeutice, exerciții fizice și muzică interpretată la pian de doctorul Renwick. Medicul era convins că muzica avea puterea de a liniști nervii agitați. În mare parte, acest regim – cu excepția concertelor de pian – era tolerabil, deși categoric plictisitor. Din fericire, Renwick credea că și artele, cum ar fi fotografia, sunt bune la nervi. Pacientului i se dăduse voie să facă poze cu grădina spitalului și să le developeze singur într-o cameră obscură pusă la dispoziție de conducere. Cu toate acestea, efortul de a se comporta ca un om sănătos care a fost în mod nedrept închis într-un sanatoriu de boli mintale lăsa urme. Nu-și putea lua gândul de la mireasa care-i scăpase. Îl obsedau zi și noapte închipuirile cu Amity Doncaster. Trebuia s-o convingă pe mama că era nevinovat – că nu era nici o problemă să-l ducă înapoi la Londra. Gardianul descuie ușile de la capătul coridorului și-l escortă pe pacient pe scări, apoi în holul spațios al vechiului conac. Lăsară în urmă birourile istrative, laboratorul personal al doctorului, unde acesta făcea amestecurile de medicamente, și bucătăria, după care ieșiră în grădina însorită. Gardurile vii impunătoare și iedera deasă ascundeau zidurile înalte, cu porți de fier. În pavilionul încântător din mijlocul grădinii, o femeie ședea pe o bancă de piatră, cu spatele la el. Purta o bonetă cu boruri largi și o rochie elegantă, observă pacientul. Mama se mândrea mereu că că ținea pasul cu moda. O putea convinge să-l ia cu ea la Londra, se gândi el însuflețit de speranță. Mama nu-l mai credea așa de ușor ca pe vremuri, dar încă voia cu disperare – avea nevoie – să-l creadă.

Zâmbitor, înaintă spre ea plin de nerăbdare. ― Mamă! Ce frumos din partea ta să vii să mă vezi. Mi-a fost atât de dor de tine!

capitolul 19

O singură privire îi fu de ajuns lui Benedict să priceapă că îl așteptau mari probleme. ― Sora mea se îmbracă, rosti Penny. Va coborî într-o clipă. Aș vrea să schimbăm câteva cuvinte înainte să vină ea. Erau în salon. Trăsura aștepta în stradă. Benedict îi trimisese mai devreme un mesaj lui Amity în care o informa că avuseseră loc niște evenimente despre care trebuiau să discute. Mai menționase în bilet că spera să fie liberă să meargă în oraș, deoarece nu voia să scape prilejul de a-i face cunoștință cu fratele și cumnata lui. Drept răspuns primise o notiță concisă: Te aștept la zece. Ajunsese la zece fix, dar prima apăruse Penny. ― Dacă este vorba despre relația mea cu sora ta, te asigur că... ― Ai început o relație amoroasă cu sora mea aseară. Benedict strânse din dinți. ― Dacă ești îngrijorată în ce privește intențiile mele... ― Ți-ai exprimat deja clar intențiile, domnule Stanbridge. Dorești să ai o aventură cu Amity, iar ea pare să fie de acord cu un asemenea aranjament. ― Zău? făcu el când își reveni din uimire. ― N-o să-i stau în cale. Este adultă. În plus, are o gândire modernă. Are tot dreptul să decidă singură. Dar oricât de mult a călătorit și oricât de versată se crede, Amity este încă naivă din unele puncte de vedere. Sper că o vei proteja. ― Te referi la ucigașul care și-a îndreptat toată atenția asupra ei. Jur că fac tot ce-mi stă în putere ca să-l opresc.

― Nu mă refer la situația aceea, spuse Penny cu răceală. E de la sine înțeles că dumneata și inspectorul Logan îl veți găsi pe ucigaș și-l veți opri. Nu la acest fel de protecție mă refeream. ― Nu înțeleg, îngăimă el. ― Vei avea grijă ca Amity să nu rămână însărcinată. Ne-am înțeles, domnule Stanbridge? Îl cuprinse brusc un val de căldură și stinghereală. Știa că probabil se îmbujorase. Nu-și mai amintea când pățise asta ultima oară. ― Foarte clar, doamnă Marsden. Pe scări răsunau pași. Penny coborî vocea. ― Presupun că un gentleman cu experiența dumitale a auzit de prezervative și știe cum se folosesc, nu? Amity era în hol acum. Benedict făcu toate eforturile să se adune și spuse printre dinți: ― Da, doamnă Marsden, stați liniștită, am auzit de astfel de chestiuni. ― Mă simt ușurată să aud asta. Mă aștept să le și folosiți. Amity apăru în cadrul ușii, cu o bonetă în mâna înmănușată. Purta o rochie modestă, cu guler înalt, prevăzută la tiv cu ceea ce Benedict știa că doamnele numeau „trenă cu volănașe“. Volănașele erau menite să protejeze țesătura scumpă a rochiei de praf și murdărie. Amity îi aruncă o privire curioasă lui Penny, apoi se uită la Benedict. ― Ce ai de gând să folosești? ― Nu are importanță, mormăi el. Îți explic mai târziu. Ești gata de plecare? Amity nu părea mulțumită de răspuns, dar nu ceru explicații. Își puse boneta și-i legă șireturile. ― Da, sunt gata. Ziua este foarte plăcută. N-o să am nevoie de haină.

Benedict înclină capul spre Penny. ― O zi bună, doamnă Marsden. ― Încă ceva înainte să plecați, domnule Stanbridge, zise Penny cu același glas rece pe care-l folosise când îi ținuse prelegerea despre protecție. Fratele și cumnata dumitale sunt la curent cu faptul că logodna cu sora mea este o prefăcătorie? ― Nu. Și intenționez să las lucrurile așa cum sunt. Amity avea un aer nedumerit. ― Dar nu pot crede că e necesar să ascunzi adevărul de familia ta. Fratele și cumnata ta sigur vor înțelege motivul acestei șarade. ― Foarte posibil, recunoscu el. Dar oamenii au tendința să vorbească despre astfel de chestiuni, și întodeauna există cineva care trage cu urechea. Îi zâmbi menajerei, care aștepta în holul principal, și zise: Am încredere în doamna Houston. Face parte din micul nostru grup de detectivi. ― Mulțumesc, domnule, spuse femeia, care nu-și mai încăpea în piele de mândrie. ― Însă prin casa fratelui meu se foiesc tot felul de oameni: servitori, clienți, prieteni, adăugă Benedict. Nu vreau să risc ca o persoană din afara familiei să audă din greșeală vreo frântură de bârfă, oricât de interesantă s-ar dovedi o logodnă de conveniență. ― Aici aveți dreptate, spuse Penny, în mod vizibil tulburată de acest gând. Pentru moment cred că aveți dreptate. Logodna trebuie să pară reală. ― Perfect reală, întări Benedict privind-o în ochi.

capitolul 20

― Declan Garraway caută carnetul? zise Amity. Sunt oarecum surprinsă, dar, trebuie s-o mărturisesc, nu pe de-a-ntregul șocată. Știam eu că este ceva în neregulă cu el. ― Zău? E ceva nou pentru mine. De fiecare dată când vă vedeam împreună, păreai fermecată de tânărul american. ― Îmi plăcea foarte mult. Este un domn extrem de interesant. Dar uneori am avut impresia că era un pic prea curios în legătură cu tine. Îmbujorată, Amity continuă: Curiozitatea lui mă făcea să mă întreb dacă nu era nițel gelos pe tine. ― Înțeleg. ― Nu mi-a trecut nici un moment prin minte că ar putea să caute carnetul. Când te gândești că a pătruns în casa ta ca un hoț oarecare! Și zici că familia lui deține o companie petrolieră? Veștile despre Declan Garraway îi provocaseră o mulțumire stranie. Informația că acesta căuta carnetul era un motiv de ușurare – nu pentru că ar fi explicat întro anumită măsură atenția pe care i-o acordase americanul pe vapor, ci pentru că oferea un subiect de conversație convenabil. Nu dormise bine în noaptea precedentă, și o anumită parte a anatomiei ei acuza unele dureri – e drept, abile. Dar gândul că-l urma să-l revadă pe Benedict o făcuse să tremure de nerăbdare toată dimineața. Habar nu avea cum ar trebui să se poarte o femeie a doua zi după prima întâlnire pasională cu iubitul său. Luase în considerare două abordări: să pretindă că nu se întâmplase nimic neobișnuit, sau să se arunce în brațele lui Benedict. O singură privire la fața lui serioasă când intrase în salon rezolvase problema. Avea să se poarte în continuare ca și când ar fi fost în largul ei cu astfel de întâmplări neobișnuite. ― Mai corect ar fi să spunem că tânărul Garraway lucrează pentru firma

familiei, spuse Benedict. Compania Petrolieră Garraway. ― Interesant. Compania Garraway este probabil extrem de preocupată de concurența pe care o reprezintă un sistem de energie solară. ― Pot să înțeleg punctul lor de vedere. Cei din familia Garraway nu sunt singurii care cred că petrolul va deveni cea mai importantă sursă de energie. Acum este folosit în special pe post de combustibil pentru lămpi, dar numeroși inventatori și ingineri lucrează la mașinării și dispozitive menite să funcționeze cu carburanți pe bază de petrol. Companiile petroliere au motiv să se teamă de apariția unei tehnologii rivale care utilizează o sursă de energie gratuită pentru toți. ― Presupun că asta răspunde la câteva dintre întrebările pe care le aveam despre Declan Garraway, zise Amity. Trebuie să mărturisesc însă că mi-au făcut plăcere discuțiile noastre pe tema psihologiei. Avea câteva teorii foarte interesante despre oameni care altminteri normali, fac lucruri aparent iraționale. ― Firea omenească este complicată. Nici un doctor nu o poate explica, în orice caz nu în stadiul actual al științei. ― Sunt de acord. Bătând darabana pe perna trăsurii, Amity continuă: Totuși, mă gândesc că s-ar putea să fie util să vorbim cu domnul Garraway despre acțiunile Mirelui. Este posibil să ne poată lumina în legătură cu judecata ucigașului. ― La naiba, Amity, Garraway umblă după carnet. N-ai auzit ce am spus? Aseară a intrat ca un hoț în casa mea, iar asta îl transformă în infractor. ― Sunt convinsă că tentativa de spargere este o întâmplare singulară. ― În ce mă privește, îmi ajunge ca să mă îndoiesc în privința caracterului său. ― Probabil că era disperat, la câte presiuni încasează de la tatăl și unchiul lui. Îți dai seama, desigur, că o astfel de situație poate fi deosebit de stresantă. ― Nu-mi vine să cred! Acum ți-e milă de Declan Garraway? ― Nu mă pot convinge că este un om rău – nu profund, în interior. ― Și ești sigură de asta doar pentru că ai avut lungi conversații cu el la bordul

Stelei Nordului? întrebă ritos Benedict. ― Ei bine, da. Trăsura se opri cu un huruit în fața unei case elegante. Benedict aruncă o privire pe fereastră, în mod evident iritat de întrerupere: ― Am ajuns. ― Abia aștept să-ți cunosc familia, spuse Amity pe un ton plin de curtoazie. ― Nu vorbești serios. ― Ai dreptate. Adevărul este că nu sunt deloc nerăbdătoare să-i mint pe fratele și cumnata ta, care, sunt convinsă, sunt niște oameni foarte drăguți. ― Da, zise Benedict deschizând ușa trăsurii. Sunt oameni foarte drăguți. Nu stăm mult.

Amity descoperi că frumoasa Marissa Stanbridge era o doamnă foarte agreabilă. Și mai era și însărcinată. Stăteau amândouă în grădina din spatele casei. Cei doi frați se închiseseră în biroul lui Richard. Amity reușea din când în când să-i zărească prin ușa înaltă de sticlă care rămăsese deschisă. ― După ce se va naște copilul vom pleca din Londra cât se poate de repede, spuse Marissa atingându-și pântecul cu un gest protector. Vrem să-l creștem la moșia noastră de la țară, unde aerul este curat și proaspăt. Ceața permanentă din oraș nu poate fi bună pentru plămâni. ― Așa este, fu de acord Amity. ― Singurul motiv pentru care nu nasc la moșie este că doctorul Thackwell are cabinetul aici. ― Ești mulțumită că doctorul Thackwell are vederi moderne, nu? zise Amity punând ceașca pe farfurioară. ― Da, foarte. Richard și cu mine am făcut cercetări amănunțite în ceea ce-l

privește. Este adeptul celor mai avansate teorii privind importanța curățeniei și a condițiilor sanitare. În plus, are întotdeauna la îndemână cloroform pentru cazul în care durerea devine de neat. ― Tatăl meu a fost doctor, spuse Amity zâmbind. Din ce spui, cred că l-ar fi plăcut pe Thackwell. ― Am citit relatările tale din Flying Intelligencer. Faci să pară fascinante călătoriile în jurul lumii. ― Așa și sunt, uneori. Marissa ridică din sprâncene. ― Așa cum a fost când i-ai salvat viața lui Benedict pe insula St. Clare? ― Ți-a pomenit despre povestea asta? ― Bineînțeles. Marissa luă o înghițitură de ceai. Când lăsă ceașca, o privi pe Amity cu o curiozitate nedisimulată. Îți suntem cu toții foarte recunoscători. E culmea că te-ai întors acasă, după toate aventurile acelea din străinătate, doar ca să dai peste ucigașul acela oribil căruia i se spune Mirele. Benedict este extrem de îngrjiorat pentru siguranța ta, ca să nu spun mai mult. ― Îmi dau seama de asta. ― Este firesc, date fiind împrejurările. ― Da. Amity simțea că se afla pe un teren periculos. Dar sunt convinsă că poliția îl va găsi curând pe ucigaș. ― Din ce spune Benedict, poliția crede că Mirele face parte din înalta societate, ba chiar frecventează asiduu lumea mondenă. ― Benedict și poliția se bazează pe impresiile pe care mi le-a făcut mie ucigașul. Sunt sigură că este educat și bogat și am motive să cred că a aflat despre mine când au început să circule zvonurile privind... legătura mea cu Benedict, după balul de la familia Channing. ― Toți acești factori vor reuși să-l pună la adăpost de investigația poliției. După

o scurtă pauză, Marissa adăugă: Și, desigur, acesta este unul din motivele pentru care Benedict îi ajută pe polițiști. ― Știu. Așa cum spuneam, sunt convinsă că poliția îl va găsi curând pe ucigaș. ― Și după aceea ce se va întâmpla, domnișoară Doncaster? o întrebă Marissa cu blândețe. Amity fu gata să se înece cu înghițitura de ceai. Îi luă un moment ca să se adune. ― Scuze. Nu sunt sigură că înțeleg întrebarea. Ce crezi că se va întâmpla? ― Ce cred eu, replică Marissa pe un ton glacial, este că după ce va fi prins ucigașul nu va mai fi nevoie ca dumneata și Benedict să rămâneți logodiți. Când pericolul va fi trecut, vei fi liberă să-ți publici cartea și să ridici ancora pentru o altă călătorie în străinătate, către cine știe ce port exotic. Amity îngheță. ― Insinuezi că logodna mea cu Benedict chiar este o înșelătorie? ― Da, domnișoară Doncaster, aceasta este marea mea teamă. ― Înțeleg. Nu știu ce să spun, doamnă Stanbridge. ― Trebuie să-mi spui Marissa. Amity aruncă o privire spre ușile biroului, sperând că prin cine știe ce minune Benedict avea să apară și să preia controlul situației. Dar el și fratele lui erau cu capetele aplecate peste niște documente împrăștiate pe biroul lui Richard. Era pe cont propriu, își zise ea înăbușindu-și un suspin. ― Foarte bine, Marissa. ― Cât privește răspunsul pe care-l aștept de la tine, te rog asigură-mă că nu vei pune capăt logodnei atunci când vei fi în siguranță, continuă Marissa cu însuflețire. ― Îmi pare rău, spuse Amity precaută. Mă tem că nu înțeleg.

― Poți să-mi spui că sentimentele tale pentru Benedict sunt sincere, că logodna este reală. Poți să-mi dai asigurări că nu-i vei frânge inima lui Benedict cumpărând un bilet pentru primul vapor spre Orientul Îndepărtat de îndată ce-ți va apărea cartea, iar poliția îl va fi arestat pe Mire. ― Crezi că sunt în situația de a-i frânge inima lui Benedict? întrebă Amity când își reveni din uluială. Era consternată de neînțelegere, dar nu știa cum s-o corecteze. ― Benedict a așteptat mult timp ca să apară în viața lui femeia potrivită. Desigur, nu a dus o viață monahală. ― Da, am aflat de relația lui cu Lady Penhurst, murmură Amity. ― Nu a însemnat nimic pentru el. Marissa făcu un gest dezinvolt cu mâna, ca pentru a respinge ideea. Ceea ce nu înseamnă că Lady Penhurst nu avea planurile ei. La vremea aceea urmărea să pună mâna pe un soț bogat. Toată lumea știa asta, inclusiv Benedict. Credea că poate să-l seducă și să-l facă să se însoare cu ea, dar pe Benedict nu poți să-l prostești atât de ușor. A învățat din dezastrul primei lui logodne. Nu s-a pus nici o clipă problema să-i dea Leonei Colierul Trandafirului. Amity își amintea de șoaptele pe care le auzise la balul familiei Gilmore. „Văd că nu poartă colierul...“ ― Doamnă Stanbridge – Marissa –, nu am de gând să te contrazic, dar nu cred că înțelegi natura relației mele cu Benedict. Logodna noastră este un aranjament foarte modern. Se bazează pe prietenie și interese comune și... și multe alte lucruri. Marissa nu părea impresionată. ― Ți-a povestit despre Eleanor, femeia cu care era logodit și urma să se însoare acum multă vreme? ― Nu. Mi s-a spus că a mai existat o logodnă, dar el nu a pomenit niciodată numele femeii. Fără îndoială, chestiunea este mult prea dureroasă. Amity respiră profund. Dacă nu te superi, aș vrea să schimbăm subiectul.

― De la început a fost o relație dezastruoasă, spuse Marissa ignorându-i rugămintea. Nu există nici un dubiu că Eleanor a fost obligată să se logodească pentru că familia ei era într-o situație financiară disperată. Abia împlinise optsprezece ani. A încercat să-și facă datoria. Mă tem însă că bietul Benedict avea impresia că-l iubea cu adevărat. Pentru că el, înțelegi, o iubea așa cum numai un tânăr poate să iubească. Preț de-o clipă, Amity reflectă asupra pasiunii pe care o nutrise în tinerețe pentru Humphrey Nash. ― Înțeleg. ― Toți am fost odată foarte tineri, zise Marissa mângâind-o pe mână. Din fericire, unii dintre noi facem alegerile potrivite în acel moment din viețile noastre. Dar tind să cred că succesul în această privință este o chestiune de noroc. Cum ar putea să știe un om abia ieșit din adolescență ce să caute într-o relație menită să dureze până la moarte? ― E o întrebare bună, spuse Amity. Mai aruncă o privire plină de speranță în direcția biroului, dar Benedict și Richard erau tot cufundați în documentele de pe masă. Știa că discuția cu Marissa se îndrepta vertiginos spre un teren plin de pericole. O parte din ea era curioasă să afle adevărul despre trecutul lui Benedict, dar o altă parte nu dorea să audă cât de mult o iubise pe prima lui logodnică – adevărata lui logodnică. ― Așa cum probabil îți dai seama, în cele din urmă Benedict a fost părăsit la altar. Eleanor a fugit cu iubitul ei lefter în noaptea dinaintea nunții, povesti Marissa. ― Ce melodramatic din partea ei! ― Așa e. Dar, cum spuneam, nu avea decât optsprezece ani, iar la această vârstă totul este melodramatic, nu? ― Foarte adevărat. ― Atunci a fost foarte jenant, dar Richard m-a asigurat că după ce s-a așezat praful pe această poveste, Benedict și-a dat curând seama că scăpase ca prin urechile acului. Cât despre Eleanor, a fost suficient de onestă să nu ia Colierul

Trandafirului când a fugit. Alte femei în situația ei l-ar fi păstrat și l-ar fi folosit ca să-și asigure o viață nouă cu iubiții lor. ― Deci, la urma urmelor, Eleanor nu era un specimen chiar așa de rău, conchise Amity zâmbind. ― Nu. Doar foarte tânără. Crede-mă, Lady Penhurst ar fi păstrat colierul. Amity se gândi la expresia răzbunătoare pe care o remarcase în privirea Leonei. ― Cred că ai dreptate. Știe cineva ce s-a întâmplat cu Eleanor și iubitul ei? ― Da. S-au căsătorit. Probabil că o vreme au locuit în vreo mansardă. Nu asta fac tinerii îndrăgostiți fugari? Dar în cele din urmă familia ei a acceptat căsătoria. Nici nu ar fi avut de ales, de fapt. Și într-un final soțul lui Eleanor a obținut o slujbă respectabilă de funcționar într-o firmă de avocați. A făcut niște investiții care le-au adus un profit frumușel, iar acum cuplul duce o viață confortabilă. Ultima dată când am auzit despre ei, am aflat că au o casă la țară și alta aici, în Londra. ― Așadar, a existat un final fericit pentru Eleanor și iubitul ei. ― O, da. Cred că au trei copii. Amity chibzui câteva clipe, apoi surâse. ― Ce noroc pentru toți cei implicați că soțul lui Eleanor a obținut slujba aceea de funcționar și apoi a avut perspicacitatea de a face niște investiții foarte profitabile! Un zâmbet îi miji Marissei la colțurile gurii. ― Foarte mare noroc, ai dreptate. ― Benedict l-a recomandat pe soțul lui Eleanor pentru postul acela la firma de avocați, nu-i așa? Probabil că tot el i-a sugerat și investițiile acelea atât de reușite. ― Chiar îl cunoști foarte bine pe Ben, mult mai bine decât îl cunosc majoritatea oamenilor, spuse Marissa râzând. Da, i-a ajutat considerabil pe cei doi într-un

moment în care aveau o nevoie disperată de sprijin. Am fost surprinsă de generozitatea lui când am auzit povestea. Dar, așa cum a subliniat Richard, Ben a înțeles foarte repede că evitase la mustață ceea ce ar fi fost fără îndoială o căsnicie nefericită. Practic, acesta a fost modul lui de a-și exprima recunoștința și ușurarea. Chiar atunci, cei doi frați își făcură apariția în grădina însorită și se îndreptară spre banca pe care stăteau doamnele. Amity îl privi un moment pe Benedict, apoi surâse din nou în direcția Marissei. ― Ba nu. I-a ajutat pe Eleanor și pe soțul ei fiindcă îi compătimea. În primul rând și-a dat seama că Eleanor fusese împinsă la logodna cu el și că nu din vina ei ajunsese în acea situație dezastruoasă. În plus, fata nu luase Colierul Trandafirului. ― Cum am mai zis, se pare că-l cunoști bine, sublinie Marissa cu blândețe. Benedict și Richard ajunseră la bancă, având aerul că abia își stăpâneau nerăbdarea. ― Ce este? întrebă Amity. ― Ați descoperit ceva interesant? adăugă Marissa. ― Poate, răspunse Benedict. Richard a făcut niște investigații la clubul lui. A aflat niște detalii despre călătoriile recente ale unora dintre invitații de la balul soților Channing. ― Pe listă erau o mână de bărbați care au lipsit din Londra mult timp pe parcursul anului trecut, spuse Richard. Dar asta era de așteptat, desigur. Cei mai mulți susțin că au fost la moșiile lor să-și vadă de afaceri. Vreo doi pretind că au călătorit în străinătate. Fără îndoială că afirmațiile lor pot fi verificate de Logan. ― Richard și cu mine am făcut o schemă pe care o putem încrucișa cu aceea pe care ne-a pus-o la dispoziție inspectorul Logan, explică Benedict. Așa putem afla cine a fost plecat din Londra în intervalul dintre prima crimă și cele mai recente. ― Este o listă foarte scurtă, preciză Richard.

― I-o voi da inspectorului Logan ca să-și poată începe ancheta propriu-zisă, adăugă Benedict. ― Între timp, voi continua și eu să fac cercetări la club, promise fratele lui. ― Iar unchiul Cornelius ne va ajuta. Măcar atâta să facă, având în vedere că el este parțial răspunzător de situația creată. ― Nu-i cinstit, protestă Amity. ― Ba da, replică Benedict. În afară de asta, Cornelius poate obține ușor acest tip de informații. Are cunoștințe în toate cluburile din Londra. ― Probabil că ucigașul a avut nevoie de îngrijire medicală și de timp ca să se vindece, opină Marissa. Dacă este în viață, cineva trebuie să știe cât de grav a fost rănit. ― Richard și unchiul Cornelius au făcut investigații în direcția asta, zise Benedict cu un aer sumbru. Până acum nimeni nu are habar de un gentleman care a fost atacat sau rănit într-un așa-zis accident. ― Poate căutăm pe cineva care acum câteva luni a făcut un tratament pentru vreo boală neprecizată, iar acum s-a întors la aceeași clinică pentru o nouă cură, sugeră Amity. Ceilalți trei se holbară la ea uimiți. ― Iată o idee strălucită, spuse Marissa. ― O strategie minunată, adăugă Richard. Ce scuză mai bună ar fi putut să folosească ucigașul ca să-și ascundă rănile decât să anunțe că face un nou tratament la o clinică misterioasă? ― Acum înțelegi de ce sunt atât de fericit să fiu logodnicul domnișoarei Doncaster, spuse Benedict zâmbind. Richard chicoti și-l bătu pe umăr. ― Pare să fie perfectă pentru tine, frate.

capitolul 21

― Pot să te întreb ce discutai cu Marissa în grădină? o întrebă Benedict. Erau în trăsură, pe drum spre Exton Street, din nou între patru ochi. Amity își spusese că măcar de această dată aveau chestiuni urgente de discutat. În sfârșit, investigația făcea progrese. Dar în loc să se concentreze asupra următorului pas al anchetei, Benedict voia să știe despre ce discutaseră doamnele. ― Am felicitat-o pentru apropiata venire pe lume a primului lor copil, spuse ea în cele din urmă. Așa cum e normal, este foarte emoționată. ― Am văzut expresia de pe chipurile voastre când am ieșit din birou cu fratele meu. Marissa ți-a povestit despre Eleanor, nu-i așa? ― Îmi pare rău, murmură Amity cu ochii spre mâinile împreunate în poală. Știu că nu mă privește deloc. ― Ba sigur că te privește. Suntem logodiți. ― În ochii lumii. ― Și în ochii mei, replică el fără ezitare. ― Din cauza celor petrecute aseară. Amity dădu din mână, ca pentru a alunga ideea. Da, înțeleg, dar te asigur că nu trebuie să te simți obligat să mă iei de nevastă doar pentru ceea ce s-a întâmplat în grajdul familiei Gilmore. Foarte serios, nu-ți îngădui să te însori cu mine din motive atât de învechite. Ți-am mai spus, nu sunt o tânără inocentă care nu poate să aibă grijă de ea însăși. ― Cred că am mai auzit lecția asta. Devine plitisitoare. ― Nu, zău? făcu ea strângându-și mâinile în poală. Iartă-mă dacă te plictisesc. ― Nu-i nimic. Nu e momentul să ne certăm. O lăsăm pe altă dată. Ce ți-a spus Marissa despre logodna mea cu Eleanor?

Amity trase adânc aer în piept, apoi expiră. ― Mi-a pomenit numai că Eleanor era foarte tânără și părinții ei, care voiau cu disperare să-și refacă situația financiară, o obligaseră să se logodească. Eleanor te-a părăsit la altar și a fugit cu iubitul ei. ― Cam asta a fost tot, murmură el zâmbind cu tristețe. ― Nu chiar. Eleanor era o tânără foarte onestă. Ți-a lăsat colierul familiei Stanbridge. În schimb, tu ai ajutat tânărul cuplu să se realizeze din punct de vedere financiar. Este o poveste emoționantă – mai puțin partea cu inima ta frântă, desigur. Ochii lui Benedict străluceau plini de amuzament. ― Marissa ți-a spus că am avut inima frântă? ― Nu. Dar te cunosc destul de bine ca să fiu sigură că nu ai fi cerut-o niciodată pe Eleanor de soție dacă nu ai fi iubit-o. ― A fost cu mult timp în urmă, și eram mult mai tânăr, zise el înăbușindu-și un oftat. ― Nici acum nu se poate spune că ești la vârsta senilității. ― Mulțumesc, e bine de știut. Ai dreptate. La vremea aceea în mod sigur credeam că sunt îndrăgostit. Eleanor era foarte drăguță, foarte blândă și dulce. Dar tânărul pe care-l iubea era mult mai arătos și mai îndrăzneț și citea poezii. ― Poezii? făcu Amity nedumerită. ― Eu nu prea citesc poezii, mărturisi Benedict. N-o fac dacă pot să evit acest lucru. Prefer ultima ediție din Journal of Engineering și din Inventors Quarterly. Te asigur că sentimentele pe care le aveam pentru Eleanor, oricare ar fi fost acestea, s-au risipit ca un fum când mi-am dat seama că nu mi le întorcea. ― Înțeleg, murmură Amity. Brusc, se simțea mult mai veselă.

capitolul 22

Doctorul Jacob Norcott luă ultima cămașă din sertar și o aruncă în micul cufăr de călătorie. Prețioasa lui trusă medicală era deja împachetată și închisă. Bagajele erau aproape gata când auzi trăsura în stradă. Merse la fereastră și se uită în jos. Fu ușurat să vadă că sosise birja pe care o chemase cu puțin timp în urmă. În curând avea să fie la gară și apoi în drum spre casa fratelui său din Scoția. Se întoarse de la geam și se grăbi spre pat, cu intenția de a închide cufărul. Era destul de mic ca să-l poată căra pe scări. Nu-i plăcea să se gândească la toate onorariile grase pe care urma să le piardă luându-și această vacanță neașteptată, dar nu avea ce face. În orice caz, banii pe care îi primise pentru că salvase viața pacientului și aranjase să fie transportat cu discreție la Cresswell Manor îi ajungeau ca să ducă o viață confortabilă cel puțin un an. Nu avea să fie o povară pe capul fratelui său. La jumătatea drumului spre pat, privirea îi căzu pe scrisoarea de pe noptieră. Sosise cu o oră în urmă și era datată din ziua precedentă. De fiecare dată când o citea, pulsul i se accelera și o groază teribilă amenința să-i zdruncine nervii.

Domnule,

Vă informez prin prezenta că pacientul pe care l-ați recomandat clinicii Cresswell Manor cu trei săptămâni în urmă și care a fost internat sub un nume fals a plecat astăzi de aici însoțit de mama lui. Am încercat să o descurajez să-l ducă înapoi la Londra, dar sfatul meu nu a fost luat în seamă. În privința întoarcerii la Londra, am fost informat că pacientul se va afla sub stricta dumneavoastră supraveghere. După cum sunt sigur că știți, am cel mai

mare respect pentru cunoștințele dumneavoastră medicale. Cu toate acestea, mă simt obligat să vă spun că, în ciuda progresului pe care l-a făcut pacientul sub îngrijirea mea, simt că nu este complet pregătit să-și reia viața obișnuită. De fapt, sunt convins că în anumite împrejurări s-ar putea dovedi destul de periculos. Sper că avertizarea mea nu v-a ofensat și că veți interpreta această scrisoare în spiritul pe care l-am avut în vedere. Cu sinceritate, J. Renwick

Cresswell Manor

„Nu m-ai ofensat, Renwick. Dar mi-aș fi dorit să-mi fi trimis o telegramă ieri, în loc să folosești poșta pentru a mă avertiza că diavolul ăla a evadat. Mi-ar fi prins bine ceva mai mult timp, naiba să te ia.“ Norcott își puse pălăria, își trase mănușile și își consultă ceasul de buzunar. Avea destul timp să ajungă la gară. Aruncă o ultimă privire prin dormitor pentru a fi sigur că nu uitase nimic de valoare. Instrumentele și rezerva de medicamente erau cele mai importante bunuri ale lui. Toate erau depozitate în siguranță în trusa cu care și-ar fi putut câștiga existența și în altă parte în afara Londrei, dacă s-ar fi dovedit necesar. Satisfăcut că împachetase tot ceea ce putea căra în mod rezonabil, încuie cufărul și îl luă de pe pat. Ridică trusa cu mâna liberă și ieși pe ușă. Își simțea inima bătând cu putere. Nu era obișnuit cu astfel de greutăți, își spuse. Se chinuia să care cufărul greu și trusa pe scări, însă știa că de vină nu era doar efortul fizic. Nervii îi erau praf. Trebuia să plece de acolo cât mai repede cu putință. Măcar dacă Renwick i-ar fi trimis în ajun o telegramă în loc de scrisoare.

„Măcar dacă m-aș fi dus la poliție în loc să fiu de acord să aranjez ca nemernicul să fie închis într-un azil.“ Se consolă cu gândul că făcuse singura alegere posibilă în acele împrejurări. Mama pacientului și-ar fi protejat odrasla în orice condiții, căci n-ar fi putut a scandalul. Zvonurile despre nebunia moștenită din familie l-ar fi împiedicat pe fiul ei să încheie vreodată o căsătorie respectabilă, iar propria lui carieră de doctor al înaltei societăți ar fi fost distrusă. Șansele ca ticălosul să fie arestat pentru crimă erau aproape inexistente. Fusese o alegere bună să-l închidă la Cresswell Manor, reflectă Norcott. Sau așa își spusese la momentul respectiv. Mai bine l-ar fi lăsat pe demonul ăla să moară din cauza rănilor. Ajuns la parter, trecu prin fața ușii închise a cabinetului său și se opri o clipă săși tragă răsuflarea. Lăsând trusa jos, se scotoci în buzunarul hainei după cheie, dar panica îi diminua precizia gesturilor. Tocmai găsise cheia când auzi ușa cabinetului deschizându-se în urma lui. ― Te așteptam, doctore Norcott, spuse pacientul. Ca adept al gândirii moderne în medicină, știu că ai fi încântat să-mi cunoști evoluția uimitoare. ― Nu, șopti medicul. Nu! Lăsă cufărul să cadă și încercă să se întoarcă. În același timp, deschise gura să strige după ajutor, dar fu prea târziu. Lama rece a unui bisturiu, provenit chiar din instrumentarul lui, îi tăie gâtul. De-abia avu timp să observe că pacientul purta unul dintre șorțurile lui pentru operații. Acum era pătat cu sânge proaspăt. „Cu sângele meu“, își spuse Norcott. Apoi își pierdu cunoștința.

capitolul 23

― Domnul Stanbridge mi-a sugerat să vă arăt tuturor puținele probe pe care leam adunat de la locurile crimelor, spuse Logan. Am fost de acord, deoarece experiența m-a învățat că uneori este un mare avantaj să vezi lucrurile dintr-o perspectivă nouă – în cazul de față, mai multe perspective noi. Îl privi pe Declan Garraway. Și din perspectiva dumneavoastră, domnule. Vă mulțumesc că ați venit astăzi. ― Voi fi bucuros să vă ajut atât cât pot, spuse americanul. Își aranjă stânjenit cravata și privi spre Benedict. Dar în mod sigur nu sunt o autoritate în materie. Am avut privilegiul să studiez sub îndrumarea doctorului Edward Benson, care este un specialist de prim rang în domeniul psihologiei, și mă interesează foarte mult subiectul, dar nimic altceva nu mă recomandă. Știința care se ocupă de explicarea și anticiparea comportamentului uman este încă într-un stadiu incipient. ― Părerea dumneavoastră este valoroasă datorită pregătirii academice și lecturilor bogate din domeniu, zise Amity. În orice caz, după cum tocmai a remarcat domnul inspector, cu cât sunt mai multe puncte de vedere, cu atât mai bine. Erau adunați în biroul lui Penny. Inspectorul Logan sosise mai devreme cu o cutie de metal care stătea acum deschisă pe birou. Penny, Amity, Benedict, Logan și Declan erau adunați în jurul mesei. Amity trebuise să insiste în privința invitării lui Declan. Benedict nu fusese deloc dornic să facă acest lucru până când ea îi reamintise că americanul cunoștea bine teoriile psihologiei moderne. Benedict se potolise oarecum, fără ași schimba părerea față de tânărul Garraway. La rândul lui, Declan se simțea evident stânjenit de Benedict. Cei doi se priveau cu circumspecție, însă Amity credea că posibilitatea de a afla noutăți în legătură cu probele avea să-i apropie.

― Trebuie să vă previn că aceste obiecte au fost văzute de numeroși polițiști care nu au ajuns la nici o concluzie folositoare, spuse Logan. Penny cercetă conținutul cutiei. ― Asta e tot ce s-a păstrat de la locurile crimelor? ― Mă tem că da. ― Trei medalioane cu lănțișor, constată Amity. Domnule inspector, am înțeles că a existat și o a patra victimă. ― Da. Însă conform rapoartelor, familia a păstrat medalionul. L-au dorit ca amintire în memoria fiicei lor. Declan se încruntă. ― Sunt prea puține lucruri ca să sperăm că vom găsi un indiciu. ― Greu de crezut că asta este tot ce s-a păstrat de la locurile unor crime atât de grave, observă Benedict. Colțurile gurii lui Logan se contractară. ― Sunt de acord. Să ne reamintim că mi s-a încredințat acest caz numai de curând, după ce predecesorul meu nu a reușit să identifice nici un suspect. Sunt sigur că au existat mai multe probe, dar au fost clasate ca irelevante. În plus, au mai existat și alți factori care au împiedicat extinderea anchetei. ― Probabil că familiile victimelor au exercitat o mare presiune asupra poliției pentru ca lucrurile să fie păstrate sub tăcere, zise Penny. ― În asemenea cazuri există întotdeauna o teamă imensă de scandal, încuviință Logan. Familiile nu au dorit să apară zvonuri și relatări picante în presă și în foiletoane legate de moartea fiicelor lor. Chiar dacă nu au reușit să împiedice acest lucru, bineînțeles. ― Medalioanele au fost cercetate pentru amprente, nu? se interesă Benedict. ― Desigur, răspunse inspectorul. Dar nu s-a găsit nimic.

― Probabil că ucigașul purta mănuși sau a curățat bijuteriile. ― Cel mai probabil. Amity privi spre Logan. ― Pot să deschid medalioanele? ― Bineînțeles. Le-am adus aici ca să fie examinate. Înăuntru sunt pozele femeilor îmbrăcate în rochii de mireasă, cu voaluri pe cap. ― Medalioanele nu sunt ieftine, observă Penny. Argintul este de bună calitate, dar lucrătura nu mai e de mult la modă. ― Le-am arătat câtorva bijutieri care au recunoscut marca, spuse Logan. Se pare că modelul acesta s-a fabricat acum câțiva ani. Presupun că ucigașul le-a găsit în diverse magazine de amanet. ― Asta ar explica multe, zise Penny. Amity scoase un medalion din cutie, îl deschise cu mare grijă și îl așeză pe birou. Priviră cu toții fotografia, care înfățișa o mireasă văzută de la talie în sus. Voalul îi era ridicat de pe față pentru a dezvălui trăsăturile unei brunete atrăgătoare. În mâna înmănușată ținea un buchet de crini albi. Privea direct la aparat ca și când ar fi avut în față o cobră. Chiar dacă poza era mică, în ochii victimei se citea în mod evident spaima. ― Dumnezeule, murmură Amity înfiorată. Într-o liniște deplină, scoase și celelalte două medalioane, le deschise și le puse alături de primul. Între fotografii existau asemănări incontestabile. ― Se pare că portretele au fost făcute în același studio, spuse ea. ― Sunt de acord. Benedict le privi mai de aproape, încruntându-se concentrat. Lumina cade la fel în fiecare fotografie. ― Buchetele sunt din crini albi, dar diferă ușor de la o poză la alta, remarcă

Penny. ― E logic, zise Amity. Ar fi foarte greu să faci trei buchete de mireasă identice. Un timp rămaseră tăcuți, privind fotografiile. ― Alb, exclamă deodată Amity. Toți își întoarseră privirile spre ea. ― Are dreptate, spuse Penny. Rochiile și voalurile din fotografii sunt toate albe. Regina a lansat moda rochiei albe de mireasă la nunta ei, acum câteva decenii, dar numai cei foarte bogați își permit s-o urmeze. ― De ce? întrebă nedumerit Declan. Penny zâmbi. ― Albul este o culoare foarte nepractică pentru o rochie. E imposibil de curățat. Majoritatea mireselor se mărită în cele mai bune rochii ale lor. Dacă își cumpără o ținută nouă pentru această ceremonie, de obicei aleg una cu o culoare și o croială care să poată fi purtată și după nuntă. Doar cele foarte bogate se îmbracă în alb. În aceste fotografii rochiile sunt toate albe, iar voalurile sunt foarte elaborate. Apoi, mai știm că aceste trei tinere făceau parte din înalta societate, adăugă ea în direcția inspectorului. ― E adevărat. ― Totuși, e ceva deosebit aici. Penny luă un medalion și îl cercetă cu ochii mijiți. Cred că aceste femei poartă toate aceeași rochie și același voal. ― Poftim? întrebă Logan tăios. Nu observasem. ― Este un detaliu pe care o femeie îl remarcă mai repede, dar sunt destul de sigură că în fiecare fotografie apare aceeași rochie și același voal. Penny deschise un sertar al biroului și scoase o lupă, apoi examină pe rând fiecare medalion. Da, nu încape îndoială. Aceeași rochie. Același voal. Amity, ia uită-te și tu. Ce crezi? Amity luă lupa și cercetă pe rând micile fotografii.

― Ai dreptate. Poartă aceeași rochie de mireasă. E mai greu să fii sigură în privința voalului, dar cordeluța care-l prinde cred că e și ea aceeași. ― Mai e un detaliu, adăugă Penny luând din nou lupa și studiind pozelei. Cred că rochia a fost făcută acum doi ani. ― De ce spui asta? o întrebă Benedict. ― Acest model de mânecă și decolteul adânc erau foarte la modă pentru rochiile de ceremonie cu doi ani în urmă, rosti Penny cu o autoritate calmă. ― Interesant, spuse Logan începând să ia notițe. În definitiv, era logic să folosească aceeași ținută pentru toate victimele. E dificil pentru un bărbat să meargă la o croitoreasă în vogă și să comande mai multe rochii de mireasă fără să provoace comentarii. ― Prin urmare, a cumpărat o rochie acum doi ani și a refolosit-o în mai multe rânduri? reflectă Amity. Declan își drese glasul atrăgându-și privirile tuturor, ceea ce îl făcu să roșească. ― Ce este? întrebă Benedict. Vorbește odată, omule. ― Tocmai mi-a venit ideea că rochia ar putea avea o semnificație deosebită. ― Este o rochie de mireasă, pufni Logan. Acest lucru în sine are o mulțime de semnificații. ― Nu, voiam să sugerez că acea rochie anume are o semnificație deosebită pentru el, spuse americanul. ― Da, desigur, murmură Amity. Dacă rochia a fost făcută pentru mireasa lui? Inspectorul își răsfoi notițele și se opri la o pagină cu nume. ― Cinci dintre bărbații de pe lista alcătuită de domnul Stanbridge și fratele dânsului sunt însurați. Ceilalți trei nu sunt. ― Am sentimentul că ar trebui să căutăm un tip care nu este căsătorit, spuse Declan. Sau cel puțin nu mai este.

În încăpere se așternu brusc liniștea. Amity simți un fior pe ceafă. Benedict îl privi pe Logan. ― Sunt și văduvi pe lista dumneavoastră? Sau bărbați care s-au recăsătorit după pierderea primei soții? ― Nu știu, dar nu ar trebui să fie greu să aflăm. Inspectorul se întoarse din nou către Declan. Ce te face să crezi că prima mireasă care a purtat această rochie este moartă? ― Pentru că faptele vădesc o logică teribil de întortocheată. Țin minte că doctorul Benson ne vorbea la cursuri despre ucigașii care omoară în mod repetat. El crede că întotdeauna este vorba de un model, un ritual. Dacă are dreptate, nu m-ar mira să descopăr că prima mireasă ucisă a fost soția ucigașului. Benedict îl privi pe Logan. ― Ați spus că descoperirea cadavrului primei victime s-a făcut acum un an. Era logodită, dar nu încă mireasă. ― Corect. Nici una dintre tinere nu a fost căsătorită vreodată. Declan oftă ușor și clătină din cap. ― Am făcut doar niște speculații. Nu am mai luat parte la un astfel de caz până acum. ― Dacă și-a omorât prima soție, atunci lista suspecților se reduce la un bărbat care a fost căsătorit cu aproximativ doi ani în urmă și care a rămas văduv, spuse Benedict. ― Merită să urmărim această pistă, fu de acord Logan. ― Și nu uitați că ucigașului îi plac țigările aromatizate, adăugă Amity. Asta ar trebui să mai restrângă puțin lista. ― Așadar fumează cuie de coșciug, nu? întrebă Declan. ― Poftim? făcu Amity.

― Așa le spunem țigărilor în America, o lămuri el. Cuie de coșciug. Nu că asta ar face pe cineva să se lase de fumat, închipuiți-vă. ― Am auzit că țigările sunt bune pentru nervi, zise inspectorul. ― Nu e și părerea doctorului Benson, spuse Declan. Penny se amestecă în discuție: ― S-ar putea să vă ajut și eu la restrângerea listei. ― Și cum o veți face? se miră Logan. ― Prin consultarea unui expert, răspunse Penny uitându-se înspre sora ei. ― Madame La Fontaine, croitoreasa ta! ― E o autoritate în tot ce ține de modă. Amity și cu mine îi vom face o vizită chiar în această după-amiază, și sunt sigură că vom afla lucruri importante. ― Excelent, conchise Logan vârându-și agenda și creionul înapoi în buzunarul hainei. Apreciez tot ajutorul pe care mi l-ați acordat toți patru astăzi. Simt că știu mult mai multe despre ucigaș decât știam înainte de veni aici. Benedict îl privi gânditor pe Declan. ― Trebuie să recunosc, sunt destul de surprins de observațiiile tale. Poate că ar trebui să te gândești la o carieră de consultant pentru poliție. ― Tata ar fi furios, spuse tânărul. Pe deasupra, viitorul este în industria petrolului, să știți. ― Da, ai mai amintit asta, spuse Benedict.

capitolul 24

Madame La Fontaine folosi lupa lui Penny pentru a studia fotografiile din medalioanele înșirate pe masă. Cele două surori așteptau încordate fără să scoată o vorbă. Croitoreasa mormăi ceva pentru sine în timp ce trecea de la o poză la alta. Când ajunse la ultima, clătină decisă din cap și lăsă lupa jos. ― Da, doamnă Marsden, dumneavoastră și sora dumneavoastră aveți dreptate, afirmă ea cu accentul franțuzesc pe care-l juca atât de prost. Nu există nici un dubiu că în toate cele trei fotografii apare aceeași rochie, și este absolut sigur o creație din sezonul de toamnă de acum doi ani. Detaliile mânecii, decolteul și mărgelele care decorează voalul reprezintă dovezi incontestabile. ― Mulțumim, spuse Penny. Așa credeam și noi, dar voiam să fim sigure. Madame La Fontaine o privi cu o expresie șireată. ― Este o rochie foarte scumpă. Și numai din satin alb. Foarte nepractică. Dar poate că cele trei tinere doamne din fotografii sunt surori care s-au decis să folosească rochia în comun pentru a economisi bani? ― Nu, zise Amity vârând medalioanele în săculețul lor de catifea. Nu erau surori. ― Poate prietene de-ale dumneavoastră? insistă croitoreasa. ― Nu. De ce întrebați? se miră Amity în timp ce strângea șnurul care închidea săculețul. ― Am aflat că sunteți logodită, deci veți avea nevoie în curând de o rochie de mireasă, spuse madame La Fontaine pe cel mai mieros ton cu putință. Mă întrebam numai dacă nu cumva una dintre aceste doamne din poze s-a oferit să vă vândă rochia din satin alb și voalul la un preț redus. ― Aha. Amity reuși să-și țină firea. Nu, categoric nu. Credeți-mă când vă spun că această rochie este absolut ultima pe care mi-aș dori să o port indiferent de

ocazie, și mai ales la nunta mea. ― Vai, dovediți un gust desăvârșit în privința modei, domnișoară Doncaster. Vocea doamnei La Fontaine se încălzi de satisfacție. Rochia asta e jalnic de demodată. Nici o mireasă care se respectă nu și-ar dori-o nici în ruptul capului. Se lăsă o liniște scurtă. Amity tuși. Penny o fixă pe madame La Fontaine cu un zâmbet încărcat de farmec și respect. ― Doamnă, sunteți cea mai pricepută croitoreasă pe care o cunosc. De aceea nu aș putea frecventa nici o altă modistă. Când va veni timpul, în mod sigur sora mea va apela la dumneavoastră pentru rochia ei de mireasă. Madame La Fontaine radia. ― Voi fi încântată să vă fac rochia și voalul, domnișoară Doncaster. ― Da, în fine, vă mulțumesc, mormăi Amity, simțind că roșise violent. ― Foarte drăguț din partea dumneavoastră, spuse Penny amabilă. Dar, ca să ne întoarcem la subiectul acestei rochii de mireasă anume, mai aveți să ne spuneți și altceva în legătură cu ea? ― Nu-mi pot închipui de ce vă interesează, replică femeia ridicând mirată din sprâncene. V-am spus, nu mai este deloc la modă. Penny îi adresă un zâmbet blând. ― Am găsit medalioanele din întâmplare. Par destul de valoroase. Încercăm să dăm de urma celor trei femei din fotografii ca să le putem returna bijuteriile. Cum nu le cunoaștem, ne-am gândit că am putea începe identificând-o pe modista care a creat rochia cu care erau îmbrăcate. ― Înțeleg. Madame La Fontaine se relaxă. Era evident că îi dispăruse orice suspiciune legată de faptul că bogatele sale cliente și-ar fi putut căuta altă croitoreasă. Foarte frumos din partea dumneavoastră că vă dați osteneala. Vă pot spune absolut sigur că atât rochia , cât și voalul au fost făcute de doamna Judkins. Își spune madame Dubois, dar, între noi fie vorba, e la fel de franțuzoaică precum stâlpul de iluminat din fața magazinului meu.

Amity își privi sora. ― Nu e uimitor că o mulțime de oameni încearcă să treacă drept altceva decât ceea ce sunt? ― Uimitor, încuviință Penny.

Douăzeci de minute mai târziu, Amity și Penny stăteau la tejgheaua din magazinul lui madame Dubois, cunoscută și ca doamna Judkins. Croitoreasa examină cele trei fotografii din medalioane cu un aer surprins. ― Da, eu am făcut această rochie. Dar totul este foarte ciudat. Accentul ei era oarecum mai rafinat decât al doamnei La Fontaine, dar la fel de fals. ― Ce este ciudat la această rochie? o întrebă prompt Amity. Madam Dubois își ridică mirată privirea. ― Nu am făcut-o pentru nici una dintre aceste tinere. Desigur, este posibil ca toate să o fi împrumutat ori s-o fi cumpărat la mâna a doua, dar nu-mi pot imagina de ce. ― Vreți să spuneți pentru că este demodată? sugeră Penny. ― Nu, zise madame Dubois. Își scoase ochelarii de citit și renunță la accentul franțuzesc, transformându-se instantaneu în doamna Judkins. Ar fi putut fi transformată cu ușurință într-un model actual. Am vrut să spun că nu-mi pot imagina de ce o tânără și-ar dori să se mărite într-o rochie care este legată de o tragedie. Aduce mare ghinion. Amity își dădu seama că și Penny era cu sufletul la gură. ― Care este povestea acestei rochii? Este foarte important să ne spuneți. ― Ah, făcu doamna Judkins mijind ochii complice. Înțeleg că o aveați în vedere pentru nunta dumneavoastră.

― Păi... începu Amity. ― Vă sfătuiesc din toată inima să n-o faceți, domnișoară Doncaster. Această rochie nu vă poate aduce nimic bun. Mireasa pentru care a fost croită a murit în mod tragic la câteva săptămâni după nuntă. De fapt, era încă în luna de miere. ― Asta s-a petrecut cu doi ani în urmă, nu? întrebă Penny. ― Da. Doamna Judkins țâțâi și clătină din cap. Atât de trist. ― Cine a fost mireasa? o iscodi Amity, de-abia îndrăznind să creadă că se apropiau de dezlegarea misterului. ― Adelaide Briar. Am detaliile în registre, însă nu e nevoie să mă uit peste ele. Îmi aduc aminte întreaga poveste destul de limpede, nu numai pentru că mireasa era foarte frumoasă și rochia atât de scumpă, dar și pentru că totul s-a petrecut atât de repede. Cusătoresele mele au fost nevoite să lucreze zi și noapte pentru a termina rochia la timp. Între noi fie vorba, sunt aproape sigură că mireasa era însărcinată, sau cel puțin îngrijorată de această posibilitate, dacă înțelegeți ce vreau să spun. ― Fusese compromisă, murmură Penny. ― Cel mai probabil. Știți, nu a fost prima oară când mi s-a cerut să fac o rochie în mare grabă, dar nunta aceasta pripită a costat-o pe tânără viața. Amity își atinse instinctiv evantaiul din . ― Ce s-a întâmplat cu ea? ― Nu sunt absolut sigură. Ziarele au scris ceva despre un accident teribil. Cuplul a mers pe Continent pentru luna de miere. Au locuit la un castel vechi care fusese transformat într-un hotel exclusivist. În puterea nopții, tânăra a căzut cumva de la o fereastră de la etaj. Căzătura a făcut-o să-și rupă gâtul, dar s-a și tăiat destul de rău în sticla spartă. Se pare că a curs foarte mult sânge. Nu, domnișoară Doncaster, nu vă doriți să vă măritați în rochia aceea. ― Vă cred, șopti Amity înghițindu-și nodul din gât. Penny o privi foarte intens pe doamna Judkins.

― Vă amintiți numele mirelui? ― Cum aș fi putut să-l uit? spuse croitoreasa.

capitolul 25

― Numele lui era Virgil Warwick, spuse Amity. ― La naiba. Benedict își puse palmele pe biroul lui Penny și privi șirul de nume din fața lui. Nici măcar nu e pe lista invitaților. Nu e de mirare că n-am ajuns nicăieri cu investigațiile noastre. O furie rece amenința să-i zdruncine stăpânirea de sine. Merseseră pe o pistă falsă. Irosiseră atât de mult timp! ― Trebuia să începem de undeva, spuse Amity cu blândețe. Era logic să pornim de la balul soților Channing. La urma urmelor, bârfa despre mine a fost lansată a doua zi. Nu putea fi o coincidență. Parcă îi citise gândurile, își spuse Benedict în sinea lui. Și nu era prima dată. ― Știu, spuse el ridicându-și palmele de pe birou. Dar când mă gândesc la tot timpul pe care l-au petrecut Cornelius și Richard prin cluburi interogând oamenii în legătură cu suspecți care s-a dovedit că nu prezentau nici un interes... ― Ca inginer, știi că soluția corectă apare de obicei după un lung șir de experimente care au dat greș, îi atrase Amity atenția. ― Exact așa merg lucrurile în meseria mea, remarcă amuzat inspectorul. Aveam nevoie de un punct de pornire, iar lista invitaților la bal ni l-a oferit. Și apropo, nu desconsiderați întrevederile pe care le-au avut fratele și unchiul dumneavoastră. Ele ne-au ajutat să eliminăm un număr de suspecți. ― Aveți dreptate, mormăi Benedict. Merse la fereastră. Senzația că timpul devenea tot mai scurt îl irita. O parte din el știa sigur că monstrul era acolo, pe undeva, și o pândea pe Amity. ― Aș mai sublinia un aspect: chiar dacă numele lui Virgil Warwick nu este pe listă, asta nu înseamnă că nu a auzit zvonurile despre Amity de la cineva care a

participat la bal, spuse Logan. Această posibilitate rămâne în picioare. ― Așa e, zise Penny. Dar nu mai trebuie să căutăm legătura dintre invitatul care a participat la bal și ucigaș. Avem numele lui Virgil Warwick. ― Mulțumită dumneavoastră, Penny... doamnă Marsden, spuse Logan, corectându-se repede. Și dumneavoastră, domnișoară Doncaster. ― Penny a fost cea care și-a dat seama că rochia este importantă, rosti mândră Amity. A fost o observație genială. ― Mulțumesc, zise Penny îmbujorată. Mă bucur că a adus rezultate. ― Nici nu vreau să-mi închipui ce dovezi s-au pierdut sau au fost ignorate înainte de a mi se încredința cazul, spuse Logan sumbru. ― Încă nu știm sigur dacă Virgil Warwick este ucigașul, îi aminti Amity. ― Nu. Dar trebuie să vă spun, domnișoară Doncaster, că de-a lungul anilor am remarcat un tipar. Ori de câte ori o soție este găsită moartă în împrejurări misterioase, soțul este adesea vinovatul. Și viceversa, deși femeile au tendința de a fi mai subtile în privința modului de operare. De obicei, arma aleasă este otrava. Benedict se întoarse de la fereastră. I se păru că Penny și Amity făcă iute un schimb de priviri, dar amândouă se uitaseră atât de repede în altă parte, încât nu putea fi sigur. ― Băuiesc că următorul pas este să-l interogați pe Virgil Warwick? întrebă Amity. Penny puse jos lista suspecților și privi spre Logan. ― O să faceți asta, domnule inspector? ― Într-o lume perfectă aș face-o. Dar cu toții știm că este puțin probabil ca Warwick să accepte o întrevedere, chiar dacă întâmplător nu este vinovat de nici o crimă. ― Nu este nevinovat, spuse Benedict. Simt acest lucru.

― Din nefericire, nu pot aresta gentlemeni de acest rang dacă nu am dovezi substanțiale. ― Cu mine o să vorbească, îl asigură Benedict. ― Îl cunoașteți? zise Logan tresărind. ― Nu personal. Nu-mi petrec prea mult timp în societate. Dar vă promit că pot și o să reușesc să trec dincolo de ușa casei lui. Inspectorul ridică mirat din sprâncene, dar nu comentă. ― La ce bun să vorbești cu Warwick dacă nu mă iei și pe mine? întrebă Amity. ― Nu, răspunse Benedict instinctiv. Nu te las așa de aproape de ticălosul ăla. ― Îți apreciez îngrijorarea. Dar, cum știm cu toții, eu sunt singura care îl poate identifica. Trebuie doar să-i aud vocea, să-i văd mâinile și să-i simt mirosul de țigări. ― Nu, repetă el. Logan și Penny rămaseră tăcuți. Benedict își dădu seama că pierduse deja lupta. ― Nu uita un lucru: el nu știe că l-aș putea recunoaște, insistă Amity. Purta o mască. Își imaginează că secretul lui este în siguranță. Benedict își încleștă pumnul, apoi se strădui să-și relaxeze degetele. Amity avea dreptate. Nu exista altă opțiune.

Peste mai puțin de o oră, Benedict și Amity stăteau pe treptele casei lui Virgil Warwick. Draperiile erau trase la toate ferestrele. Nu răspunse nimeni la bătaia lor în ușă. ― Ticălosul a plecat, spuse Benedict. Ușa de la casa vecină se deschise. Menajera, o femeie acră între două vârste, cu un șorț murdar, se uită la ei.

― Domnul Warwick nu-i acasă. Am auzit că a plecat în Scoția acum vreo lună. Nu știu cine spunea că are o cabană de vânătoare acolo. ― Chiar așa? spuse Amity politicoasă. Cum ați aflat? ― Mi-a zis menajera lui. I-au dat drumul să plece, știți. Cică o să fie anunțată când casa o să fie redeschisă. Deși bănuiesc că o să-și găsească un alt post înainte ca el să se întoarcă, exact cum a făcut și menajera dinaintea ei când stăpânul a dispărut luni întregi. Benedict prinse brațul lui Amity. Coborâră treptele și se îndreptară spre menajeră. ― Când vă așteptați să se întoarcă? întrebă el, scoțând câteva monede din buzunar. ― Habar n-am, spuse femeia, cu ochii la bani. Ultima dată când a plecat în Scoția a stat cam șase luni. Îi place foarte mult în Scoția. Nu-mi pot închipui de ce. ― Când a plecat în prima călătorie? se interesă Benedict. ― Cam acum un an. Amity zâmbi. ― N-ați observat din întâmplare dacă a luat multe bagaje cu el de data asta? ― Nu l-am văzut niciodată plecând, nici de data asta și nici altă dată, pufni menajera. A dispărut pur și simplu într-o noapte, fără să dea de știre cuiva. ― Mulțumesc, spuse Benedict lăsând monedele să cadă în palma ei întinsă. Neați fost de mare ajutor. Femeie închise ușa și trase zăvorul. Benedict observă entuziasmul din ochii lui Amity. Avea o bănuială că și expresia feței lui strălucea în același mod. Nu scoaseră nici o vorbă până nu se văzură în intimitatea trăsurii.

― Domnul Warwick a fost plecat cam șase luni ultima dată când a dispărut în Scoția, spuse Amity. ― Iar acum a dispărut din nou. Perioadele corespund teoriei lui Logan că ucigașul nu a fost în oraș între prima crimă și cele mai recente. ― Crezi că într-adevăr este în Scoția? ― Poate că prima dată s-a dus acolo, dar un om grav rănit nu ar fi în stare să întreprindă o călătorie lungă cu trenul sau cu trăsura. Probabil că și-a ales o ascunzătoare mai apropiată unde să se refacă.

Doamna Houston le deschise agitată înainte ca Amity să-și poată scoate cheia. Dar după ce aruncă o privire la fețele lor, nerăbdarea inițială a menajerei se transformă într-o expresie de dezamăgire. ― Atunci nu el este omul căutat? ― Sunt șanse mari ca Warwick să fie într-adevăr ucigașul, zise Benedict. Dar a dispărut din nou. ― Of, Doamne, gemu doamna Houston închizând ușa. Logan și Penny îi așteptau în pragul biroului. ― Cum adică a dispărut? întrebă inspectorul. Înainte ca Benedict să poată răspunde, fu întrerupt de o bătaie frenetică în ușa de la intrare. ― Cine-o mai fi? Menajera deschise din nou ușa. Pe trepte era un polițist tânăr, care abia își trăgea sufletul. ― Tu ești, Tom, îi zâmbi ea. Mă bucur să te văd și ziua. Ai dormit puțin în dimineața asta? ― Da, doamnă Houston, mulțumesc. Tom privi spre Logan. Am vești bune,

domnule inspector. Harkins l-a găsit pe vizitiu. ― Ce vizitiu? întrebă Amity. Apoi făcu ochii mari. Doamne, Dumnezeule, te referi la vizitiul de la trăsura ucigașului? ― Da, doamnă, spuse polițistul zâmbind. Ne apropiem, nu-i așa? ― Poate, zise Logan. Unde este acum? ― Harkins spune că își petrece timpul liber la Câinele Verde, o tavernă aproape de docuri. ― Cheamă o trăsură, sergent, ordonă Logan. ― Imediat, domnule inspector. Polițistul își scoase fluierul și se grăbi spre capătul străzii. ― Vin cu dumneavoastră, îi spuse Benedict lui Logan. ― Mă bucur să vă am alături, replică inspectorul.

capitolul 26

Se numea Nick Tobin. Îi amintea lui Benedict de un terier: mic, vânos și probabil foarte iute de picior. Dar acum nu fugea. Era mai mult decât bucuros să stea de vorbă cu cei doi bărbați – desigur, pentru un preț. Vârî în buzunar banii pe care Benedict îi pusese pe masă, luă o înghițitură lungă din bere și începu să-și depene povestea. Nu era una lungă. ― Da, un gentleman m-a to’mit să-i conduc trăsura, bolborosi el ștergându-se la gură cu mâneca hainei ponosite. Cică se întâlnea cu o doamnă care nu voia să fie văzută în public cu el. Așa merg treburile cu ștoarfele din lumea bună. Dar bănuiesc că domniile voastre știți asta. Benedict își înfrână furia. ― Doamna a crezut că era o birjă. ― Păi așa a’ fi trebuit să meargă lucrurile. Trebuia să fac să pară că se urcă într-o birjă. De unde să știu că era smintită? ― Ce te face să crezi că era nebună? îl întrebă Benedict. ― Păi l-a tăiat pe clientul meu de era să-l omoare, asta a făcut. Ceva ce n-am mai pomenit, zise vizitiul clătinând din cap. Sânge pe toate pernele alea de catifea! O adevărată porcărie. Apoi a sărit afară și a fugit urlând ca o apucată. ― Ce s-a întâmplat cu clientul tău? vru Logan să știe. ― Când nemernica a fugit, clientul s-a speriat de-a binelea, atâta lucru am priceput și eu. A țipat la mine să-l scot de pe strada aia. Bineînțeles că am dat bice cailor. Nici mie nu mi-ar mai fi plăcut să atârn pe acolo. ― Unde l-ai dus? ― Îndată ce ne-am scăpat de nebună am deschis trapa din plafon și l-am întrebat unde voia să mergem. Închipuiți-vă uimirea mea când am văzut tot sângele ăla.

― Ți-a dat instrucțiuni să-l duci acasă? Nick păru surprins de întrebare. ― Nu, domnule. Nu mi-a spus niciodată unde locuiește. Mi-a poruncit să-l duc la o adresă pe Crocker Lane, și asta am făcut. Când am ajuns acolo l-am sprijinit să urce treptele de la intrare. Le-a umplut de sânge, zău așa. A început să bubuie în ușă, și cineva i-a deschis. El a intrat înăuntru. Asta a fost tot. ― Nu chiar. Cum a rămas cu trăsura? ― Un bărbat a ieșit din casă și mi-a dat niște bani, zicându-mi că se ocupa el de cai și de trăsură. Trebuia să mă car și să uit ce se întâmplase. Și taman asta am făcut. Până azi, când am aflat că doi domni vor să stea de vorbă cu mine și că o să mă plătească pentru asta. Nick îl scrută pe Logan. Nu am știut că unul dintre așa-zișii genlemeni era de la Scotland Yard. ― Îți apreciem cooperarea, spuse inspectorul zâmbindu-i rece. ― Întotdeauna sunt foarte bucuros să fac un serviciu Yard-ului. ― N-o să uităm acest lucru, îi promise Logan. Nick dădu din cap satisfăcut. ― Sper că-ți dai seama că trăsura pe care ai condus-o îi aparținea ucigașului căruia i se spune Mirele, nu? îl atacă Benedict pe neașteptate. Vizitiul se holbă la el, jignit la culme. ― Nu, domnule, așa ceva nu e posibil. Era trăsura unui genleman, vă spun eu, chiar dacă interiorul arăta ciudat. Nu era genul de vehicul în care să se deplaseze un ucigaș nebun ca Mirele, nu-i așa? ― Vreau adresa casei din Crocker Lane, spuse Logan. ― Ei bine, asta o să vă mai coste puțin, zise Nick cu o lucire șireată în ochi. Inspectorul păru gata să-l pună la punct, însă Benedict dădu din cap aproape imperceptibil și mai scoase niște bani, precizând:

― Ar fi bine ca răspunsul să fie cel corect. ― Ca și cum aș putea uita un client ca ăla, pufni vizitiul, după care mormăi un număr. Logan îl scrută cu atenție. ― Unde urma să-i duci? Sprâncenele stufoase ale lui Nick se îmbinară. ― Pe cine? ― Pe domnul și pe doamna care nu voia să fie văzută urcând în trăsură, spuse Logan impasibil. Unde se presupune că trebuia să-i duci? ― Cu asta nu vă pot ajuta. Nu am aflat niciodată exact unde trebuia să mergem, din pricina micii putori care a luat-o razna. Probabil că urma să primesc instrucțiuni după ce se instalau în trăsură. Cei doi gentlemeni se ridicară în picioare, dar Benedict se opri brusc. ― Încă ceva. ― Ce să fie, domnule? ― Ce anume ți s-a părut ciudat la trăsură? ― Felul în care arăta pe dinăuntru. Mi-a amintit de dubele care se folosesc la transportul prizonierilor. Ferestrele erau acoperite cu obloane din lemn, iar trapa din acoperiș avea gratii. Putea fi închisă astfel încât nimeni să nu poată pătrunde de afară. ― Sau poate să scape din interior? sugeră Logan. ― Da, dacă o închideai din afară, persoana dinăuntru era prizonieră, încuviință Nick. Nu m-am gândit deloc la asta. Clientul mi-a zis că se temea de hoți atunci când călătorea prin Londra. ― Avea dreptate, spuse Benedict. Străzile sunt foarte primejdioase.

― Da, domnule, ăsta e adevărul, zău așa.

capitolul 27

Când ajunseră la casa de pe Crocker Lane se lăsaseră amurgul și ceața. Benedict și Logan coborâră din birjă și urcară cele câteva trepte ale peronului. Lumina unui felinar cu gaz de-abia făcea posibilă citirea plăcuței de pe ușă: Dr. J. M. Norcott, Numai cu programare. ― Tipul e doctor, constată Benedict. Asta explică de ce Warwick i-a poruncit vizitiului să-l aducă aici. ― Warwick cunoștea destul de bine adresa ca să și-o amintească într-un moment de panică, atunci când probabil îi era teamă să nu moară din pricina sângerării. ― Cu alte cuvinte, Warwick și doctorul Norcott se știu de mult. ― Așa cred, zise Logan. Benedict studie ferestrele întunecate. ― Se pare că nu e nimeni acasă. ― Poate că Norcott a fost chemat să trateze un pacient. Inspectorul ridică ciocănelul și bătu cu forță. Auziră ecoul înfundat din adâncul holului de la intrare, dar nu răspunse nimeni. ― Propun să încercăm ușa bucătăriei, spuse Benedict. ― Aș sublinia că nu avem cheie, ca să nu mai vorbesc de mandat, îi atrase Logan atenția pe un ton neutru. ― Aș sublinia că sunt și alte moduri de a pătrunde într-o locuință. Aș mai aminti și faptul că noaptea este deosebit de cețoasă. ― Excelente observații, ambele. Hai să încercăm ușa bucătăriei.

Benedict îi făcu semn vizitiului să plece. Când trăsura nu se mai văzu, îl urmă pe Logan în spatele casei. Trecură prin mica grădină. La ușa bucătriei, Benedict aprinse un chibrit și îl ținu nemișcat în timp ce Logan meșterea la broască. În clipa în care deschiseră ușa, mirosul morții îi izbi. Fără să-i mai pese de vecini, Benedict aprinse o lampă. Cadavrul era în holul de la intrare. În mijlocul bălții de sânge uscat strălucea o lamă ascuțită de oțel. ― Ăsta trebuie să fie Norcott, spuse Benedict. Logan îngenunche lângă trupul fără viață și îl examină cu un ochi de profesionist. ― Cred că s-a întâmplat în cursul zilei de ieri. Ucigașul a folosit unul dintre bisturiele doctorului. ― Se pare că Virgil Warwick s-a întors din Scoția. S-a întors să-l omoare pe singurul om care putea să depună mărturie despre rănile sale. ― Dar de ce să-l omoare acum? Benedict, observând cufărul de lângă ușă, ocoli cadavrul, atent să evite sângele uscat, și se aplecă să-l cerceteze. ― E încuiat. Fără să spună o vorbă, Logan căută în haina mortului. Scoase o cheie și i-o dădu lui Benedict, care deschise cufărul. Văzură o trusă de bărbierit așezată peste o grămadă de haine împachetate neglijent. ― Era gata să plece din oraș, spuse Benedict. Să fugă, cred. Lucrurile par să fi fost strânse în grabă. ― Sunt de acord. Inspectorul extrase un bilet din buzunarul victimei. Trebuia să prindă un tren spre Scoția.

Benedict deschise ușa din capătul holului. Când aprinse lămpile, văzu un birou bine pus la punct. O altă ușă, pe un perete lateral, dădea spre cabinet, cu masa tipică de consultații și o gamă largă de instrumente medicale. Logan se duse direct la birou și deschise un registru legat în piele. ― Ăsta e registrul de programări. Se pare că urma să fie ocupat toată săptămâna cu pacienții. ― O să arunc o privire pe sus în timp ce îi verificați biroul, zise Benedict luândo spre ușă. ― Bine. Logan se așeză pe un scaun și se apucă metodic de treabă. Benedict urcă treptele câte două odată. La etaj constată că o singură cameră părea să fi fost ocupată de curând. Mobila din celelalte era acoperită cu huse pline de un strat gros de praf. Norcott locuia singur. Îndată ce aprinse lampa, văzu scrisoarea de pe noptieră. O citi repede, după care se năpusti spre parter. Când intră în birou, Logan tocmai închidea un sertar. ― Ați găsit ceva? ― Ucigașul n-a fost în Scoția. Benedict îi arătă scrisoarea. A fost internat într-un spital numit Cresswell Manor. Acum două zile a fost scos de acolo de mama lui. ― Dați-mi să văd. Logan luă scrisoarea și o citi rapid. Cresswell Manor este un azil. Pentru familiile respectabile din înalta societate e un lucru obișnuit să-și trimită în astfel de instituții, sub un nume fals, rudele bolnave mintal. În acest fel, problemele pacientului sunt ținute ascunse. ― Rudele ar face orice să îngroape un astfel de secret, comentă Benjamin. ― Și ar plăti orice preț pentru păstrarea tăcerii. Logan ridică un registru contabil. Conform acestor documente financiare, Norcott a primit un comision frumos pentru că l-a recomandat la Cresswell Manor pe pacientul numit V. Smith. ― Dacă pentru o simplă recomandare s-a ales cu o asemenea sumă, îți poți

imagina cât a încasat proprietarul azilului. ― Drăcia dracului, mormăi Logan. Mă îndoiesc foarte tare că Virgil Warwick sa internat de bunăvoie într-un azil. Fără îndoială că altcineva din familie îi acoperea cheltuielile. ― Trebuie să-i depistăm pe părinții lui Virgil Warwick. ― N-ar trebui să fie prea dificil acum că avem un nume. Logan privi împrejur. Cred că am făcut tot ce s-a putut aici. O să chem agenții să ridice cadavrul. Odată revenit în hol, Benedict se mai uită o dată la trupul lui Norcott și la cufăr. ― Interesant, murmură el. ― Ce anume? ― Mă întreb ce s-a întâmplat cu trusa medicală. Nu văd cum un doctor ar abandona-o, chiar dacă este urmărit de un ucigaș. Instrumentarul și medicamentele sunt mijloacele de bază cu care un medic își câștigă existența. Sunt neprețuite. ― Am ajuns la concluzia că Norcott se grăbea, fugea probabil ca să-și scape viața. ― Da, dar dacă spera să practice medicina după părăsirea Londrei, și-ar fi luat instrumentele cu el, spuse Benedict. Cred că ucigașul a furat trusa doctorului. ― Care include și unelte extrem de tăioase ca aceasta, zise Logan cu ochii la bisturiul pătat de sânge. ― Și cloroform, adăugă Benedict. Warwick se pregătește pentru următoarea crimă.

capitolul 28

― N-a fost greu să alcătutim o listă cu rudele apropiate ale lui Virgil Warwick, spuse Penny. Doamna Houston s-a dus să-și vadă o prietenă care a lucrat cândva pentru această familie, completând informațiile pe care le aveam eu. Tatăl lui Warwick a murit acum câțiva ani. Virgil nu are frați sau surori. Cred că există niște veri îndepărtați, dar s-au mutat în Canada. Atât cât am reușit să ne dăm seama, nu are decât o singură rudă apropiată la Londra. Pe mama lui. ― Warwick este singurul moștenitor al unei averi considerabile, spuse Amity. Ceea ce explică detaliile luxoase pe care le-am observat când am fost răpită. Erau toți patru în birou. Ea și Penny studiau pentru a mia oară lista invitaților de la bal când Benedict și Logan se întorseseră cu vestea că doctorul lui Warwick fusese ucis. Fețele lor sumbre și hotărâte vădeau îngrijorare, dar și speranța că nu mai era mult până la găsirea răspunsurilor. Benedict scoase o scrisoare din buzunar. ― Din ce scrie aici, Warwick a fost trimis acum trei săptămâni la Cresswell Manor –un azil particular, după toate aparențele – pentru un tratament nespecificat. Registrele lui Norcott indică faptul că Warwick a mai fost internat o dată acolo. ― Lasă-mă să ghicesc, spuse Amity. Prima oară a fost cu aproximativ un an în urmă. ― Da, replică inspectorul. Imediat după ce s-a descoperit cadavrul primei mirese. Se pare că a fost trimis iarăși după atacul asupra ta, iar acum a fost externat. ― De ce l-ar fi scos din nou mama lui din azil? murmură Penny încruntată. ― Probabil că în sufletul ei știe, sau cel puțin bănuiește că este capabil de lucruri groaznice, dar continuă să spere că poate fi vindecat prin tratamente medicale

moderne, îi explică Amity. ― De data asta nu i-a lăsat mult timp pentru tratament. Este clar că l-a scos de acolo împotriva sfatului medicului. ― Poate că a convins-o că nu este vinovat de crimă. I-a spus probabil că eu l-am atacat și nu invers. ― Iar ea își dorește să creadă că așa au stat lucrurile, oftă Penny. La urma urmei, este mama lui. ― Indiferent de ce crede, mama lui Virgil Warwick este cea responsabilă pentru eliberarea lui și poate fi singura persoană care știe unde se află, le atrase Logan atenția. Trebuie să discut cu ea. Penny clătină din cap. ― Chiar dacă crede că fiul ei este nevinovat, un polițist este ultima persoană cu care ar vorbi. ― O să găsesc eu o cale, promise inspectorul. ― O să fie mai ușor și fără îndoială mai rapid dacă merg eu să o văd, zise Benedict. ― Te însoțesc, rosti Amity fără drept de apel. ― Da, cred că așa e cel mai bine, spuse logodnicul ei după o clipă de gândire. Logan ridică mirat din sprâncene. ― Cum aveți de gând să intrați acolo? Dacă vă folosiți numele adevărate, va deveni imediat bănuitoare și îi va cere majordomului să vă spună că nu este acasă. ― Ce vă face să credeți că am de gând să-mi folosesc adevăratul nume? îl întrebă Benedict. ― Apropo de nume. Penny ridică o foaie de hârtie. Din întâmplare, numele doamnei Charlotte Warwick este pe lista invitaților la balul Channing.

― Deci a existat o legătură, spuse Logan. ― Asta explică în ce mod a ajuns la urechile fiului ei zvonul referitor la aventura mea de pe vas cu domnul Stanbridge, conchise Amity. ― Deci ucigașul a aflat vestea de la mama lui, murmură inspectorul gânditor. ― Sunt sigură că nu avea habar ce va face el cu această informație, zise Amity oftând cu amărăciune.

O oră mai târziu, Amity se afla pe treptele de la intrarea reședinței Warwick și urmărea cu interes cum Benedict se târguia cu un majordom disprețuitor. ― Îi puteți comunica doamnei Warwick că doctorul Norcott și asistenta lui sunt aici pentru a discuta o chestiune de extremă importanță. Majordomul examină haina și pantalonii scumpi ai lui Benedict, după care aplică același tratament rochiei de zi a lui Amity. Nu păru convins. ― Cartea dumneavoastră de vizită, domnule doctor? ― Regret. Am rămas fără cărți de vizită. Crede-mă, doamna Warwick ne va primi. ― Voi merge să văd dacă astăzi este acasă pentru vizitatori, spuse majordomul. Și le trânti ușa în nas. ― Crezi că o să meargă? întrebă Amity. ― În împrejurările date, cred că doamnei Warwick îi va fi teamă să nu-l primească pe doctorul Norcott. Până la urmă, este unul dintre puținii oameni care știu de pornirile fiului ei. ― Dar dacă refuză să ne primească? ― Atunci intrăm oricum. ― Ne-am putea trezi arestați, sublinie Amity pe un ton neutru.

― Este puțin probabil ca doamna Warwick să cheme poliția pentru a-l ridica pe doctorul care îi cunoaște cel mai ascuns secret. O să fie îngrozită că până a doua zi scandalul va împânzi tot orașul. ― Într-adevăr. Perspicacitatea ta nu încetează să mă uimească, domnul meu. ― Sunt bucuros să aud acest lucru, pentru că în această clipă nu sunt deloc într-o stare de spirit calmă. Vreau niște răspunsuri. ― Și eu. În acel moment, ușa se deschise. ― Doamna Warwick vă primește, îi anunță majordomul, cu aerul că dezaproba cu tărie această hotărâre. Amity îi zâmbi calm și păși sprinten în holul spațios și elegant decorat. Benedict o urmă. Majordomul îi însoți în bibliotecă. O femeie într-o rochie cenușie stătea la fereastră și privea în grădină. Părul ei altădată negru devenea rapid de aceeași culoare cu rochia. Se purta cu o eleganță rigidă, ca și când singurul lucru care ar fi ținut-o dreaptă ar fi fost un corset de oțel. ― Domnul doctor Norcott și asistenta lui, anunță majordomul. ― Mulțumesc, Briggs. Charlotte Warwick nu se întoarse. Așteptă până când majordomul închise ușa. ― Ați venit aici să-mi spuneți că însănătoșirea fiului meu este lipsită de speranță, domnule doctor? Dacă este așa, vizita dumneavoastră nu are rost. Mam resemnat cu gândul că Virgil trebuie să-și petreacă restul vieții la Cresswell Manor. ― În acest caz, de ce ați insistat să-l luați în custodie? întrebă Amity. Șocul resimțit de Charlotte fu vizibil. Rămase împietrită, ca și când ar fi lovit-o un fulger, și scoase un icnet.

Peste câteva clipe se întoarse spre ei cu gura deschisă de uimire – și poate de frică. ― Ce vreți să spuneți? începu ea, apoi se opri. Mânia i se așternu din nou pe chip. Cine sunteți? Îl scrută pe Benedict. Nu sunteți doctorul Norcott. ― Benedict Stanbridge, doamnă. Logodnica mea, domnișoara Doncaster. Probabil că ați auzit de ea. Este femeia care a fost răpită de curând de fiul dumneavoastră. ― Habar nu am despre ce vorbiți. Cum ați îndrăznit să mințiți pentru a intra în această casă? Charlotte întinse mâna după șnurul de mătase al clopoțelului, dar Benedict o avertiză: ― Vă sfătuiesc să nu chemați majordomul. Asta dacă nu doriți să fiți făcută responsabilă pentru că l-ați lăsat pe Virgil în libertate, ca să comită și alte crime. ― Nu știu ce tot îndrugați acolo, bolborosi Charlotte. Ieșiți afară. ― Vom pleca de îndată ce ne veți spune unde se ascunde fiul dumneavoastră. Dacă este cu adevărat nebun, nu va fi spânzurat. Va fi trimis înapoi la azil. Știm cu toții că dispuneți de banii necesari pentru a-i asigura tratamentul. Charlotte, recăpătându-și stăpânirea de sine, merse în spatele biroului și încleștă mâinile pe spătarul scaunului. ― Nu este treaba dumneavoastră, dar dați-mi voie să vă explic, rosti ea apăsat. Fiul meu urmează un tratament pentru o boală nervoasă. Sănătatea lui este o chestiune privată. Nu am de gând s-o discut, în mod sigur nu cu dumneavoastră. ― Fiul dumneavoastră a omorât cel puțin patru femei și foarte probabil și pe soția lui, spuse Benedict. Acum trei săptămâni a răpit-o pe logodnica mea cu intenția de a o ucide și pe ea. ― Nu, insistă Charlotte. Nu, nu este adevărat. Are un psihic mult prea fragil. Nu ar săvârși niciodată o faptă atât de violentă. ― Ce înțelegeți prin fragil? se interesă Amity.

― Nu poate rezista la eforturi mari și stres. Îi ia foarte puțin să devină agitat. Mam ocupat întotdeauna de problemele curente, de banii lui, de obligațiile sociale, de personalul casei lui. ― Fiul dumneavoastră este pasionat de fotografie, nu-i așa? spuse Benedict neînduplecat. Charlotte ezită. ― Fiul meu are o fire de artist. Asta explică nervii lui sensibili și stările lui de spirit. A descoperit că-și putea ocupa timpul în mod agreabil cu fotografia. De unde ați aflat? Nu că ar conta. Este o pasiune destul de des întâlnită. ― În ziua în care m-a prins am ripostat, zise Amity. A fost rănit grav. ― Mi-a spus că a fost atacat de o prostituată de stradă, murmură Charlotte. A fost o dispută în privința banilor. S-ar putea să fi depășit măsura. Bendict se crispă și făcu un pas înainte. Fără să o scape din ochi pe Charlotte, Amity îl prinse de braț. Reuși să-l oprească, însă putea simți cum fierbea de mânie. Charlotte nu observă detaliile scenei. Era concentrată asupra poveștii pe care o spunea. Amity era conștientă că făcea eforturi disperate să se convingă pe ea însăși. ― El a fost de acord cu... întâlnirea, zise Charlotte cu vocea gâtuită. Dar s-au certat în legătură cu plata. Prostituata a făcut o criză de furie și l-a atacat. ― Știm amândouă că nu așa s-au petrecut lucrurile, replică Amity. Virgil m-a răpit. De-abia am reușit să scap. Da, m-am apărat cu un obiect tăios. Sângera rău când a rămas în trăsură. A cerut ajutorul singurului doctor pe care îl cunoștea, cel despre care era sigur că va păstra secretul. Doctorul Norcott i-a îngrijit rănile și apoi vi l-a adus. Charlotte se prăbuși înspăimântată în scaun. ― Știți și asta? ― Acum câteva ore am descoperit cadavrul doctorului Norcott, spuse Benedict.

Gâtul i-a fost tăiat cu un bisturiu din cabinetul lui. Exact la fel cum au fost ucise toate victimele Mirelui. Bănuim că soția lui Virgil a murit într-un mod asemănător, deși natura exactă a rănilor ei a fost disimulată prin înscenarea căderii de la etaj. ― Ba nu, a fost un accident! strigă Charlotte. ― Norcott este mort. În acest moment este evident că Virgil se ascunde – cu trusa medicală a doctorului, aș adăuga. Charlotte își veni în fire. ― Nu se poate să fi fost Virgil. Nu înțelegeți? Acum este într-o clinică specială. ― Nu se mai află la Cresswell Manor, o informă Amity. Ieri i-a fost încredințat mamei lui. Ultima fărâmă de speranță a doamnei Warwick dispăru. Închise ochii. ― Cerule milostiv! ― Vă cunoașteți fiul, spuse Benedict. De aceea l-ați dus la Cresswell Manor și nu o dată, ci de două ori. De ce l-ați externat acum? Se așternu o liniște apăsătoare. Amity se întrebă dacă Charlotte avea să răspundă vreodată. În cele din urmă, aceasta clipi și îi privi ca în transă. Era învăluită întrun halou cenușiu straniu, ca și când viața s-ar fi scurs încet din ea. ― Vrăjitoarea a fost. Ea trebuie să fi fost. De ce l-a scos de la Cresswell Manor, nu pot spune. Trebuie să o întrebați pe ea. Cei doi vizitatori făcură un schimb rapid de priviri. ― Cine este vrăjitoarea? întrebă Amity precaută. Timp de o clipă păru că Charlotte se va pierde în cenușiul din jurul ei, dar în cele din urmă își recăpătă stăpânirea de sine. ― La scurt timp după moartea soțului meu am descoperit că era șantajat și o plătea de ani de zile pe directoarea unui orfelinat de fete. Femeia a luat legătura

cu mine și mi-a spus clar că, dacă nu continui să plătesc, o să aibă grijă ca anumite lucruri să fie făcute publice în presă. ― Ce orfelinat? întrebă Benedict. ― Hawthorne Hall. Se află într-un sat din afara Londrei, cam la o oră cu trenul. Cel puțin asta e adresa pe care am primit-o când am acceptat să plătesc. Acum nu mai este orfelinat, dar fosta directoare continuă să locuiască acolo. ― De ce ați cedat șantajului? vru Benedict să știe. ― Soțul meu a făcut un copil cu altă femeie. Amity făcu câțiva pași spre birou. ― Iertați-mă, doamnă Warwick, dar cu toții știm că nu este ceva rar ca bărbații cu o anumită avere și poziție socială să aibă copii din flori. Este de înțeles că asemenea situații sunt stânjenitoare, dar aproape deloc șocante. Majoritatea femeilor aflate în poziția dumneavoastră trec cu vederea acest lucru. Prin urmare, de ce v-ați lăsat șantajată? Charlotte se întoarse cu ochii către grădină, dar Amity fu aproape sigură că privea în trecut. ― Vrăjitoarea pretindea că observase semne de instabilitate mentală la fiica lui George. Insinua că era posibil ca și fiul meu să fie nebun. ― Înțeleg. Și amenința că o să dezvăluie presei aceste teorii. ― S-ar putea ca nici eu să nu fiu sănătoasă, murmură Charlotte. Pentru că mi-am petrecut mult timp gândindu-mă cum să o omor pe doamna Dunning. ― Fosta directoare a orfelinatului, spuse Amity. ― Da. Ea este cea care mă șantajează. ― Și ce v-a oprit? o întrebă Benedict. Charlotte se întoarse spre el. ― La început, Dunning m-a informat că, dacă i se întâmpla ceva, aranjase ca

scrisorile care vorbeau despre nebunia moștenită în familia Warwick să fie trimise presei. Dar acum un an lucrurile s-au înrăutățit. M-a anunțat că în acele scrisori ar exista dovezi că fiul meu și-a ucis soția și încă o tânără. Avea de gând să dea sfară-n țară că Virgil era Mirele. Benedict părea gânditor. ― Fiul dumneavoastră știe că Dunning vă șantajează? ― Nu, bineînțeles că nu. Nu am vrut să știe niciodată că are o soră vitregă, înțelegeți. În încăpere se lăsă o liniște totală. Amity îl privi pe Benedict. ― Trebuie să mergem la Hawthorne Hall, spuse ea. ― Da. Charlotte îi privea fix. ― Fiul meu... ― Dacă aveți vreo idee unde s-ar putea ascunde, trebuie să ne spuneți, îi ceru Benedict. ― Vă jur că nu știu. Credeam că este la Cresswell Manor. Charlotte părea cu adevărat tulburată. Doamna Dunning este la curent cu boala fiului meu, tocmai de aceea o și plăteam. De ce l-ar fi scos de acolo?

capitolul 29

― Doamna Warwick a pus o întrebare excelentă, remarcă Benedict. Cerceta porțile înalte, din fier forjat de la Hawthorne Hall cu un aer de certitudine sumbră. De ce l-ar fi scos femeia aceea pe Warwick de la Cresswell Manor? El și Amity porniseră spre fostul orfelinat la puțin timp după încheierea întrevederii cu Charlotte Warwick. Își permiseseră doar o scurtă oprire pe Exton Street pentru ca Amity să-și ia pelerina și câteva lucruri necesare pentru călătoria cu trenul. Nu mai fusese timp pentru a-l vedea și pe Logan. Penny promisese că avea să-i transmită cât de curând posibil informația pe care o aflaseră. Satul era într-adevăr la o oră de mers cu trenul de la Londra, exact așa cum spusese doamna Warwick, însă drumul cu trăsura de la gară până la Hawthorne Hall, prin praf și prin gropi, le mai luă încă patruzeci de minute. Fostul orfelinat era un conac vechi care se prăbușea încetul cu încetul. Se profila întunecos și izolat la capătul unei alei lungi. Benedict privi în spate, la trăsura pe care o plătise să-i aștepte. Calul și vizitiul se aflau la mică depărtare, dar ceața care se lăsase odată cu venirea serii îi înghițea treptat. ― Până când nu o vom întreba, nu vom ști de ce l-a scos pe Warwick de la Cresswell Manor, spuse Amity. ― Un punct de vedere logic, zise el contemplând gânditor porțile. Nu erau încuiate – probabil pentru că nu era nimic de apărat, trase el concluzia. În câteva locuri curtea era năpădită de buruieni, dar în cea mai mare parte nu mai rămăsese din vechile grădini decât pământul gol. Din câte le spusese vizitiul, ultimii orfani fuseseră mutați cu ani în urmă, iar în conac nu mai locuia decât doamna Dunning. Nu exista personal permanent. Femeia din sat cate venea de două ori pe săptămână pentru curățenie le povestise

tuturor că doamna Dunning locuia la parter. Etajele fuseseră toate închise; mobilele fuseseră acoperite cu huse pentru praf. Doamna Dunning mergea ocazional în sat pentru a face cumpărături și uneori lua trenul spre Londra, unde rămânea câte o săptămână. Cu excepția acelor frânturi de informații, reprezenta un mister pentru localnici. Benedict împinse poarta până reuși s-o miște cu un scârțâit asurzitor, după care porniră spre intrarea clădirii. Dalele aleii erau crăpate și ciobite. Etajele casei erau întunecate, dar la parter, lumina slabă a unei lămpi se strecura pe lângă marginea draperiilor. Benedict izbi cu ciocănelul în ușă. Sunetul răsună prin interiorul casei, dar nu răspunse nimeni. ― Cineva este înăuntru, observă Amity. Lumina lămpilor e mai intensă. Benedict lovi ciocănelul mai tare, fără să obțină totuși vreo reacție. ― Este înăuntru, și nu o să plecăm de aici până nu vorbim cu ea. Poate că nu aude când batem. Hai să încercăm la ușa din spate. ― La ce bun? întrebă Amity. Dacă nu vrea să ne primească, nici n-o să ne răspundă. ― Nu se știe niciodată. Tonul lui era deliberat indiferent, dar văzu în ochii ei că înțelesese. Știa exact ce avea de gând să facă. ― Aha, șopti ea. Înțeleg. Îți dai seama că nu prea este legal să pătrunzi prin efracție, nu? ― De aceea mergem în spatele casei, unde vizitiul trăsurii nu ne poate vedea. Amity zâmbi. ― Întotdeauna ai un plan, nu-i așa? ― De câte ori pot, îmi fac câte unul.

― Nu poți rezista inginerului din tine. Nu părea deranjată de acest fapt, se gândi Benedict. Accepta acest lucru pur și simplu ca pe o parte a personalității lui. Dădură ocol casei. Un zid înalt închidea grădina din spate, dar poarta era descuiată. Străbătură cu pași iuți fâșia de pământ arid până la ușa bucătăriei. Benedict bătu scurt. Neprimind răspuns nici de data asta, apăsă clanța. Era descuiat. O prevestire funestă îl făcu să se cutremure. ― Exact ca azi-dimineață, spuse el, mai mult pentru sine. Ea îi aruncă o privire iscoditoare. ― Adică atunci când ai găsit cadavrul doctorului Norcott? ― Da. Benedict scoase pistolul din buzunar. Amity expiră încet, ca și când ar fi vrut să se îmbărbăteze, apoi își strecură mâna sub pelerină și desprinse evantaiul din . Benedict deschise gura pentru a-i cere să rămână afară, dar își dădu seama că așa nu ar fi fost mai în siguranță. Împreună s-ar fi putut apăra reciproc dacă s-ar fi dovedit că Warwick îi aștepta în casă. Împinse ușa cu vârful ghetei, iar în fața lor se ivi un hol prost luminat. Cum din umbră nu sări nici un nebun cu un bisturiu, hotărî să înainteze. Casa răsuna a gol. Doar de sub o ușă se strecura o rază de lumină. ― Supraveghează camerele de pe partea stângă a holului, îi spuse. Eu o să fiu cu ochii pe dreapta. ― Am înțeles. Trecură pe lângă bucătărie, o cameră de zi, o cămară și o debara. Toate ușile erau deschise, cu excepția celei de la debara. Când Benedict încercă mânerul, se deschise destul de ușor. Rafturile dinăuntru erau pline cu lenjerie de pat și

materiale de curățenie. Merseră mai departe pe holul lung. Mirosul inconfundabil al morții răzbătea din încăperea luminată de lampă. ― Dumnezeule mare, murmură Amity. Benedict se opri în ușă. Pe podea, lângă un birou, zăcea trupul unei femei de vârstă mijlocie purtând o rochie închisă la culoare. Era o mare cantitate de sânge, ca peste tot pe unde trecuse Warwick. Cea mai mare parte îmbibase covorul și părea să se fi uscat. ― Presupunerea lui Charlotte Warwick că fiul ei nu știa de doamna Dunning se dovedește falsă, constată Benedict. Ticălosului îi place bisturiul. I-a tăiat gâtul. ― A ucis-o în același mod ca și pe celelalte victime. ― Rămâi aici. Vreau să mă asigur că nu avem surprize în holul de la intrare. Verifică și ultima încăpere de pe palier, o bibliotecă mobilată sărăcăcios. Puținele volume legate în piele de pe rafturi erau acoperite cu praf. Se întoarse repede la Amity, care îl aștepta cu evantaiul pregătit. ― Ce se petrece? îl întrebă ea. De ce îi omoară Warwick pe acești oameni? ― Probabil că nu are rost să analizăm prea profund motivațiile unui dement, dar am senzația că îi ucide pe cei care îi cunosc secretul. ― Dar de ce acum? Și de ce pe aceștia doi? Doctorul Norcott i-a salvat viața lui Warwick în ziua în care l-am tăiat cu evantaiul. Și în mod clar doamna Dunning este cea care l-a scos de la Cresswell Manor. ― Poate că se gândește că nu mai are nevoie de ei. Crede că au devenit verigi slabe pentru că știu adevărul. Amity făcu ochii mari când înțelese. ― Și pentru că știe că suntem pe urmele lui. Și-a dat seama că mai devreme sau mai târziu vom da de urma lui Norcott și a lui Dunning.

― Trebuie să ne întoarcem imediat la Londra și să-l informăm pe inspectorul Logan despre descoperirea noastră. ― Ce facem cu cadavrul? Nu-l putem lăsa pur și simplu aici. ― Ba da. Putem și o vom face. Amity își prinse din nou evantaiul de lanțul din talie și cercetă atent încăperea. ― Doamna Dunning este o piesă importantă a acestei enigme. Ne-ar putea fi de folos să aruncăm o privire rapidă prin sertarele biroului ei. ― Culmea, exact la asta mă gândeam și eu, zise Benedict. Abia făcuse doi pași când simți sub covor un obiect tare. În același timp auzi un declic slab și înăbușit. O scânteie străluci sub birou. ― Fugi, îi ordonă scurt. La ușa din spate. E cea mai apropiată. Mișcă, femeie! Ea își adună fustele și pelerina și o zbughi pe hol. Benedict o urmă. Amity se împletici, blestemă, își recăpătă echilibrul și continuă să înainteze, dar nu se mișca suficient de repede. El își dădu seama că greutatea rochiei și a pelerinei o rețineau. Era în pericol să se împiedice de faldurile lor grele. O apucă de braț și pe jumătate o târî, pe jumătate o cără de-a lungul holului și afară pe ușa din spate. Se năpustiră în grădina stearpă cu câteva secunde înainte ca explozia să erupă în biroul doamnei Dunning. În câteva clipe, casa fu cuprinsă de flăcări. Fumul se ridica spre cer în vălătuci negri. Benedict o luă pe Amity de braț și o conduse dincolo de porțile metalice. Odată ajunși în siguranță, se opriră și se întoarseră să privească incendiul. ― Ne-a întins o capcană, spuse el. Ce părere ai, nu este interesant?

capitolul 30

Amity auzi tropotul potcoavelor unui cal care galopa dezlănțuit pe alee. ― S-a zis cu trăsura noastră, oftă ea. Nu-și putea dezlipi privirea de la conacul în flăcări. Pulsul ei era mai rapid dacât în ziua în care dăduse colțul pe o potecă de munte din Colorado și se trezise față în față cu un urs. Spectacolul extraordinar al vâlvătăilor în flăcări și conștientizarea faptului că fuseseră gata să moară îi paralizau simțurile. ― Trebuia să pierim acolo, murmură Benedict. ― Vizitiul se gândește probabil că am fost omorâți în explozie. ― Da. Cred că da. Amity avu impresia că el făcea niște calcule complicate în minte. Își mută atenția de la infern ca să-i arunce o privire. ― Pui la cale un plan, nu-i așa? ― Posibil. Ea își întoarse privirea către foc. Flăcările nestăpânite mistuiau interiorul conacului. În ciuda distanței destul de mari, simțea valurile de căldură. Zidurile de piatră aveau să rămână în picioare, își spuse, dar până dimineață Hawthorne Hall avea să fie o ruină carbonizată. ― Crezi că focul se va întinde în pădure? îl întrebă pe Benedict. ― Mă îndoiesc. În imediata apropiere a casei nu prea are ce să ardă, iar umiditatea aerului e considerabilă. Oricum, se apropie furtuna, și ploaia va stinge vâlvătăile. Trebuie să ne găsim repede un adăpost. ― Vizitiul va chema ajutoare, nu?

― Fără îndoială că va povesti în sat, dar brigada locală de pompieri e incapabil să stingă un incendiul de asemenea proporții. S-ar putea să apară câțiva curioși, însă nu m-aș baza pe asta. ― Ca și vizitiul, toți sătenii își vor închipui că am murit. ― Da, spuse Benedict. Să știi că nu e neapărat un lucru rău. ― Îl simt iar pe inginer în acțiune. ― Am avea un soi de perioadă de grație, un răgaz în care să ne punem gândurile în ordine. Amity, îmi scapă o piesă importantă a enigmei. Simt asta. ― Nu e oare posibil ca ucigașul să fi supravegheat casa și să ne fi văzut când am fugit în pădure? ― Mă îndoiesc că este pe undeva prin apropiere. Satul e mic. Pe aici, oricine șiar aminti de un străin care a sosit la gară, s-a interesat în ce direcție se află Hawthorne Hall și apoi nu a mai luat trenul înapoi spre Londra decât după explozie. ― Înțeleg ce vrei să spui. Pentru a nu atrage atenția, trebuia să fie văzut părăsind satul cu mult înainte de producerea exploziei. Dar tu presupui că a venit și a plecat cu trenul. Dacă a luat o trăsură? ― Este și asta o posibilitate, ise Benedict. Totuși, drumul de la Londra până aici ar dura foarte mult. Nu, bănuiesc că a luat trenul, exact ca noi, și s-a întors în oraș acum câteva ore. Acum așteaptă să apară ziarele de mâine, cu vești despre explozia de la Hawthorne Hall și moartea a trei oameni. Amity fu străbătută de un fior. ― Doamne Dumnezeule, reportajele din presă! Sora mea va vedea cu siguranță relatările și va crede că suntem morți. Trebuie să-i trimitem vorbă. ― Vom face asta mâine dimineață la prima oră, îi promise el. Însă nu ne putem întoarce acum în sat, la ce furtună stă să izbucnească deasupra capetelor noastre. ― Dar Penny va fi îngrijorată dacă nu ajungem cu trenul de miezul nopții!

― Nu avem ce face. În plus, după toate călătoriile pe care le-ai făcut, este obișnuită să-ți piardă urma din când în când. Nu va intra în panică. ― Sper să fie așa. În definitiv, știe că sunt cu tine. Asta o va liniști în mod sigur. ― Vino, trebuie să găsim un adăpost, zise Benedict pornind cu pași mari spre partea laterală a proprietății în mijlocul căreia ardea conacul. Amity își strânse faldurile fustei și pelerina și își potrivi pasul alături de el. ― După cum ai subliniat, prima fermă este destul de departe. ― Nu vom putea ajunge până acolo înainte de începerea ploii. Va trebui să ne mulțumim cu căsuța de la capătul cărării. ― E o idee foarte bună, spuse Amity. Am stat adesea în condiții mult mai proaste. Oricât s-ar fi străduit, nu-și putea alunga din minte gândul că urma să petreacă noaptea singură cu Benedict. ― Nu va fi pentru prima dată, zise el din senin. Dacă îți amintești, ai petrecut trei nopți pe Steaua Nordului în aceeași cabină cu mine. Ea zâmbi. ― Domnule Stanbridge, uneori mă întreb dacă nu cumva îmi puteți citi gândurile! ― Din când în când și eu m-am întrebat dacă le poți citi pe ale mele. Dar cum nici unul dintre noi nu poate pretinde că este medium, trebuie căutată altă explicație pentru aceste străfulgerări ocazionale de intuiție reciprocă. ― Și care ar fi explicația aceea? Spre uimirea ei, Benedict ezită, ca și când și-ar fi căutat cuvintele potrivite. ― Probabil ne cunoaștem mai bine decât ne dăm seama, spuse el într-un târziu. Un factor important îl reprezintă și crizele prin care am fost obligați să trecem împreună în ultima vreme. Știm la ce să ne așteptăm unul de la altul atunci când

este necesar. ― Câtă perspicacitate! ― Ești surprinsă? S-ar putea să nu am cunoștințele de psihologie ale lui Declan Garraway și, după cum ai observat, nu sunt nici înnebunit după poezie, dar de obicei pot aduna doi și cu doi ca să ajung la patru. ― O pregătire matematică temeinică are avantajele ei. ― Îmi place să cred că așa e. ― Cum de ți-ai dat seama că Hawthorne Hall era gata să explodeze? ― Am știut că era ceva în neregulă din clipa în care am călcat pe declanșatorul ascuns sub covor și am văzut scânteia. Recunosc, m-am grăbit să trag concluzia că scânteia putea aprinde un fitil, dar mi s-a părut prudent să acționez conform suspiciunii. ― Dacă stau să mă gândesc, a fost o suspiciune providențială, domnule Stanbridge.

Căsuța de la capătul aleii era într-o stare mai bună decât se așteptase Amity. Nu se vedeau semne că rozătoarele sau alte animale sălbatice și-ar fi făcut culcușul acolo. Pompa puțului cu apă funcționa, iar în magazie se găsea o rezervă de lemne de foc. Furtuna izbucni cu tunete și fulgere exact când Benedict intra pe ușă cu ultima încărcătură de lemne. Amity închise ușa în urma lui, punând stavilă ploii torențiale de afară. ― Cred că proprietarul acestui loc îl închiriază din când în când, remarcă ea. Totul este într-o condiție destul de bună, inclusiv patul. Tresări de îndată ce cuvântul „pat“ i se desprinse de pe buze. Acea piesă anume de mobilier se afla într-un colț, însă părea să domine mica încăpere. Din fericire, Benedict alese în mod politicos să ignore atât comentariul, cât și

patul. ― Vom flămânzi în această seară, spuse el. Dar cel puțin vom avea apă de băut și ne va fi cald. O să aprind focul. ― N-o să flămânzim, îl contrazise ea cu un surâs larg. El stătea în genunchi în fața căminului, pregătindu-se să dea foc vreascurilor pe care le adusese din magazie. Se opri și o studie plin de interes. ― Ai găsit ceva de mâncare? ― Am adus ceva de mâncare. Amity merse la cuierul de care își atârnase pelerina și îi desfăcu faldurile, dânnd la iveală o mulțime de buzunare cusute pe interior. Scoțând cu o mișcare teatrală două punguțe impermeabile, explică: Am învățat cu mult timp în urmă că nu trebuie să pleci într-o călătorie fără să ai măcar niște biscuiți și ceai. Niciodată nu știi ce te așteaptă. Privirea lui Benedict străluci de mulțumire când ea extrase dintr-o punguță un mic pachet învelit în hârtie. ― ir doamnele care sunt întotdeauna pregătite, spuse el. Tânăra femeie găsi un ibric și puse la fiert apă din puț. În bufet descoperi un ceainic, câteva cești și farfurii ciobite. ― Parcă ne-ar fi așteptat, exclamă ea. Benedict o urmări cu o expresie nedumerită. ― Cunosc numeroși oameni – bărbați și femei – care ar fi început de mult să se plângă de condițiile proaste. ― Când călătorești atât mult ca mine, înveți că definirea condițiilor proaste depinde în mare măsură de împrejurări. ― Cu atâtea lucruri pe care le cari la brâu și în nenumăratele buzunare din pelerină, nu e nici o surpriză că se aude un zdrăngănit atunci când mergi. Amity își drese glasul.

― Crezi că se aude un zdrăngănit? ― Cred că ești genul de femeie care este capabilă să facă față unor împrejurări neprevăzute, decretă el solemn. Aminty se mulțumi să zâmbească, amintindu-și că el nu citea poezii. Când micul lor festin fu gata, se așezară la masa din fața șemineului pentru o cină cu biscuiți și ceai. Mâncară într-o tăcere plăcută, contemplând focul care ardea voios în cămin. Afară, vuietul furtunii se transformase într-o ploaie mocănească. Când terminară, Benedict o ajută să strângă ceștile și farfuriile. Le rămânea de rezolvat problema singurului pat din colțul încăperii. Amity se decise să ia o inițiativă practică. Până la urmă, era genul de femeie care se putea descurca în împrejurări neprevăzute. ― O să fie ca și când am campa sub cerul liber în Vestul Sălbatic. Cu excepția faptului că nu o să trebuiască să dormim pe pământul rece și tare și nu va trebui să ne facem griji în privința lupilor și urșilor. ― Ci numai în privința unui prădător uman înarmat cu un bisturiu, completă Benedict. Amity îl privi. În lumina focului, trăsăturile lui erau dure și sumbre. ― Ți-ai schimbat teoria legată de prezența criminalului prin împrejurimi? Crezi că este pe undeva pe afară și ne urmărește? Benedict se uită la foc preț de o clipă, după care clătină din cap. ― Nu. Cred că acum este precaut. A scăpat de cei doi oameni care îi cunoșteau secretul și care s-ar fi putut duce la poliție. Probabil că s-a întors în bârlogul lui. În orice caz, căsuța asta e destul de sigură. Ferestrele sunt prea mici ca un om să se poată strecura prin ele, și Warwick nu poate sparge ușa fără un topor. Ăsta nu e stilul lui. ― Poate folosi un mecanism care să explodeze, așa cum a fost cel lăsat la

Hawthorne Hall. ― Nu. Benedict părea acum mai sigur. Acel tip de capcană necesită timp, planificare, acces și – mai presus de toate – materialele potrivite. Este puțin probabil să fi făcut atâta drum pregătit cu două seturi de mecanisme explozive. În plus, nu avea cum să știe că o să scăpăm și o să ne adăpostim aici. ― Atunci ce te îngrijorează atât de mult în seara asta? Dincolo de faptul că suntem pe urmele unui ucigaș, bineînțeles. ― Să fiu al naibii dacă știu. Dar e ceva în afacerea asta ce nu înțeleg. ― Cu timpul o să înțelegi. ― Mă tem că timpul este lucrul de care nu prea dispunem. ― Dar avem seara aceasta, îi aminti ea. Benedict zâmbi. Era un zâmbet sec, dar sincer. ― Așa e. Avem această seară. Se uita la ea ca și când ar fi fost în transă. Amity înțelese că aștepta un răspuns, dar nu știa exact care era acela, așa că se mulțumi să-l privească în ochi. ― Ultima dată când am petrecut o noapte împreună, patul a fost al meu, spuse el după câteva clipe. ― Te referi la cușeta de pe vas? ― Da. Este corect ca în această noapte patul să fie al tău. Eu o să dorm în fața focului. Amity avu brusc senzația că urma să leșine. Ei bine, fusese o zi lungă și dificilă, se gândi. La ce s-ar fi putut aștepta în afara unei senzații de leșin?

capitolul 31

Niște sunete ușoare, un foșnet de lemne care se freacă unul de altul o treziră dintr-un somn agitat. Deschise ochii și îl văzu pe Benedict cum adăuga un alt buștean pe focul care ardea mocnit. Înainte de a se lungi în fața căminului, învelit cu pătura, își scosese ghetele, haina și cravata. Amity nu putu să nu observe că, după ce își găsise locul pe salteaua vălurită, el își scosese și cămașa, care atârna acum pe spătarul unui scaun. Nemișcată, prefăcându-se că dormea, îl contemplă cu o senzație de uimire și plăcere feminină profundă. Flăcările îi luminau conturul trupului musculos și zvelt, cu umeri lați și puternici. Manevra lemnul pentru foc cu gesturi precise, deopotrivă elegante și virile. Amintindu-și senzația mâinilor lui pe piele, fu străbătută de un val de dorință. Tânjea după atingerea lui. În acea clipă, Benedict se întoarse spre ea, iar lumina flăcărilor îi dezvălui cicatricea de sub piept. Rana se vindecase, dar rămăsese însemnat pe viață. ― Ești trează, nu-i așa? ― Da. ― Îmi pare rău. N-am vrut să te deranjez. Am mai pus un lemn pe foc. Amity se ridică încet. Își scosese mai devreme juponul înfoiat și se desfăcuse la primele găici ale rochiei de călătorie. Totuși, chiar dacă nu purta corset, corsajul țeapăn o incomoda, neîngăduindu-i să se relaxeze. ― Nu contează, spuse ea. N-am dormit prea bine. Îmi tot revine în minte cadavrul doamnei Dunning și aud acel declic înainte să se aprindă fitilul dinamitei. ― Ce coincidență. Și eu am aceleași vedenii, numai că ale mele includ și imaginea ta luptându-te să fugi în veșmintele greoaie pe care le-ai purtat stăzi. Ea făcu o grimasă.

― Nu pot decât să fiu recunoascătoare pentru că, fiind membră a Societății pentru Îmbrăcăminte Sănătoasă, nu port corset și îmi limitez lenjeria la nu mai mult de trei kilograme. ― Dumnezeule mare! Trei kilograme de lenjerie? ― Asta nu-i nimic: o doamnă îmbrăcată după ultimul jurnal se poate trezi că are pe ea peste cincisprezece kilograme de haine. Materialul cântărește mult când are atât de multe falduri și volane. Ca să nu mai vorbim de ghete și pelerine. ― Tu nu te îmbraci așa când călătorești în străinătate, remarcă el zâmbind. ― Nu. Numai când sunt acasă, la Londra. Citea în ochii lui dorința fierbinte, ca un soi de forță psihică menită să-i stârnească un răspuns în adâncurile ființei. În aer plutea o tensiune evidentă. Inima ei începu să bată puțin mai repede. Știa că el nu avea să facă prima mișcare până când nu-i dădea de înțeles că era binevenit. Se ridică în picioare. Partea de jos a rochiei, nemaifiind susținută de jupon, îi căzu moale în jurul gambelor. ― Astăzi ne-ai salvat pe amândoi. Dacă nu ți-ai fi dat seama ce însemna acel declic în momentul în care ai pășit pe covor... ― Mi-am petrecut ani de zile proiectând și testând diferite tipuri de dispozitive mecanice. Recunosc declicul unui întrerupător când îl aud. ― Da. Făcu câțiva pași spre el și se opri, neștiind cum să procedeze. În mod limpede, este foarte util să ai cunoștințe de inginerie și... în alte domenii, de asemenea. Benedict se încruntă. ― Te referi la matematică? Nedumerirea lui sinceră îi dădu ceva încredere. Trase adânc aer în piept, înaintă și se opri direct în fața lui. Simțea căldura focului și încă un fel de căldură. ― Nu la matematică. Își trecu vârful degetului pe conturul ferm al bărbiei lui.

Mă refeream la practica ta în arta sărutului. El își ridică încet mâinile și îi prinse fața în palmele aspre. ― Dacă sunt cât de cât bun, află că e ceva care îmi vine în mod firesc, la fel de firesc precum respirația. Iar în această clipă nu-mi doresc nimic mai mult decât să te sărut. Amity își ținu răsuflarea. ― Iar eu nu îmi doresc nimic mai mult în această clipă decât să fiu sărutată de tine. ― Ești sigură? o întrebă el cu voce răgușită. Ea își puse palmele pe pielea încălzită de foc a pieptului lui, amintindu-și de nopțile în care îl atinsese ca să verifice dacă avea febră. Fusese atât de îngrijorată în acele prime zile de pe vas! Acum avea alte motive de îngrijorare, dar nu voia să se gândească la ele până a doua zi dimineață. Îi reveni în minte întrebarea care se citise în ochii lui mai devreme, când se pregătiseră de culcare. Atunci nu știuse ce să-i răspundă. În momentul de față știa. ― Avem noaptea asta, murmură, după care se ridică pe vârfurile picioarelor și își lipi gura de a lui. Acesta era singurul răspuns de care Benedict avea nevoie. O trase la pieptul lui și o sărută cu o tandrețe fierbinte care îi înfioră simțurile. Amity îl apucă de umeri, agățându-se de el cu toată puterea. El își înteți sărutul până când o sufocă; până când nu se mai putu gândi la altceva decât la dorința adâncă și dureroasă care lua naștere în ea. Când îi desfăcu restul găicilor îi prindeau corsajul, rochia se desprinse și îi căzu la picioare. Rămase în ciorapi, pantalonași și cămașuță. ― Cel puțin în noaptea asta avem un pat, șopti Benedict cu gura pe gâtul ei. Nu o grămadă de fân. ― Da. Își înfipse unghiile în mușchii umerilor lui lați. Da.

O ridică în brațe ocrotitor și o duse la patul aflat în apropiere. O așeză pe cuvertură, după care se dezbrăcă la rândul lui. Mădularul lui lung și tare o fascina, dar o și îngrijora într-o anumită măsură. Își aminti cât de incomod îi fusese să-l primească în adâncurile trupului ei prima dată în grajd. Spera însă că de data asta avea să-i fie mai ușor. ― În noaptea asta o luăm încet, îi promise el. Își lăsă un genunchi pe pat, încercând să vadă dacă îi a greutatea. Cu nervii încordați la maximum, Amity nu se putu abține să nu râdă. ― Patul pare destul de solid, spuse ea. Nu cred cred că o să se prăbușească sub noi. ― Sper să ai dreptate, replică el zâmbind din umbră. Se întinse grijuliu, învăluind-o în căldura trupului său. Se sprijini pe coate ca să n-o strivească de saltea și își înclină capul să o sărute. Totul în ea prinse viață. Se lăsă în voia îmbrățișării. Senzația de dorință se zvârcolea și o strângea cu o durere insistentă. Își ridică impetuoasă coapsele și le lipi de erecția lui Benedict. El își desprinse gura de a ei și o sărută pe gât. ― Miroși divin, îi șopti. Când ea se încleștă de umerii lui, îi apucă poalele cămășii și i-o ridică peste mijloc. Își strecură o mână prin despicătura pantalonașilor ei și descoperi că era umedă. ― Atât de caldă. Și atât de pregătită. Pentru mine, gemu el sărutându-i sânul peste țesătura fină a cămășii. ― Da, îngăimă ea sub forța copleșitoare a vârtejului care amenința să o înghită cu totul. Pentru tine. Bedict îi sărută din nou gura – nu atât de senzual de astă dată, ci mai degrabă ca și cum ar fi pecetluit un jurământ solemn. Amity încă se străduia să înțeleagă

sensul acestui sărut când el își vârî două degete în adâncul ei umed. Ea tresări, dar nu de durere. Instinctiv, se strânse în jurul degetelor care o explorau cu blândețe. În acea clipă era atât de sensibilă, încât fiecare atingere îi trimitea mici șocuri prin întregul trup. Benedict se opri și își înălță capul. ― Te-a durut? ― Nu. Îl trase din nou spre ea. Nu, te rog. Orice mi-ai face, nu te opri. ― Trebuie să mă opresc. ― De ce? ― Deoarece sora ta m-a avertizat că, dacă te las însărcinată, îmi ia capul. ― Poftim? A spus Penny așa ceva? Nu cred. ― Poate că nu s-a exprimat chiar cu aceste cuvinte. Ideea era să folosesc un prezervativ. După o scurtă pauză, Benedict adăugă jenat: Ținând cont de lipsa ta de experiență, s-ar putea să nu înțelegi despre ce vorbesc. ― Experiența mi-o fi lipsind, dar nu și cunoștințele medicale, replică ea afectată. Tata mi-a explicat cum se folosește un prezervativ. ― A, desigur, zise el fără să clipească. Ar fi totuși prea frumos dacă ai avea unul de rezervă prin nenumăratele buzunare ale pelerinei tale. ― Acum râzi de mine, bombăni ea roșind până în vârful urechilor. ― Bineînțeles. Stai așa, mă întorc imediat. Se ridică și se duse la haina agățată de perete. Curioasă, Amity se ridică într-un cot. În lumina focului îl văzu scoțând dintr-un buzunar o cutie mică de piele. ― Vrei să spui că ai adus unul cu tine? întrebă ea uluită. Într-o călătorie pentru investigarea unei crime? El înțepeni, neștiind cum să răspundă. În cele din urmă se decise asupra

explicației: ― Ah. Îl port peste tot de când l-am cumpărat. ― Și când s-a întâmplat asta, mai precis? ― La scurt timp după ce sora ta mi-a făcut morală. ― Cerule milostiv! Amity șovăi câteva clipe, apoi remarcă: S-ar părea că nu sunt singura care călătorește pregătită pentru orice eventualitate. El râse – un hohot răgușit, plin de ușurare – și se apropie de pat. Scoase un prezervativ din cutiuță și, sub privirea ei fascinată, și-l trase pe membrul erect, apoi se aplecă să o sărute. ― De data asta o să-ți placă, îți promit. ― Te cred. Nu o pătrunse imediat. În schimb, o mângâie până când ea începu din nou să pulseze cu disperare. Îi descoperi locul extrem de sensibil din interior și bobița din partea de sus a sexului. Se concentră asupra acestor zone până când ea nu se mai putu gândi la nimic altceva. Când eliberarea îi făcu trupul să vibreze, Amity icni, țipă și își îngropă unghiile în umerii lui. Atunci, Benedict intră încet, cu grijă, profitând de convulsiile orgasmului ei. De data aceasta nu o mai duru, dar senzația de prea plin, prea strâns îi declanșă o altă serie de spasme. Rămăsese aproape complet fără aer. Dintr-odată îi auzi geamătul răgușit. Spatele lui era un zid de mușchi sub mâinile ei. El își vârî mâna între trupurile lor pentru a ține prezervativul în timp ce o pătrundea. După un șir de împingeri ritmice care o adă în pragul nebuniei, se retrase în ultima clipă și se descărcă în tubul elastic. Apoi se cutremură și se prăbuși alături de ea.

capitolul 32

Mult timp mai târziu, Benedict se așeză pe marginea patului, își scoase prezervativul și îl aruncă în oala de noapte de sub pat. Chestiile astea erau scumpe, așa că mulți bărbați le clăteau și le refoloseau de mai multe ori. Din fericire, el își putea permite luxul unuia nou de fiecare dată când era nevoie. O privi pe Amity. În lumina plăpândă a focului arăta diafană, caldă și delicioasă. Constată că se întărea din nou, dar își aminti că tocmai se debarasase de singurul prezervativ pe care îl adusese cu el. ― N-ai folosit prezervativul așa cum trebuia, îl mustră ea. Chiar dacă îl purtai, tot te-ai retras în ultimul moment, exact cum ai făcut prima dată în grajd. ― Nu te poți bizui pe de-a-ntregul nici pe cel de piele, nici pe cel de cauciuc, spuse el aplecându-se s-o sărute. Cel mai bine este să-ți iei măsuri de prevedere suplimentare. ― Întotdeauna pregătit pentru un dezastru, murmură ea întinzându-se ca o pisică. ― Mi s-a spus că sunt mai degrabă plictisitor, spuse el înainte să se gândească dacă era înțelept să aducă în discuție acest subiect. Ea tresări surprinsă, apoi izbucni în râs. ― Este absolut ridicol. De când te-am întâlnit, viața mea a fost oricum, numai monotonă nu. Sincer, mi se pare că am trecut de la o aventură la alta fără să avem prea mult timp de odihnă între ele. ― Da, dar asta deoarece în ultima vreme s-au petrecut lucruri destul de neobișnuite. În condiții normale, viața cu un om cu firea mea e aproape monotonă. Ea zâmbi alene, provocator.

― Sincer, mă îndoiesc de asta. Oricum, dacă am fi amenințați vreodată să ne plictisim, putem recurge întotdeauna la experimentul pe care l-am dus la bun sfârșit cu puțin timp în urmă. Tensiunea din interiorul lui slăbi. ― Prima experiență ai comparat-o cu senzația pe care ți-o dă călăritul unei cămile. ― De data asta a fost mult mai bine. Mi-a amintit mai degrabă de călăritul unui armăsar prin furtună. Poate cumva periculos, dar fără îndoială că asta face parte din tentație. Totul a fost absolut fascinant. Preț de o clipă, Benedict își permise să se bucure pur și simplu de imaginea ei în lumina focului. Avea o strălucire ireală, care îi răscolea simțurile. ― Domnișoară Doncaster, fii sigură că voi fi mereu gata să-ți alung orice plictiseală din viață cu asemenea metode. ― Domnul meu, este o propunere foarte amabilă. Benedict se ridică în picioare, își trase chiloții și traversă încăperea pentru a mai arunca un buștean pe foc. Când flăcările se întețiră, se întoarse spre pat. Amity îl privea cu o tandrețe infinită, ceea ce îi stârni un val de satisfacție. Îl aștepta. Îl voia. Ca din senin, partea lipsă a enigmei îi apăru în minte. Se opri în mijlocul încăperii. ― Totul se leagă! ― Ce spui acolo? îl întrebă ea ridicându-se în capul oaselor. ― Totul. Ne-am ocupat de atacul lui Virgil Warwick asupra ta ca și când ar fi fost o chestiune complet separată de furtul însemnărilor lui Foxcroft. Dar între ele există o legătură. Trebuie să existe. ― Cum așa?

― Explozia de la Hawthorne Hall. Se duse repede la cuier, își scoase mica agendă din buzunar și o deschise. Nu înțelegi? Asta clarifică o mulțime de lucruri. ― Cum ar fi? ― Cum ar fi faptul că este foarte puțin probabil ca Virgil Warwick să o fi ucis pe doamna Dunning.

capitolul 33

― Explică-mi, îi ceru Amity. Energia calmă și controlată a lui Benedict i se transmisese și ei. Cu o clipă înainte era moleșită și aproape să adoarmă, dar acum era perfect trează și foarte curioasă. Se ridică de pe pat și își puse pătura pe umeri. Simțea răceala dușumelei prin ciorapi, însă nu-i dădu atenție. ― Oricine ne-ar fi întins astăzi capcana stăpânește tehnica dificilă a dispozitivelor explozive, spuse Benedict. Se așeză la masă și deschise mica agendă. Îți amintești ce ne-a spus Charlotte Warwick despre înclinațiile fiului ei? ― Că are o fire de artist și în ultimii ani și-a descoperit pasiunea pentru fotografie. ― Exact. Nu ne-a oferit nici un indiciu că l-ar fi interesat vreodată ingineria sau problemele științifice. Este extrem de puțin probabil că ar fi știut cum să construiască un mecanism cu explozie întârziată, ca să nu mai vorbim de montarea lui la locul crimei fără să sară în aer în timpul operațiunii. ― Dar gâtul doamnei Dunning a fost tăiat cu o lamă ascuțită. A murit exact ca doctorul Norcott și ca acele biete mirese. ― Oricine a urmărit știrile din ziare – asta însemnând majoritatea londonezilor – cunoaște modul de operare al ucigașului. Nu era mare șmecherie să-l copieze. Amity se cutremură. ― Dacă presupunem că pe acest asasin nu-l deranja vărsarea de sânge. ― Dacă presupunem, zise Benedict, după care se întoarse la notițele lui. ― Crezi că și pe doctorul Norcott l-a ucis altcineva decât Virgil Warwick?

întrebă ea după câteva clipe. ― Nu. Nu sunt sigur, dar acea crimă are în spatele ei o logică întortocheată. ― Păi, după cum spuneai, era de înțeles ca Warwick să scape de singurul om care-i știa înclinațiile ucigașe. Se temea că Norcott s-ar fi putut duce la poliție. ― Corect. În plus, asasinul a luat și trusa medicală a victimei. Ăsta pare a fi stilul lui Virgil. Oricum, chiar dacă ar fi știut despre sora lui și despre faptul că doamna Dunning îi șantaja mama, este foarte greu de crezut că a învățat cum să conecteze dispozitivul exploziv și să-l regleze astfel încât să sară în aer când cineva pășește pe covor. Asta cere exercițiu și experiență. ― Dar cine altcineva ar fi dorit s-o omoare pe doamna Dunning? Benedict lăsă creionul jos și se rezemă de spătar. Flăcările se reflectau în ochii lui. ― Aceeași persoană care a încercat să mă omoare și pe mine pe St. Clare, iar apoi a aranjat ca tu să devii ținta unui ucigaș nebun. Când acele planuri au eșuat, individul s-a dus la Hawthorne Hall și a ucis-o pe doamna Dunning pentru că știa prea multe. Amity își strânse și mai tare pătura în jurul corpului. ― Vrei să spui că Virgil Warwick este implicat în complotul vizând furtul însemnărilor lui Foxcroft? Dar pare mult prea instabil ca să fie un bun spion. ― Sunt de acord, zise Benedict calm. Și nu cred că el este spionul. Dar cred că este legat într-un fel de persoana care a luat schițele lui Foxcroft. ― Persoana care a încercat să te ucidă pe St. Clare. ― Da. Acea persoană îl cunoștea destul de bine pe Virgil Warwick încât să-l folosească ca pe o armă. Ea l-a îndreptat asupra ta, dar lucrurile nu au mers cum fusese plănuit. ― Ea? ― Cred că până la urmă căutăm o femeie.

― Dumnezeule mare! Amity încerca să pună lucrurile cap la cap. Dacă ai dreptate și ea l-a dirijat pe Warwick spre mine, asta înseamnă că știa ce fel de monstru este și cum să-i manevreze obsesia. Cu excepția doamnei Dunning și a mamei lui Virgil, cine ar mai fi știut acest lucru? ― Sora care a fost crescută într-un orfelinat. ― Da, sigur că da, sora. ― O să mai aruncăm o privire pe lista invitaților de la balul Channing când ne întoarcem la Londra, spuse Benedict. Dar pe ea nu se află decât o singură persoană care are vârsta potrivită ca Warwick să-i fie tată și care are și un motiv să trimită un ucigaș după tine. Amity respiră adânc. ― Lady Penhurst? ― Așa cred. ― Dar de ce mi-ar dori moartea? ― Tu ești prima femeie pentru care am arătat un interes deosebit de când mi-am încheiat legătura cu Leona cu doi ani în urmă, spuse el privind-o în ochi. ― O, Doamne! Bineînțeles. O femeie respinsă.

capitolul 34

― Bine ați venit acasă, domnișoară Doncaster. Doamna Houston ținea ușa deschisă. Mă bucur să vă revăd, domnule Stanbridge. Nu pot să vă ascund că doamna Marsden a fost destul de alarmată că nu v-ați întors cu trenul de aseară. Cei de la poliția din sat i-au spus domnului inspector Logan că a fost semnalat un foc la Hawthorne Hall și nimeni nu v-a văzut după aceea. ― Ați primit telegrama mea de azi-dimineață? întrebă Benedict. ― Da, sigur, a ajuns în ultimul moment. Doamna Marsden și domnul inspector se pregăteau să pornească Hawthorne Hall. Pe hol răsunară pași grăbiți. În clipa următoare, Penny își făcu apariția, cu Logan în spatele ei. ― Amity! exclamă Penny alergând spre ea. O, slavă Domnului! Amity o îmbrățișă. ― E-n regulă, Penny. Suntem bine. Îmi pare atât de rău că ți-ai făcut griji. N-a fost chip să vă trimitem veste decât după ce s-a luminat de ziuă, când am găsit un fermier care ne-a adus în sat. ― Înțeleg. Doar că am fost foarte îngrijorată. Ziarele de dimineață au scris despre incendiul de la Hawthorne Hall. Știam că sunteți teferi pentru că am primit telegrama foarte devreme, dar nu aveam nici un detaliu în plus. Logan îl privi pe Benedict. ― Ce dracuʼ s-a întâmplat? ― E o poveste lungă, spuse acesta. Doamna Houston zâmbi.

― Mă duc imediat să pun de ceai.

Când Benedict își încheie relatarea, Amity se gândi că tensiunea din atmosferă era palpabilă. Logan avea un aer înnegurat. ― După cum arată lucrurile, nu știu cum o să găsim probe împotriva lui Lady Penhurst. ― Trebuie să o lăsăm în seama unchiului Cornelius, spuse Benedict. Între timp, nimic nu s-a schimbat în privința lui Virgil Warwick. Trebuie găsit și împiedicat să mai ucidă din nou. ― De acord. Logan se ridică în picioare și se duse în fața ferestrei. Este în libertate, pe undeva. Nu poate rămâne ascuns pentru totdeauna. O să-l găsim. Amity își drese glasul. ― Pot să fac o propunere? Toți priviră spre ea, dar Benedict înțelese înaintea tuturor. ― Nu, se răsti el. ― Ce propunere? întrebă inspectorul. ― Probabil că Lady Penhurst a încercat să-și folosească fratele ca armă împotriva mea, dar în acest moment nu cred că îl mai poate controla, zise Amity. Eu sunt ținta lui. Este un individ obsedat. De ce să nu-i întindem o capcană? Penny făcu ochii mari, alarmată. ― Cu tine pe post de momeală? ― Exact. Aș putea părăsi casa singură ca și când m-aș duce la cumpărături. Poliția m-ar putea urma la o oarecare distanță... ― Nu, repetă Benedict. ― Nu, întări Penny.

― Categoric nu, spuse Logan. ― Nu înțeleg de ce sunteți cu toții atât de porniți împotriva ideii, zise Amity oftând. Benedict o fixă cu o privire sumbră. ― Gândește-te puțin. Cred că o să găsești răspunsul. ― Ce Dumnezeu? Mie mi s-a părut un plan perfect. ― Din fericire pentru liniștea mea, am eu unul mai bun.

capitolul 35

― S-ar putea să ai dreptate în privința lui Lady Penhurst, zise Cornelius în timp ce-și făcea de lucru cu pipa stinsă. Dar a dispărut. După ce mi-ai povestit ce s-a întâmplat la Hawthorne Hall, l-am trimis azi dimineață pe tânărul Draper, secretarul meu, la adresa ei. Lordul Penhurst habar nu are unde se află soția lui în acest moment. Personanul casei pare să creadă că este într-o călătorie în Scoția. Amity privi spre Benedict, care stătea tolănit pe un fotoliu de lângă fereastră. ― Se pare că în vara asta o grămadă de oameni călătoresc în Scoția, remarcă el. ― Da, într-adevăr. Amity bătu cu degetele în brațul fotoliului. Întâi ți s-a spus că Virgil Warwick era în drum spre o cabană de vânătoare de acolo, iar acum aflăm că sora lui s-ar putea să se îndrepte către aceeași destinație. ― Și nu trebuie să uităm că doctorul Norcott avea un bilet de tren pentru Scoția. Deși în cazul lui era altceva. Evident că de fapt își căuta adăpost acolo. ― Așa e, spuse Amity. Fusese foarte încântată când Benedict îi sugerase să-l însoțească acasă la unchiul său. Era un indiciu nu numai că avea încredere în ea – asta era limpede –, dar că ajunsese să o considere parteneră cu drepturi egale în acea investigație. Cornelius Stanbridge, pe de altă parte, părea să se simtă mult mai bine. Purta încă un mic bandaj, dar insista că își revenise de pe urma loviturii la cap. Benedict se ridică în picioare și se îndreptă spre fereastră. Amity putea să simtă energia neobosită care îl anima. ― Mă îndoiesc foarte tare că atât Warwick cât și Leona sunt în Scoția, spuse el. ― I-am cerut tânărului Draper să cerceteze trecutul lui Lady Penhurst, mormăi Cornelius.

Maxilarul lui Benedict se încordă. ― Leona este sora lui Virgil Warwick și este în solda rușilor. Este singura explicație pentru întorsăturile pe care le ia acest caz. ― Cred că ai dreptate. Cornelius bătu cu coada pipei de brațul fotoliului. Ca soție a lordului Penhurst, este într-o poziție excelentă ca să joace rolul unei agente de spionaj. Poate că Penhurst se senilizează, dar are încă niște relații de mâna întâi. Îi cunoaște pe toți și, cel puțin până de curând, se bucura de încrederea multor personalități cu poziții înalte. Nici nu se mai știe la câte secrete a fost martor de-a lungul anilor. ― Oare câte i-a divulgat fără să vrea lui Lady Penhurst? se întrebă gânditoare Amity. ― Într-adevăr. Cornelius îi privi printre ochii întredeschiși. Cred că ar trebui să aruncați o privire pe biletul pe care l-am primit astăzi, puțin înainte de sosirea voastră. Eram pe cale să invit pe la mine când m-am trezit cu voi la ușă. Benedict se întoarse cu o privire sumbră. ― Ai primit vești de la hoț? ― Da. Iar ținând seama de momentul în care a fost adus biletul, hoțul știe că tu și domnișoara Doncaster ați supraviețuit exploziei de la Hawthorne Hall. Mi-a parvenit după ce v-ați întors nevătămați la Londra. Oricum, se pare că acum spionul este extrem de nerăbdător să încheie tranzacția. Gesticulând cu pipa, Cornelius îi îndemnă: Hai, uitați-vă și trageți concluziile. Mi-ar plăcea să vă aud părerea. Prețul pentru returnarea însemnărilor este interesant. Amity sări în picioare și se grăbi să ajungă la birou. Benedict făcu doi pași mari de la fereastră și i se alătură. Pe măsură ce dădea citire mesajului, mânia își făcea loc în glasul lui.

Schimbul se va face mâine seară la balul soților Ottershaw. Domnișoara Doncaster va aduce Colierul Trandafirului ca plată pentru însemnări. Va purta un domino negru cu masca corespunzătoare. Va fi ată la bal și i se vor da

indicațiile finale pentru schimb.

― Ticăloasa, mormăi Benedict. Acum nu mai există nici un dubiu. Leona a trimis mesajul. ― Sunt înclinat să fiu de acord, spuse Cornelius. Cine altcineva ar cere o bijuterie anume drept plată pentru însemnări? Amity îl privi nedumerită. ― Dar nu are logică. Ar trebui să-și dea seama că-și asumă un risc uriaș solicitând colierul familiei Stanbridge. În felul ăsta atrage bănuielile asupra ei. Prea multă lume știe că a fost jignită atunci când Benedict nu a cerut-o de soție. ― Cred că dorința de răzbunare i-a învins bunul simț, comentă bătrânul. ― Mă întreb dacă rușii sunt la curent cu faptul că agenta lor a luat-o razna, spuse Benedict. ― Din câte ne-a povestit Charlotte Warwick, doamna Dunning a pretins că observase manifestări de instabilitate psihică la sora lui Virgil, îi zise Amity. Poate că logodna noastră a dezechilibrat-o complet. ― Așa se pare, mormăi Benedict începând să măsoare biroul cu pasul. Amity privi spre Cornelius. ― Unde este masca? ― Acolo, spuse bătrânul indicând cu pipa o cutie de pe birou. Amity săltă capacul și îl puse deoparte. Masca era splendidă, decorată cu pene și pietricele din sticlă care reflectau lumina. De culoare roșu-închis, era concepută să ascundă partea superioară a feței. ― Nu e prea subtil, nu-i așa? zâmbi amar Amity. Vrea să mă duc deghizată în femeie de moravuri ușoare. Benedict își întrerupse plimbarea și aruncă o privire dură spre mască.

― Nu te duci la balul ăla blestemat. Cornelius nu făcuse nici o încercare să intervină, observă tânăra femeie. După toate aparențele, aștepta reacția ei. ― Bineînțeles că o să merg la bal, declară ea ferm. Leona o să-și dea seama dacă încerci să aduci o altă femeie în locul meu, și oricum nu ți-aș permite să iei pe altcineva. ― Dacă vrea să facă schimbul, poate al dracului de bine să-l facă în condițiile noastre, se răsti Benedict. Cornelius tuși ușor. ― Trebuie să o demascăm pe Lady Penhurst. La propriu, se pare. ― Unchiul tău are dreptate, întări Amity. Trebuie să o prindem. Aceasta este ocazia perfectă de a demonstra că este spioană. ― Domnișoara Doncaster are dreptate în privința strategiei. După cum v-am spus, în astfel de situații de răscumpărare, hoțul este cel mai vulnerabil în momentul schimbului. ― Benedict, îmi dau seama că probabil colierul este foarte valoros și că are o mare importanță pentru familia ta, începu Amity. Dar dacă suntem atenți îl putem proteja. ― Nu dau doi bani pe colier. Ochii lui Benedict se strânseră la colțuri. Masca aia este o insultă la adresa ta. ― Numai dacă eu o iau așa. Prefer să o văd ca parte a costumației pe care o s-o port într-o piesă. Domnul meu, chiar nu este nevoie să te îngrijorezi atâta. Ce poate merge prost în mijlocul unei săli de bal aglomerate? ― Nici n-ai idee, crede-mă. ― Benedict, în mod sigur înțelegi că asta este cea mai bună șansă a noastră nu numai să o prindem pe Lady Penhurst, dar și să descoperim unde se ascunde fratele ei. Dacă cineva ne poate conduce la Virgil Warwick, aceea este cel mai probabil sora lui.

Benedict avea un aer posomorât. ― Ne trebuie un plan, spuse el în cele din urmă. ― Ei bine, croiește unul, îl invită ea zâmbind. Cornelius râse. ― Are dreptate, Ben. Nimeni nu se pricepe mai bine ca tine la planuri pentru dezastre de toate felurile.

capitolul 36

Marea sală de bal de la reședința Ottershaw era luminată difuz de lămpi colorate care aruncau umbre seducătoare asupra invitaților. Amity își spuse că în alte împrejurări atmosfera ar fi putut fi minunată. Pentru prima oară de când îl cunoscuse pe Benedict aveau ocazia să danseze – și încă un vals, cea mai romantică muzică din lume. Doar că Benedict nu părea să aprecieze romantismul momentului. Dansa așa cum făcea majoritatea lucrurilor, cu pricepere elegantă și eficientă, însă pașii lui aveau o precizie de ceasornic care arăta că atenția îi era îndreptată în altă parte. Aproape că îi auzea metronomul din minte. Ochii lui, care scrutau necontenit mulțimea, sclipeau misterios sub masca neagră simplă. Purta un domino negru, cu gluga dată pe spate pentru a avea o perspectivă mai bună asupra încăperii. Și ea își trăsese gluga pe spate, dezvelindu-și fața astfel încât masca purpurie să fie vizibilă. Simțea greutatea colierului care îi atârna la gât, ascuns sub domino. Benedict insistase că era cel mai sigur așa. Când o ajutase să și-l pună, Amity aruncase o privire în oglindă și fusese aproape orbită de rubinele și diamantele strălucitoare. În timp ce o conducea cu pași fermi, Benedict făcu o întoarcere furtunoasă pentru a cerceta o altă zonă a sălii de bal supraaglomerate. Ea zâmbi. O mânuia de parcă ar fi fost o unealtă, un dispozitiv de care întâmplător avea nevoie pentru a produce mișcarea corectă cerută de dans. ― Aici e la fel de întuneric ca într-o peșteră și toată lumea poartă mască, mormăi el. ― Păi, este un bal mascat, îi reaminti ea. ― Știu asta, fie că mă crezi sau nu. La naiba, este aproape miezul nopții. Suntem aici de mai mult de o jumătate de oră. Când o să ne eze? ― Probabil când ne așteptăm mai puțin. Liniștește-te, Benedict. Mă faci să mă simt agitată. Chiar mai agitată decât eram înainte de a ajunge aici.

― Îmi pare rău. O roti cu o altă mișcare perfect executată. Doar că nu-mi place deloc treaba asta. ― Nimănui nu-i place. Dar oricum nu aveam altă opțiune. ― Nu-mi mai aminti. Muzica se înteți într-un crescendo dramatic, după care încetă brusc. Benedict se opri ca și când cineva ar fi acționat un întrerupător nevăzut. Amity fu silită să se oprească atât de repede, încât dădu din greșeală peste alt dansator. Nu putu ghici dacă victima era bărbat sau femeie, pentru că persoana purta un domino lung, negru, cu gluga trasă pe fața acoperită în totalitate de o mască. ― Regret, apucă ea să spună. Dansatorul îi strecură în mână un bilet. Înainte ca Amity să priceapă ce se întâmplase, persoana costumată dispăruse într-o mare de dominouri negre. Cu biletul în palmă, încercă să zărească ceva prin aglomerație. În zadar. ― Benedict! Îl scutură de braț ca să-i atragă atenția. ― Poftim? Nu privi spre ea. Era mult prea ocupat să cerceteze mulțimea. ― Cred că Lady Penhurst – sau altcineva – tocmai ne-a at. Am primit un bilet. ― Ce naiba? Descrie-mi costumul. ― Nu era decât un domino negru. Masca îi acoperea fața cu totul. Nu se vedea nimic. Doar că... ― Doar că ce? ― Acum, dacă stau să mă gândesc, sunt destul de sigură că persoana care mi-a strecurat biletul în palmă purta mănuși. Mănuși din șevro, cred. Și era cam de aceeași înălțime cu Leona. Dar nu mai are importanță. Trebuie să găsim un loc

unde putem citi biletul. Benedict o conduse prin aglomerație până la o ușă laterală. Amity își ridică masca pe frunte și bâjbâi sub domino ca să atingă evantaiul. Atârna de lanțul de la brâu împreună cu săculețul elegant de seară care conținea un mic set de cusut de tipul celor pe care doamnele le iau adesea la baluri. Setul era destinat reparațiilor de urgență pentru un tiv desfăcut sau jupon rupt. Când privi în jur descoperi că erau într-un hol luminat cu lămpi de gaz. În capăt văzu lacheii care forfoteau. Platourile de argint zăngăneau. Cineva înjură. Altcineva dădea ordine. ― Mai multă șampanie și încă o tavă cu aperitive cu homar la bufet. ― Dă-mi biletul să-l văd, îi ceru Benedict. Ea îi dădu biletul și se aplecă pe lângă umerii lui largi pentru a-l citi cu voce tare.

Salonul pentru doamne. Cinci minute. Nu voi aștepta mai mult.

Amity se îndreptă în grabă. ― Cerule milostiv, trebuie să găsesc salonul pentru doamne imediat. Nu e timp de pierdut. ― Nu vreau să te duci nicăieri fără mine. ― Prostii. E încăperea pentru doamne, ce Dumnezeu. O să fie un du-te-vino de servitoare și o mulțime de invitate. Benedict arăta profund bănuitor. ― Unde este salonul pentru doamne? ― Nu știu. O să întreb un lacheu. Vino, trebuie să ne grăbim. Îl apucă de mână și îl trase după ea pe hol până la o încăpere care roia de

servitori asudați. Primul care o văzu păru uimit. ― Vă pot ajuta, doamnă? ― Salonul doamnelor, vă rog. ― Nu e aici. Tocmai în partea cealaltă a sălii de bal. Trebuie să fie o servitoare la ușă. ― Mulțumesc. Amity își trase masca la loc pe ochi și îi spuse lui Benedict: Hai, să nu mai pierdem timpul. Îl trase de-a lungul holului și apoi în sala de bal. Se opri câteva clipe ca să-și lase ochii să se adapteze la lumina scăzută. ― La naiba, nu văd nimic peste capetele mulțimii! ― Te duc eu acolo, o liniști Benedict. Se puse în mișcare prin mulțime, o forță implacabilă a naturii, trăgând-o în siajul lui. În partea opusă, lângă arcada ce dădea într-un hol discret luminat, se afla o servitoare. Femeia făcu o reverență rapidă. ― Salonul de odihnă pentru doamne, te rog, spuse Amity. ― Vă conduc eu, doamnă. Slujnica se întoarse în direcția holului. Pe aici, vă rog. Amity își trase din nou masca și își puse gluga pe cap. Dădu să pornească în urma servitoarei, când Benedict îi puse o mână pe braț. ― Vin cu tine. Servitoarea se holbă la el uluită. ― O, nu, domnule, regret, domnule, dar este camera doamnelor. Nu puteți intra acolo. ― Are dreptate, spuse Amity. Așteaptă aici. Sunt sigură că nu va dura mult. Care este ușa? o întrebă pe servitoare.

― Ultima pe dreapta, doamnă, îi spuse aceasta, după care porni din nou. Amity îl lăsă pe Benedict în hol și se grăbi după servitoare. Femeia îi deschise ușa și se dădu deoparte. Ușa se închise în spatele ei. Constatând că era singură în salonașul mobilat cu gust, Amity tocmai se întreba dacă acela era locul indicat pentru întâlnire când ușa din capătul opus se deschise. Apăru o siluetă îmbrăcată într-un domino, cu gluga pe cap, cu fața complet acoperită de o mască. Într-o mână ținea un pistol. ― Bună seara, Leona. Silueta în domino îngheță. ― Ce este? spuse Amity relaxată. Crezi că nu ne-am dat seama că tu ești cea care a furat însemnările? ― Nu știi ce vorbești. Leona își dădu jos gluga dominoului și își scoase masca. Dă-mi colierul. ― E clar că ăsta nu e salonul doamnelor. Ai plătit-o pe servitoare să mă aducă aici? ― I-am spus că voiam să-ți fac o surpriză. Mâna Leonei strânse și mai tare arma. Unde este colierul? ― Îl port eu, bineînțeles. ― Nu-l mai porți. E al meu. ― Unde sunt însemnările lui Foxcroft? ― Mă crezi idioată? Nu le-am adus cu mine. O să vă dau de veste unde să le găsiți după ce părăsesc țara în siguranță. ― Sunt convinsă că așa o să faci. Amity zâmbi. Ești o mincinoasă și o hoață și nimic nu te-a oprit să profiți de înclinația spre crimă a fratelui tău. L-ai luat pe Virgil cu tine la Hawthorne Hall ca să-și poate face treaba murdară și să-i taie

gâtul doamnei Dunning? Sau le-ai făcut pe toate cu mâna ta? Leona ridică mirată din sprâncene. ― Știi de legătura dintre mine și Virgil? Sunt impresionată. Ți-ai făcut temele. Da, sunt sora lui de mult pierdută. Dragul meu tată m-a aruncat într-un orfelinat după ce mama mea – amanta lui – a murit la naștere. Doamna Dunning a declanșat șantajul la scurt timp după aceea, dar s-a mulțumit cu sume mici și a fost atentă ca el să nu-i afle identitatea. ― Îi era frică de Warwick, spuse Amity. Leona zâmbi. ― Mi s-a spus că tata avea o fire violentă și imprevizibilă. Înțeleg că este o trăsătură de familie. ― Când ai descoperit adevărul despre tatăl tău? ― Când am împlinit șaisprezece ani. Dunning le dădea drumul fetelor să plece îndată ce puteau lucra ca guvernante. Cu excepția mea. Mie mi-a oferit un post de profesoară la orfelinat. Am refuzat. Știam că puteam reuși mult mai bine în lumea de afară. Dar oferta ei m-a făcut curioasă. I-am cercetat registrele și am descoperit schema de extorcare. Imaginează-ți ce emoționată am fost să descopăr că aveam un frate vitreg. Am forțat-o pe doamna Dunning să mă ia parteneră la șantaj. Bineînțeles că primul lucru pe care l-am impus a fost creșterea prețului. Nu îl taxa pe tata nici pe departe atât cât ar fi trebuit pentru tăcerea ei. ― Când ți-ai dat seama că fratele tău vitreg este un ucigaș?xxx ― După nunta lui. Oricum, deveniserăm deja apropiați, așa că îi cunoșteam diversele pasiuni. Hai să spunem că nu am fost deloc surprinsă când mireasa lui a suferit un accident fatal și destul de sângeros în luna lor de miere. În ceea ce mă privea, îmi începusem de câtva timp cariera în spionaj. Mi-a trecut prin cap că Virgil ar putea să-mi fie de folos într-o zi. Problema este că atunci când se pornește e aproape imposibil de controlat, la fel ca un glonț sau o săgeată. ― Mi s-a spus că primul tău soț a murit într-un mod destul de convenabil pentru tine.

Leona râse. ― Dragul de Roger suferea de o boală de stomac foarte gravă. ― Provocată de doze regulate de arsenic. ― Praful moștenitorilor, parcă așa îi spun zii. Este foarte popular și printre femeile care doresc să devină văduve. ― Când ai descoperit că primul tău soț nu-ți lăsase nici pe departe atât de mulți bani pe cât te-ai fi așteptat... ― Nici pe departe atât de mulți bani pe cât meritam. Obrajii Leonei se învăpăiară de o furie subită. Știi cum e să fi măritată cu un bărbat suficient de bătrân să-ți fie tată? Este iadul pe pământ. ― Așa că te-ai descotorosit de el și ai pornit să-l seduci pe Benedict. Dar planul a eșuat, nu-i așa? Se pare că ai mai mult noroc cu gentlemenii șubreziți de vârstă. În ochii Leonei luci o mânie crâncenă. ― Este vina lui Benedict că am fost obligată să mă mărit cu boșorogul de Penhurst. S-a dovedit a fi un ticălos de duzină. La scurt timp după nuntă și-a schimbat chiar și testamentul. Când va muri n-o să-mi rămână nimic, în afara unei părți din proprietate. ― A, deci așa se explică faptul că încă mai trăiește. Mă întreb dacă își dă seama cât de norocos este. ― Colierul Trandafirului trebuia să fie al meu, spuse Leona cu voce răgușită. Va fi al meu. Până acum trebuia să fii moartă. Trebuia ca Virgil să te facă una din miresele lui. ― De ce ți-ai asumat riscul de a-l pune pe fratele tău, cu o labilitate psihică evidentă, să încerce să mă omoare? ― Pentru că știam că Benedict se va simți vinovat pentru moartea ta, replică Leona zâmbind. La urma urmei, dacă nu ar fi apărut zvonul despre voi doi, Mirele nu te-ar fi ales niciodată să-i fii victimă. Voiam ca Benedict să plătească pentru căsnicia infernală la care m-a obligat.

― De ce îți trebuie colierul? Ai câștigat în mod sigur un venit frumos lucrând pentru ruși. ― Nici pe departe de ajuns ca să pot trăi în stilul pe care îl merit. Dar colierul Trandafirului va schimba totul. ― Unde te vei duce? ― Cine știe? Leona ridică din umeri. Poate că o să mă inspir din vreun articol de-al tău din Flying Intelligencer. Cum scriai acolo? „În Vestul american nu există trecut, numai viitor. Ești liber să te reinventezi.“ ― Nu cred că asta va merge pentru tine. ― Va merge. Dă-mi colierul ăla blestemat. ― Altfel mă împuști? Nu fi absurdă. Benedict este afară, pe hol. O să audă împușcătura și o să vină imediat. ― Dar va fi mult prea târziu ca să te salveze. ― Foarte bine. Amity ridică încet mâna pentru a-și desface mantia lungă și largă. Dădu la o parte faldurile de la gât ale dominoului, dezvăluind colierul impresionant. Ochii Leonei se măriră. ― Este chiar mai uimitor decât îmi închipuisem. Amity începu să-l desfacă încet. În spatele ei, ușa se trânti de perete. Benedict intră furtunos, urmat de Logan și Cornelius, îmbrăcați în dominouri negre ca majoritatea invitaților la bal. ― Cred că am auzit destule, domnule inspector, nu-i așa? spuse Benedict. ― Da. Cu mărturia dumneavoastră și a domnișoarei Doncaster nu o să fie nici o problemă să o trimitem la închisoare pe Lady Penhurst. ― Ba nu! În ochii Leonei străluceau panica și furia. Se trase spre ușa din spatele

ei. Dacă mă arestați n-o să mai puneți mâna niciodată pe însemnările Foxcroft. ― De fapt, însemnările nu sunt chiar atât de importante, interveni Cornelius. Ceea ce ne interesa cu adevărat era identitatea agentului rus. Și acela ești tu, draga mea. ― S-a terminat, Leona, spuse Amity. Lasă arma jos. ― Nu, nu vă apropiați de mine, șuieră Leona ridicându-și arma spre Amity. Rămâneți la distanță sau o omor, jur. Merită să moară. Totul este din vina ei. Nimeni nu făcu nici o mișcare. Leona era lângă ușă. O deschise cu mâna liberă, lăsând să se vadă holul slab luminat. În ultima clipă se răsuci și dispăru fluturându-și faldurile dominoului. Pașii ei răsunară tot mai slab până se stinseră. Amity îl privi pe Benedict. ― Ești sigur că planul o să funcționeze? ― Pe moment, a fost cel mai bun care mi-a trecut prin cap. Știam că era prea puțin probabil ca Leona să ne dea însemnările în schimbul colierului. Dar cum nu a obținut bijuteria, singurul lucru de valoare care i-a rămas sunt însemnările. Va încerca să le recupereze și să le vândă rușilor. ― Va ieși în stradă și va chema o birjă, spuse Logan. Sunt trei care așteaptă. Va avea de unde alege. Toți vizitii sunt oameni de-ai mei. Au fost instruiți să nu accepte alți clienți în afara unei femei singure. ― Leona este foarte deșteaptă, îi avertiză Amity. ― Da, dar acum este din cale afară de disperată, zise Cornelius. Sunt convins că va lua însemnările și ne va conduce la omul ei de legătură cu rușii. După cum a spus Benedict, acea persoană, oricine ar fi, reprezintă acum singura ei speranță. În depărtare se auzi sunetul înăbușit al unui tunet. Câteva clipe rămaseră toți nemișcați.

Cornelius se încruntă. ― Ciudat. Nu era nici un semn de ploaie mai devreme. ― Foc de armă, spuse Logan. ― Cred că în sala de bal, adăugă Benedict. O femeie țipa undeva în depărtare. Inspectorul și Benedict o rupseră la fugă spre sala de bal. Cornelius îi urmă. Amity se lupta cu faldurile dominoului și ale rochiei. Pe deasupra, îi era foarte frică să nu piardă Colierul Trandafirului, astfel că îl ținea cu o mână pe sub costum. Asta o făcea să alerge cu stângăcie. Îi ajunse pe cei trei bărbați la marginea sălii. Muzica se oprise cu un zgomot discordant. Dansatorii se îmbulzeau nedumeriți. Prin mulțime se răspândi un vuiet de exclamații – de surprindere, de groază și de confuzie. ― Poliția! strigă Logan. Dați-vă la o parte. Nimeni nu se împotrivi. Oamenii se feriră în lături, dezvăluind trupul de pe podea. Dominoul se desfăcuse, dând la iveală partea de jos a rochiei și juponul. Logan și Benedict se lăsară pe vine. Cornelius stătea deasupra lor, privind cu atenție în timp ce inspectorul scotea masca victimei. Un murmur de uluire se făcu auzit în sala imensă. Amity auzi șoaptele din jurul ei. ― E lady Penhurst. ― S-a împușcat în mijlocul mulțimii. Este incredibil. Amity se opri la marginea îmbulzelii. Invitații se îndepărtau grăbiți spre ușa de la intrare și spre trăsurile lor. Benedict, Logan și Cornelius, fără să le dea atenție, percheziționau grăbiți cadavrul. Fu gata să se apropie de ei când simți mirosul rânced de țigări cu mirodenii exotice. În clipa următoare, pe ceafă o apăsă un obiect ascuțit.

― O am pe sora ta, îi spuse Virgil Warwick în ureche. Dacă strigi sau încerci să fugi, mă voi pierde în mulțime. Nimeni nu mă va vedea. Eu o să scap, dar sora ta va muri. Scapă de evantaiul ăla mic și dezgustător. Fă-o acum, sau plec fără tine și drăguța de Penny moare. Amity se căută sub domino și desprinse evantaiul din lanț. În încăpere era atâta agitație, încât nimeni nu auzi când obiectul cu lame de oțel căzu la picioarele ei.

capitolul 37

― Le are pe ambele surori, spuse Benedict fără a-și putea lua ochii de la evantaiul așezat pe biroul lui Penny. Nemernicul a fost acolo, în mulțime, în seara asta. A răpit-o în timp ce eu eram la numai câțiva metri distanță. ― Nu a fost vina ta, spuse Logan. Este clar că s-a folosit de Penny ca să o forțeze pe Amity să părăsească în liniște sala de bal. Ăsta este singurul lucru logic, singurul motiv pentru a le lua pe amândouă. Probabil că a înspăimântat-o pe Amity spunându-i că o să-i ucidă sora dacă nu-l urmează. ― Am crezut că este un polițist nou, murmură doamna Houston, care se legăna înainte și înapoi pe scaun, ștergându-și ochii cu șorțul. Nu-mi vine să cred că iam oferit ceai și o brioșă proaspătă. ― Nu aveați ce face, doamnă Houston, o asigură Cornelius. A făcut uz de cloroform asupra dumneavoastră și foarte probabil și asupra doamnei Marsden. Când ajunseseră în Exton Street, îl descoperiseră pe polițistul Wiggins fără cunoștință în parc și pe doamna Houston întinsă pe podeaua bucătăriei. Casa era în beznă. Penny dispăruse. Senzațiile de furie și teamă clocoteau în Benedict ca poțiunea unei vrăjitoare. Tot ce putea face era să-și reprime o parte din senzațiile care îl otrăveau ca să-și poată pune gândurile în ordine. Când întâlni privirea lui Logan, își dădu seama că și inspectorului îi era la fel de greu să-și păstreze stăpânirea de sine. Amândoi erau foarte conștienți că singura lor speranță era să-și păstreze mintea suficient de limpede ca să analizeze datele problemei. Se auzi ciocănelul la ușa de la intrare. Doamna Houston sări de pe scaun și se grăbi să răspundă. Se auziră voci în vestibul, iar peste câteva clipe își făcu apariția Declan Garraway. Arăta ca și când tocmai ar fi fost dat jos din pat și ar fi avut numai câteva minute la dispoziție ca să se îmbrace – și chiar așa stăteau lucrurile, își spuse Benedict.

Fusese ideea lui să-l cheme pe Garraway, iar Logan și Cornelius acceptaseră. Aveau nevoie de cât mai multe minți care să judece situația. ― Ce se întâmplă? întrebă Declan. Își ținea pălăria în mână și privea uimit micul grup din birou. Polițistul a spus că doamna Marsden și domnișoara Doncaster au fost răpite de monstrul căruia i se spune Mirele. ― Numele nemernicului este Virgil Warwick, spuse Benedict. Trebuie să le găsim până dimineață. Singura noastră speranță este să localizăm studioul unde își fotografiază victimele. ― Sigur că o să vă ajut cu tot ce pot, zise Declan. Dar nu știu în ce măsură vă sunt utile cunoștințele mele. ― Am aflat despre ticălos mult mai multe decât știam ultima dată când ne-ai oferit părerea ta. Arătând spre agendele de pe birou, Logan continuă: Stanbridge și cu mine am sistematizat informațiile ca să le revedem împreună. Dacă există vreun indiciu, trebuie să-l descoperim cât mai repede. Declan respiră adânc și deschise primul carnet. ― Spuneți-mi ce ați aflat despre el în ultimele câteva zile, le ceru.

Puțin mai târziu, Declan își ridică privirea de pe notițele pe care le luase în timp ce Benedict și Logan îl puneau la curent cu noile descoperiri. ― Cred că acest Virgil Warwick prețuiește mai presusus de orice controlul. În raport cu fotografiile lui este un perfecționist. Ca să faci un portret ca lumea îți ia timp. Are nevoie de un studio unde să nu-l tulbure nimeni. Își duce victimele într-un loc în care este sigur că nu va fi descoperit. Cornelius gesticulă din fotoliul în care se adâncise. ― E logic. Dar nu va risca să le ducă în propria casă și nici în cea a mamei lui. Știe că îi cunoaștem aceste adrese. Benedict privi notițele împrăștiate pe birou. Dintr-odată, certitudinea i se așternu pe chip.

― Nu există decât un singur mod în care Virgil Warwick poate fi sigur că nu va fi descoperit, spuse el.

capitolul 38

Charlotte Warwick stătea țeapănă în fotoliul din spatele biroului. Era în pat când Benedict și Logan ajunseseră la ușa de la intrare și îi transmiseseră prin intermediul majordomului că vizita avea legătură cu fiul ei. Își pusese grăbită un halat și papucii și coborâse să-i primească, iar acum toți trei erau închiși în bibliotecă. ― Ați spus că este în legătură cu Virgil. Charlotte strângea brațele de lemn ale fotoliului ca și când ar fi sperat că o vor susține în furtuna care o copleșise. Îi privi fix pe cei doi bărbați. V-am spus tot ce știu. Ce doriți de la mine? ― Fiul dumneavoastră a răpit două femei aseară, îi comunică inspectorul. ― Doamne Dumnezeule, nu! Fața lui Charlotte se contorsionă de suferință. ― Le va ucide pe amândouă până în zori dacă nu-l oprim, adăugă Benedict. ― Nu se poate așa ceva, gemu ea îngropându-și fața în mâini. Benedict își propti palmele pe tăblia biroului și se înclină spre ea. ― Uitați-vă la mine, doamnă Warwick. Știți ce fel de om este fiul dumneavoastră. Ați știut întotdeauna, dar povara asta va trebui s-o îndurați pentru tot restul vieții. Tot ce dorim în seara aceasta este o adresă. Charlotte își înălță capul cu ochii în lacrimi. ― Adresa lui Virgil? Dar deja o cunoașteți. ― Nu a casei lui, spuse Logan. A studioului fotografic, respectiv locul în care își duce victimele să le fotografieze înainte de a le ucide. Charlotte păru nedumerită.

― Nu știu ce să vă spun. Dacă nu este acasă, nu pot ghici unde s-ar fi putut duce. ― Avem motive să bănuim că și-a stabilit locul crimei undeva unde se crede în siguranță, zise Benedict. Observă tremurul lui Charlotte când folosise cuvintele „locul crimei“, dar nu-l luă în seamă. Știm că nu se grăbește cu victimele lui. Este un perfecționist în materie de fotografie. Asta înseamnă că are nevoie de izolare. ― Am ajuns la concluzia că, pentru a fi sigur că n-o să fie descoperit sau întrerupt, cel mai logic ar fi fost să-și instaleze studioul într-o clădire pe care o deține sau o istrează, spuse Logan. Benedict văzu cum pe fața lui Charlotte își făcea loc înțelegerea. ― Când am fost aici cu domnișoara Doncaster ați amintit că dumneavoastră vă ocupați de toate detaliile vieții lui, inclusiv de partea financiară. Inspectorul Logan și cu mine ne-am oprit la casa lui Virgil înainte de a veni aici. Acolo nu există registre de cheltuieli. Dumneavoastră vă ocupați de banii lui, nu-i așa? ― Da, șopti ea. Dar nu văd cum vă poate ajuta această informație. ― Deține vreo proprietate aici la Londra? întrebă Logan. Doamna Warwick clipi de câteva ori. ― Da, într-adevăr. Soțul meu i-a lăsat câteva proprietăți care erau menite să-i aducă un venit stabil. Cele mai multe sunt închiriate unor negustori care locuiesc în camerele de deasupra spațiului comercial. ― Poate există una care să nu fie închiriată? sugeră Benedict. ― Păi, una dintre proprietăți este o casă veche de lângă docuri care a rămas goală de aproape doi ani. ul afacerilor mele mi-a amintit de multe ori că ar trebui închiriată sau vândută. ― De ce nu a fost închiriată? Charlotte închise ochii strâns. Când îi redeschise, în privirea ei nu era decât resemnare și o durere imensă.

― Virgil mi-a spus că avea planuri pentru acea proprietate. A insistat ca vechea casă să rămână liberă până când el va fi pregătit să o renoveze. Angajase și un arhitect. Am fost mulțumită că în sfârșit arăta un interes pentru problemele financiare. Dar când l-am întrebat cum mergeau lucrările mi-a spus că se răzgândise în privința proiectului inițial și îl concediase pe arhitect. La puțin timp după aceea a avut prima cădere nervoasă, și am fost obligată să-l trimit la Cresswell Manor. ― Ați fost vreodată la casa pe care spunea că intenționează să o renoveze? întrebă Benedict. ― Nu. Doamna Warwick clătină din cap. Nu aveam nici un motiv să mă duc acolo. ul meu a ținut-o sub observație cât timp Virgil a fost tratat la Manor pentru a se asigura că nu intră vreun hoț. ― Ce v-a spus ul despre casă? vru Logan să știe. ― Foarte puține. Mi-a spus doar că ferestrele erau bătute cu scânduri și încuietorile de la ușa din față și din spate păreau foarte moderne. S-a declarat mulțumit că proprietatea era în siguranță.

capitolul 39

Studioul fotografic semăna foarte mult cu alte studiouri pe care le văzuse Amity –cu excepția cuștii mari, din fier forjat, aflate într-un colț. Penny, ghemuită pe podea în spatele gratiilor cu înflorituri din metal, era îmbrăcată în halatul simplu și cu pantofii moi pe care-i purtase și mai devreme în acea seară. Se ridică împleticindu-se pe picioare cînd în încăpere intrară Amity și Virgil Warwick. ― Amity, scumpa mea soră. Privirea din ochii lui Penny era îngrozită. De asta mă temeam. A zis că vei veni cu el de bunăvoie când vei afla că m-a luat prizonieră. Amity privi în jur. În mijloc, pe un trepied era un aparat de fotografiat mare, probabil foarte scump. Obiectivul era îndreptat spre un scaun căptușit cu satin alb. Pe o masă din apropiere era o vază mică plină cu crini albi. Într-un colț se afla un paravan pliant, de genul celor făcute să-ți ofere intimitate când te îmbraci. Panourile paravanului erau pictate cu un motiv floral complicat. ― Ce puteam face? spuse Amity pe neașteptate. Nu-ți face griji, vom pleca amândouă în scurt timp. Warwick este complet nebun. Prin definiție, asta înseamnă că nu gândește logic. Benedict și inspectorul Logan însă sunt perfect capabili de o gândire rațională. Ne vor găsi curând. ― Taci din gură, târfă mincinoasă, șuieră Virgil. Altminteri o ucid pe soră-ta sub ochii tăi. Se duse spre cușcă și îndreptă pistolul spre Penny. Pentru Amity, cel mai șocant lucru era că bărbatul părea atât de normal. Părul șaten-deschis pieptănat îngrijit, chipul subțiratic sau constituția zveltă nu aveau nimic ieșit din comun. Ar fi fost foarte ușor să treci pe lângă el pe stradă fără să-i arunci măcar o privire. Dar așa stăteau lucrurile cu adevărații monștri de pe lumea asta, se gândi ea. Erau atât de periculoși pentru că reușeau să rămână neobservați în mijlocul mulțimii. ― Minunat, spuse el. Ai priceput, se pare, că nu tu deții controlul aici în această seară. Arătă cu mâna spre paravan. E timpul să te schimbi cu rochia de mireasă

pentru ședința foto. ― Cum crezi că pot să-mi scot rochia și să mă îmbrac cu alta când am mâinile legate? Virgil se încruntă. Amity își dădu seama că nu luase în calcul acest aspect. ― Cum ai reușit să te descurci cu celelalte mirese când au trebuit să se schimbe? se interesă ea păstrând același ton volubil. ― Le-am pus să se îmbrace în cușcă, răspunse el. Părea enervat. Preț de o clipă îngrozitoare, Amity își dădu seama că ar fi putut so omoare pe Penny ca să rezolve problema. ― E loc pentru amândouă înăuntru, spuse ea repede. ― Foarte bine, decise el în cele din urmă. Rochia pe care o vei purta pentru portret este după paravan. Du-te și ia-o! Tânăra femeie ocoli paravanul și luă din cuier rochia albă de satin și dantelă. O trecu un fior când recunoscu modelul corsajului. Era aceeași rochie pe care o purtaseră victimele în fotografii. ― Este foarte frumoasă, spuse ea. ― Numai ce-i mai bun pentru o mireasă pură și virtuoasă, replică Virgil. Însă tu nu ești chiar pură și nici virtuoasă, nu-i așa? Nu, ești decăzută. Poate că Stanbridge nu-și dă seama, dar îi fac un serviciu. Când o să-i vină mintea la cap, o să-mi mulțumească. La urma urmelor, târfa rămâne tot târfă. Du-te cu rochia în cușcă. Grăbește-te. Rochia era foarte grea. Croitoreasa folosise o cantitate uriașă de material pentru fustă. Erau atât de multe mărgele pe corsajul rigid, că numai el singur cântărea probabil câteva kilograme. Virgil îi făcu semn lui Penny să se dea la o parte din drum. Când ea se supuse, scoase o cheie din buzunar și descuie ușa cuștii. După ce Amity intră cu rochia, trânti ușa și o încuie. Se duse spre masa de lucru, luă un cuțit și se întoarse la cușcă.

― Scoate mâinile printre zăbrele, ordonă. Amity se conformă. Când Virgil tăie sfoara care-i strângea încheieturile, o străbătu un fior de ușurare. Nu se putea spune că ea și Penny erau libere, dar măcar pentru moment nu mai erau legate. Virgil traversă încăperea, luă paravanul și-l așeză în fața cuștii. Ridicând din sprâncene, Amity își privi sora. ― E limpede că domnul Warwick are un oarecare respect pentru decența unei doamne, zise Penny cu răceală. De cealaltă parte a paravanului, Virgil slobozi un râs gutural. ― Știi ce se spune, că nu aduce noroc să vezi mireasa în rochie înainte de nuntă. Amity își dădu seama că nu era numai asta. ― Nu-ți place să vezi femeile goale, nu-i așa? ― Cele ca tine nu sunt curate, mormăi el din spatele paravanului. Mârșave. Stigmatizate. Rochia de mireasă ascunde adevărul despre o asemenea femeie până când mirele este păcălit să o ia de nevastă. Penny își ajută sora să-și dea jos pelerina și rochia simplă pe care o purtase pe dedesubt. Gesturile lor erau cât mai lente cu putință. „Încearcă să câștigi timp“, se gândi Amity. Benedict și Logan probabil că le căutau chiar în acest moment. ― De aceea ți-ai ucis mireasa? întrebă Penny pe tonul unei conversații de salon. Pentru că ai simțit că te păcălise? Dincolo de paravan se lăsă o scurtă tăcere de surpriză. ― Cum ai aflat? se răsti Virgil poruncitor. ― Aceasta este rochia soției tale, nu-i așa? întrebă Amity. Cât timp ți-a trebuit să-ți dai seama că nu era fecioara care ți-o imaginai tu? ― Am crezut că este un model între femei. Dar a îndrăznit să vină la mine fiind însărcinată cu copilul altuia. A încercat să mă păcălească, și pentru o vreme i-am

crezut minciunile. Dar când a avortat la trei săptămâni după nuntă am știut care era adevărul. Amity păși în fustele grele din satin alb și trase corsajul în sus. Băgă de seamă că în talie rochia era croită destul de larg. Doamna Dubois făcuse totuși o treabă foarte bună, căci reușise să ascundă sarcina. ― La drept vorbind, și tu ai mințit-o, nu? zise Amity. ― Ce tot spui acolo? i-o reteză Virgil. ― Îmi închipui că ai omis să-i menționezi nebunia care se transmite în familia ta de la o generație la alta, adăugă Penny cu dezinvoltură. ― Sângele familiei Warwick este nepătat, strigă Virgil din toți rărunchii. Trânti paravanul exact în momentul în care Penny începuse să închidă corsajul la spate. Chipul lui se învineți de furie când urlă: Cum îndrăznești să insinuezi că în familia mea există nebunie? ― Am avut o discuție interesantă cu sora ta în această seară, înainte s-o ucizi, spuse Amity. De curiozitate, pot să te întreb de ce ai omorât-o în mijlocul unei săli de bal? ― Crezi că am omorât-o? La început păru surprins, apoi amuzat. Femeie proastă ce ești. Pune-ți voalul. A venit timpul să pozezi. Penny ridică voalul cu ochii plini de spaimă. Amity se răsuci spre ea, împiedicându-l pe Virgil s-o vadă, și îi puse pe furiș în mână micuța poșetă de seară pe care o purtase la balul mascat. Degetele lui Penny se strânseră, acoperind-o. I se citea în privire că înțelesese. Amity știa căși amintise de mica trusă de cusut dinăuntru. ― Adio, surioară, spuse ea cu un glas tânguit și plin de jale. Mă va ucide imediat după ce mă va fotografia și apoi te va ucide și pe tine. Vezi tu, este de-a dreptul nebun. Penny deschise grăbită poșeta și scoase foarfeca micuță. ― Destul! urlă Virgil. Să nu mai aud nimic despre nebunie.

― Fii gata! Cu spatele la Virgil, Amity rosti cuvintele în felul în care o făceau în copilărie, când ea și Penny încercau să-și transmită mesaje tăcute peste masă, fără ca părinții lor să-și dea seama. Penny ascunse foarfeca în faldurile fustei. Amity se pregăti. Până în acea clipă avusese grijă să se miște lent, să nu facă nici o mișcare care ar fi putut să-l alarmeze pe ucigaș. Spera din tot sufletul ca el să nu se aștepte la o izbucnire bruscă de energie din partea ei. ― Scoate mâinile printre gratii! îi porunci el. Amity îi întinse încheieturile. El se văzu nevoit să lase pistolul deoparte în timp ce o lega a doua oară. ― Dați-vă înapoi, amândouă! Iute, luă din nou pistolul. Amity și Penny se supă. Bărbatul introduse cu forță cheia în broască. Pradă unei emoții febrile, încercă de două ori până reuși să descuie ușa. Când în cele din urmă încuietoarea cedă, Virgil trase cu putere. În acel moment foarte scurt fu nevoit să jongleze deodată cu ușa, cu cheia și cu pistolul. Amity scoase un țipăt pătrunzător și se aruncă în ușă. Forța întregii greutăți a trupului ei îl luă pe Virgil pe nepregătite. Făcu câțiva pași înapoi, împleticinduse. ― Târfă mincinoasă! Curvă mincinoasă și escroacă! Te învăț eu minte! Apucă ușa încercând s-o închidă cu putere, dar Penny se năpusti asupra lui. Mânuia foarfeca de parcă ar fi fost niște gheare, țintind singurul loc la care ajungea: mâna lui. Capetele ascuțite ale lamelor intrară adânc în carne. Virgil urlă. Mâna i se umpluse de sânge. Instinctiv, dădu drumul la gratiile de metal și se feri, clătinându-se. Amity profită de ocazie și, cu toată puterea, se aruncă din nou în ușă, care se deschise cu o smucitură. Penny se repezi afară prima. Sora ei o urmă în grabă.

Virgil se dezechilibră, gata să cadă. În culmea furiei, ridică pistolul și îl aținti spre Amity. Ea apucă singura armă la îndemână – voalul lung cu coronița bogat împodobită – și îl aruncă spre el. Metri întregi de dantelă diafană se revărsară peste fața și pieptul lui. Mânios și în mod evident panicat, trase cu amândouă mâinile de țesătura care-l învăluia. Vacarmul făcut de pistol fu asurzitor. Amity nu știa dacă Virgil apăsase pe trăgaci din greșeală sau intenționat. Singurul lucru care conta în acel moment era că atât ea, cât și Penny erau în picioare. Nici una din ele nu fusese lovită. Penny apucă trusa medicală a doctorului Norcott – cel mai apropiat obiect greu – și o azvârli spre ucigaș, lovindu-l în umăr. Nu-i produse o vătămare prea gravă, dar îl dezechilibră din nou. Trusa fusese deschisă, așa că tot conținutul ei se împrăștie pe jos. Pe toată podeaua erau risipite mici fiole cu medicamente, bandaje, un stetoscop și numeroase alte instrumente strălucitoare. Virgil scoase un țipăt și îndreptă pistolul spre Penny. Cu ambele mâini, Amity îl apucă rapid de brațul cu arma și trase cu toată puterea. Al doilea glonte se izbi cu zgomot de dușumeaua de lemn. Bărbatul reuși să se elibereze din strânsoare, dar Penny se năpusti asupra lui din spate, cu un bisturiu în mână. Se repezi să-l împungă în ceafă, însă rată, lovindul în umăr. Cu un urlet de durere, Virgil se întoarse brusc. Încă avea arma în mână. Încercă să țintească spre Penny, însă Amity își ridică fustele grele ale rochiei de mireasă și-l lovi în genunchi cu toată forța de care era în stare. Ucigașul, scoțând un nou răcnet, își pierdu echilibrul și se prăbuși în genunchi. De data aceasta, pistolul căzu pe podea, iar Amity îi dădu un picior ca să nu poată ajunge la el. Penny smulse aparatul de fotografiat de pe trepied. Amity își dădu seama că voia să-l izbească pe Virgil cu el în cap. Dintr-odată se auzi zgomotul unei împușcături. Amity își dădu seama că nu fusese Virgil. Fusese un zgomot înăbușit. Ușa sări din țâțâni, iar Benedict și Logan dădură buzna în încăpere. Amity înțelese că Benedict trăsese cu pistolul ca să spargă încuietoarea.

Avu impresia că pentru o clipă toți cei de față împietriseră, mai puțin Benedict și Logan, care nu se opriră. Erau porniți să-și distrugă prada. Iar prada lor era Virgil Warwick. Ucigașul se scutură și, ieșind din scurta stare de transă, se ridică nesigur pe picioare. Amity nu făcu nici o încercare să-l oprească. Nici Penny. Amândouă știau că nu avea cum să scape de furia celor doi bărbați care stăteau între el și ușă. Probabil că Virgil le observase privirile ca de gheață, căci se opri brusc, înnebunit: ― Nu! N-am făcut nimic! Târfele sunt de vină. Vor să mă omoare. ― Oprește-te! spuse Logan. Te arestez sub acuzația de crimă. ― Nu! Sunt Virgil Warwick. Nu mă puteți atinge. Se răsuci brusc, încercând să o apuce pe Amity, însă ea își dădu seama că intenționa s-o folosească drept scut, așa că se feri cu iuțeală din calea lui. Își prinse un picior în faldurile grele și înșelătoare ale rochiei, se dezechilibră și căzu, dar asta o salvă de mâna ucigașului, care încerca cu disperare s-o apuce. Acesta schimbă direcția și se repezi spre arma pe care o scăpase în timpul luptei, moment în care Benedict ochi și apăsă pe trăgaci. Zgomotul împușcăturii reverberă între pereți. Încremenit, Virgil se uită în jos, holbându-se neîncrezător la pata de sânge care se lățea pe pliurile cămășii lui albe, perfect scrobite. Apoi, tulburat, ridică privirea spre Benedict. ― Sunt Virgil Warwick. Nu poți să-mi faci așa ceva. În clipa următoare se prăbuși. În încăpere se lăsă o tăcere grea. Amity își luă sora de mână. Degetele lui Penny se încleștară de ale ei. Amândouă îl priveau pe Logan, care se apleca deasupra ucigașului. ― E mort? întrebă Benedict.

― Nu încă, spuse inspectorul. Dar va muri în curând, și ăsta e un lucru foarte bun. Nu va mai trebui să ne facem griji că s-ar putea să-i mai dea vreodată drumul din azil. Privirea lui Virgil era confuză. Îl fixa pe Benedict, cu ochi din ce în ce mai stinși. ― Unde este mama? șopti el răgușit. Ea o să aibă grijă de toate. ― Nu și de data aceasta, spuse Benedict.

capitolul 40

Primele raze ale dimineții luminau un cer mohorât când trăsura de piață opri în fața casei lui Benedict. Îl plăti pe birjar și coborî pe caldarâm, după care se întoarse spre Logan. ― Pot să vă ofer un brandy, domnule inspector? Cred că amândoi merităm unul. A fost o noapte lungă. Celălalt ezita și, pentru o clipă, Benedict crezu că avea să-l refuze, însă Logan se dădu jos din trăsură. ― Cred că este o idee minunată. Mulțumesc. Pe când Benedict își căuta cheia în buzunar, atinse cu degetele Colierul Trandafirului. Îl străbătu din nou un fior puternic de groază. Retrăi clipa aceea din oribilul studio al lui Warwick când Amity păruse că o să se arunce neîntârziat în brațele lui. Dar în loc de asta, se relaxase și făcuse un comentariu despre talentul lui de a apărea întotdeauna la țanc. Se puseseră de acord că doamnele trebuiau conduse acasă înainte să apară presa. Oricum povestea avea să facă senzație, dar tărăboiul ar fi fost și mai mare dacă ultimele două victime pe care le viza ucigașul ar fi fost găsite la fața locului. Cum nu putea să mai e nici un moment în plus rochia de mireasă, Amity insistase să se schimbe înainte de a părăsi studioul. Nu-și scosese Colierul Trandafirului, și Benedict avusese impresia că uitase de el, însă atunci când ajunseseră în Exton Street, pe treptele din față, Amity se oprise ca să-i mai mulțumească o dată, la fel de politicoasă ca întotdeauna, apoi ridicase brațele ca să deschidă colierul. Acolo, în strălucirea lăptoasă a lămpilor cu gaz, crezuse că vedea o oarecare emoție în ochii ei, dar nu reușise să o deslușească. Trăsese concluzia că era vorba de șoc. Ce altceva ar fi putut fi? Trecuse printr-un coșmar oribil.

― Să nu uiți colierul, Benedict, spusese ea, dându-i-l înapoi. Știu cât este de important pentru tine și familia ta. Nu mai vreau să-l pun în primejdie. Le lăsase pe cele două surori pe mâinile îndemânatice ale doamnei Houston și se întorsese la casa cu aer sinistru pe care Warwick o folosise drept studio fotografic. Fusese foarte conștient de greutatea colierului în buzunarul său cât îl așteptase pe Logan să termine operațiunea de strângere a probelor. Când în cele din urmă ieșise, inspectorul fusese mirat să-l găsească pe Benedict în birjă, dar acceptase fără ezitare să-i fie tovarăș de drum. ― Trebuie să trec pe la doamna Warwick înainte să mă duc acasă. ― Dacă vrei, intru și eu cu tine, răspunsese Benedict. Logan încuviințase cu un chip mohorât: ― M-ar bucura să fii și tu cu mine. Nu prea știu ce să-i spun unei mame în condițiile date. Întâlnirea cu Charlotte Warwick fusese scurtă, slavă Domnului. Din privirea ei umbrită, Benedict știuse că era pregătită pentru veștile pe care i le aduseseră. O lăsaseră singură, în bibliotecă, cu ochii strălucind de lacrimi. Benedict avusese strania impresie că erau lacrimi atât de durere, cât și de ușurare, însă nu putea să fie sigur. Deschise ușa casei sale și intră în holul slab luminat. Hodges apăru cu boneta de noapte și halatul pe el. ― Ceai sau brandy, domnule? ― Brandy. Dar mă ocup eu să pun în pahare. ― Prea bine, domnule. Benedict o luă înainte spre birou, aprinse lămpile și turnă câte o doză sănătoasă de brandy în două pahare. Dându-i unul lui Logan, îi făcu semn să se așeze. Inspectorul se lăsă pe scaun cu o deosebită ușurință, dovedind că se simțea la fel de în largul lui în biroul unui gentilom, cu un pahar de brandy în mână, ca atunci când bea ceai în salonul unei doamne.

― Când ți-a venit ideea să te faci polițist? În mod evident întrebarea îl luă pe Logan prin surprindere, dar își reveni destul de rapid. ― La scurt timp după ce l-am găsit pe tatăl meu mort. S-a împușcat în cap, după ce mai multe investiții financiare dezastruoase îl aduseseră la faliment. Logan mai luă o înghițitură de brandy, apoi lăsă paharul jos. Aș fi avut de ales: fie să-mi găsesc o slujbă profitabilă aici, la Londra, fie să emigrez în Canada sau Australia. Apropo, încă nu am renunțat la ultimele două posibilități. De fapt, în clipa asta reflectez la ambele variante. Benedict scoase din buzunar Colierul Trandafirului. Preț de câteva secunde studie pietrele strălucitoare în lumina lămpii, apoi puse bijuteria pe birou. Zalele grele de aur scoaseră un clinchet pe lemnul lustruit. Traversă încăperea și se lăsă pe un scaun în fața inspectorului. ― În seara aceasta nu ești singurul care se gândește la emigrarea în Canada sau Australia. Și presupun că din motive asemănătoare, zise el luând o înghițitură de brandy. ― Ți l-a dat înapoi? întrebă Logan cu ochii la colier. ― Da. ― Dar nu ai cerut să-ți fie restituit. ― Nu. ― Și atunci? I-ai spus că vrei să-l păstreze? Benedict se încruntă. ― N-am avut nici o ocazie să discutăm această chestiune. Pur și simplu mi l-a pus în mână înainte să închidă ușa. Gestul mi s-a părut destul de grăitor. ― Suntem bărbați, Stanbridge. Nu suntem întotdeauna în stare să le înțelegem pe femei.

― Nu ești în măsură să mă dădăcești pe această temă, replică Benedict. ― Nu zău? ― La dracu’, omule, până și eu văd că dumneata și Penny – doamna Marsden – aveți sentimente calde unul față de celălalt. Cu o expresie încruntată, Logan sorbi din pahar. ― În acest moment nu-mi pot permite să o cer în căsătorie. Am făcut câteva investiții mici, dar nici una nu s-a dovedit prea profitabilă. Poate cu timpul. Ridică ușor din umeri. Sunt obligat să supraviețuiesc din salariul de inspector, cel puțin deocamdată. ― Chiar și în cazul în care investițiile dumitale vor fi profitabile, ești convins că doamna Marsden nu se va uita la dumneata pentru că nu aparțineți acelorași cercuri sociale. ― Cum aș putea să mă gândesc la o cerere în căsătorie? ― Păi, măcar ea nu ți-a aruncat în nas un afurisit de colier de familie. ― Nu mi-o pot închipui pe domnișoara Doncaster aruncând cu colierul în dumneata, spuse neîncrezător inspectorul. ― Poate că am exagerat un pic în privința asta, dar nu există nici o îndoială că mi-a dat bijuteria înapoi. ― Ha! făcu Logan rotind paharul în mâini. Benedict mai bău puțin brandy. ― I-ai spus doamnei Marsden că te gîndești să emigrezi în Canada sau Australia? ― Nu am discutat încă despre viitorul meu. O vreme își băură brandy-ul în liniște. ― Doamnele au suferit un șoc nervos teribil în seara asta, zise Benedict după un timp.

― Cu toții am suferit un șoc. Sincer, nu cred că nervii mei vor mai fi vreodată la fel. Când mă gândesc la scena aceea din studio, îmi vine să apuc flaconul cu săruri. ― Și mie. Dar să nu uităm că atunci când am sosit noi, Penny și Amity controlau deja situația. ― Chiar cred că l-ar fi ucis pe monstrul acela, zise Logan cu un surâs amar. ― Fără nici un dubiu, întări Benedict amintindu-și expresia aprigă de pe chipul celor două surori. Amândouă sunt foarte descurcărețe. Inspectorul aprobă printr-o înclinare a capului. ― Da, chiar sunt. ― Și curajoase. ― Categoric. ― Extraordinare. ― Chiar așa. Mai băură niște brandy în tăcere. ― Ar trebui să lămurești problema viitorului dumitale cu doamna Marsden, zise Benedict sprijinindu-și ceafa de spătarul scaunului. ― Nu cred că am de ales. Logan își goli paharul și îl puse pe masă. Nu pot să-mi imaginez că voi continua să trăiesc aici, la Londra, știind că ea locuiește în același oraș, întrebându-mă dacă o voi întâlni pe stradă sau la teatru. ― Nu ești singurul care are nevoie de lămuriri. Benedict își termină brandy-ul, se ridică să ia carafa și turnă din nou în pahare, apoi spuse: Trebuie să facem un plan. Două planuri.

capitolul 41

― Acum că lucrurile s-au lămurit, aș vrea doar să subliniez faptul că lista invitaților de la balul familiei Channing a fost cheia, anunță Logan. Îi zâmbi lui Penny. Numai că nu am interpretat-o cum trebuie. Leona, Lady Penhurst, era într-adevăr pe lista aceea, dar și pe lista de la recepția familiei Gilmore. Penny surâse îmbujorată. ― Unul dintre multele aspecte ale acestui caz pe care nu le înțeleg este de ce și-a omorât Virgil Warwick propria soră – și nici mai mult, nici mai puțin decât într-o sală de bal, spuse Amity. La urma urmelor, probabil că Leona a convins-o sau a mituit-o pe doamna Dunning să se dea drept mama lui Virgil astfel încât să fie eliberat de la azil a doua oară. Era ora zece dimineața. Penny le trimisese invitații la micul dejun lui Benedict, Logan și Declan. Sosiseră cu toții la timp și dădă imediat năvală asupra porțiilor uriașe de ouă, cartofi și pâine prăjită pe care le pregătise doamna Houston. ― Poate că Warwick a ajuns la concluzia că nu mai are nevoie de Leona, sugeră Logan. Cât despre locul pe care l-a ales pentru crimă, ce putea să atragă mai puțin atenția decât o sală de bal mascat? În plus, a fost modul perfect de a le distrage tuturor atenția, reușind astfel să vă răpească, domnișoară Doncaster. Dacă stăm să ne gândim, totul a fost planificat cu minuție. A reușit să se descotorosească de sora lui și să-și răpească victima în același loc, purtând o costumație pe care nimeni n-ar fi putut s-o suspecteze. Benedict se uită la Penny. ― Warwick a dat vreun indiciu asupra motivului pentru care a ucis-o pe Leona? ― Nu. Penny sorbi puțină cafea, strângând ceașca între palme. Când m-am trezit în cușca aceea, nu vorbea decât despre Amity. Era obsedat de ea. Când a plecat s-o răpească, s-a îmbrăcat cu o pelerină cu glugă și și-a pus o mască. Era

entuziasmat, dar într-un fel maladiv. ― În mod evident știa că o va găsi la balul mascat, zise Declan. Asta înseamnă că știa de intenția Leonei de a obține colierul de la domnișoara Doncaster cu acea ocazie. ― Cunoștea chiar și amănuntele planului ei, remarcă Amity. Era multă lume, și totuși m-a găsit foarte ușor. Ca și când se așteptase să apar exact din coridorul acela. ― Leona îl pusese la curent cu planurile ei, spuse Benedict. ― Da, numai că asta tot nu explică de ce a omorât-o, replică Declan. ― Leona avea motivele ei, sublinie Benedict. Dar în același timp lucra și pentru ruși. Este singurul motiv pentru care ar fi făcut absolut orice ca să obțină carnetul lui Foxcroft. Puteți să mă credeți când vă spun că pe ea personal nu o interesau absolut deloc ingineria și chestiunile științifice. ― Când ne-am întâlnit la toaleta doamnelor, mi-a spus foarte clar că tot ce o interesa era Colierul Trandafirului, zise Amity. Mi-a mai spus că nu adusese carnetul cu ea, dar în afară de asta, nu părea îngrijorată. Avea o ideee fixă să se ducă în Vestul Americii să înceapă o nouă viață. ― A mai spus și altceva? vru Declan să știe. Amity strâmbă din nas. ― Păi, a recunoscut că ea era cea care-l îndreptase pe Virgil spre mine. Voia să te facă să suferi pe tine, Benedict. Părea să creadă că dacă eu o să fiu ucisă întrun mod spectaculos din cauza legăturii mele cu tine, tu te vei simți într-un fel responsabil. Benedict era pe punctul de a întinde niște unt pe o felie de pâine prăjită. Mâna i se strânse pumn pe cuțit. ― Asta, ca să ne exprimăm eufemistic. ― Așa se explică de ce Leona a luat-o razna după ce a fost anunțată logodna ta cu Amity, spuse Penny lăsându-și ceașca pe masă. Dar de ce a ținut ca Virgil s-o

omoare înainte de acel anunț? La urma urmelor, până în acel moment tot ce se putea ști despre voi era că vă cunoscăți pe vapor. ― Penny are dreptate, spuse încruntat Logan. Nu a existat nici o referire la o logodnă oficială înainte de întoarcerea ta din America. Cu toate astea, Leona a răspândit zvonul privind o relație amoroasă cu vreo trei săptămâni înainte să apari tu la Londra. Amity simți cum un val de căldură îi cuprinsese obrajii, dar nimeni nu păru să-i observe stinghereala. ― Nu e limpede? mormăi Benedict mușcând din felia de pâine prăjită. Nu Leona a hotărât dintru început uciderea lui Amity. Cel mai probabil a fost ul ei rus, care pur și simplu i-a folosit pe Leona și pe fratele ei nebun ca să-și îndeplinească misiunea. De îndată ce și-a dat seama că Amity mi-a salvat viața pe St. Clare și că fuseserăm destul de apropiați în timpul călătoriei spre New York, a ajuns la o concluzie fără echivoc. ― Da, bineînțeles. Amity puse ceașca jos cu un zăngănit. ul ei rus a presupus că și eu sunt spioană și că lucrez cu tine Benedict. ― În ceea ce mă privește, știa că nu sunt spion profesionist. La urma urmelor, toată lumea știe că petrec mult timp încuiat în laboratorul meu. Dar șeful rețelei de spionaj din afacerea asta nu era sigur de tine, Amity. Probabil că te considera un rival sau chiar un obstacol. Ce altă acoperire mai bună pentru un spion decât o doamnă care, în numele profesiei, călătorește în jurul lumii? Amity zâmbi larg, mulțumită. ― Excelentă remarcă, domnul meu. Chiar așa, ce altă acoperire mai bună? ― Nu e cazul să te arăți așa de entuziasmată de idee, replică el fulgerând-o cu privirea. Declan interveni înainte ca Amity să poată răspunde: ― Deci, după toate probabilitățile, ul rus al Leonei a fost cel care a hotărât să se descotorosească de domnișoara Doncaster încă de la începutul acestei afaceri.

― Da, spuse Benedict. Dar mă tem că după ce am anunțat că Amity și cu mine ne-am logodit, Leona a luat-o ca pe ceva personal. Îmi închipui că în acel moment ul ei rus a început să piardă controlul asupra ei și asupra întregii situații. Declan încuviință din cap. ― Pentru că Leona s-a dovedit la fel de instabilă psihic și de chinuită de obsesii ca și fratele ei. ― Așa e. Șeful rețelei de spionaj este cel care a împușcat-o pe Leona aseară la bal. Tot el a ucis-o pe doamna Dunning și a pus dispozitivul explozibil la Hawthorne Hall. Este creierul care a organizat – sau mai curând a încercat să organizeze – toată această afacere încă de la început. Dar lucrurile se încăpățânează să ia altă turnură decât cea dorită de el. Trebuie să fie foarte frustrat. După câteva clipe, Benedict i se adresă lui Logan: Domnule inspector, mi se pare că ar fi foarte avantajos pentru cariera dumitale dacă din întâmplare dumneata ai fi detectivul care îl arestează pe șeful unei rețele de spionaj care a încercat să fure un anumit carnet conținând secrete pe care guvernul ar prefera să nu le știe în mâinile rușilor. Logan ridică din sprâncene: ― Un ajutor acordat guvernului Maiestății Sale nu a dăunat carierei nimănui. Deci cunoști identitatea acestui spion important? ― Da, cred că da, spuse Benedict uitându-se spre Amity. Căutăm pe cineva care a ajuns pe St. Clare cu puțin înaintea mea, l-a ucis pe Alden Cork și a furat planurile pentru tunul solar. Aceeași persoană era prin apropiere când a ancorat vasul meu. M-a urmărit, a văzut că mă duc la laboratorul lui Cork și și-a dat seama că probabil lucrez pentru guvern. ― Dar de ce să te atace pe tine? La urma urmelor, spionul avea deja armele pentru tunul solar. ― E posibil ca Alden Cork să-i fi spus că arma era inutilă fără un motor solar. Sar putea să nu aflăm niciodată. Oricum, nu se știe din ce motiv, Cork nu i-a dat numele și adresa inventatorului cu care colabora. Poate și-a dat seama că avea de-a face cu un agent rus și, în ultimul moment, a avut o scânteie de patriotism.

― A refuzat să-i spună agentului despre Foxcroft, aprobă Logan. Agentul l-a ucis, după care ai apărut dumneata la fața locului. ― Nu avea cum să știe că găsisem scrisoarea lui Foxcroft către Cork, dar a decis că era de preferat să scape de mine ca nu cumva să-i fac necazuri după aceea. Probabil că a fost furios când și-a dat seama că Amity reușise să mă aducă în siguranță la bordul Stelei Nordului. Nu mai putea decât să spere că voi muri din cauza rănii. Și-a cumpărat bilet pentru un alt vapor care mergea spre New York, și apoi spre destinația finală, la Londra. ― Ai supraviețuit și te-ai îndreptat spre vest, spre California, spuse Declan. Tot ce putea face în acel moment spionul era să stea la pândă pentru a vedea ce aveai să descoperi. ― A presupus că am descoperit ceva util când m-am întors cu un carnet pe care i l-am dat unchiului meu. Cornelius a anunțat în anumite cercuri că este în posesia carnetului lui Foxcroft și că acesta este adevăratul secret al tunului solar. Din câte știe spionul, el deține versiunea corectă a schiței lui Foxcroft. ― Așadar, acum îl căutăm pe spionul rus, cel care a tras toate sforile, conchise Penny. ― Cred că putem spune fără teamă de a greși că știm cine este, afirmă Benedict. ― Nu ne ține în suspans, îl mustră Declan. Pe cine va aresta inspectorul Logan? Zâmbetul lui Benedict era lipsit de orice căldură. ― Pe singura persoană implicată în această afacere, în afară de Amity, care beneficiază de acoperirea ideală pentru un spion: o fațadă care-i permite să călătorească oriunde în lume fără a stârni întrebări.

capitolul 42

Humphrey Nash o aștepta în biroul său. Când Amity fu poftită în încăpere se ridică în picioare și zâmbi politicos, dar nu își ascunse nerăbdarea. ― Menajera mea a spus că vrei să mă vezi imediat și că problema este foarte urgentă. Te rog să iei loc. ― Vă mulțumesc pentru că m-ați primit. Amity se așeză pe un scaun, strângându-și săculețul în poală, și privi de jur împrejur prin încăpere. Ce fotografii minunate. Chiar aveți un mare talent în domeniul acesta. ― Mulțumesc, zise el așezându-se în spatele biroului. Amity se uită la colecția revistei Inventors’ Quarterly, legată în piele, expusă ordonat pe un raft din apropiere. ― Văd că sunteți interesat de probleme științifice și inginerești, remarcă ea. Numi amintesc să fi menționat acest lucru acum șase ani. ― Mașinăriile m-au interesat dintotdeauna. ― Țin minte însă că vă pasionau ultimele noutăți privind echipamentele fotografice. Humphrey își împreună mâinile pe masa de lucru. ― Ți-am văzut numele în ziarele de dimineață. Te felicit pentru a doua scăpare la mustață din ghearele Mirelui. Potrivit relatărilor din Flying Intelligencer, poliția a ajuns exact la țanc. ― Slavă cerului. Amity se cutremură. Dacă nu erau ei, sora mea și cu mine am fi fost acum moarte. ― Bineînțeles, am fost ușurat să știu că sunteți tefere. Humphrey își drese glasul. Pot îndrăzni să sper că mă vizitezi pentru a-mi spune că te-ai răzgândit în

legătură cu colaborarea la un ghid de călătorie? ― Nici nu se pune problema. Lui Humphrey îi dispăru zâmbetul. ― Atunci despre ce e vorba? Întâmplător, tocmai îmi făceam bagajele pentru o călătorie în Orientul Îndepărtat, unde voi realiza o altă serie de fotografii cu monumente și temple. ― Da, am văzut cuferele din hol. Amity surâse. Presupun că în afara monumentelor și templelor deosebite veți fotografia și diferite porturi și fortificații cât timp sunteți în străinătate, nu-i așa? Humphrey rămase încremenit. ― Poftim? ― Haideți, nu e nevoie să vă ascundeți. Știu că sunteți în solda rușilor. ― Draga mea Amity, habar nu am despre ce vorbești, spuse el privind-o fix. ― Și știu de asemenea că sunteți pe urmele unor însemnări aparte. Până acum eforturile dumneavoastră nu au dat rezultat, nu-i așa? ― Amity, nu cumva ești în pragul unei crize de isterie? ― Nu. Totuși am nevoie de o doză sănătoasă de răzbunare. Cred că în această privință mi-ați putea fi cumva de ajutor. ― Te înțeleg din ce în ce mai puțin. ― Poate că nu ați auzit cele mai recente bârfe în legătură cu mine. ― Ce vrei să spui? o întrebă el încruntat. Ea își încleștă mâinile pe săculeț. ― Nu are rost să mai păstrez secretul. Până diseară vestea se va răspândi în tot orașul. Domnul Stanbridge a pus capăt logodnei noastre.

Humphrey păru nedumerit. ― Înțeleg, murmură într-un târziu. ― După tot ce am făcut pentru el. Amity scoase o batistă și își tamponă ochii. Iam salvat viața. Dacă nu eram eu, ar fi murit pe o străduță din St. Clare. Și cum mă răsplătește? Mă compromite la bordul Stelei Nordului. La numai câteva zile după ce-am sosit la Londra, reputația mea era țăndări. ― Înțeleg, repetă Humphrey cu un aer precaut. Amity își înăbuși un suspin. ― Am fost atât de ușurată când a anunțat logodna noastră! Am crezut că făcuse ceea ce se cuvenea din partea unui gentleman și m-a salvat de la ruină. Dar am descoperit că s-a folosit de mine doar pentru propriul lui interes. ― Ah, și care ar fi acel interes? ― El și unchiul lui, care are legături cu anumite servicii din guvern, căutau un spion, dacă vă puteți imagina. Au reușit într-adevăr să-l descopere – cu ajutorul meu, aș putea adăuga. Și cum îmi mulțumește? ― Care este numele spionului, Amity? o întrebă grăbit Humphrey, ignorând ultima parte. ― Lady Penhurst. Sunt sigură că ați auzit că s-a sinucis noaptea trecută. Chiar în mijlocul unei săli de bal. Dar nu mai are nici o importanță. Ceea ce contează este că aseară domnul Stanbridge m-a informat că nu mai are nevoie de ajutorul meu pentru rezolvarea cazului. A rupt logodna și mi-a cerut să înapoiez colierul familiei Stanbridge. Până mâine, reputația mea va fi distrusă iremediabil. Humphrey tuși. ― În legătură cu însemnările acelea de care ai amintit. ― Da, sigur. Am la mine paginile lipsă. Deschise săculețul și scoase două foi de hârtie pline cu desene, simboluri și ecuații. Domnul Stanbridge nu știe că le-am luat, nu încă. Dar până mâine va descoperi că au dispărut. De-abia aștept să-i văd fața când va înțelege că sunt la mine.

― Ce te face să crezi că am un oarecare interes pentru paginile acelea? ― Lady Penhurst mi-a spus totul aseară. A fost încântată să sporovăiască despre legătura ei cu rușii. Dar ceea ce își dorea cu adevărat era Colierul Trandafirului. Eu trebuia să i-l aduc la balul mascat. Nu-și dăduse însă seama că din notițele pe care unul dintre voi le furase lipseau tocmai paginile cele mai importante, conținând specificațiile pentru motorul solar și bateria lui Foxcroft. Amity zâmbi. Bănuiesc după expresia feței că nici dumneavoastră nu erați conștient de acest fapt până acum. Dar probabil că nu ați avut timp să examinați mai în amănunt însemnările. Humphrey părea alarmat. ― Ești sigură că acele pagini fac parte din însemnările lui Foxcroft? ― Da, desigur. Domnul Stanbridge mi-a explicat planul când m-a rugat să-l ajut la prinderea spioanei. Sperau să o aresteze la balul mascat, însă au dat greș. Lady Penhurst și-a luat singură viața, ca să nu fie spânzurată ca trădătoare. În ceea ce mă privește, cred că dumneavoastră sunteți cel care a ucis-o, dar nu-mi pasă câtuși de puțin. Femeia aia nu mi-a plăcut niciodată. ― Deci singurul lucru pe care ți-l dorești e răzbunarea? ― Ei bine, un mic gest de recunoștință financiară ar fi la fel de apreciat, nu mă deranjează s-o recunosc. Știm amândoi cât de costisitoare sunt călătoriile prin lume. ― Într-adevăr, zise Humphrey fără a-și lua ochii de la paginile din mâna ei. ― Sunt cam strâmtorată, iar sora mea refuză să se despartă de banii pe care i-a moștenit de la răposatul ei soț, continuă Amity. Nu este de acord cu excursiile mele în străinătate. Speram ca ghidul meu de călătorie pentru doamne să aibă succes, dar, ținând cont de reputația mea ruinată, este aproape imposibil să mai vadă vreodată lumina tiparului. ― Amity, îmi dai voie să examinez acele pagini? ― Poftim? O, sigur că da. De fapt, nu sunt foarte interesante. Doar o mulțime de desene și calcule. A, și o listă cu materiale pentru ceva numit celulă fotovoltaică.

Se ridică în picioare și puse paginile pe birou. Humphrey le studie cu atenție câteva minute. Cu fiecare secundă care se scurgea devenea tot mai încruntat. ― Ce te face să crezi că aceste pagini fac parte din însemnările lui Foxcroft? ― În afara faptului că domnul Stanbridge mi-a spus acest lucru? Păi, este aspectul destul de evident al semnăturilor. ― Semnăturile? ― La baza fiecărei pagini. În mod clar, Elijah Foxcroft era obsedat de teama că schițele lui vor fi furate. Așa că a semnat și a datat fiecare pagină exact așa cum un artist își semnează lucrările. Convingeți-vă. Pe colțul din dreapta de jos. Humphrey privi insistent una din pagini. Treptat, furia puse stăpânire pe el, transformându-i trăsăturile frumoase într-o mască amenințătoare. Mârâi: ― Ticălosul! ― La cine vă referiți? întrebă Amity politicoasă. La Elijah Foxcroft? ― Nu la Foxcroft. La Stanbridge. Nemernicul m-a păcălit. ― Foarte nedemn de încredere acest domn Stanbridge al nostru. Așa cum m-am convins pe pielea mea. ― Drăcia dracului. Humphrey deschise un sertar al biroului. Nu dau doi bani pe distrugerea reputației tale, Amity. ― Cât de lipsit de prejudecăți și de modern sunteți! ― Spune-mi, Stanbridge și unchiul lui știu că eram partener cu Leona? ― Nu. Aveam de gând să-i spun, dar noaptea trecută în vâltoarea evenimentelor, nu am avut ocazia. După ce poliția m-a salvat din ghearele Mirelui eram atât de tulburată de chinurile prin care trecusem, încât am uitat complet că Leona îmi mărturisise că era asociată cu dumneavoastră. Aveam de gând să-i spun domnului Stanbridge în această dimineață, dar a apărut la ușa surorii mele devreme ca să mă anunțe că logodna noastră s-a încheiat. Am fost atât de supărată, încât m-am decis să nu-i mai dau nici o informație. Ștergându-și ochii

cu batista, Amiti scânci: Pur și simplu s-a folosit de mine. ― Ai compasiunea și scuzele mele, însă mă tem că și eu o să mă folosesc de tine. Ea coborî batista și văzu că Humphrey ținea în mână o armă. ― Nu înțeleg, domnule. ― Văd că nu înțelegi. Zău așa, cum ai supraviețuit tuturor acelor călătorii prin țări primejdioase? Aș fi crezut că ai acumulat un minim de experiență în cursul acestor peregrinări. Ea își înălță încet capul. ― Nu mă puteți împușca aici. O aud pe menajera dumneavoastră cum umblă la etaj. O să audă împușcătura. ― Nu am de gând să te împușc, în afara cazului în care nu-mi lași nici o altă opțiune. Mințea, își spuse Amity. Vedea asta în ochii lui. ― Și ce o să faceți cu mine, mai exact? ― O să-ți pun un căluș în gură și o să te încui în camera obscură de la subsol, de unde nu o să mă mai deranjezi până când voi fi departe de Londra. Ridică-te. Deschide ușa și ia-o la dreapta. Repede. Amity se ridică și traversă încăperea, apoi deschise ușa și ieși repede pe hol. Humphrey o urmă cu mișcări rapide. Atenția lui era concentrată asupra ei. Nu-l observă decât prea târziu că nu erau singuri. Benedict îi prinse brațul și îl răsuci violent. Pistolul bubui, iar glonțul se înfipse în lemn. Deasupra nu se mai auzi nici o mișcare. Răsună un țipăt înăbușit. „Menajera“, își spuse Amity. Benedict îi smulse lui Humphrey pistolul din mână.

― Planul s-a schimbat. Dar, după câte înțeleg, călătorii experimentați sunt obișnuiți cu astfel de lucruri. Sunt câțiva oameni de la Scotland Yard care așteaptă în fața ușii. Humphrey privi spre holul de la intrare. Pe fața lui se puteau citi deopotrivă panica și hotărârea. Apoi se întoarse, pregătindu-se să fugă pe lângă Amity în încercarea de a ieși pe ușa de la bucătărie. Se opri brusc atunci când văzu că ea își desfăcuse evantaiul, dând la iveală lamelele tăioase de oțel cu vârfuri ascuțite. ― Lasă-l să treacă, Amity, nu mai este problema noastră, o sfătui Benedict. Amity se dădu la o parte și își strânse evantaiul, moment în care Humphrey țâșni pe lângă ea. Deschise larg ușa și ieși în grădină – drept în brațele inspectorului Logan și ale unui polițist. ― Am uitat să spun că sunt doi oameni de la Scotland Yard care așteaptă și la ușa de la bucătărie, preciză Benedict. ― Sunteți arestat, domnule Nash, spuse Logan scoțând o pereche de cătușe. ― Nu înțeleg, îngăimă Humphrey. Amity Doncaster este spioană. Este vinovată de trădare. Mi-a adus azi câteva hârtii de valoare. Le-a furat și a încercat să mi le vândă, dacă vă vine să credeți. Aveam de gând să o închid și să chem poliția. Cornelius Stanbridge își făcu apariția agale prin grădină. ― Sunt perfect de acord că domnișoara Doncaster are tot ce îi este necesar pentru a fi un spion excelent, inclusiv acoperirea ideală de călătoare în străinătate. Este într-adevăr foarte talentată. Nervi de oțel. Mă gândesc să o angajez ca agent al Coroanei. ― O, vă mulțumesc, domnule Stanbridge, spuse ea îmbujorată. Mă măguliți foarte tare. Ochii lui Benedict se îngustară. ― Poți să-ți iei orice gând de la cariera de spion, Amity. Nervii mei n-ar putea a niciodată acest stres.

― Zău așa, domnul meu, chiar trebuie să înlături orice distracție din călătoriile mele? zise ea oftând.

capitolul 43

― Inspectorul Logan va ieși în curând din viața mea, spuse Penny întorcându-se către fereastra biroului. Cazul este închis. Nu mai are nici un motiv să mă viziteze. Amity traversă încăperea și se opri alături de sora ei. Priveau amândouă grădina. Ploua din nou. Ziua era ceușie și mohorâtă. În șemineu ardea focul pentru a îndepărta răcoarea umedă. ― După cum îi place lui Benedict să spună, avem nevoie de un plan, zise Amity. Penny îi adresă un zâmbet vag. ― Ce fel de plan propui? ― Se prea poate ca inspectorul Logan să nu mai aibă nici un motiv să ne viziteze, dar cu siguranță i-ai putea oferi un motiv să te viziteze pe tine. ― Și cum propui să fac acest lucru fără să par prea îndrăzneață? ― Ce e rău în a fi îndrăzneț? Penny oftă. ― Nu posibilitatea că m-aș putea face de râs mă îngrijorează. Mă tem însă că, fiind prea îndrăzneață, o să-l pun într-o situație foarte dificilă în cazul în care nu vrea să ne continuăm relația. ― Crede-mă, omul ăsta nu-și dorește nimic mai mult decât să continue relația. Văd acest lucru în ochii lui de fiecare dată când se uită la tine. ― Mă tem că diferențele legate de pozițiile noastre sociale și materiale îl îngrijorează enorm. ― Atunci depinde numai de tine să-l convingi că nu-ți pasă deloc de aceste

diferențe. Amity se opri. Sau mă înșel, și ție îți pasă? ― Nu. Penny se întoarse cu ochii în lacrimi. Nu dau doi bani pe lucrurile astea. ― Mă gândeam eu că nu, murmură Amity mângâind-o pe braț. ― Dar cum Dumnezeu să-i explic acest lucru lui John? Amity înălță mirată din sprâncene. ― John? ― Ăsta este numele lui de botez, zise Penny roșind. Așa îi spun în gândul meu. ― Sigur. După o clipă de gândire, Amity anunță: Am un plan, cum îi place lui Benedict să spună. Speranța și neîncredera se amestacau în privirea surorii sale. Șovăia, dar curiozitatea o învinse. ― Ei bine, care este acela? ― Cred că ar fi o idee foarte bună să-i invităm după-amiază la ceai pe cei câțiva oameni implicați în acest caz. Mie mi se pare că avem cu toții o grămadă de discutat, și sunt câteva întrebări pe care aș dori să i le pun inspectorului în particular. ― Nu sunt sigură că inspectorul Logan este liber să mai vină la ceai. Obligațiile slujbei, înțelegi. ― Ceva îmi spune că inspectorul este perfect capabil să găsească o scuză pentru încă o întrevedere cu martorii într-un caz atât de important. În clipa asta, este un fel de erou la Scotland Yard. ― Dar ce pot să-i spun ca să-i dau de înțeles că aș vrea ca relația noastră să continue? ― De ce nu-i spui că ai fost bucuroasă să fii de folos Scotland Yard-ului și că ești gata să ajuți în viitoarele cazuri implicând suspecți care se mișcă în înalta societate?

Doamna Houston apăru în cadrul ușii. Își drese glasul. ― Vă rog să mă iertați, doamnă, dar binevoiți să-i spuneți că și mie mi-ar plăcea să ajut în viitoarele cazuri. Fie vorba între noi, mi se pare că putem acoperi orice domeniu legat de înalta societate, de la bucătării până la dormitoare. Penny fu derutată pe moment. Apoi, încet, pe față i se întinse un zâmbet. ― Ce idee excelentă, doamnă Houston. ― Dar v-aș propune mai degrabă micul dejun mâine dimineață în locul ceaiului de astăzi, adăugă menajera. ― De ce? întrebă Amity. ― Domnii viguroși pe care i-am avut ca invitați în ultima vreme preferă o masă substanțială. Alimente precum ouăle, cârnăciorii și pâinea prăjită, alături de o cafea tare, le dau o stare de bună dispoziție.

capitolul 44

În dimineața următoare, se adunaseră din nou pentru a lua micul dejun. Penny stătea în capul mesei, vizavi de sora ei, iar Benedict, Logan și Declan erau așezați între ele. Amity observă că musafirii aproape goliseră tăvile de pe bufet. Acțiunile palpitante din ultimele zile cu siguranță nu le tăiaseră pofta de mâncare domnilor, se gândi. ― Am primit cele mai minunate vești, îi anunță Penny înfloritoare. Domnul Galbraith, editorul lui Amity, se grăbește să-i tipărească cartea. Spune că toată publicitatea din jurul ei o să asigure vânzări excelente pentru Ghidul de călătorie pentru doamne. ― Într-adevăr, o veste excelentă, zise Benedict. Declan zâmbi larg. ― Felicitări, domnișoară Doncaster. ― Cu siguranță o să cumpăr un exemplar, promise Logan. Cred că o să-mi dați un autograf, nu-i așa, domnișoară Doncaster? ― Cu plăcere. Dar spuneți-mi, ce se va întâmpla cu Humphrey Nash? ― Într-o lume ideală, Nash ar fi fost judecat pentru toate capetele de acuzare. Conspirație, trădare și crimă, printre altele. Amity puse ceașca cu ceai pe masă. ― Într-o lume ideală? ― Ceea ce vrea să spună domnul inspector este că poliția nu mai poate face nimic în plus, îi explică Benedict. Nash este în arest, dar s-a declarat gata să facă un târg. ― Ce fel de târg? întrebă Penny.

― Pretinde că are o mulțime de informații de vânzare, o lămuri Benedict. Și în mod evident unchiul Cornelius este interesat de aceste informații. ― Vreți să spuneți că Nash o să iasă din treaba asta liber? izbucni Penny. Este inacceptabil. El l-a trimis pe Virgil Warwick să o omoare pe Amity. În plus, le-a ucis pe doamna Dunning și pe Lady Penhurst. Le-a întins o capcană mortală lui Amity și domnului Stanbridge. Și cine știe câți a mai omorât? Logan își puse furculița jos și ridică ceașca de cafea. ― Din câte spune Cornelius Stanbridge, rușii nu-i văd deloc bine pe agenții care le vând secretele unor terți. Dacă Nash va ieși din închisoare, va fi obligat să se ascundă. În cel mai bun caz, va trebui să-și ia o nouă identitate. ― Hmm. Benedict părea gânditor. Dacă își ia o nouă identitate nu va mai putea să-și vândă fotografiile sub propriul nume. ― Caz în care va trebui să-și înceapă cariera de la zero, adăugă Amity. ― Nu m-aș mira să apară pe undeva prin Vest, spuse Declan. Se pare că atragem un mare număr de oameni în căutarea unei noi vieți. Amity îi surâse. ― Apropo de Vestul american, cum rămâne cu planurile dumneavoastră? ― E ciudat că mă întrebați, zise Declan, întorcându-i zâmbetul. În ultima vreme m-am gândit mult la viitorul meu. Am ajuns la concluzia că nu sunt făcut pentru afacerile cu petrol. Dar am încercat o mare satisfacție ajutându-vă pe domnul inspector Logan și pe dumneavoastră, toți ceilalți, să-l căutați pe Mire. Mă gândesc să deschid o agenție privată de investigații cu sediul în San Francisco. Cu timpul, poate că o să-mi ofer serviciile de consultanță pentru poliție. ― Excelentă idee, spuse Logan. În cursul acestui caz am observat un lucru, și anume că știința psihologiei poate juca un rol important în rezolvarea crimelor. ― Și cu tatăl dumneavoastră cum rămâne? se interesă Amity. Declan își îndreptă umerii și luă un aer hotărât.

― O să-i spun că nu intenționez să joc un rol activ în afacerile familiei și că în schimb o să-mi fondez propria firmă. Benedict îl privi peste masă. ― N-o să mergi acasă cu mâna goală, dacă asta te consolează cu ceva. ― Cum adică? făcu americanul mirat. ― Este adevărat că n-ai reușit să obții însemnările lui Foxcroft, dar poți să-l liniștești pe tatăl tău că nu mai contează. ― De ce nu mai contează? întrebă Declan, sub privirile uimite ale comesenilor. ― În această dimineață am avut o discuție lungă cu unchiul Cornelius. Se pare că rușii nu mai sunt interesați de potențialul energiei solare. ― Cum Dumnezeu? exclamă Amity. ― Există vești încă și mai rele, continuă Benedict. Am fost informat că nici guvernul nostru nu mai este interesat de energia solară. Chiar și zii abandonează acest domeniu de cercetare. Logan era nedumerit. ― Din cauza lipsei de fonduri? ― Nu. Din lipsă de interes. În mod evident, guvernul britanic, rușii, zii, americanii și toți ceilalți au ajuns la concluzia că petrolul este de viitor. Benedict îi adresă lui Declan un zâmbet amar. S-ar putea ca tatăl tău să aibă dreptate. Amity fu prima care își reveni în urma șocului. ― O, pentru Dumnezeu! Își mototoli șervetul și îl aruncă pe masă. După tot ce am îndurat? ― Crede-mă, nici eu nu am fost mai mulțumit decât tine când am aflat, spuse Benedict. Dar mă tem că așa procedează toate guvernele. Au o înclinație foarte accentuată către obtuzitate atunci când vine vorba de planuri de viitor. ― Ce se va întâmpla cu însemnările lui Foxcroft? îl întrebă Logan de vizavi.

― Interesantă întrebare, zise Benedict cu un surâs enigmatic. Am discutat pe larg acest subiect cu unchiul Cornelius. Foxcroft mi-a dat carnetele ca să am grijă de ele. De vreme ce guvernul nu mai este interesat de munca lui, Cornelius și cu mine am ajuns la concluzia că însemnările ar trebui să intre în arhiva familiei Stanbridge. ― Tatăl meu o să fie ușurat când o să afle că nimeni de pe aici nu intenționează să-și mai piardă vremea cercetând potențialul energiei solare, chicoti Declan. ― Nu acum, spuse Benedict. Dar cine știe ce ne rezervă viitorul? Astăzi suntem îngrijorați de perspectiva că vom rămâne fără cărbune. Poate că într-o zi ne vom face aceleași griji și pentru petrol. Amity observă că Logan zâmbea în barbă. ― Aveți ceva de adăugat la conversația noastră, domnule inspector? îl întrebă ea. ― Tocmai mă gândeam că până la urmă am făcut o investiție bună când am băgat banii care mi-au rămas de la tata în acțiuni petroliere din America. Se uită spre Declan. Inclusiv Garraway Oil. Se lăsă o liniște intensă în timp ce toată lumea îl privea uimită pe inspector. Ochii lui Penny străluciră de veselie. ― Asta se va dovedi o mișcare genială, domnule inspector. Și eu am făcut câteva investiții în acest domeniu. Amity zâmbi. ― Dacă Penny spune că petrolul este o investiție bună, înseamnă că trebuie să iei sfatul de bun. Sora mea se pricepe la făcut bani, domnule inspector. Benedict râse. După o clipă râdeau cu toții, inclusiv doamna Houston. Amity îi fixă pe Benedict și pe Declan cu ceea ce ea spera a fi o privire plină de subînțelesuri. ― Domnilor, dacă mă veți însoți în salon, aș avea ceva de discutat cu amândoi.

― Ce anume? o întrebă mirat Benedict. ― S-a întâmplat ceva rău, domnișoară Doncaster? se îngrijoră Declan. ― Vă voi explica în salon, spuse ea, încercând să nu accentueze prea apăsat fiecare cuvânt. Ghicea după expresia lui Benedict că era gata să pună și alte întrebări. Se ridică în picioare. Acum, dacă nu aveți nimic împotrivă. Când o văzură că se sculase de pe scaun, toți trei bărbații se ridicară repede. Ea îi zâmbi cu nevinovăție lui Logan. ― De ce nu rămâneți aici să mai vorbiți cu Penny în timp ce eu discut cu Benedict și cu Declan? Cu o mișcare scurtă își ridică fustele și porni spre ușă. Benedict și Declan o urmară ascultători. Când ajunseră în salonul de zi, Amity închise ușa și se întoarse cu fața spre cei doi. ― Ce dracuʼ e asta? pufni Benedict. ― Sora mea și inspectorul Logan au nevoie de câteva minute singuri, spuse ea. Frecându-și palmele una de alta, adăugă: Tocmai le-am oferit aceste minute. Fața lui Declan se lumină. Râse înfundat și simți nevoia să-i explice lui Benedict: ― Cred că este vorba de o idilă. Benedict îl fixă mirat. ― Ce idilă? ― Cea care se înfiripă între Penny și inspector, spuse Amity, străduindu-se să rămână calmă. ― Ah, despre asta e vorba. Benedict zâmbi cu înfumurare. Nu e nevoie să ne facem griji pentru asta. Am avut eu grijă de tot. ― Și mai exact cum ai făcut asta? îl întrebă ea uluită.

― Foarte simplu. Am băut cu Logan un brandy și am încropit câteva planuri. Fără îndoială că în timp ce vorbim o invită pe Penny la o plimbare în parc. ― Sunt impresionată, spuse ea. A fost o idee genială, Benedict. ― Așa mă gândeam și eu. Acum, dacă Declan ne va scuza, aș vrea să-mi duc și eu la capăt planurile pentru ziua de azi. Americanul zâmbi și își scoase ostentativ ceasul din buzunar. ― Ia te uită ce târziu s-a făcut! Trebuie să-i trimit tatei o telegramă ca să afle că nu trebuie să se mai îngrijoreze într-un viitor apropiat că energia solară va concura cu petrolul. După asta trebuie să-mi fac bagajele pentru drum. Nu vă faceți griji, domnișoară Doncaster, nu e nevoie să mă conduceți. ― La revedere, domnule Declan, spuse Amity. Dar nu privi spre el. Nu-și putea dezlipi ochii de la Benedict, care o fixa cu atâta intensitate, încât îi răscolea simțurile. ― Amity, doresc să vorbim despre ce s-a întâmplat azi-noapte, murmură el înainte ca ușa să se închidă. În acel moment, pașii grei ai doamnei Houston răsunară pe hol. ― Nu vă uitați boneta, doamnă, spuse menajera, neobișnuit de veselă. Și umbrela de soare. Prea mult soare nu e bun pentru ten. ― Mulțumesc, doamnă Houston, spuse Penny. Amity se întoarse și își văzu sora îmbujorată, alături de un inspector în culmea fericirii. ― Unde mergeți? Penny se îmbujoră și mai tare. Ochii îi străluceau de fericire. ― Lui John i s-a dat liber întreaga dimineață pentru a discuta cu toți martorii din cazul Mirelui. Mergem împreună la o plimbare în parc. ― Nimic nu este mai bun ca aerul curat și soarele pentru a reîmprospăta

amintirile unui martor, comentă Logan. Doamna Houston deschise ușa de la intrare cu un gest un pic cam larg. Penny și Logan coborâră treptele și ieșiră la soare. Menajera închise ușa și îi privi pe Benedict și Amity. ― O pereche minunată, nu credeți? Părea complet satisfăcută. ― Da, spuse Amity zâmbind. Într-adevăr, o pereche minunată. ― Era și timpul ca doamna Marsden să găsească un strop de fericire, oftă doamna Houston. Dar cum rămâne cu dumneavoastră, domnule? O să stați așa, ca vițelul la poartă nouă? Benedict tresări, apoi se încruntă nedumerit. ― Ca vițelul la poartă nouă? ― Cred că ați înțeles ce am vrut să spun, domnule. Fața lui se lumină. ― Așa e. Doamnă Houston, întâmplător eram gata să-i cer lui Amity să mă însoțească la o plimbare cu trăsura. ― Nu, zău? făcu Amity. ― Ziua este foarte frumoasă și întâmplător am o trăsură care așteaptă în stradă. Totul face parte din plan, înțelegi. Mă însoțești? Lui Amity i se tăie respirația. ― Da. Da, mi-ar face mare plăcere. ― Poftiți, domnișoară, zise doamna Houston întinzându-i boneta. Și acum, afară cu amândoi. Vreau să-mi odihnesc un pic picioarele. A fost o dimineață agitată.

capitolul 45

O duse la el acasă și o prezentă domnului și doamnei Hodges, care o întâmpinară cu atâta căldură, încât Benedict rămase uimit. ― Am citit în ziare cum ați reușit să scăpați în ultimul moment, spuse emoționată doamna Hodges. Slavă Cerului că ați ieșit nevătămată din povestea asta, împreună cu sora dumneavoastră. ― Suntem mari iratori ai articolelor dumneavoastră de călătorie din Flying Intelligencer, adăugă domnul Hodges cu un entuziasm nedisimulat. ― Duceți o viață atât de palpitantă, spuse doamna Hodges. O să călătoriți mult prin lume cu domnul Stanbridge după ce o să vă căsătoriți? ― Păi... începu Amity, aruncându-i o privire nesigură lui Benedict. ― Cu siguranță vom face mai multe călătorii în viitor, declară el. ― Domnișoară Doncaster, permiteți-ne să vă felicităm pentru logodna dumneavoastră, spuse domnul Hodges cu o înclinare politicoasă a capului. Vorbesc în numele meu și al soției mele și vă spun că suntem extrem de încântați de perspectiva căsătoriei iminente a domnului Stanbridge. Amity își drese glasul și zâmbi, ceea ce îl îngrijoră pe Benedict. Zâmbetul ei era un pic prea strălucitor, conchise el. ― Mulțumesc, domnule Hodges, dar mă tem că este o neînțelegere în privința logodnei mele cu domnul Stanbridge. Doamna Hodges făcu ochii mari, alarmată. ― O, Doamne! Benedict o strânse pe Amity de braț.

― Domnișoara Doncaster vrea să spună că este o neînțelegere în privința datei nunții. Bineînțeles că eu aș prefera să ne căsătorim cât mai curând posibil, dar mi s-a spus că atunci când este vorba de nunți trebuie să faci o mulțime de planuri. ― Da, așa este, zise doamna Hodges. Din nou liniștită, o privi radioasă pe Amity. Dar există întotdeauna varianta unei mici ceremonii discrete acum, urmată cândva mai târziu de recepția oficială. ― Excelentă idee, doamnă Hodges, spuse Benedict înainte ca Amity să poată protesta. Dar acum trebuie să ne scuzați, o să-i arăt domnișoarei Doncaster biblioteca și laboratorul meu. Ochii menajerei se îngustară într-un mod plin de înțelesuri pentru Benedict. ― Sunteți sigur că este o idee bună, domnule? Poate că după căsătorie ar fi un moment mai potrivit să-i arătați domnișoarei Doncaster biblioteca și laboratorul. ― Nu. Trebuie să i le arăt acum. Doamna Hodges oftă. Domnul Hodges, resemnat, își bătu soția ușor pe umăr. ― Așa e cel mai bine, doamnă Hodges, spuse el pe un ton scăzut. Benedict o conduse repede pe Amity pe hol și intrară în bibliotecă. În spatele lor o auzi pe doamna Hodges boscorodindu-l pe domnul Hodges. ― Cred că așa este cinstit pentru femeie, zise doamna Hodges. Domnișoara Doncaster merită să vadă în ce se bagă. ― Încearcă să nu-ți faci griji, doamnă Hodges. Domnișoara Doncaster este tipul aventuros. Benedict închise ușa și răsuci cheia în broască. Se întoarse și o privi pe Amity, care studia titlurile unor cărți de pe rafturi. ― Da, spuse el. Domnișoara Doncaster merită să afle în ce se bagă. Se îndepărtă de ușă și făcu un gest larg cu mâna, arătând spre pereții cu tomuri prăfuite. Acesta sunt eu cel adevărat, Amity, sau, ar trebui să spun, aceasta este o parte din mine. Restul se află în spatele acelei uși din capătul treptelor.

Tânăra femeie aruncă o privire către scara de lemn circulară din partea opusă a bibliotecii. În ochii ei sclipea veselia. ― Ce palpitant, o cameră încuiată! El tresări. ― Mă tem că nu este deloc palpitant. ― Pot să arunc o privire? ― Desigur. Pentru asta te-am adus astăzi aici. Vreau să mă cunoști cu adevărat. Face parte din planul meu, înțelegi. Amity, nu sunt un om de acțiune. Sunt doar un om care, atunci când nu lucrează la un proiect ingineresc pentru firma familiei, este absolut fericit să meșterească prin laboratorul lui. ― Și ce faci în laborator, domnul meu? ― În cea mai mare parte, fac experimente și proiectez dispozitive și mașinării care, cel mai probabil, n-o să aibă niciodată o aplicație practică. Fără să spună o vorbă, ea își adună fustele și porni în sus pe scări. El o urmă, năpădit de un val intens de nerăbdare. Știa că în joc era viitorul lui. Amity se opri în fața ușii. El scoase cheia din buzunar și o băgă în broască. Ea îl urmări în tăcere cum deschise ușa, aprinse lămpile și se dădu la o parte astfel încât să-i facă loc să intre. Rămase pentru o clipă în prag, studiind varietatea de instrumente și scule de pe bancurile de lucru. ― Așadar ăsta este laboratorul tău, spuse ea. ― Da, murmură Benedict crispat. Amity merse la telescopul care se afla lângă fereastră și îl cercetă cu o privire irativă. ― Ești foarte curios în privința multor lucruri.

― Mă tem că da. ― După cum știi, curiozitatea este unul din păcatele care mă obsedează și pe mine. ― Știu acest lucru, zâmbi el. ― Asta înseamnă că avem ceva în comun, ce zici? ― Interesele noastre nu coincid întotdeauna, spuse Benedict după o scurtă ezitare. ― Poate că nu, dar asta nu contează. Merse la un banc de lucru și studie aparatul de produs electricitate statică. Importantă este înclinația spre curiozitate. Tu ai o minte iscoditoare. Acesta este unul dintre numeroasele lucruri care te fac atât de interesant, Benedict. „Interesant.“ Nu era sigur cum să interpreteze cuvântul. ― Sunt unii care în mod sigur mă consideră plictisitor, o preveni, în caz că ea nu înțelesese ceea ce se tot străduise să-i spună. ― Este absolut de așteptat ca oamenii cărora le lipsește curiozitatea față de lumea înconjurătoare să-i considere neinteresanți pe aceia care au această trăsătură specială. ― Logodnica mea a fugit cu iubitul ei după ce a văzut această încăpere. ― Fii sincer cu tine însuți, Benedict, prima ta logodnă a fost o greșeală. Dacă tu și Eleanor v-ați fi căsătorit, ați fi fost amândoi nefericiți. ― Sunt conștient de asta. De aceea vreau să fiu foarte sigur că știi ce faci dacă accepți să te măriți cu mine. Din capătul celălalt al intervalului dintre bancurile de lucru, Amity se întoarse cu fața spre el. ― Mă ceri în căsătorie? ― Te iubesc, Amity. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să fii soția mea.

― Benedict, șopti ea. Probabil că știi ce simt pentru tine. ― Nu, nu știu. Nu sunt sigur. Cred că știu ce simți, dar în clipa asta este doar o teorie nedemonstrată, fondată numai pe speranță. ― M-am îndrăgostit de tine pe Steaua Nordului, spuse Amity venind mai aproape. Am simțit că și tu nutrești niște sentimente pentru mine, dar îmi era teamă că acele sentimente erau inspirate de faptul că ți-am salvat viața. ― Chiar mi-ai salvat viața. Dar nu din acest motiv m-am îndrăgostit de tine. Privirea ei se lumină. ― De ce te-ai îndrăgostit de mine? ― Nu am absolut nici o idee. ― Ah. Strălucirea din privirea ei păli. ― Aș putea să fac o listă cu ceea ce ir la tine: spiritul tău, bunătatea, loialitatea, curajul și hotărârea. Benedict se opri, apoi reluă: Aș mai putea adăuga că ești o femeie foarte pasională. Faptul că am făcut dragoste cu tine a fost cea mai răscolitoare senzație pe care am cunoscut-o vreodată. ― Adevărat? murmură ea cu obrajii roșii ca para focului. ― Adevărat. Închipuie-ți că toate acestea sunt trăsături irabile. Dar nici una dintre ele nu explică de ce m-am îndrăgostit de tine. Din acest motiv totul este atât de fascinant. Iubirea pentru tine este precum gravitația sau răsăritul zilnic al soarelui. Este un mister pe care știu că voi fi bucuros să-l cercetez pentru tot restul vieții mele. ― Benedict! Se repezi spre el și se aruncă în brațele lui. Acesta este cel mai minunat și mai romantic lucru pe care l-a spus vreodată un bărbat! ― Mă îndoiesc foarte tare de asta. O strânse la piept, savurând fericirea arzătoare. Sunt inginer, nu poet. Dar dacă acele cuvinte te fac fericită, o să fiu bucuros să le repet de câte ori o să mă lași.

Ea îl privi cu ochii strălucind de iubire. ― Pare un plan excelent, domnul meu. Benedict scoase Colierul Trandafirului din buzunar. Rubinele și diamantele ardeau în mâna lui. ― Ar fi o mare onoare pentru mine dacă l-ai accepta ca pe un simbol al iubirii noastre. Rămase din nou în așteptare. Amity privi colierul o clipă nesfârșită. Când își ridică privirea, el îi văzu lacrimile lucind în ochi. Dar colțurile buzelor i se ridicaseră într-un zâmbet larg. ― Da. O să-l păstrez cu sfințenie. Fu tot ce spusese, însă era de ajuns. Benedict îi prinse colierul la gât, după care își puse mâinile pe umerii ei și o întoarse cu fața spre el. ― Odată ți-am dat o scrisoare pe care să o păstrezi în siguranță. ― Iar eu ți-am promis că vei supraviețui ca să o duci la destinație. ― Ne-am ținut amândoi cuvântul unul față de celălalt. ― Da. Își puse brațele în jurul gâtului lui. Așa va fi întotdeauna între noi. Viitorul, luminat de promisiunea unei iubiri pe viață, strălucea mai tare decât nestematele colierului. ― Întotdeauna, spuse el.