Hepatita D 731a6d

Hepatita D Hepatita D sau infecţia hepatică cu virusul delta este determinată de un virus defectiv numit agentul delta. Acesta poate determina infecţia doar la persoane care au hepatita B activă sau sunt purtători de virus hepatic B. Virusul delta este unul de tip “defectiv”, deoarece necesită prezenţa VHB pentru replicare, numit virus “helper”. Deşi se poate transmite în mod independent, acesta nu poate deveni agent infecţios decât în prezenţa unei infectii preexistente cu VHB. Virusul D este un virus ARN, de dimensiuni mici care necesită virusul hepatic B pentru a supravieţui. Infecţia poate afecta toţi purtătorii de VHB fiind mai frecventă la cei care folosesc droguri intravenoase, la personalul sanitar, hemofilici, transfuzaţi. Are o prevalenţă mai mare în sudul Europei, Balcani, Orientul Mijlociu; incidenţa este însă în scădere datorită vaccinării contra VHB. Ce este specific acestui virus hepatic delta este incapacitatea acestuia de a cauza o infecţie singur, probabil datorită faptului că este o mică şi incompletă particulă virală. Pentru a se dezvolta, virusul hepatic D are nevoie de acoperirea şi protectia VHB. Se consideră hepatita cronică cu virus D atunci când acesta persistă mai mult de 6 luni după infectare în sange. În cazul coinfecţiilor (când VHB si D apar în acelaşi timp), majoritatea pacienţilor au capacitatea de a se recupera în totalitate, deoarece coinfecţia cauzează o formă acută a hepatitei care poate fi diagnosticată. Doar între 2-5% dintre adulţii infectaţi dezvoltă hepatită cronică. Situaţia este mai dramatică în cazul suprainfecţiilor (virusul hepatic D apare după ce virusul hepatic B a afectat deja organismul). În acest caz, între 50-70% dintre persoanele infectate dezvoltă hepatita fulminantă, în care VHD se reproduce usor, fiind în prezenţa unui mediu favorabil format dintr-un număr ridicat de VH B. Aproape toate suprainfecţiile cauzează hepatita cronică. Hepatita D – scurtă istorie Virusul hepatic D (de asemenea numit virusul delta) a fost descoperit în 1978 de către gastroenterologul italian Mario Rizzetto şi de către expertul în virologie moleculară John Gerin de la Universitatea Georgetown din SUA. Gastroenterologul a constat că o parte din pacienţii infectaţi cu virusul hepatic B prezentau o altă formă de agent infecţios în ficatul lor. Când ambii

virusuri erau prezente, infecţia acută era mai agresivă. De asemenea, pacienţii cu ambele infecţii dezvoltau mai frecvent hepatita cronică decât cei infectaţi doar cu virusul hepatic B. Semne şi simptome În coinfecţie hepatita B devine mai severă. Primele simptome sunt greaţa, anorexia, atralgiile, oboseala. Poate să apară şi febra moderată iar un ficat mărit de volum poate determina disconfort sau durere în hipocondrul drept. Tardiv, se poate instala icterul, atunci când ficatul nuşi mai poate exercita funcţiile. Urina şi scaunele închise la culoare acompaniază modificările tegumentare în cadrul icterului. Din nefericire, boala este de regulă asimptomatică. În suprainfecţie, simptomatologia este mai severă şi cuprinde:icter, coagulopatie, confuzie, dificultăţi de concentrare, modificări de personalitate, tulburări de somn. Examenul fizic poate evidenţia următoarele simptome: icter scleral, febră, dureri abdominale în hipocondrul drept la palpare, encefalopatie hepatică, petesii, echimoze prin coagulopatie. Epidemiologie Răspândirea VHD cuprinde tot globul pământesc, dar se deosebesc 2 profile epidemiologice şi anume o infecţie regională/locală şi una de tip sporadic/aleatorie. Infecţia endemică cu caracter regional este răspândită în zona bazinului mediteranean Europa sud-estică cu prelevanţă Italia, dar şi Africa de Nord, sau Orientul Mijlociu. Sunt afectate şi unele părţi din America de Nord. Incidenţa bolii este de 8-20%. Infecţia sporadică, cu incidenţă de 2%, este semnalată în Europa nordică, America de nord, Asia, Australia. Rezervorul viral este reprezentat de omul, care prezintă infecţia cu VHB. Mod de transmitere este acelaşi ca în cazul VHB, prin produse de sânge cu menţiunea că sângele este infectat în toate fazele infecţiei, prin sexual neprotejat, de la mamă la făt.Prin intermediul acelor şi seringilor nesterilizate, contaminate cu sânge sau secreţii de la o persoană infectată, prin utilizarea drogurilor injectabile, prin prelungit cu persoanele infectate (rudele, familia, personalul medical),prin calatorii în zonele cu incidenţă mare a bolii Diagnostic Diagnosticul pozitiv se stabileşte prin:  Detectarea antigenelui viral în sânge sau ficat prin metode imunohistochimice  Detectarea anticorpilor specifici virusului prin teste serologice RIA sau ELISA

         

Studii de laborator Studii de laborator in coinfectie: testarea pentru Ag HVD este pozitiv in 20% din cazuri testarea pentru ARN este pozitiva in 90% din cazuri, PCR este testul cel mai sensibil rezultatele pentru Ig M anti-HVD sunt pozitive initial si persista pina la 6-12 saptamani, apoi se pozitiveaza Ig G anti HVD persistenta Ig M peste 12 saptamani arata cronicizarea infectiei Ig A anti-HVD sunt gasiti doar in infectia HVD cronica rezultatele pentru anti-Hbcore Ig M sunt pozitive cu exceptia suprainfectiei, in care este absent functiile hepatice arata aminotransferazele peste 500UI/L. Studii de laborator in suprainfectie: prezenta precoce a Ig M anti-HVD prezenta Ig G anti-HVD la un pacient cu Ig M anti-HVB absenti sau cu titru scazut Ig M persista la pacienti cu ciroza sau hepatita cronica

Studii de laborator in hepatita fulminanta:  infectia cu HVD duce la scaderea sintezei HVB  pacienti sunt de obicei fara Ag Hbe  cu ADN-HVB scazut sau chiar fara Ag HBs Tratament În cazul infecţiei acute cu virusul hepatic D, tratamentul este similar celorlalte forme de infecţii hepatice virale: odihna, dieta echilibrată şi evitarea alcoolului. În cazul tratării hepatitei cronice cu virus D, lucrurile sunt mai complicate. Deşi până acum au fost încercate tratamente cu alfa-interferon, lamivudină, agenţi imunosupresivi, nici unul nu s-a dovedit eficient în tratarea infectiei cronice cu virusul hepatic D. Transplantul hepatic este o opţiune în cazul unui ficat distrus în mare parte sau nefuncţional. Dar chiar dacă procedura are succes, există o mare şansă ca afecţiunea să reapară, caz în care, ciroza poate apărea şi evolua mult mai rapid. În România, tratamentul aprobat pentru hepatita cronică B+D se bazează pe interferonul standard. Doza este stabilită în funcţie de virusul care se replică. În cazul în care virusul hepatic D este cel activ, doza este de 9-10 MU x 3/ saptamană, timp de un an. Prevenire Cea mai bună metodă de a preveni infectarea cu virusul hepatic D este vaccinarea împotriva virusului hepatic B, întrucat VHD nu se poate dezvolta decât în prezenţa VHB.. Din nefericire, pentru persoanele deja infectate cu virusul hepatic B, nu există vaccin care să împiedice suprainfectarea cu virusul hepatic D.

Alte maniere de prevenire:  utilizarea prezervativelor de fiecare dată când avem e sexuale cu parteneri instabili;  istrarea imunoglobulinei antihepatita B (HBIG) nou-născuţilor din mame infectate şi vaccinarea acestora la 12 ore după naştere;  evitarea drogurilor injectate (a acelor sau a seringilor folosite);  evitarea utilizării de către mai multe persoane a unor intrumente care ar putea avea sânge pe ele: aparate de ras, periuţe de dinţi etc.;  evitarea efectuării de tatuaje sau piercinguri în locaţii dubioase, care nu prezinta incredere.