Animale Nevertebrate 611j61

Animale nevertebrate Nevertebratele sunt membre ale regnului Animalia, caracterizate prin lipsa unei coloane vertebrale şi a unui endoschelet osos. Ele au sisteme de organe slab dezvoltate. Unele nevertebrate au un exoschelet, iar altele au corpul moale, fără schelet. Reprezentanţii acestei specii în toate mediile de trai, în special cel acvatic şi subteran. Nevertebratele la rândul lor se împart în 5 grupe: artropode, moluşte, viermi, celenterate, spongieri. În lume sunt cunoscute peste 1.200.000 de specii de nevertebrate. Animalele nevertebrate se clasifică în: 1. Încrengătura Arthropoda (Artropode) o Clasa Arachnida  Acarieni  Araneae o Clasa Centipede o Clasa Crustacee o Clasa Insecte  Ordinul Diptera • Muşte o Bengaliidae o Calliphoridae  Ordinul Hymenoptera • Apidae o Apis mellifera • Furnici  Ordinul Lepidoptera • Fluturi • Molii  Ordinul Insecte xilofage o Clasa Milipede 2. Încrengătura Cnidaria (Celenterate) 3. Încrengătura Moluşte o Clasa Cefalopode o Clasa Gasteropode  Melci 4. Încrengătura Spongieri 5. Încrengătura Annelida (Viermi) o Clasa Acanthocephala o Clasa Annelida (viermi inelaţi)  Râma o Clasa Chaetognatha o Clasa Gnathostomulida o Clasa Nematoda (viermi cilindrici) o Clasa Nematomorpha o Clasa Nemertea o Clasa Onychophora o Clasa Platyhelminthes (viermi laţi) o Clasa Sipuncula

ARAHNIDE Arahnide, este termenul folosit pentru scorpion, paianjen,paianjenul de camp, molie, capusa si alte animale nevertebrate. Arahnidele sunt de obicei carnivore si terestre; fosilele sugereaza ca au fost printre primele animale care au trait pe Pamant, poate de la inceputul perioadei Devoniene, acum 400 de milioane de ani. Exista 60.000 de specii organizate in 11 ordine: molii si capuse, scorpioni fara coada, paianjeni, paianjeni de camp, palpigrade, scorpioni falsi, ricinuleide, micro-scorpionii otravitori, scorpioni, paianjeni de soare si scorpioni otravitori. Caracteristici Corpul arahnidelor este impartit in doua parti:partea anterioara(prosoma) contine organele de simt, gura, dar nu are antene. Prima pereche de apendici(chelicerae) poate forma clesti, cate odata otravitori, iar cea de-a doua pereche (pedipalp) poate forma clesti, organe de simt sau picioare. Celelalte perechi, in general patru, sunt folosite pentru mers. Partea posterioara a corpului, sau abdomenul (opisthosoma) contine deschiderile genitale, si alte structuri, printre care se numara si plamanii-carte. Mancarea este mai intai descompusa de fluide secretate si apoi ingerata. Comportament si importanta Arahnidele vaneaza sau asteapta venirea unor insecte. Au ochi simpli si diferite parti folosite la vanat, cum ar fi coada scorpionului si glandele producatoare de matase ale paianjenului. Moliile si capusele au capacitati locomotorii limitate si de aceea sug lichidele unor animale sau plante. Arahnidele sunt animale solitare, cu exceptia sezonului de imperechere, cand comportamente complexe pot fi observate. Sexele sunt separate, iar femelel pazesc oualele si puii. Arahnidele sunt in general folositoare deoarece se hranesc cu insecte daunatoare, iar putine specii de scorpioni si paianjeni sunt periculosi. Moliile si capusele infecteaza oamenii si animalele si plantele domestice, raspandind astfel diverse boli. Clasificare stiintifica Arahnidele constituie clasa Arachnida, din familia Arthropoda. PAIANJENII Paianjen este un nume comun pentru 34.000 de specii de animale artropode cu opt picioare folosite pentru mers, prelungiri ale capului cu clesti si glande otravitoare si organe reproductive speciale pe cea de-a doua parte a corpului masculului. Ei se folosesc foarte des de matasea pe care o secreta. Ca si alte specii de arahnide, paianjenii sunt terestri, cu toate ca anumite specii s-au adaptat la viata in ape dulci, ele prinzand bule de aer sub apa si carandu-le dupa ei. Paianjenii sunt deosebit de numerosi si se gasesc in toata lumea. Cu toate ca majoritatea au mai putin de 1cm lungime, cel mai mare are un corp de 9 cm, iar piciorele pot fi mult mai lungi. Structura Structura corpului la paianjeni este similara cu cea a celorlalte arahnide, fiind inpartit intr-o parte anterioara, numita cefalotorace sau prosoma, si o parte posterioara, numita abdomen sau opiosthoma. Cele doua parti sunt separate de un „gat” subtire care confera animalului flexibilitatea necesara pentru a utiliza propria matase. Cefalotoracele are de obicei patru perechi de ochi simpli, care tind sa fie mai mari la paianjenii care vaneaza si mai mici la cei care creaza panze cu modele complicate. Fiecare prima pereche de clesti, sau chelicerae, are un colt prevazut cu o deschidere prin care este eliberata otrava provenita de la o glanda din capatul clestelui. Urmatoarele doua parti ale corpului se numesc pedipalp, seamana cu niste picioare, dar sunt in general modificate pentru a deveni un fel de antene. La mascul, pedipalpul are un „organ de

palpare”, folosit in reproducere. Pe cefalotorace se afla si patru perechi de picioare folosite pentru mers. Pe abdomen se afla clesti modificati, folositi pentru a secreta matasea. Deschiderile de pe abdomen duc la plamanii-carte, numiti asa datorita structurii stratificate, sau la un sistem de tuburi(trahee) folosite pentru a cara aerul. La unele specii pot fi intalnite ambele feluri de respiratie. Sistemul digestiv al paianjenilor este adaptat numai pentru mancarea lichida, deorece animalele isi digera in general prada in afara corpului, iar apoi ingurgiteaza lichidul. Creierul este destul de complex. Diferite parti ale lui sunt dezvoltate, in functie de modul in care isi localizeaza prada: prin vedere sau prin atingere. Veninul Paianjenii sunt in general carnivori si se hranesc numai cu hrana vie, pe care o pot strivi cu clestii, sau ii pot injecta un venin. Muscatura unor paianjeni mari poate fi dureroasa, dar majoritatea sunt prea mici pentru a patrunde prin pielea umana, si doar cateva specii sunt periculoase pentru om. Printre acestea se numara „vaduva neagra” si rudele sale apropiate, care insa nu sunt agresive si musca oamenii doar in aparare. Muscatura este dureroasa si este urmata de lesin, dificultati in respiratie. Ea este doar rareori fatala, mai ales la adultii sanatosi. Totusi, trebuie acordate ingrijiri medicale cat mai repede cu putinta. Matasea Matasea paianjenilor este o proteina fibriloasa care este secretata ca un lichid si care formeaza un polimer care prin intindere este mai rezistent ca otelul si foarte elastic. Un singur paianjen poate crea mai multe feluri de matase. Cu toate ca si alte nevertebrate secreta matase, paianjenii folosesc aceasta abilitate in cele mai multe moduri. De exemplu, ei formeaza fire care ii ajuta sa-si gasesca drumul si nu ii lasa sa cada.. Paianjenii mici, dar mai ales cei tineri, formeaza parasute care ii ajuta sa fie carati de vant, uneori pe sute de kilometri. Masculul utilizeaza matasea pentru a transfera sperma femelei, iar aceasta face gogosi de matase. Matasea este folosita pentru a construi cuiburile si pentru a le alinia. Cea mai familiara, si totusi cea mai uimitoare utilizare este in construirea de capcane pentru insecte, numite „panze”. Odata ce prada este prinsa, paianjenul o infasoara din nou in matase. Diferitele panze de paianjen ofera un exemplu remarcabil a evolutiei comportarii instictive. Painjenii nu trebuie sa invete sa faca panze, dar poate adapta tehnica la conditii speciale, cum ar fi lipsa greutatii din navele spatiale. Cele mai simple sunt neregulate si intinse la suprafata pamantului. Cele mai avansate sunt deosebit de elaborate si orientate in asa fel incat sa intercepteze traiectoria insectelor zburatoare. Formarea panzei este un proces complex ce presupune o combinatie de bucati lipicioase cu unele ne-lipicioase. Cateodata mai multi paianjeni formeaza un fel de panza comuna, dar in general paianjenii nu sunt sociabili. Asemenea paianjeni se bazeaza in cea mai mare parte pe pipait. Paianjenii vanatori Pe langa paianjenii ce fac panze, multi paianjeni isi vaneaza prada sau stau si o asteapta. Vanatorii se bazeaza pe vedere daca vaneaza ziua si pe pipait daca vaneaza noaptea. Paianjenii „saritori” organzeaza ambuscade pentru a-si prinde prada, iar unii dintre ei se camufleaza pe flori prin culoare sau prin forma corpului.sau prin ambele. Reproducerea Paianjenii au doua sexe, iar ouale trebuie fertilizate. Deschiderile genitale ale masculului si femelei se afla pe abdomen, dar organele copulatorii ale masculului sunt structuricomplicate aflate pe clesti. El secreta matase in care depoziteaza sperma, apoi o deplaseaza pana la organele palpale. Dupa ce sperma a fost transferata femelei, ea poate fi pastrata in corpul ei pentru o perioada mai lunga de timp.

Ritualul de imperechere este deseori compicat. Masculii utilizeaza matasea pentru a-si recunoaste partenera, sau isi semnaleaza apropierea smulgand bucati din panza femelei. La paianjenii cu vedere dezvoltata, ritualul de imperechere este asociat cu culori stralucitoare. Masculul trebuie sa evite sa fie confundat cu hrana femelei de catre acesta. Masculii sunt cateodata mult mai mici decat femelele. Aceasta se observa cand femela se opreste intr-un loc. Masculii se maturizeaza mai repede si cu cat ajung mai repede la o femela, cu atat exista sanse mai mari sa se reproduca. Ouale paianjenilor sunt protejate in gogosi de matase.Femela le poate pazi sau le poate lua cu ea. La unele specii, puii raman cu mama pentru o perioada mai lunga si sunt carati pe corpul ei. Importanta Ca pradatori ai unor insecte sau animale mici, paianjenii sunt in general folositori oamenilor, cu toate ca unii se hranesc cu insecte polenizatoare ca albinele. Ei sunt o sursa de prada pentru alte animale ca unele viespi care paralizeaza paianjenii si isi depun ouale pe corpul lor. Folosirea matasii pentru imbracaminte nu a avut succes economic, dar este folosita pentru instrumente optice de mare precizie. Cu toate ca paianjenii au ocupat locuri importante in diferite mitologii, astazi ei sunt considerati respingatori, datorita aspectului grotesc si a faptului ca se ascund in locuri intunecate, dar si datorita exagerarii toxicitatii lor. Clasificare stiintifica Paianjenii formeaza ordinul Araneae in clasa Arachnida. Sunt cunoscute 105 familii de paianjeni si 10 familii disparute. In general sunt acceptate doua subordine. Subordinul Mesothelae contine cateva forme primitive. Subordinul Opisthothelae contine infra-ordinul Mygalomorphae, care consta din formele cu „falci drepte”, de obicei mari, ca paianjenul-cartita si tarantula, si infra-ordinul Araneomorphae, ai carui membri au cheliceraele modificate si mai eficiente; contine formele cele mai comune si mai remarcabile: tesatorul orb, paianjenul-lup si paianjenii saritori. Unii paianjeni (cribellate-araneomorphs) au glanda cribellum, care ajuta la producerea matasii. Specii de paianjeni Tarantula, este numele unei specii europene a paianjenului-lup, a carei muscatura nu este periculoasa. In America, numele acesta este dat tarantulei americane. Acestia sunt paianjeni mari, parosi, care se intalnesc in sud-vestul Statelor Unite, America Centrala si de Sud, si in alte regiuni tropicale ale continentului american. Se hranesc cu insecte si mici animale. Muscatura ei este dureroasa, dar niciodata pana acum nu a fost mortala. Clasificare stiintifica. Tarantula apartine ordinului Araneae. Cea europeana apartine familiei Lycosidae. Este clasificata ca Lycosa tarentula. Tarantula americana apartine familiei Theraphosidae. Specia cea mai numeroasa este clasificata ca Eurypelma californica. Vaduva Neagra este un nume comun pentru oricare din cele cateva specii inrudite. Specia predominanta traieste la tropice, dar si in sudul Statelor Unite si chiar in Canada. Produce o panza neregulata pe campuri. Corpul femelei este lung de 1,2cm, negru, cu un semn rosu in forma de ceas pe abdomen. Masculii Au numai 0,6cm si au patru perechi de puncte rosii pe marginile abdomenului. Ei sunt vazuti foarte rar si sunt nepericulosi. Femela poate devora masculul dupa imperechere, de unde si numele dat speciei, dar acesta practica nu este rara printre paianjeni. Muscatura femelei este otravitoare pentru oameni si este urmata de durere si tumefiere locala, stare de voma, dificultati in respiratie si cateodata de moarte. Veninul, o neurotoxina, afecteaza copiii mai sever decat pe adulti. Cu toate acestea, paianjenul nu este agresiv si musca oameni numai ca aparare. Clasificare stiintifica. Vaduva Neagra formeaza genul Latrodectus in familia Theridiidae. Numele acesta este aplicat mai ales speciei Latrodectus mactans.

Retrasul Maro, este numele unui paianjen mic, maroniu, care traieste mai ales in centrul si sudul Statelor Unite. Mai este cunoscut si ca paianjenul-vioara, deoarece are un semn in forma de vioara pe cefalotorace. Are aproximativ 1cm lungime si sase ochi. Face o panza deasa, care poate fi intalnita in zone retrase printre stanci sau in case. Muscatura lui produce moartea tesuturilor, iar reactiile adverse pot provoca moartea. Paianjenul poate trai pana la 10 ani. Alte specii inrudite se intalnesc in Marea Mediterana, Africa si America. Clasificare stiintifica. Paianjenul acesta apartine familiei Loxocelidae din ordinul Araneae. Este clasificat ca Loxosceles reclusa. Paianjenul-cartita este numele dat unor paianjeni tropicali, mari, parosi dar nepericulosi, care traiesc sub pamant. Ei sapa cuiburi lungi prin pamant pe care le tapeteaza cu matase, iar la intrare fac o usa oblica, articulata, care se potriveste perfect. Aceasta este facuta deseori din straturi alternatve de pamant si matase. Usa este acoperita cu pamant sau iarba, deghizand intrarea. O specie din Statele Unite sapa gauri de 30 cm lungime si 2,5 cm diametru. Cuiburile sunt in general grupate. Puii traiesc aici cateva saptamani, apoi pleaca si isi fac propriile cuiburi. Ei traiesc mancand furnici si alte insecte. Clasificare stiintifica. Paianjenii-cartita formeaza familia Ctenizidae din ordinul Araneae. Specia cea mai comuna este clasificata ca Bothriocyrtum californicum. PSEUDO-PAIANJENI Paianjenul de camp este numele dat unei specii de arahnide. Paianjenul de camp seamana cu un paianjen adevarat, dar are abdomenul segmentat si picioare foarte lungi. Se hranesc cu insecte mici. Clasificare stiintifica. Painajenul de camp apartine ordinului Opiliones. Paianjenul de mare este un animal marin asemanator unui paianjen, ce traieste de obicei langa mal, mergand pe fundul oceanului sau tarandu-se printre plante si colonii de animale marine. Unii se fixeaza de cochilia scoicilor. Cele 600 de specii au de la 2mm (in zonele tropicale) la 50cm la unele forme ce traiesc in ape adanci. De obicei are doua perechi de ochi simpli, un proboscis tubular foarte lung si trei perechi de apendici. Cu proboscis-ul suge sucurile unor meduze. Prima pereche de apendici tine hrana si curata gura care este o mica deschidere la capatul proboscis-ului. Cea de-a doua pereche este folosita ca picioare. Cea de-a treia pereche este specializata la mascul in tinerea oualelor. Trunchiul alungit are patru segmente, fiecare cu o pereche de picioare lungi. Segmentul abdominal, cateodata unit cu capul este doar un canal alimentar. Organele sexuale sunt pe picioare.

Încrengătura CNIDARIA (CELENTERATE) Cnidarii sunt animale exclusiv acvatice, fixate sau libere, al căror corp saculiform are o simetrie radiară. În interiorul corpului prezintă o singură cavitate gastrică, sacciformă, care la formele mai evoluate se complică într-un sistem gastro-vascular. Atât cavitatea gastrică cât şi sistemul gastro-vascular comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu, care îndeplineşte funcţia de orificiu bucal şi anal. Peretele corpului este format din două straturi de celule: unul extern, ectodermul şi altul intern, endodermul, între ele găsindu-se o masă gelatinoasă, mai mult sau mai puţin groasă, fără structură celulară (anhistă) numită mezoglee. Celulele ectodermului sunt morfologic diferenţiate, în corelaţie cu funcţiile pe care le îndeplinesc, în celule senzitive, mioepiteliale, nervoase, cnidoblaste. Cele mai caracteristice sunt cnidoblastele (celule urzicătoare), specializate în vederea atacului şi apărării. Digestia este intracelulară, ca la protozoare şi spongieri, dar apare şi digestia extracelulară, în cavitatea gastrică. Cnidarii nu au aparat respirator, circulator şi excretor. Formele fixate se numesc polipi iar cele libere, în majoritate cu aspect de umbrelă, sunt numite meduze. Se cunosc peste 9000 de specii de cnidari. După tipul de polip şi de meduză, încrengătura Cnidaria se împarte în trei clase: • Clasa Hydrozoa (hidre) • Clasa Scyphozoa (meduze) • Clasa Anthozoa (anemone de mare, corali) Celenteratele se reproduc pe cale asexuată, prin înmugurire sau diviziune, dispunând de un potenţial regenerativ deosebit, precum şi pe cale sexuată, prin indivizi gonocorici sau hermafrodiţi; din oul fecundat rezultă o larvă planula, didermică, cavitară şi ciliată la exterior. Majoritatea populează apele marine şi foarte puţine trăiesc în apele dulci. Structura şi ciclul biologic al unei colonii de Obelia sp. (Cl. Hydroidea) A - fragment din o colonie polipoidă: a-stolon, b-cavitate gastrală comună coloniei, c-ectoderm, d-gastroderm, e-un polip vegetativ (trofozoid) în secţiune, f-orificiul bucal, g-tentacule, hperisac (hidroteca), i-mugure meduzoid, j-gonoteca; B hidromeduză liberă: a-manubriu, b-gonadă, c-canal radar; C - ou fecundat; D - larvă planulă înainte de fixare; E - colonie incipientă cu un polip în curs de înmugurire

Polipii sunt de trei tipuri: hidropolipi, scifopolipi şi antopolipi, iar meduzele prezintă două tipuri: craspedotă (cu văl) şi acrapedă (fără văl). Hidropolipul are formă de sac cu peretele cavităţii gastrice circular, lipsit de cute radiare. Orificiul buco-anal este şi el circular, situat pe un con numit hipostom, înconjurat de un număr mai mic sau mai mare de tentacule simple, tubulare. Scifopolipul are aspect de cupă (scyphos = cupă). Peretele cavităţii gastrice prezintă 4 cute radiare ale endodermului, numite septe, care împart cavitatea gastrică în patru loje. Orificiul buco-anal, de formă pătrată, este plasat în vârful unei prelungiri tubulare, numită proboscis. El este înconjurat de un număr de tentacule pline. Antopolipul seamănă cu o floare (anthos = floare), având cele două extremităţi lăţite ca un disc. Cu discul bazal, polipul se fixează de , iar cel distal (oral) este înconjurat de opt tentacule tubulare, penatiforme, sau de şase ori multiplu de şase tentacule simple şi tubulare. În centrul discului oral se deschide orificiul buco-anal situat la capătul unui tub care se răsfrânge în

interiorul cavităţii gastrice, formând un faringe, căptuşit de ectoderm. Cavitatea gastrică este împărţită în opt loje, prin opt septe sau în şase loje ori multiplu de şase loje prin septe provenite din cutarea endodermului. Lojelor le corespund la exterior tot atâtea tentacule. Meduza craspedotă (craspedon = văl) este o formă liberă, cu corpul moale, gelatinos, cu aspect de umbrelă, având faţa inferioară (subumbrelară) concavă iar cea superioară (exumbrelară) foarte convexă. Din mijlocul feţei subumbrelare se prelungeşte un tub (manubriu) la capătul căruia se deschide orificiul buco-anal iar pe marginea umbrelei se găsesc patru sau multiplu de patru tentacule. Tot pe faţa subumbrelară, de pe marginea umbrelei, se observă o răsfrângere a ectodermului, de forma unei membrane (velum sau craspedon) care se prelungeşte ca o perdea circulară spre manubriu, închizând un spaţiu, cu rol în deplasare. Prin transparenţa corpului se vede cavitatea gastrică sub forma unui sistem gastro-vascular. Meduza acraspedă (fără văl) se aseamănă ca înfăţişare generală cu meduza craspedotă dar prezintă unele deosebiri, ca: umbrela de formă discoidală sau cubică şi zgârcioasă, manubriul cu patru muchii, iar orificiul buco-anal este pătrat. Nuare velum (acraspedă) iar pe marginea umbrelei prezintă numeroşi lobi şi tentacule, care variază ca număr de la gen la gen. Majoritatea speciilor de celenterate sunt sensibile faţă de calitatea mediului ambiant, ceea ce explica fluctuaţiile diversităţii specifice în biotopurile expuse unor influenţe alohtone. Din Marea Neagră au fost semnalate până în prezent 35 de specii, dintre care 32 şi la litoralul românesc.

Clasa Anthozoa (anemone de mare, corali) Polipii mari (2-6 cm), cu simetrie structurală hexaradiară, pedunculul masiv, discul de fixare bine sau deloc diferenţiat, discul bucal cu tentacule peribucale şi tentacule marginale, dispuse în mai multe rânduri; cavitatea gastrală divizată prin septe complete, tubul faringian prezent; generaţia meduzoidă suprimată, polipii sunt sexuaţi. Cerianthus solitarius (subclasa Ceriantipatharia, ordinul Ceriantharia, Familia Cerianthidae). Pedunculul pivotant nu formează disc de fixare, este relativ lung şi subţire (L=3-6 cm, 0=6-8 mm), susţinând un disc bucal mai evazat, acoperit cu 16-32 tentacule peribucale şi 60-64 tentacule marginale, dispuse pe două rânduri. Specie localizată ca răspândire în infralitoralul inferior şi în circalitoral (la 10-100 m); se ancorează în sediment cu pedunculul protejat de un tub pergamentos secretat de ectoderm, cuprinzând şi incluziuni de particule din sediment, aglutinate. Actinia equina (Subclasa Hexacorallia, Ordinul Actiniaria, Subordinul Nyantheae, Infraordinul Thenaria, Familia Actiniidae) are pedunculul masiv (cu 0=3-5 cm la bază), uşor mai îngust sub discul bucal, care se lăţeşte astfel încât va avea un diametru egal cu cel al discului de fixare; discul bucal nu prezintă tentacule peribucale, tentaculele marginale în număr de peste 200, dispuse pe 6 rânduri concentrice în zona periferică a discului; specie vivipară, în timpul verii adesea cu zeci de actinii mici în cavitatea gastrală; culoarea foarte variabilă, mai des brunie-ruginie cu tentaculele verzui sau gălbui. Cel mai mare şi cel mai comun antozoar din Marea Neagră, peste tot in infralitoralul stâncos, pe suprafeţe neexpuse direct luminii soarelui; rezistă bine perioadelor de înfloriri cu hipoxie.

Coralii Nume comun pentru membrii unei clase mare de nevertebrate marine caracterizate prin un schelet alcătuit dintr-un strat protector din carbonat de calciu. Acest schelet se mai numeşte şi coral. Coralii sunt clasificaţi în doua subclase, bazate pe diferenţele din simetria axială. O subclasa conţine animale coloniale, cu opt tentacule, fiecare având un schelet intern. Printre ele se găsesc şi coralii bici, meduze şi coralii roşii obişnuiesc să îl facă să sclipească. Membrii celeilalte subclase de obicei au şase tentacule, sau multiplu de şase, dar şi culorile diferă. Ele includ coralii de stâncă sau coralii adevăraţi. Coralii adevăraţi secretă carbonat de calciu de la bază formând cupe scheletice de care polipii sunt ancoraţi şi în care se retrag pentru protecţie. În discul oral la vârf este o deschizătura, mărginită de tentacule, în forma de pană, cu cili, care este şi gură şi anus. Nematocistele de pe tentacule pot de asemenea să paralizeze prada. Câteva grupe de corali trăiesc ca polipi solitari, dar majoritatea trăiesc în colonii. Polipii coloniali au diametrul între 1 şi 3 mm. Ei sunt conectaţi lateral prin tuburi care sunt nişte prelungiri ale cavităţilor gastro-vasculare ale polipilor. Colonia creşte prin înmulţire asexuată. Polipii vii cresc pe rămăşiţele predecesorilor lor. Coralii coloniali pot creşte în abisul apelor, dar recifele se găsesc doar în ape calde, limpezi şi nepoluate. Ei trăiesc doar până unde pătrunde lumina în apă, deoarece algele, numite zooxanthellae, care trăiesc în ţesuturile lor au nevoie de lumină pentru fotosinteză, iar coralii nu pot exista fără aceste alge. Carbonul este trecut de la alge la coral, crescând energia, iar hrana capturată de coral poate suplini fosforul şi hidrogenul pentru ambele organisme. Dependenţa coralilor de alge variază de la specie la specie. Coralii scheletici sunt contribuitorii primari la un recif, dar şi alte organisme participă la formarea lui, ca algele calcaroase, moluşte sau spongieri.

Clasa Hydrozoa (hidre) Cuprind polipi şi meduze mici (0,5-20 mm), cu simetrie tetraradiară. Polipii au cavitatea gastrală nedivizată, orificiul bucal fără un tub faringian subiacent. Generaţia meduzoidă liberă, captivă sau suprimată. Meduza, când există, prezintă un velum subumbrelar circular şi cavitatea gastrală divizată în canale; orificiul bucal la capătul distal al manubriului, cu tentaculele peribucale vestigiale; marginea umbrelei cu tentacule. Pelmatohydra oligactis (Ordinul Hydroida, Subordinul Hydridae, Familia Hydridae) Polipul zvelt, alungit, cu 6-12 tentacule peribucale lungi; baza pedunculului cu un disc adeziv care se ataşează de substratul ferm; adesea cu muguri polipoizi laterali, toamna cu organe sexuale sub formă de umflături pe peduncul. În lacurile litorale, pe substrat macrofitic, ă condiţiile salmastre până la o concentraţie de sare de 2-3 g la mie.

Clasa Scyphozoa (meduze) Polipii mici (1-3 cm), ataşaţi de substrat prin intermediul unui disc de fixare, care se continuă cu un peduncul subţire, susţinând cupa propriu-zisă a polipului, mult mai largă şi cu tentaculele marginale lungi. Cavitatea gastrică a polipului cu septe incomplete, dispuse vertical. Polipul este capabil de strobilaţie prin replicarea repetată, transversală, a discului bucal. Meduzele mature mari (10-35 cm), libere sunt fără velum şi au tentaculele peribucale foarte lungi. Marginea clopotului divizată în lobi, este de regulă cu tentacule şi ropalii. Aurelia aurita (meduza de apa rece) (Ordinul Semaeostomeae, Familia Ulmaridae) Clopotul meduzei este turtit, discoidal (diametrul de 10-25 cm), marginea divizată în 8 lobi, separaţi între ei prin câte o ropalie (cu câte 1 ocel şi statocist); manubriul este relativ scurt, cu 4 tentacule peribucale lungi şi franjurate; are sute de tentacule marginale filamentoase şi scurte; există 8 canale radiare reunite distal într-un canal circular periferic; central are 4 gonade inelare cu aspect lăptos, iar restul corpului este translucid. Formă de masă în tot timpul anului, dar mai ales în sezonul rece, atât în planctonul costier, cât şi în cel de larg. Populaţiile acestei specii sunt stimulate de condiţiile eutrofe.

FLUTURII Un fluture este o insectă din ordinul Lepidoptera. Ca şi toate Lepidopterele, fluturii sunt de remarcat pentru ciclul lor de viaţă neobişnuit, cu un stadiu larvar de omidă, un stadiu inactiv de pupă şi o metamorfoză spectaculoasă într-o formă familiară de adult cu aripi colorate. Deoarece cele mai multe specii zboară ziua, atrag de regulă atenţia. Diversele modele formate pe aripile colorate şi zborul lor extravagant şi graţios au făcut ca observarea fluturilor să devină un hobby popular. Fluturii se clasifică în fluturi adevăraţi (superfamilia Papilionoidea), fluturi skipper (superfamilia Hesperioidea), şi fluturi-molii (superfamilia Hedyloidea). Origine şi distribuţie Fluturii aparţin arborelui evoluţionist al moliilor. Originea lor a fost stabilită în perioada cretacică, care s-a încheiat în urmă cu 65 de milioane de ani. Din păcate, există o arhivă foarte limitată de fosile. Cea mai veche fosilă este a unui posibil fluture skipper, nedenumit, din perioada paleocenului superior (cu circa 57 de milioane de ani în urmă), din Fur, Danemarca. Unul dintre cele mai frumos conservate exemplare este un Riodininae (Voltinia dramba) din urmă cu 25 de milioane de ani, găsit într-un chihlimbar din Republica Dominicană. Fluturii sunt distribuiţi în prezent în toată lumea, cu excepţia regiunilor foarte calde şi aride. A fost estimat un număr de 17.500 de specii de fluturi (Papilionoidea) dintr-un număr de 180.000 de specii de Lepidoptera. Clasificare În prezent, majoritatea experţilor includ superfamiliile Hedyloidea (moliile-fluture americane), Hesperioidea (the skippers) şi Papilionoidea (aşa-numiţii fluturi adevăraţi). Acest concept de fluturi care include Hedyloidea este unul dezvoltat recent. Familii de fluturi Cele cinci familii de fluturi adevăraţi, recunoscuţi de obicei în superfamilia Papilionoidea sunt: • Familia Papilionidae • Familia Pieridae • Familia Lycaenidae • Familia Riodinidae • Familia Nymphalidae Papilionidae este o familie de fluturi coloraţi care cuprinde cel puţin 500 de specii şi, deşi majoritatea pot fi găsiţi în regiuni tropicale, membri ai acestei familii există pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii. Familia include cei mai mari fluturi din lume, fluturii din Australia (genul Ornithoptera).

VIERMII Viermii sunt animale nevertebrate, lipsite de picioare, care au corpul moale, lunguieţ, cu piele lucioasă, ale caror medii de trai sunt cel subteran şi cel acvatic. De asemenea, mulţi viermi sunt paraziţi, ale căror gazde sunt plantele şi animalele. Principalele clase de viermi sunt: * Acanthocephala * Annelida (viermi inelaţi) * Chaetognatha * Gnathostomulida

* Nematoda (viermi cilindrici) * Nematomorpha (horsehair worms) * Nemertea * Onychophora * Platyhelminthes (viermi laţi) * Sipuncula (peanut worms)