Acceptarea Neconditionata p4kl

Prefață

Prolog

1. Transa nevredniciei

2. Trezirea din transă: Calea acceptării necondiţionate

3. Pauza sacră: Odihnindu-ne sub arborele Bodhi

4. Prietenia necondiţionată: Spiritul acceptării necondiţionate

5. Întoarcerea către propriul corp: Tărâmul acceptării necondiționate

6. Acceptarea necondiţionată a dorinţei: Trezirea faţă de sursa dorinţei

7. Deschideţi-vă inima în faţa fricii

8. Trezirea compasiunii față de noi înșine: Devenind stăpânul universului și cel stăpânit

9. Lărgirea cercurilor de compasiune: Calea bodhisattva

10. Recunoscându-ne bunătatea primordială: Calea către o inimă iertătoare și iubitoare

11. Trezindu-ne împreună: Practica acceptării necondiţionate în relaţiile cu cei din jur

12. Conștientizând adevărata noastră natură

Mulțumiri

Tara Brach este doctor, psiholog clinician, profesor și organizator de ateliere de lucru, precum și fondator și profesor îndrumător al Insight Meditation Community din Washington. Practică meditaţia din 1975 și organizează taberele din centrele de meditaţie budistă din America de Nord. Este și cofondator al asociaţiei Buddhist Peace Fellowship din Washington. Tara locuiește în Maryland împreună cu fiul său Narayan cu pudelul lor și cele două pisici ale lor.

Radical Acceptance Embracing Your Life with the Heart of a Buddha Tara Brach, PH.D. Copyright © 2003 Tara Brach

Introspectiv este o divizie a Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel. 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372 email: [email protected]

Ne puteţi vizita pe www.litera.ro

Acceptarea necondiţionată Cum să-ți îmbrățișezi viaţa cu inima unui Buddha Tara Brach

Copyright © 2016 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii Coordonator editorial: Doru Someșan Redactor: Camelia Bădașcu

Corectori: Cătălina Călinescu, Georgiana Enache Copertă: Claudia Pascu Tehnoredactare și prepress: Anca Suciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României brach, tara Acceptarea necondiţionată. Cum să-ți îmbrățișezi viaţa cu inima unui Buddha/ Tara Brach; trad.: Maria Dobrinoiu. – București: Litera, 2016

Isbn 978-606-33-1035-5

Isbn EPUB 978-606-33-4467-1

I. Dobrinoiu, Maria (trad.)

159.9

Părinţilor mei, care mi-au făcut viaţa mai frumoasă cu generozitatea și iubirea lor.

Dincolo de bine și de rău, există un tărâm. Ne vom întâlni acolo. Când sufletul se va odihni pe iarbă, Vor exista destule despre care să vorbim. Ideile, limba, chiar și expresia unul altuia Nu vor mai avea nici un sens.

— Rumi* Jalal ad-Din Muhammad Rumi (1207‒1273) a fost unul dintre cei mai cunoscuți mistici persani și islamici. În întreaga sa creație, el a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. Nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuși. (n.red.)

Prefață

Ţineţi în mâini o frumoasă invitaţie care să vă reamintească faptul că este posibil să vă trăiţi viaţa cu inima înţeleaptă și blândă a unui Buddha. În cartea de faţă, Tara Brach ne oferă atât cuvintele vindecătoare, cât și înţelegerea menite să ne schimbe viaţa – rodul anilor ei de muncă ca reputat profesor de meditaţie și psihoterapeut. Ea însăși s-a implicat în efortul zilnic de recâștigare a demnităţii prin compasiune sinceră și iertare, învăţăturile ei au rezultate imediate și tangibile; ele desfiinţează barierele care ne împiedică să trăim din plin. Într-o societate modernă, stresantă și competitivă, care promovează nevrednicia, autocritica și pierderea conștiinţei sacrului de către atât de mulţi oamnei, principiile acceptării necondiţionate despre care se vorbește în cartea de faţă sunt esenţiale pentru redobândirea unei vieţi libere și pline de bucurie. Prin poveștile bogate în detalii și mărturiile elevilor și clienţilor săi, prin propria călătorie și prin practicile clare și sistematice pe care Tara Brach ni le oferă, această lucrare ne prezintă moduri înţelepte de a avea grijă de noi, de a ne transforma durerile și de a ne recâștiga perfecţiunea. Însă cel mai important lucru este că lucrarea de faţă trezește latura budistă din interiorul nostru, fericirea și libertatea fundamentală care reprezintă dreptul dobândit prin naștere al fiecăruia dintre noi. Citiţi aceste pagini cu răbdare. Analizaţi cu inima cuvintele. Lăsaţi-le să vă ghideze și să vă binecuvânteze calea. Jack Kornfield Spirit Rock Center Februarie 2003

Prolog

„Ceva este în neregulă cu mine“

Când eram la facultate, am plecat la munte, într-o drumeţie de un weekend, împreună cu o prietenă mai mare și mai înţeleaptă, care avea douăzeci și doi de ani. După ce ne-am instalat cortul, ne-am așezat lângă un râu uitându-ne la vârtejurile de apă care se formau în jurul pietrelor. Am început să vorbim despre vieţile noastre. La un moment dat, ea a descris modul în care învăţa să devină „prietena ei cea mai bună“. Un val uriaș de tristeţe m-a cuprins și am început să plâng în hohote. Să fiu propriul meu cel mai bun prieten era lucrul cel mai greu de realizat. Tot timpul mă simţeam hărţuită de un critic interior care era nemilos, neobosit, chiţibușar, dictatorial, de multe ori invizibil, dar întotdeauna pus pe treabă. Știam că n-aș trata niciodată un prieten cum mă tratam pe mine, fără milă sau bunătate. Eram convinsă că „ceva este cu siguranţă în neregulă cu mine“ și mă luptam să controlez și să repar ceea ce părea să fie un sine greșit. Am ajuns să lucrez în mediul academic, am fost o activistă politică ferventă și am dus o viaţă socială plină. Am evitat durerea (și astfel am provocat și mai multă) cu o dependenţă de mâncare și o preocupare permanentă de a mă realiza. Căutarea plăcerii a fost, uneori, un lucru sănătos – în mijlocul naturii, cu prietenii, dar a inclus, de asemenea, un soi de emoţie impulsivă, prin intermediul drogurilor recreative, al sexului și al altor aventuri menite să mă relaxeze. În ochii lumii eram funcţională. În interiorul meu eram neliniștită și de multe ori deprimată. Nu mă simţeam împlinită pe nici un plan al vieţii mele. Faptul că nu mă simţeam în regulă mergea mână în mână cu singurătatea profundă. În adolescenţa timpurie îmi imaginam uneori că trăiesc într-un glob transparent care mă separa de oameni și de viaţa din jurul meu. Când mă simţeam bine cu mine însămi și în largul meu cu ceilalţi, balonul se subţia până devenea ca un firicel invizibil de gaz. Când mă simţeam rău cu mine însămi, pereţii se îngroșau atât de tare încât părea că și ceilalţi sunt în măsură să-i vadă.

Captivă acolo, mă simţeam pustiită și dureros de singură. Fantezia s-a estompat oarecum pe măsură ce am înaintat în vârstă, dar am trăit cu frica de a nu dezamăgi pe cineva sau de a nu fi respinsă. Cu prietena mea lucrurile stăteau diferit, aveam suficientă încredere în ea cât să fiu deschisă. În următoarele două zile de drumeţii pe crestele muntoase înalte, uneori vorbind cu ea, alteori stând în tăcere, am început să-mi dau seama că dincolo de toate schimbările dispoziţiei mele, dincolo de depresie, singurătate și de acea dependenţă, pândea sentimentul de nemulţumire personală profundă. Începeam să am prima privire limpede asupra unei suferinţe pe care aș fi putut să o retrăiesc mereu pe parcursul vieţii mele. Mă simţeam expusă și nepregătită, dar intuitiv am știut că, dacă voi înfrunta durerea, voi păși pe o cale a vindecării. În acea duminică seară, pe măsură ce ne îndepărtam de munţi, inima îmi era mai ușoară, dar încă îndurerată. Tânjeam să fiu mai bună cu mine. Doream să mă împrietenesc cu trăirile mele interioare și să mă simt mai apropiată și mai în largul meu cu oamenii din viaţa mea. Câţiva ani mai târziu, când aceste dorinţe m-au atras pe calea budistă, am descoperit învăţăturile și practicile care mi-au permis să-mi înfrunt sentimentele de nevrednicie și de nesiguranţă. Ele mi-au oferit un mod de a-mi analiza clar trăirile și mi-au arătat cum să-mi privesc viaţa cu compasiune. De asemenea, învăţăturile lui Buddha m-au ajutat să scap de ideea dureroasă și greșită că eram singură în suferinţa mea, că exista o problemă personală și că, într-un fel, asta se întâmpla din vina mea. În ultimii douăzeci de ani, în calitate de psiholog și profesor budist, am lucrat cu mii de clienţi și elevi care mi-au dezvăluit cât sunt de dureros de împovăraţi de sentimentul de a nu fi suficient de buni. Indiferent dacă discuţia noastră are loc în timpul unei tabere de meditaţie care durează zece zile sau în timpul unei sesiuni de terapie săptămânală, suferinţa – teama de a greși sau de a fi nevrednic – este, în esenţă, aceeași. Pentru mulţi dintre noi, sentimentele de nemulţumire pândesc chiar după colţ. Nu-ţi trebuie mult – doar să auzi de realizările altcuiva, să fii criticat, să te contrazici cu cineva, să faci o greșeală la locul de muncă – ca să simţi că nu ești în regulă. Așa cum spunea un prieten de-al meu, „senzaţia că ceva este în neregulă cu mine

este precum un gaz invizibil și toxic pe care îl respir mereu“. Când ne trăim viaţa prin perspective acestei nemulţumiri personale, suntem captivi în ceea ce eu numesc transa de nevrednicie. Prinși în această transă, nu putem percepe ceea ce suntem cu adevărat. O elevă dintr-o tabără de meditaţie unde predam mi-a povestit despre o experienţă care i-a amintit tragedia de a trăi în transă. Marilyn petrecuse multe ore lângă patul de moarte al mamei ei citindu-i, meditând lângă ea noaptea târziu, ţinând-o de mână și spunându-i în mod repetat că o iubea. În cea mai mare parte a timpului, mama ei era inconștientă și respira neregulat. Într-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, a deschis brusc ochii și s-a uitat cu atenţie la fiica ei. „Știi“, a șoptit ea, „toată viaţa am crezut că a fost ceva în neregulă cu mine.“ Clătinând ușor din cap, ca și cum ar fi spus: „Ce pierdere“, a închis ochii și a intrat din nou în comă. Câteva ore mai târziu, a murit. Nu trebuie să așteptăm până când suntem pe patul de moarte ca să ne dăm seama ce pierdere este pentru vieţile noastre preţioase să avem convingerea că ceva este în neregulă cu noi. Cu toate acestea, din cauză că suntem atât de obișnuiţi să ne simţim nemulţumiţi, trezirea din transă implică nu numai o rezolvare interioară, dar și o instruire activă a inimii și a minţii. Cu ajutorul practicilor de conștientizare budiste ne eliberăm de suferinţa transei și învăţăm să recunoaștem ceea ce este adevărat în prezent și acceptăm tot ceea ce vedem cu inima deschisă. Această cultivare a înţelegerii și a compasiunii este ceea ce eu numesc acceptare necondiţionată. Acceptarea necondiţionată ne schimbă obiceiul de a trăi în conflict cu experienţe necunoscute, înfricoșătoare sau intense. Este antidotul necesar pentru anii în care ne-am neglijat pe noi înșine, anii în care ne-am criticat și tratat cu asprime, ani de respingere a trăirii de moment. Acceptarea necondiţionată este dorinţa de a ne trăi viaţa așa cum este ea. Un moment de acceptare necondiţionată este un moment de libertate adevărată. Sri Nisargadatta, unul dintre marii înţelepţi ai secolului XX, ne încurajează să pășim cu inima deschisă pe această cale a libertăţii: „… tot ceea ce vă cer este să faceţi iubirea faţă de voi înșivă perfectă“*. Pentru Marilyn, ultimele cuvinte ale mamei sale muribunde au făcut-o să se gândească la această posibilitate. Așa cum a spus ea, „a fost darul său de despărţire. Mi-am dat seama că nu trebuia sămi pierd viaţa la fel ca ea. Din dragoste pentru mama mea, pentru viaţă, am hotărât să fiu mai îngăduitoare cu mine însămi, să mă accept.“ Fiecare putem

alege să facem la fel. Când punem în practică acceptarea necondiţionată, vom începe cu temerile și rănile din viaţa noastră și vom descoperi că inima noastră plină de compasiune se mărește la nesfârșit. Trăind în compasiune, devenim liberi să iubim această lume vie. Aceasta este binecuvântarea acceptării necondiţionate: pe măsură ce ne eliberăm de ideea dureroasă că „ceva este în neregulă cu mine“, căpătăm încredere și exprimăm plinătatea a ceea ce suntem. Rugăciunea mea este ca învăţăturile oferite în această carte să ne ajute să ne trezim împreună. Fie ca fiecare dintre noi să descopere conștiinţa și dragostea pură care există în natura noastră cea mai profundă. Fie ca această conștiinţă iubitoare să îmbrăţișeze toate fiinţele de pretutindeni.

1. Transa nevredniciei

You will be walking some night.... It will be clear to you suddenly that you were about to escape, and that you are guilty: you misread the complex instructions, you are not a member, you lost your card or never had one...**

Ani de zile am avut un vis în care eram prinsă într-o luptă zadarnică de a ajunge undeva. Uneori urcam un deal; alteori escaladam stânci masive sau înotam împotriva unui curent. Deseori visam că o persoană dragă este în pericol sau că ceva rău este pe cale să se întâmple. Atunci mintea mea o ia la goană, dar corpul îl simt greu și epuizat; mă mișc foarte încet. Știu că ar trebui să pot să mă ocup de problemă, dar, oricât de mult mă străduiesc, nu-mi dau seama încotro trebuie să mă îndrept. Singură și temându-mă de eșec, sunt prinsă în dilema mea. Mi se pare că nu există nimic altceva pe lume în afară de asta. Acest vis surprinde esenţa transei de nevrednicie. În visele noastre, de multe ori parcă suntem protagoniști într-o dramă cu un scenariu scris dinainte, predestinaţi să reacţionăm la diverse situaţii într-un anumit mod. Pare că nu suntem conștienţi că ar putea exista alegeri și opţiuni. Când ne aflăm în transă și suntem prinși în poveștile și temerile noastre cu privire la modul în care am putea să dăm greș, suntem cam în aceeași stare. Trăim într-un vis de veghe care definește și delimitează experienţa noastră de viaţă. Restul lumii este doar un decor în care ne zbatem să ajungem undeva, să fim o persoană mai bună, să realizăm ceva, să evităm să facem greșeli. Ca într-un vis, luăm poveștile noastre de bune – o

realitate fascinantă – și ne captează cea mai mare parte a atenţiei. În timp ce luăm prânzul sau ne întoarcem spre casă de la serviciu cu mașina, în timp ce vorbim cu partenerii noștri sau le citim copiilor înainte de culcare, continuăm să ne facem griji și planuri. Inerentă în această transă este credinţa că, indiferent cât de mult ne străduim, mereu avem senzaţia că, într-un fel sau altul, nimic nu este suficient. Senzaţia de nevrednicie merge mână în mână cu sentimentul de a ne separa de ceilalţi, de viaţă. Dacă suntem nemulţumiţi, cum se poate să simţim că locul nostru este lângă cineva sau ceva? Este un cerc vicios: cu cât ne simţim mai neîmpliniţi, cu atât suntem mai izolaţi și mai vulnerabili. Dincolo de frica noastră de a avea defecte este o teamă primară că ceva este în neregulă cu viaţa, că ceva rău urmează să se întâmple. Reacţia noastră la această teamă este să simţim vina, chiar ura, faţă de orice am considera sursa problemei: noi, alţii, viaţa însăși. Dar, chiar și atunci când ne-am îndreptat aversiunea către exterior, în adâncul sufletului nostru încă ne simţim vulnerabili. Sentimentele noastre de nevrednicie și de înstrăinare faţă de alţii dau naștere la diverse forme de suferinţă. Pentru unii, manifestarea cea mai evidentă este dependenţa. Acesta poate fi faţă de alcool, faţă de alimente sau de medicamente. Alţii sunt dependenţi de o relaţie, de o anumită persoană sau de mai multe persoane, pentru a se simţi împliniţi și pentru a considera că viaţa merită trăită. Unii încearcă să se simtă importanţi prin ore în șir de muncă istovitoare, o dependenţă pe care cultura noastră de multe ori o aplaudă. Alţii își creează dușmani externi și sunt întotdeauna în război cu lumea. Credinţa că suntem nemulţumiţi și nevrednici nu ne permite să credem că suntem iubiţi cu adevărat. Mulţi dintre noi trăim cu un sentiment de tristeţe sau cu deznădejdea de a nu ne simţi vreodată aproape de cineva. Ne temem că, dacă alţii își dau seama că suntem plictisitori sau ridicoli, egoiști sau nesiguri, ne vor respinge. Dacă nu suntem destul de atrăgători, am putea să nu fim niciodată iubiţi într-un mod intim, romantic. Tânjim după sentimentul de apartenenţă, de a ne simţi împăcaţi cu noi înșine și cu ceilalţi, de a ne simţi în largul nostru și pe deplin acceptaţi. Dar transa de nevrednicie ţine la distanţă frumuseţea dependenţei faţă de cineva. Transa de nevrednicie ia amploare când în viaţa noastră există durere. Putem să presupunem că suferinţa fizică sau depresia emoţională este din vina noastră – rezultatul genelor noastre defecte sau a lipsei de disciplină și de voinţă. Putem

simţi că pierderea unui loc de muncă sau un divorţ dureros sunt o reflectare a defectelor noastre personale. Dacă ne-am fi străduit mai mult, dacă am fi fost diferiţi, lucrurile s-ar fi petrecut așa cum trebuie. În timp ce am putea da vina pe altcineva, noi încă ne învinuim tacit pe noi înșine pentru că ne-am trezit în situaţia respectivă. Chiar dacă noi înșine nu suferim sau nu suntem îndureraţi, dacă o persoană dragă suferă – un partener sau un copil – considerăm acest lucru o dovadă a defectelor noastre. Una dintre clientele mele, psihoterapeut, are un fiu de treisprezece ani care a fost diagnosticat cu tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie. A încercat tot ce s-a putut pentru a-l ajuta – medici, dietă, acupunctură, medicamente, iubire. Cu toate acestea, el nu se descurcă bine școală și se simte izolat. Este convins că e un „ratat“ și, din durere și frustrare, are frecvente accese de furie. În ciuda eforturilor pline de iubire ale mamei, ea trăiește în suferinţă, simţind că își dezamăgește fiul și că ar trebui să facă mai mult. Transa de nevrednicie nu apare întotdeauna sub forma sentimentelor de rușine și de neîmplinire. Când i-am spus unei prietene bune că scriam despre senzaţia de a te simţi nevrednic și despre cât de des întâlnită este, ea mi-a spus: „Principala mea provocare nu este rușinea, ci mândria“. Această femeie, scriitoare de succes și profesoară, mi-a spus că deseori se simte superioară altora. Pe majoritatea oamenilor îi consideră înceţi la minte și plictisitori. Pentru că mulţi o iră, deseori se simte specială și importantă. „Mi-e greu să recunosc“, a spus ea, „și poate că tocmai acest lucru corespunde rușinii. Dar îmi place că oamenii mă iră… atunci mă simt bine.“ Ea a mai recunoscut că, în perioadele mai puţin bune, în momentele când nu se simte productivă, utilă sau irată, se lasă copleșită de sentimentul de nevrednicie. În loc să-și recunoască, pur și simplu, calităţile și să se bucure de ele, are nevoie de simtă că este specială sau superioară. Dacă suntem convinși că nu suntem suficient de buni, nu ne putem relaxa niciodată. Rămânem în gardă și ne monitorizăm defectele. Când, în mod inevitabil, le găsim, ne simţim și mai nesiguri și lipsiţi de merite. Trebuie să ne străduim și mai mult. Ironia stă în întrebarea… oare unde avem senzaţia că ne îndreptăm? Un elev mi-a spus că se consuma exagerat, condus de sentimentul că trebuie să facă mai mult. Apoi a adăugat, pe un ton nostalgic, „nu fac decât să «frunzăresc» viaţa și să alerg către linia de sosire – moartea“. Când vorbesc la cursurile mele de meditaţie despre suferinţa cauzată de senzaţia

de nevrednicie, îi observ frecvent pe elevi dând din cap, unii dintre ei cu lacrimi în ochi. Poate că realizează, pentru prima dată, că rușinea pe care o simt nu este numai povara lor personală, ci este trăită de mulţi alţii. După aceea, unii dintre ei rămân să-mi vorbească. Îmi mărturisesc că se simt nevrednici și sunt astfel puși în imposibilitatea de a cere ajutor sau de a se lăsa sprijiniţi de dragostea cuiva. Unii recunosc că sentimentul de nevrednicie și de insecuritate i-a împiedicat săși realizeze visele. De multe ori, elevii îmi spun că obiceiul lor de a se simţi neîmpliniţi i-a făcut să se îndoiască mereu că meditează în mod corect și să fie neîncrezători că se dezvoltă spiritual. Unii dintre ei mi-au spus că, la primii pași pe calea spirituală, au presupus că sentimentele lor de neîmplinire ar putea fi depășite prin meditaţie. Cu toate acestea, chiar dacă meditaţia i-a ajutat în mare măsură, ei și-au dat seama că rușinea și nesiguranţa au un mod încăpăţânat de a persista – uneori chiar în ciuda unor decenii de practică. Poate că au urmat un stil de meditaţie care nu era potrivit temperamentului lor sau poate că aveau nevoie de ajutor psihoterapeutic suplimentar pentru a descoperi și a vindeca răni adânci. Oricare ar fi motivele, eșecul de a scăpa de această suferinţă prin practică spirituală poate scoate la iveală o îndoială în legătură cu întrebarea dacă putem fi vreodată cu adevărat fericiţi și liberi.

Cum aducem sinele nevrednic către viaţa spirituală

În comentariile lor, parcă aud ecouri ale poveștii mele. După ce am absolvit facultatea, m-am mutat într-un ashram, o comunitate spirituală, și am îmbrăţișat cu entuziasm acest stil de viaţă timp de aproape doisprezece ani. Am simţit că găsisem calea prin care mă purificam și puteam transcende imperfecţiunile propriului ego. Ni se cerea să ne trezim în fiecare zi la 3:30 dimineaţa, să facem un duș rece și, apoi, de la patru până la șase și jumătate să facem exerciţii de sadhana (practică spirituală), meditaţie și să ne rugăm. De multe ori, la micul dejun, simţeam că plutesc într-o stare de strălucire, de iubire și de beatitudine. Eram una și aceeași persoană cu conștiinţa iubitoare pe care o numesc Preaiubitul și acest lucru s-a dovedit a fi esenţa mea cea mai profundă. Nu mă simţeam rău sau bine în legătură cu persoana mea, doar mă simţeam bine.

Până când terminam micul dejun sau mai târziu dimineaţa, mă întorceam la gândurile și la comportamentul meu obișnuit. Exact cum se întâmpla în facultate, sentimentele recurente de nesiguranţă și egoism erau semnalul că voi da greș. Dacă nu găseam timpul necesar pentru yoga și meditaţie, mă trezeam, de multe ori, cu sentimentul unui sine limitat, care nu se simţea în largul lui. Apoi mă duceam la culcare, mă trezeam și o luam de la capăt. În timp ce atingeam liniștea interioară și-mi deschideam inima, criticul meu interior îmi evalua gradul de puritate. Eram conștientă că nu trebuie să pretind că gândesc pozitiv, când, de fapt, mă simţeam singură și mă temeam. În timp ce iubeam yoga și meditaţia, eram stânjenită de nevoia de a-i impresiona pe alţii cu puterea mea de a practica. Voiam ca ceilalţi să mă vadă ca un meditator adevărat și ca pe un yoghin devotat, ca pe o persoană grijulie și generoasă. Între timp, criticam alte persoane pentru că nu aveau o disciplină fermă și mă judecam pe mine pentru că eram atât de critică. Chiar și în sânul comunităţii mă simţeam de multe ori singură și tristă. Dacă, într-adevăr, urma să mă dedic, consideram că ar fi nevoie de opt, până la zece ani pentru a mă elibera de egocentrism și pentru a fi înţeleaptă și liberă. În mod periodic, mă sfătuiam cu alţi profesori pe care-i iram, aparținând diverselor tradiţii spirituale: „Deci, cum mă descurc? Ce altceva pot să fac?“ Ei îmi răspundeau în mod invariabil: „Trebuie doar să te relaxezi“. Nu înţelegeam exact ce voiau să spună, dar cu siguranţă nu credeam că trebuia doar să mă „relaxez“. Cum ar putea să însemne doar atât? Eu încă nu ajunsesem „acolo“. Chögyam Trungpa, un maestru budist tibetan, contemporan cu noi, scrie: „Problema este că egoul poate converti orice spre propriul folos, chiar și spiritualitatea“. Ceea ce am adus pe calea mea spirituală au fost nevoia de a fi irată, nesiguranţa de a nu fi destul de bună, tendinţa de a judeca lumea din interiorul și din exteriorul meu. Terenul de joc era mai mare decât preocupările mele anterioare, dar jocul era, totuși, același: strădania de a fi o persoană mai bună și diferită. Retrospectiv, nu este de mirare că îndoielile mele au fost transferate cu totul în viaţa mea spirituală. Cei care suferă din cauza faptului că nu ar fi destul de buni sunt adesea atrași de viziuni idealiste asupra lumii, care oferă posibilitatea de purificare și transcenderea unui comportament defectuos. Această căutare a perfecţiunii se bazează pe presupunerea că trebuie să ne schimbăm noi înșine ca să aparţinem. Putem asculta cu jind mesajul că sfinţenia și bunătatea au fost

întotdeauna esenţa noastră, dar încă ne simţim outsideri, musafiri nepoftiţi la sărbătoarea vieţii.

O cultură care hrănește izolarea și rușinea

În urmă cu câţiva ani, un grup restrâns de profesori și de psihologi budiști din Statele Unite ale Americii și Europa l-au invitat pe Dalai Lama să li se alăture într-un dialog despre emoţii și sănătate. În timpul unei discuţii, un profesor american de Viana*** i-a cerut să vorbească despre suferinţa pe care o provoacă ura faţă de sine. Pe faţa lui Dalai Lama se putea citi confuzia. „Ce este ura faţă de sine?“, a întrebat el. În timp ce terapeuţii și profesorii din sală încercau să-i explice, el îi privea uluit. Starea aceasta mentală era o tulburare nervoasă?, i-a intrebat el. Cei adunaţi acolo afirmau că ura de sine nu era ceva neobișnuit, ci, mai degrabă, o experienţă comună pe care o trăiau elevii și pacienţii lor, însă Dalai Lama era uimit. Cum puteau ei să simtă astfel de lucruri despre ei înșiși, se întreba el, când „toţi oamenii au esenţa budistă“. În timp ce toţi oamenii se simt rușinaţi de slăbiciunile lor și se tem de respingere, cultura noastră occidentală este un teren propice pentru rușinea și ura faţă de sine pe care Dalai Lama nu le putea înţelege. Mulţi dintre noi au crescut fără noţiunea firească și sănătoasă a familiei, a vecinătăţii, a comunităţii sau a „tribului“, așa că nu este surprinzător să ne simţim niște outsideri pe cont propriu și detașaţi. Învăţăm de timpuriu în viaţă că sentimentul de apartenenţă – în sânul familiei și printre prieteni, la școală sau la locul de muncă – necesită să dovedim că suntem vrednici. Suntem sub presiunea permanentă de a concura unii cu ceilalţi, de a fi primii, pentru a ieși în evidenţă ca oameni inteligenţi, capabili, puternici, bogaţi. Cineva întotdeauna ţine scorul. După ce întreaga viaţă i-a ajutat pe cei săraci și bolnavi, constatarea surprinzătoare a Maicii Tereza a fost: „Cea mai gravă boala în ziua de azi nu este lepra sau tuberculoza, ci, mai degrabă, sentimentul că nu aparţinem cuiva“. În societatea noastră, această boală s-a transformat în epidemie. Tânjim să aparţinem, să depindem de ceva sau de cineva și, în același timp, simţim că nu merităm asta.

Budismul oferă o provocare pentru această viziune culturală asupra lumii. Buddha ne învaţă că nașterea este un dar preţios pentru că ne dă posibilitatea de a realiza că iubirea și conștiența sunt adevarata noastră natură. Așa cum Dalai Lama a subliniat, toţi avem în noi esenţa lui Buddha. Trezirea spirituală reprezintă procesul de recunoaștere a bunătăţii noastre, a înţelepciunii naturale și a compasiunii. În contrast cu această încredere în valoarea noastră intrinsecă, mitul călăuzitor al culturii noastre este povestea alungării lui Adam și a Evei din Grădina Edenului. Este posibil să-i uităm puterea, deoarece pare atât de veche și familiară, dar această poveste conturează și reflectă psihicul profund al Occidentului. Mesajul de „păcat originar“ este fără echivoc: din cauza naturii noastre păcătoase, nu merităm să fim fericiţi, iubiţi de alţii și liniștiţi în viaţă. Suntem proscriși, iar, dacă vrem să reintrăm în grădină, trebuie să ne mântuim de sinele nostru păcătos. Trebuie să ne depășim defectele controlându-ne trupurile, emoţiile, mediul în care trăim, sau controlând alte persoane. Și trebuie să ne străduim fără odihnă – să muncim, să dobândim cunoștinţe, să consumăm, să realizăm, să ne scriem e-mailuri, să ne dedicăm și să ne grăbim – într-o căutare fără sfârșit care să ne dovedească, o dată pentru totdeauna, că merităm.

Devenind nevrednici

În cartea lor, Stories of the Spirit (Povești ale spiritului), Jack Kornfield și Christina Feldman povestesc următoarea întâmplare: O familie a mers la un restaurant să ia cina. Când a venit chelneriţa, părinţii au dat comanda. Imediat, fetiţa lor în vârstă de cinci ani a strigat: „Eu vreau un hotdog, cartofi prăjiţi și o cola“. „O, nu, nu se poate“, a intervenit tatăl, și întorcându-se spre chelneriţă, a spus: „Aduceţi-i o friptură, piure de cartofi și lapte“. Zâmbind către fetiţă, chelneriţa a spus: „Deci, draga mea, cu ce vrei să fie hotdogul?“ După ce aceasta a plecat, familia a rămas uimită și tăcută. Câteva momente mai târziu, ochii strălucitori ai fetiţei păreau să spună: „Ea mă ia în serios“. Mama era în vizită la mine atunci când am spus această poveste grupului meu săptămânal de meditaţie din Washington. În timp ce ne îndreptam împreună spre acasă, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi: „Fetiţa aceea din restaurant eram eu“.

Mi-a mai spus că niciodată nu simţise că părinţii ei o luaseră în serios. Fiind singurul lor copil, avea senzaţia că scopul ei în viaţă era acela de a fi genul de persoană pe care și-o doreau părinţii ei. Era apreciată doar dacă îi făcea mândri. Ea era obiectul lor pe care îl conduceau și îl controlau, cu care se mândreau sau pe care îl mustrau. Opiniile și sentimentele ei nu contau, pentru că, așa cum spunea, ei nu au văzut-o niciodată „ca pe o persoană“. Identitatea ei consta în a-i mulţumi pe alţii și în teama de a nu fi îndrăgită dacă nu se făcea plăcută. În opinia ei, nu era o persoană reală care merita respect și nici nu putea fi plăcută fără vreun efort sau o strategie. Cei mai mulţi dintre cei care vin la mine sunt conștienţi de calităţile unui părinte ideal. Ei știu că atunci când aceștia se implică și oferă dragoste sinceră, arată, de fapt, copilului o oglindă a bunătăţii lor. Astfel, cel mic dezvoltă încă de timpuriu un sentiment de siguranţă și încredere, precum și capacitatea de a fi spontan și apropiat de ceilalţi. Atunci când clienţii mei își analizează rănile, ei recunosc faptul că în copilărie nu au primit dragostea și înţelegerea după care au tânjit. Mai mult decât atât, ei văd în relaţiile cu proprii copii felurile în care ei înșiși, ca părinţi, nu se ridică la înălţimea idealului – pot fi neatenţi, critici, furioși și egocentriști. Părinţii noștri cu defecte au avut, la rândul lor, proprii părinţi cu defecte. Temerile, nesiguranţa și dorinţele se transmit de-a lungul generaţiilor. Părinţii doresc să-și vadă copiii realizând ceva în viaţă. Sau își doresc copii deosebiţi, ceea ce, în cultura noastră concurențială, înseamnă să fii mai inteligent, mai realizat și mai simpatic decât alte persoane. Ei își văd copiii prin filtre de teamă (ar putea să nu fie iși la o facultate bună) și filtre de dorinţă (oare ne vor face mândri?). Ca mesageri ai culturii noastre, de obicei, părinţii le transmit copiilor că furia si frica sunt nesănătoase și că modurile naturale de a-și exprima dorinţele și frustrările sunt inacceptabile. În situaţii exagerate, mesajul este: „Ești rău, ești atât de rău încât nu ai nici o valoare“. Dar, chiar și în situaţii mai puţin extreme, cei mai mulţi dintre noi învăţăm că dorinţele, temerile și părerile noastre nu contează prea mult și că trebuie să fim diferiţi și mai buni, dacă vrem să depindem de ceva sau de cineva. Într-o tabără de meditaţie, unul dintre elevii mei, Jeff, mi-a spus despre ceva ce și-a amintit brusc, în timpul ultimei sale ședinţe. Când avea vreo șapte ani, s-a lovit în timp ce se juca cu fratele lui mai mare. Plângând, Jeff a fugit la mama sa,

care trebăluia prin bucătărie. Se foia jurul ei și o tot ruga să-l pună la punct pe fratele lui. Dintr-odată, ea s-a întors înspre el, cu mâinile în șold și o privire de iritare și dispreţ. Jeff nu-și mai amintea cuvintele ei, însă chipul ei părea că-i spune: „Termină cu milogeala“. Ca adult, Jeff a ajuns să înţeleagă că, deoarece mama sa crescuse într-o familie numeroasă și haotică, ea fusese învăţată că cei mici trebuie lăsaţi să se descurce singuri. Când Jeff se văita sau o ruga ceva, ea se simţea iritată de „slăbiciunea“ lui. Cultura noastră, care pune accent pe încrederea în sine și pe independenţă – calităţi importante în special pentru barbaţi – i-au întărit această convingere. În ciuda faptului că înţelegea, Jeff considera că nevoile pe care le avea îl făceau să se simtă nedorit, și chiar rău. La fel ca mulţi dintre noi, avea impresia că orice necesitate de-a sa aduce cu sine rușine. Chiar și formularea „nu te mai milogi“ îl făcea să bată în retragere. Învăţându-ne că ceva este în neregulă cu noi înșine, părinţii și cultura noastră propovăduiesc mesajul Edenului. Pe măsură ce conștientizăm această perspectivă a culturii noastre, suntem prinși în capcana transei nevredniciei. Putem petrece ani și chiar decenii din viaţa noastră încercând să fim cine și-au dorit ei să fim, încercând să fim suficient de buni pentru a putea intra din nou în grădină.

Strategii pentru a face faţă durerii de a fi imperfecți

Noi facem tot ce putem pentru a evita durerea de a ne simţi nevrednici. De fiecare dată când nemulţumirile noastre ies la iveală – faţă de noi înșine sau faţă de alţii – reacţionăm, încercând să ne acoperim goliciunea, la fel ca Adam și Eva după căderea în păcat. De-a lungul anilor, fiecare dezvoltăm o serie de strategii concepute pentru a ne ascunde defectele și pentru a compensa ceea ce credem că este în neregulă cu noi. Ne angajăm în nenumărate proiecte de autoperfecţionare. Ne străduim să atingem standardele legate de corpul perfect prezentate de mass-media vopsindu-ne părul, făcând operaţii estetice, ţinând dietă. Ne chinuim să obţinem o funcţie mai bună la locul de muncă. Facem exerciţii, ne îmbogăţim

cunoștinţele la diverse cursuri, medităm, facem liste, ne oferim voluntari, participăm la ateliere de lucru. Oricare dintre aceste activităţi pot fi benefice, dar, de cele mai multe ori, sunt motivate de gândul că „nu sunt suficient de bun.“ În loc să ne relaxăm, să ne simţim bine în pielea noastră și să ne bucurăm de ceea ce facem, ne comparăm pe noi înșine cu un ideal și încercăm să compensăm diferenţa. Suntem rezervaţi și ne luăm măsuri de siguranţă mai degrabă decât să riscăm să eșuăm. Când fiul meu, Narayan, avea vreo zece ani, a trecut printr-o etapă în care era foarte reticent în a încerca lucruri noi. Voia să fie dintr-odată bun la toate și, de câte ori se organiza o activitate, se simţea intimidat. Încercam să-i vorbesc despre modul în care cele mai minunate momente ale vieţii implică un anumit risc, precum și despre faptul că greșelile sunt inevitabile. Sugestiile mele de a-și extinde orizontul prin lecţii de tenis sau prin participarea la un recital de muzică au fost întotdeauna întâmpinate cu rezistenţă. După una dintre încercările mele zadarnice de a-l implica în ceva nou, răspunsul lui Narayan a fost de a-l cita pe Homer (Homer Simpson): „Încercarea este primul pas către eșec“. Luarea măsurilor de siguranţă impune evitarea situaţiilor riscante care se întâlnesc la tot pasul. Nu acceptăm funcţii de conducere sau cu responsabilitate la locul de muncă, nu riscăm să ne apropiem cu adevărat de cineva, nu ne permitem să fim destul de creativi, nu rostim ceea ce vrem să spunem cu adevărat, nu suntem jucăuși sau afectuoși. Nu trăim în prezent. Stăm departe de sentimentele primare de frică și rușine, spunându-ne povești despre ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Ne ghidăm după anumite puncte-cheie: ce avem de făcut, ceea ce nu a mers bine, ce probleme am putea întâmpina, cum ne percep ceilalţi, cum ceilalţi ne satisfac sau nu nevoile, cum interacţionăm cu oamenii sau cum ne dezamăgesc aceștia. Există o glumă veche despre o mamă evreică care-i trimite fiului ei o telegramă: „Începe să-ţi faci griji, urmează detaliile“. Pentru că trăim într-o stare de anxietate care plutește în jurul nostru, nici măcar nu avem nevoie de o problemă pentru a declanșa diverse scenarii de dezastru. Proiectarea vieții în viitor creează iluzia că deţinem controlul asupra vieţii noastre, ceea ce ne călește împotriva eșecului personal. Ne menţinem ocupaţi. Faptul de a ne găsi mereu ceva de făcut este un mod confirmat social de a ne ţine la distanţă de durerea noastră. De câte ori nu am

auzit că cineva care tocmai a pierdut o persoană dragă „face bine că-și ocupă timpul cu ceva“? Dacă ne oprim din activitatea respectivă, riscăm să ne cufundăm în starea de neat că suntem singuri și lipsiţi de valoare. Așa că ne străduim să ne desăvârșim noi înșine – să ne umplem timpul, corpul, mintea. Putem să ne cumpărăm ceva nou sau să ne angajăm în discuţii fără sens. De îndată ce avem o problemă, deschidem calculatorul să ne verificăm e-mailurile, dăm drumul la muzică, luăm o gustare, ne uităm la televizor – facem orice lucru care ne-ar putea ajuta să îngropăm sentimentele de vulnerabilitate și de nemulţumire ascunse în psihicul nostru. Devenim criticul nostru cel mai acerb. Ideea omniprezentă în mintea noastră este că mereu o dăm în bară, că alţii își organizează viaţa mult mai eficient și cu mai mult succes. De cele mai multe ori, luăm în primire moștenirea lăsată de părinţii noștri, ceea ce ne amintește de defecte noastre. Caricaturistul Jules Feiffer spune: „Am crescut și semăn foarte mult cu tatăl meu, am moștenit tiparele de vorbire ale tatălui meu, atitudinea lui, mersul tatălui meu, opiniile sale și dispreţul mamei mele faţă de el“. Dacă avem o atitudine detașată legată de ceea ce este în neregulă cu noi, avem sentimentul că ne controlăm impulsurile, ne ascundem slăbiciunile și, în cele din urmă, ne îmbunătăţim caracterul. Ne concentrăm asupra greșelilor altora. Se spune că lumea este împărţită în oameni care cred că au dreptate. Cu cât ne simţim mai incompetenţi, cu atât este mai incomod să ne recunoaștem greșelile. Așa că dăm vina pe alţii, ceea ce ne scutește temporar de povara eșecului. Adevărul dureros este că aceste strategii întăresc tocmai nesiguranţa pe care o susţine transa de nevrednicie. Cu cât ne spunem mai multe povești despre cum am putea eșua sau despre ce este în neregulă cu noi sau cu ceilalţi, cu atât mai mult ne adâncim gândurile – căile neuronale – care generează sentimentele de inadaptare. De fiecare dată când ascundem o înfrângere ne consolidăm teama că nu suntem suficient de buni. Când ne străduim să-i impresionăm sau să-i întrecem pe ceilalţi, ne întărim convingerea de bază că nu suntem destul de buni. Acest lucru nu înseamnă că nu putem concura într-un mod sănătos, că nu ne putem strădui din toată inima să muncim sau, și să ne bucurăm de propriile abilităţi. Dar, atunci când eforturile noastre sunt conduse de teama că avem numeroase defecte, nu facem decât să ne adâncim în transa de nevrednicie.

Transformându-i pe ceilalţi în dușmani

În acest capitol ne-am concentrat în cea mai mare parte pe modul în care, din teamă, ne transformăm în proprii noștri dușmani, ceea ce reprezintă sursa problemei. De asemenea, proiectăm aceste sentimente în exterior și-i facem pe ceilalţi dușmanii noștri. Cu cât teama este mai mare, cu atât e mai și ostili devenim. Dușmanul nostru devine părintele care nu ne-a respectat îndeajuns, șeful care ne împiedică să avem succes, un grup politic care ne ia puterea sau o naţiune care ne ameninţă vieţile. În această lume „noi contra ei“, nevrednicia, răul se află chiar „acolo“. Fie că este vorba de o ceartă de familie sau de un război între grupuri etnice care durează de generaţii, apariţia unui dușman conferă un sentiment de control – ne simţim superiori, credem că avem dreptate, că facem ceva cu privire la problema noastră. Îndreptând furia către un dușman, minimalizăm temporar sentimentele de teamă și vulnerabilitate. Acest lucru nu înseamnă că nu există ameninţări reale. Putem fi un pericol pentru noi înșine; alții ne pot răni. Cu toate acestea, dacă reacţionăm cu ură și violenţă, dacă ne vom război cu noi sau cu ceilalţi, nu facem decât să generăm și mai multă teamă și suferinţă. Eliberarea noastră din această transă de frică și alienare devine posibilă numai atunci când ne tratăm vulnerabilitatea cu inima înţeleaptă.

Rădăcinile transei – considerându-ne un sine izolat

Acum mai bine de două mii cinci sute de ani, în nordul Indiei, Buddha a atins iluminarea după ce a meditat noaptea sub arborele Bodhi**** (smochinul sfânt), de acum devenit celebru. Știa că descoperise „Calea supremă“, pentru că inima-i era deschisă și eliberată. Câteva zile mai târziu, în timpul primei sale predici, el a oferit învăţăturile care urmau să fie aplicate într-o nouă eră a manifestării spiritualităţii umane. În acest moment crucial din istorie, Buddha ne-a învăţat că, îndreptându-ne spre rădăcina suferinţei noastre și delimitând-o în mod clar,

marcam începutul libertăţii. Acesta a fost primul său adevăr nobil: suferinţa sau nemulţumirea sunt universale, iar recunoașterea pe deplin a existenţei lor este primul pas pe drumul trezirii spirituale. În timpul nopţii petrecute în meditaţie, Buddha a contemplat asupra propriei suferinţe. Introspecţia lui uimitoare a fost aceea că suferinţa sau nemulţumirea provin dintr-o înţelegere greșită a faptului că suntem un sine separat și distinct. Această percepţie a „sinelui“ ne îngrădește în cercuri nesfârșite de dorinţă și de aversiune. Când ne aflăm în această situaţie, uităm de conștiinţa iubitoare, care este esenţa noastră și care ne conectează cu tot ce este viu. „Sinele“ experimentează o multitudine de gânduri familiare, emoţii și modele comportamentale. Mintea le strânge laolaltă, creând o poveste despre o entitate personală, individuală, care are continuitate în timp. Tot ceea ce experimentăm este inclus în această poveste a sinelui și devine experienţa mea. Mi-e teamă. Aceasta este dorinţa mea. Ajahn Buddhadasa, maestru de meditaţie budistă Thai și scriitor contemporan, se referă la acest obicei de a atașa un sentiment de sine experienţei noastre, definind „eul“ și „meul“. Interpretăm tot ceea ce gândim și simţim și tot ceea ce ni se întâmplă ca aparţinând sau fiind cauzat de sinele nostru. Sentimentele și gândurile noastre cele mai obișnuite definesc nucleul a ceea ce credem noi că suntem. Dacă suntem prinși în transa nevredniciei, experimentăm acel miez ca eronat. Când ne interpretăm viaţa personal, prin „eul“ și „meul“ nostru, concepţia universală că „ceva este în neregulă“ se transformă în „ceva este în neregulă cu mine“. Când îmi analizez propriile sentimente de nevrednicie, uneori nu pot găsi nimic semnificativ care mă nemulţumește. Cu toate acestea, doar acest sentiment de a exista în sine, separat de ceilalţi, aduce cu el presupunerea că nu sunt în regulă. Acest lucru ar putea fi ca o șoaptă care mă ţine neliniștit și în acţiune. Sau ar putea fi o singurătate profundă, ca și cum să fiu un „eu“ mă îndepărtează de apartenenţă și de împlinire. Atunci când credem că suntem singuri, neîmpliniţi și în pericol nu este o defecţiune a naturii. Mai degrabă această percepţie este o parte intrinsecă a experienţei umane, a tuturor formelor de viaţă. Biologul și scriitorul Zen David Darling evidenţiază faptul că până și cele mai vechi creaturi unicelulare „și-au stabilit bariere, graniţe bine delimitate între ele însele și lumea exterioară…

Astfel, au fost puse bazele dualismului – credinţa în separarea sinelui de restul lumii.“ Acest sentiment existenţial al detașării este laimotivul lumii noastre uimitor de diverse și de misterioase. Entităţile unicelulare evită ceea ce este ameninţător și se îndreaptă spre ceea ce le perfecţionează. Noi, oamenii, avem aceleași reflexe primare, dar deprinderea și aversiunea noastră se manifestă printr-o multitudine descurajator de complexă de activităţi fizice, mentale si emoţionale, multe dintre ele în afara conștientizării noastre obișnuite. Dorinţa și teama sunt energii naturale, o parte din proiectul evoluţiei de a ne proteja și de a ne ajuta să prosperăm. Dar când ele devin elementul central al identităţii noastre, pierdem din vedere plinătatea fiinţei noastre. În cel mai bun caz, ne identificăm cu doar o fărâmă a fiinţei noastre, care se percepe pe sine ca fiind incompletă, în pericol și izolată de restul lumii. Dacă identitatea personală este definită prin sentimente de lipsă și nesiguranţă, uităm că suntem, de asemenea, curioși, amuzanţi și grijulii. Uităm de respiraţia care ne hrănește, de dragostea care ne unește, de frumuseţea și fragilitatea care caracterizează experienţa noastră comună de a fi în viaţă. Cel mai adesea, uităm de conștiinţa pură, de vigilenţa care reprezintă natura noastră budistă.

„Fără anxietate, despre imperfecţiune“

Multe persoane mi-au spus că, atunci când, în cele din urmă, reușesc să-și dea seama cât de captivi au fost toată viaţa în cușca urii faţă de sine și a rușinii, ei nu simt numai durere, ci și un sentiment de speranţă dătătoare de viaţă. Este ca atunci când ne trezim dintr-un vis urât și putem să vedem închisoarea, dar și potenţialul. Renumitul maestru Zen din secolul al VII-lea, Seng-tsan, predica faptul că adevărata libertate este să exiști „fără anxietatea cauzată de imperfecţiune“. Acest lucru înseamnă acceptarea existenţei noastre și a vieţii, în general, așa cum este ea. Imperfecţiunea nu este problema noastră personală, ci o parte firească a existenţei noastre. Cu toţii suntem prinși între dorinţe si temeri, acţionăm inconștient, ne îmbolnăvim și ne simţim rău. Când nu ne pasă de imperfecţiunile noastre, nu mai pierdem momente din viaţă căutând să fim diferiţi și temându-ne de ceea ce este greșit.

D.H. Lawrence a descris cultura noastră occidentală ca fiind asemenea unui mare copac dezrădăcinat, cu rădăcinile în aer. „Pierim din cauza neîmplinirii celor mai mari nevoi ale noastre, nu mai avem acces la hrană interioară și inovaţie“, scria el. Revenim la viaţă pe măsură ce redescoperim bunătatea și legătura noastră naturală cu tot ce ţine de viaţă. „Nevoile“ noastre cele mai mari le regăsim în legăturile pline de iubire dintre noi, în trăirile din fiecare moment prezent, în frumuseţea și durerea care se află atât în interiorul, cât și în jurul nostru. Așa cum a spus el, „trebuie să ne replantăm în univers“. Deși sentimentele de singurătate și de nevrednicie reprezintă o parte intrinsecă a naturii noastre umane, la fel este capacitatea de a ne ilumina. Ne eliberăm din închisoarea transei în timp ce încheiem războiul împotriva propriului sine, în schimb, învăţăm să ne raportăm la viaţa noastră cu o inimă înţeleaptă și plină de compasiune. Această carte este despre procesul de acceptare a propriei noastre vieţi. Când vom învăţa să cultivăm acceptarea necondiţionată, vom începe să redescoperim grădina – un sentiment uitat, dar preţuit, de plenitudine și dragoste.

Meditaţie îndrumată: Cum să recunoaștem transa de nevrednicie

Recunoașterea convingerilor și a temerilor care susţin transa de nevrednicie presupune începutul libertăţii. Vi s-ar putea părea util să vă opriţi pentru câteva minute pentru a analiza părţile sinelui dumneavoastră pe care, de obicei, le respingeţi și le îndepărtaţi.

Îmi accept corpul așa cum este?

Mă învinovăţesc când mă îmbolnăvesc?

Simt că nu sunt suficient de atractiv/ă?

Sunt nemulţumit/ă de cum îmi stă părul?

Sunt stânjenit/ă de cum îmi îmbătrânesc faţa și corpul?

Mă judec pentru că sunt prea gras/ă? Sau subponderal/ă? Că nu arăt bine fizic?

Îmi accept mintea așa cum este ea?

Mă judec pentru că nu sunt suficient de inteligent/ă? Am umor?

Sunt interesant/ă?

Sunt prea critic/ă cu mine pentru că am gânduri obsesive? Pentru că am o gândire repetitivă, plictisitoare?

Mi-e rușine cu mine pentru gândurile mele rele – răutăcioase, critice sau păcătoase?

Sunt atât de nepriceput la meditație pentru că mintea mea este atât de ocupată?

Îmi accept emoţiile și stările de spirit așa cum sunt ele?

Este în regulă să plâng? Sau să mă simt nesigur/ă și vulnerabil/ă?

Mă condamn că sunt deprimat/ă?

Mi-e rușine că simt gelozie?

Sunt critic/ă cu mine pentru că nu am răbdare? Mă enervez repede? Tolerez greu?

Simt că furia sau anxietatea mea sunt un semn că nu progresez pe calea spirituală?

Simt că sunt o persoană rea din cauza modului în care mă comport?

Mă urăsc când acţionez într-un mod egoist sau jignitor?

Mi-e rușine cu izbucnirile mele de furie?

Mă simt dezgustat/ă din cauză că mănânc, de obicei, compulsiv? Sau atunci când fumez sau beau prea mult alcool?

Simt că din cauză că sunt egoist/ă și de multe ori nu-i pun pe ceilalţi pe primul loc, nu sunt evoluat/ă spiritual?

Simt că îmi dezamăgesc mereu familia și prietenii?

Simt că ceva este în neregulă cu mine pentru că eu nu sunt capabil/ă de intimitate?

Sunt supărat/ă pe mine pentru că nu realizez suficiente, pentru că nu mă remarc și nu fac nimic special la serviciu?

Deseori percepem cel mai clar transa stabilind cum vrem să ne perceapă ceilalţi și ceea ce nu vrem ca aceștia să vadă. Gândiţi-vă la cineva în compania căruia vaţi aflat recent – cineva de care vă place și pe care îl respectaţi, dar nu îl cunoașteţi bine. Ce v-aţi dori cel mai mult ca această persoană să conștientizeze despre voi (de exemplu, că sunteți iubitori, generoși, atractivi)? Ce nu vreţi ca această persoană să perceapă despre voi (de exemplu, că sunteti egoiști, nesiguri, geloși)? Pe măsură ce trece ziua, opriţi-vă din când în când din activităţile voastre și întrebaţi-vă: „În momentul acesta, mă accept așa cum sunt?“ Fără să vă judecaţi, pur și simplu, conștientizaţi modul în care relaţionaţi cu emoţiile, corpul, gândurile și atitudinea voastră. Pe măsură ce conștientizăm transa de nevrednicie, aceasta începe să nu mai aibă putere asupra vieţii noastre.

2. Trezirea din transă: Calea acceptării necondiţionate

Noaptea trecută, când dormeam am visat – ce greșeală miraculosă – că aveam un stup de albine chiar aici, în inimă. Iar albinele aurii făceau faguri albi și miere dulce din eșecurile mele.*****

Paradoxul cel mai curios este faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept așa cum sunt.******

Mohini a fost o tigroaică regală albă care a trăit mai mulţi ani la Grădina Zoologică din Washington. A stat în cușca leoaicei de dinaintea ei – o cușcă tipică pentru leu, de patru pe patru metri, cu bare din fier și podea de ciment. Mohini și-a dus zilele agitându-se neliniștită, înainte și înapoi, în acel loc înghesuit. În cele din urmă, biologii și personalul s-au hotărât să-i creeze un habitat natural. Întinzându-se pe câteva hectare de teren, spaţiul avea dealuri, copaci, un iaz și vegetaţie variată. Emoţionaţi, i-au dat drumul lui Mohini în noul și vastul habitat. Dar era prea târziu. Tigroaica și-a căutat imediat refugiu într-un colţ al complexului, unde a trăit pentru tot restul vieţii. Mohini s-a foit încoace și încolo în colţul acela, până când, pe o zonă de patru pe patru metri nu mai creștea nici un fir de iarbă.

Poate că cea mai mare tragedie din viaţa noastră este faptul că, deși libertatea este posibilă, trăim captivi în aceleași tipare vechi. Prinși în transa nevredniciei, suntem obișnuiţi să ne închidem singuri în cuști prin autocritică și anxietate, neliniște și nemulţumire. Ca și Mohini, suntem incapabili să ne bucurăm de libertatea și de pacea la care avem dreptul prin naștere. Poate ne dorim să iubim pe cineva fără rezerve, să ne bucurăm de frumuseţea din jurul nostru, să dansăm și să cântăm. Cu toate acestea, în fiecare zi ne ascultăm vocile interioare care ne limitează vieţile. Chiar dacă ar fi să câștigăm milioane de dolari la loterie sau să ne căsătorim cu persoana perfectă, atâta timp cât nu ne simţim suficient de buni, nu vom putea să ne bucurăm de posibilităţile care ni se oferă. Totuși, spre deosebire de Mohini, putem învăţa să recunoaștem atunci când rămânem captivi propriilor convingeri și temeri. Putem conștientiza cum ne irosim vieţile preţioase. Calea de ieșire din cușcă începe cu acceptarea a absolut orice despre noi înșine și vieţile noastre, a experienţelor trăite clipă de clipă. Ceea ce vreau să spun este că acceptând absolut totul, suntem conștienţi de ceea ce se întâmplă în corpul și în mintea noastră în orice moment, fără să încercăm să controlăm, să judecăm sau să respingem. Nu vreau să spun că trebuie să tolerăm un comportament dăunător, fie al nostru, sau al altora. Acesta este un adevărat proces interior de acceptare a experienţelor trăite în fiecare moment. Asta presupune să simţim tristeţe și durere fără a ne opune. Înseamnă să simţim simpatie sau antipatie faţă de cineva sau ceva fără a ne judeca pentru sentimentele noastre. Conștientizarea clară a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru și analiza a ceea ce vedem cu inima deschisă, bună și iubitoare, este ceea ce eu numesc acceptarea necondiţionată. Dacă suntem rezervaţi în faţa experienţelor noi, dacă inima noastră refuză să accepte ceea ce suntem și ce simţim, nu facem decât să ne alimentăm temerile și sentimentele de izolare care susţin transa de nevrednicie. Acceptarea necondiţionată demontează în mod cert înseși fundamentele acestei transe. Acceptarea necondiţionată are legătură cu reacţiile noastre condiţionate. Când apare durerea fizică sau emoţională, avem reflexul să-i rezistăm nu numai prin încordarea corpului și contractarea mușchilor, dar și prin concentrarea mentală. Ne pierdem în gânduri despre ceea ce este greșit și cât timp ne va lua să rezolvăm problema și cum durerea reflectă nevrednicia noastră. O durere fizică, cum ar fi una de spate sau o migrenă, s-ar putea transforma în părerea că nu știm să avem grijă de noi înșine, că nu mâncăm bine sau nu facem suficiente exerciţii.

Durerea ne-ar putea face să ne simţim ca niște victime; ne-ar putea spune că nu putem conta pe corpul nostru, că lucrurile vor merge întotdeauna prost. În același mod, ne amplificăm durerea emoţională cu criticile și teoriile noastre. Simţind teamă, furie sau gelozie înseamnă că totuși ceva este în neregulă cu noi, că suntem slabi sau răi. Când ne adâncim în teoriile noastre, pierdem ul cu experienţa noastră reală. Gândindu-ne la viitor, sau reîntorcându-ne în trecut, nu ne mai bucurăm de prezentul imediat. Ne afundăm în transă cu idei precum: „trebuie să fac mai mult pentru ca lucrurile să fie în regulă“ sau „nu mă simt împlinit; am nevoie de mai mult pentru a fi fericit“. Aceste „mantre“ consolidează convingerea conform transei că viaţa noastră ar trebui să fie diferită. Când lucrurile merg bine, ne întrebăm dacă merităm acest lucru sau ne temem că ar putea să se întâmple ceva rău. Nici nu luăm o înghiţitură din îngheţata noastră preferată că și începem să calculăm cât mai putem mânca fără să ne simţim prea vinovaţi sau prea grași. Ne aflăm în faţa unui peisaj splendid și ne facem griji pentru că am rămas fără film sau baterie în aparatul de fotografiat sau începem să ne gândim dacă nu cumva ar trebui să ne mutăm la ţară. Când medităm, trăim un sentiment extraordinar de liniște și pace și, apoi, imediat începem să ne întrebăm cum să-l păstrăm cât mai mult. Plăcerea noastră este umbrită de teama de a păstra ceea ce avem și de constrângerea de a ne strădui și de a obţine mai multe.

Deschizând aripile detașării

Prinși în transa nevredniciei, nu ne dăm seama foarte bine de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru și nici nu ne simţim buni. Părerea nostră despre noi înșine este deformată și nu ne deschidem inima în faţa vieţii. Pe măsură ce trăim clipa – lăsând deoparte teoriile și controlând durerile și dorinţele – începe să se manifeste acceptarea necondiţionată. Cele două părţi ale acceptării adevărate – aceea de a conștientiza totul foarte clar și de a ne accepta trăirile cu anumită compasiune – sunt în aceeași relaţie de interdependenţă ca și cele două aripi ale unei pasări uriașe, care ne permit să zburăm și să fim liberi.

Aripa conștientizării clare este adesea descrisă în practica budistă drept conștiență (mindfulness)*******. Aceasta înseamnă să trăim aici și acum, observând emoţiile, sentimentele și senzaţiile care apar în momentul prezent. Când conștientizăm frica, de exemplu, realizăm că gândurile noastre aleargă, că ne simţim corpul încordat și tremurând, că ne simţim obligaţi să fugim și recunoaștem toate acestea fără a încerca să gestionăm emoţia respectivă, fără să o îndepărtăm. Suntem prezenţi într-un mod necondiţionat și deschis – suntem dispuși să acceptăm orice apare, chiar dacă ne dorim ca durerea să dispară sau să putem face orice altceva. Acea dorinţă și acel gând devin parte a ceea ce acceptăm. Starea de prezenţă conștientă ne permite să vedem viaţa „așa cum este ea“. Această recunoaștere a adevărului trăirilor noastre este intrinsecă acceptării necondiţionate. Nu putem accepta cu inima deschisă o trăire dacă nu înţelegem clar ceea ce acceptăm. Cea de a doua aripă a acceptării necondiţionate, compasiunea, este capacitatea noastră de a ne raporta cu atenţie și cu înţelegere la ceea ce percepem. În loc să ne opunem sentimentelor de teamă sau de durere, ne îmbrăţișăm suferinţa cu bunătatea unei mame care-și ţine copilul în braţe. În loc să judecăm sau să dăm frâu liber dorinţei de atenţie, ciocolată sau sex, privim această poftă cu blândeţe și grijă. Compasiunea ne onorează trăirile; ne permite să trăim prezentul, așa cum este el. Compasiunea face acceptarea deplină și din toată inima. Cele două aripi ale conștientizării clare și compasiunii sunt inseparabile; ambele sunt esenţiale pentru ieșirea noastră din transă. Ele lucrează împreună, consolidându-se reciproc. Dacă suntem respinși de o persoană pe care o iubim, transa de nevrednicie ne poate ademeni să gândim obsesiv, să dăm vina pe cel care ne-a rănit și, în același timp, să credem că am fost părăsiţi pentru că suntem imperfecţi. Ne putem simţi prinși într-o pendulare neobosită între furie explozivă, durere și rușine chinuitoare. Cele două aripi ale acceptării necondiţionate ne eliberează din acest vârtej de reacţii. Ele ne ajută să găsim echilibrul și claritatea care ne pot ghida în alegerea a ceea ce spunem sau facem. Dacă ar fi să luăm în calcul doar starea de prezenţă în procesul de acceptare necondiţionată, am putea fi, în mod clar, conștienţi de durerea din inima noastră, de sângele care ni se urcă în cap; am putea vedea poveștile pe care ni le spunem – că suntem o victimă, că vom fi mereu singuri și neiubiţi. Dar s-ar putea, de asemenea, să ne adâncim suferinţa fiind supăraţi pe noi înșine pentru că am ajuns în situaţia respectivă. Acesta este momentul în care aripa de compasiune se contopește cu starea de prezenţă pentru a crea o stare de vindecare reală. În loc

să respingem sau să interpretăm greșit propria furie sau deznădejde, compasiunea ne permite să ne acceptăm cu blândeţe rănile deschise. În același mod, starea de prezenţă se echilibrează cu compasiunea. Dacă grija noastră sinceră degenerează în autocompătimire, făcând loc altei teorii – am încercat din răsputeri, dar nu am obţinut ceea ce mi-am dorit atât de mult – conștiența ne permite să vedem capcana în care suntem pe cale să cădem. Ambele aripi ne ajută să trăim momentul prezent, așa cum este el. Când facem acest lucru, parcă se întâmplă ceva – ne simţim mai liberi, în faţa noastră se deschid noi opţiuni, vedem cu mai multă claritate ce trebuie să facem în continuare. Acceptarea necondiţionată ne ajută să ne vindecăm și să mergem mai departe, eliberaţi de obiceiurile de autocondamnare și de ură de care nu suntem conștienţi. Baza acceptării necondiţionate o reprezintă trăirile noastre de clipă de clipă, dar putem acorda aceeași atenţie gândurilor și sentimentelor, comportamentelor și evenimentelor care ne conturează viaţă. Devenim mai conștienţi de intenţiile care ne motivează comportamentul. De asemenea, conștientizăm consecinţele acţiunilor noastre, deoarece acestea ne afectează atât pe noi înșine cât și pe ceilalţi. În psihologia budistă, includerea acestui punct de vedere extins într-o conștientizare a acceptării este numită „înţelegere clară“. Să presupunem că am devenit conștienţi de faptul că ne pierdem cumpătul în mod frecvent și că ne tratăm copiii într-un mod lipsit de respect, care-i discreditează. Putem începe prin a ne analiza intenţiile, acceptând cu detașare gândurile și sentimentele care ies la iveală. Poate ne dăm seama că vrem să ne îndepărtăm copiii deoarece ne simţim prea stresaţi ca să ne ocupăm de nevoile lor: „Mă duc la fund și încerc să-mi salvez viața“. Asociat acestui gând am putea simţi o apăsare în stomac care crește asemenea unui val și ajunge în gât. Am putea, de asemenea, să analizăm și să vedem efectul real al comportamentului nostru asupra copiilor. S-au îndepărtat ei de noi? Pe măsură ce-i observăm cum devin secretoși și temători în preajma noastră, am putea avea un sentiment puternic de durere în piept. De asemenea, sesizăm efectul pe care comportamentul nostru plin de furie îl are asupra propriului corp și asupra minţii noastre, cât de rău și de izolaţi ne simţim după ce ne piedem cumpătul. Punctul de vedere extins oferit de înţelegerea clară ne conduce invariabil înapoi la intenţia noastră cea mai profundă. Noi nu vrem să suferim sau să provocăm

suferinţă. Am putea recunoaște faptul că, mai mult decât orice, vrem ca ai noștri copii să știe cât de mult îi iubim. Această dorinţă trebuie privită cu înţelegere și cu bunătate. În acest fel, privind întregul context al circumstanţelor noastre cu acceptare necondiţionată, devenim din ce în ce mai capabili să ne aliniem acţiunile la propria inimă. Deoarece neacceptarea este însăși natura transei, ne putem întreba cum să facem primul pas spre acceptarea necondiţionată atunci când simţim că suntem blocaţi. Ne putem amintim astfel că natura lui Buddha, care este esența noastră, rămâne intactă, indiferent cât de pierduţi am fi. Însăși natura conștiinţei noastre este aceea de a ști ce se întâmplă. Însăși natura inimii noastre este să ne pese. Asemenea unei mări neţărmuite, avem capacitatea de a îmbrăţișa valurile vieţii. Chiar și atunci când marea este agitată de vânturile îndoielii de sine, ne putem găsi drumul spre casă. În mijlocul valurilor putem descoperi conștientizarea noastră măreaţă. Punem bazele acceptării necondiţionate iţând că am căzut în plasa obiceiului de a judeca, de a rezista și de a înţelege și modul în care încercăm mereu să ne controlăm nivelul de durere și de plăcere. Punem bazele acceptării necondiţionate înţelegând că ne provocăm suferinţă atunci când ne întoarcem cu asprime împotriva noastră și reamintindu-ne intenţia de a iubi viaţa. Pe măsură ce scăpăm de teoriile conform cărora ceva este în neregulă cu noi, începem să intuim ceea ce se întâmplă de fapt. Dăm frâu liber planurilor sau fanteziilor și ajungem să trăim deschis momentul prezent. Indiferent dacă simţim plăcere sau durere, aripile detașării ne permit să onorăm și să preţuim această viaţă în continuă schimbare, așa cum este ea.

Înfruntând suferințele transei

Când am început să practic yoga și meditaţia, nu mi-am dat seama că acceptarea era elementul-cheie al vieţii spirituale. Eram doar parţial conștientă de măsura în care sentimentele mele de a nu fi suficient de bună mă ţineau departe de pacea și de libertatea după care tânjeam. În cele din urmă, a fost nevoie de o experienţă care m-a destabilizat emoţional pentru a mă trezi din obiceiurile și condiţionarea de ani de zile. Deși circumstanţele externe ale poveștii mele erau neobișnuite,

mulţi oameni recunoșteau că-mi împărtășesc drama interioară. Până aproape de treizeci de ani, am trăit timp de opt ani în comunitatea spirituală căreia m-am alăturat după terminarea facultăţii. În plus, pe lângă predarea cursurilor obișnuite de yoga și meditaţie, studiam pentru a obţine un doctorat în psihologie clinică și ofeream consiliere pacienţilor. Acest lucru însemna că, de multe ori, mă împărţeam între viaţa din „lumea exterioară“ și cea în cadrul ashramului (tabăra de meditaţie). Deseori am fost pedepsită aspru de către mentorul meu pentru că nu ofeream mai multă energie comunităţii, și de multe ori m-am simţit vinovată că mă dedicam atât de puţin. Dar apreciam ambele lumi și nu mă puteam imagina renunţând la nici una. La sugestia mentorului nostru, m-am căsătorit cu un om care se alăturase comunităţii noastre spirituale cu câţiva ani înainte. Din primele zile ne-am dorit să avem un copil împreună. Deși eram implicată în diverse proiecte, când, în cele din urmă, am rămas însărcinată, am fost încântaţi că ni se îndeplinea visul. Am căzut de acord că ar fi un moment potrivit pentru mine să-mi iau o lună liberă de la consultaţiile pe care le dădeam, pentru a mă odihni și întări spiritual. Am decis să plec în deșertul din California de Sud, într-o tabără de yoga și de meditaţie condusă de mentorul nostru. După două săptămâni în tabăra respectivă, am început să sângerez puternic. Prietenii mei m-au dus la un spital din apropiere, unde visul meu de a deveni mamă s-a năruit – pierdusem copilul. Am fost devastată de durere. În timp ce zăceam pe patul de spital, mă luptam să înţeleg ce se întâmplase. Era posibil ca exerciţiile susţinute de yoga și căldura verii să fi fost prea mult pentru mine? Când m-am întors în tabăra noastră de meditaţie, i-am lăsat un mesaj pe telefon mentorului spunându-i ce s-a întâmplat și menţionându-i preocupările mele. Nu am primit nici un răspuns de la el. Mi-am petrecut următoarele două zile în pat, încercând să-mi revin, suferind și rugându-mă. În a treia zi, am hotărât să mă duc la întâlnirea noastră zilnică, la care mentorul ţinea prelegerea. Simţeam că mi-ar face bine să-l ascult și să mă aflu în mijlocul familiei mele spirituale. Era o seară caldă și câteva sute dintre noi stăteam sub un cort deschis, imens, meditând în liniște, așteptându-l pe mentor să ajungă. Când l-am văzut parcânduși mașina, ne-am ridicat în picioare și am început să intonăm un cântec. Mentorul a intrat în cort, a mers printre yoghinii devotaţi și s-a așezat pe pernele din faţă, care se asortau cu portocaliul și rozul asfinţitului. Am terminat de cântat

și ne-am așezat, uitându-ne în liniște la el în timp ce mânca o prăjitură și niște struguri dintr-o tavă pregătită cu grijă. Privirea lui cerceta marea de chipuri care priveau în sus, fiecare așteptându-și cu nerăbdare inspiraţia. Dintr-odată, mi-am dat seama că se uita fix la mine. Rupând tăcerea, mi-a strigat numele, cel sanscrit pe care chiar el mi-l dăduse cu ani în urmă, când m-am hotărât să-i urmez învăţăturile. Sunetul vocii sale mi-a răsunat în urechi în timp ce mi-a cerut să mă ridic. Uneori, la astfel de întâlniri, se adresa public unui anumit elev, așa că m-am gândit că poate voia să mă întrebe cum mă simţeam. În schimb, fără nici o introducere, a declarat pe un ton aspru că eu am provocat moartea copilului meu, având atât de multe ambiţii pe plan profesional și gândindu-mă numai la mine. M-am simţit ca și cum primisem o lovitură în stomac – șocul durerii parcă îmi răsucea organele interne. Am rămas împietrită în timp ce el a continuat, spunându-mi, într-un limbaj dur, că am fost dispusă să fac sex, dar nu mi-am dorit cu adevărat un copil. Totul era ca un vis urât. Cu siguranţă mă mai criticase în particular pentru viaţa mea din afara ashramului, dar niciodată răutăcios, nu cu astfel de furie și dispreţ. M-am așezat, simţind că-mi ard obrajii ard de rușine. În timp ce îndoielile mele despre el crescă în ultimii ani, încrederea mea era acum pe deplin trădată. O gaură adâncă de durere începea să înghită totul în mine. Tremurând, am ascultat fără să înţeleg, în timp ce vocea lui se auzea undeva în fundal. Când întâlnirea a luat sfârșit și mentorul a plecat, mai mulţi dintre prieteni m-au îmbrăţișat, căutându-și, într-un mod ciudat, cuvintele potrivite. Vedeam confuzia din privirea lor: învăţătura lui trebuia să servească unui scop spiritual; mentorul nostru nu putea greși… dar ceva părea să nu fie corect. Eram recunoscătoare pentru încurajările lor, dar, în cea mai mare parte, tot ce-mi doream era să dispar. Cu mulţi ani înainte, citisem o poveste despre un tânăr soldat rănit care, după întoarcerea de la luptă, la zvonul că ar fi un trădător, este alungat din satul său. Toţi îl priveau, fiindu-le milă de el, în timp ce se îndepărta șchiopătând, cu bocceluţa de haine și merinde. La fel mă simţeam și eu acum. Umilită și inabordabilă, încercam să evit privirile colegilor mei yoghini în timp ce-mi croiam drum spre marginea mulţimii. Mă simţeam ca și cum fie mă judecau, fie mă compătimeau. Îmi doream cu disperare să fiu singură – cum aș fi putut fi cu cineva în preajmă când mă simţeam atât de distrusă? Printre lacrimi, mi-am găsit calea către un mic sanctuar, aflat într-un cerc de

arbori ai lui Iosua. Așezată pe pavajul tare, gol, am plâns ore în șir. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Bebelușul meu a murit și mentorul meu m-a condamnat. Avea, oare, dreptate? Corpul îmi spunea că se înșela. Dar ce anume l-a făcut să mă critice atât de aspru, când era așa de evident cât sunt de vulnerabilă? Poate că fusese jignit de mesajul pe care i-l lăsasem pe telefon și a crezut că încercam să-i contest înţelepciunea și învăţăturile. Poate credea că nutresc îndoieli în legătură cu el, că nu aveam încredere totală în el. Dar, de ce să fi fost atât de veninos, atât de plin de ură? Eram, într-adevăr, atât de rea cum spusese el? Cu inima frântă de frică și de durere, mă simţeam izolată de lumea mea și înstrăinată de propria fiinţă. Mă aflam, oare, pe calea spirituală corectă? Cum puteam să aparţin unei comunităţi dedicate atât de necondiţionat unui astfel de mentor? Ce avea să se întâmple cu căsnicia mea, dacă nu mai puteam urma această cale? Puteam a să-mi pierd familia spirituală și un întreg mod de viaţă, plecând pur și simplu? În timp ce lumea se închidea în jurul meu, mă cuprindea o disperare deja cunoscută. Cuvintele lui nu numai că m-au aruncat într-o groapă a propriei mele urâţenii, dar vocile din sinea mea îmi confirmau că greșeam fundamental. Căci atât cât îmi puteam aminti, încercasem de-a lungul timpului să-mi dovedesc valoarea. Mi-am adus aminte de perioada când eram adolescentă și dezbăteam cu tatăl meu, avocat, la masa de seară și mă simţeam atât de mândră și de ușurată când era impresionat de un argument convingător. Am făcut același joc cu profesorii mei sau cu alte persoane cu oarecare autoritate asupra mea. Când îmi veneau în minte imaginile cu mama mea – culcată în pat, citind un roman poliţist, cu un gin tonic alături – mă copleșeau amintiri ale luptei ei cu depresia și anxietatea. Poate dorinţa mea de a părea puternică și de stăpână pe mine era un mod de a evita aceleași tendinţe din sinea mea. Măcar eram o persoană căreia-i păsa? Poate că a-i ajuta pe clienţi sau pe prieteni nu era decât un mod de a obţine apreciere sau recunoaștere. Toată strădania mea de a obţine doctoratul, de a fi un yoghin devotat, o persoană bună – toate se potrivesc în această poveste a unei persoane nesigure și nemulţumite. Nimic legat de mine nu părea pur sau de încredere. Îndurerată și disperată, mi-am îndreptat gândurile, așa cum mai făcusem de multe ori, către ce numeam eu Preaiubitul. Această conștientizare necondiţionată, iubitoare și trează, a fost întotdeauna un refugiu pentru mine. În timp ce șopteam „Preaiubitul“, ceva începea să se întâmple. La început a fost

subtil, doar un sentiment că nu mai eram atât de pierdută și de singură. În loc să fiu complet cufundată într-un cazan de suferinţă, am început să simt o deschidere și o tandreţe în interiorul și în jurul meu. Lumea mea devenea tot mai mare. În orele lungi din noapte, pendulam între durerea rănilor mele și această deschidere crescândă. De fiecare dată când una dintre aceste voci care mă condamnau încerca să preia conducerea, când îmi aminteam de acea prezenţă grijulie, îmi dădeam seama că puteam auzi criticile fără să le cred. Când au apărut povești despre momentele când am acţionat egoist sau am pretins că sunt ceea ce nu eram, am putut să mă eliberez de gânduri și, pur și simplu, să simt o durere în inimă. Pe măsură ce mă deschideam în faţa suferinţei fără a mă opune ei, totul se atenua și devenea mai fluid. În mintea mea a apărut o voce nouă: Vreau să mă accept în totalitate, chiar dacă sunt imperfectă cum pretinsese mentorul meu. Chiar dacă strădania și nesiguranţa mea însemnau că eram „captivă în egoul meu“, voiam să mă accept, să mă respect și să nu mă mai condamn. Chiar dacă am fost egoistă și critică, voiam să recunosc acele aspecte. Voiam să opresc supravegherea și critica constante. Rugăciunea mea era: „Să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt“. Am început să simt de parcă m-aș fi legănat. Fiecare val al vieţii era acceptat. Chiar și vocea fricii, care îmi spunea că „ceva este în neregulă cu mine“, a fost acceptată și nu putea vicia această grijă profundă și autentică.

Suferinţa care ne deschide calea spre acceptarea necondiţionată

Mama mea era una dintre absolventele selectate, datorită realizărilor în viaţă, pentru a ţine un discurs în fața unei clase de absolvenţi de la Barnard College. Într-o zi, chiar înainte să împlinească șaptezeci și cinci de ani, ea a primit un telefon de la eleva desemnată să-i ia interviul. Tânăra a felicitat-o pe mama pentru activitatea ei la cârma unei mari organizaţii nonprofit care a ajutat atât de mult persoanele care suferă de alcoolism. „Când m-a întrebat cum am intrat în acest domeniu fascinant“, mi-a povestit mama mai târziu, „i-am răspuns foarte serios acestei studente: «Barbara, dragă, am intrat prin intermediul băuturii».“

În timpul copilăriei mele, mama a folosit alcoolul pentru a-și amorţi durerea emoţională. Din ce în ce mai neliniștită și mai nefericită, ea și-a găsit sensul și scopul numai în dragostea pentru familie. Cu toate acestea, când eu am împlinit șaisprezece ani, nu mai putea să nege că cei apropiaţi sufereau din cauza acestui obicei de-al ei. Nici una dintre metodele bine cunoscute de negare, aceea de a păstra secretul sau încercarea de a-i mulţumi pe ceilalţi, nu a mai funcţionat. Viaţa îi scăpase de sub control. Decăzuse complet. Programul în doisprezece pași al Alcoolicilor Anonimi (AA) se referă la „această decădere“ ca fiind punctul de cotitură în care devine posibilă adevărata vindecare de dependenţă. Cu sprijinul AA, mama a fost capabilă să recunoască și să-și înfrunte boala. Astfel, prin acceptarea și deschiderea către nesiguranţă și rușine, ea s-a reconectat cu sensul vieţii sale. De-a lungul anilor de recuperare, a început să vadă dincolo de identitatea ei, la fel ca fetiţa care se simţea nevrednică de atenţie. Și-a dat seama că acceptarea nu depinde de eforturile de a-i mulţumi pe alţii. Acum activitatea ei și modul de a se raporta la alţii s-au născut dintr-o profundă și veritabilă iubire de sine. Dar, pentru a se trezi din transă, mama a trebuit să se oprească din alergat și să-și accepte durerea. Poetul Rumi a intuit, în mod clar, relaţia dintre rănile și trezirea noastră. El ne sfătuia: „Nu vă întoarceţi privirea. Uitaţi-vă doar spre locul bandajat. Pe acolo intră lumina.“ Când ne uităm direct la locul bandajat fără să-l negăm sau să-l evităm, devenim mai blânzi faţă de vulnerabilitatea noastră umană. Atenţia noastră permite să intre lumina înţelepciunii și a compasiunii. În acest fel, momentele de suferinţă pot deveni clipe de profundă înţelegere spirituală și deschidere. Aproape toţi dintre noi ne-am confruntat cu perioade în care totul părea că se prăbușește. În acele momente, conceptele după care ne-am ghidat în viaţă parcă au dispărut; credeam că am înţeles cum să ne trăim viaţa, dar acum ne simţim pierduţi pe o mare furtunoasă. Pe măsură ce furtuna se domolește, începem să ne înţelegem viaţa cu o prospeţime și o claritate izbitoare. De-a lungul anilor, am început să înţeleg că ceea ce mi s-a întâmplat în tabăra de meditaţie din deșert era mai puţin o trădare din partea mentorului meu și mai mult o fereastră către cât de mult mă trădasem pe sine. În faţa atacului lui, strategiile mele obișnuit defensive s-au prăbușit și am ajuns la capătul puterilor. În timp ce eram cufundată într-o durere chinuitoare, mă ajuta să descopăr durerea nevredniciei cu care trăiam de ani de zile. Teama de a fi o persoană cu defecte a stat la rădăcina transei mele și, de-a lungul anilor, am sacrificat multe momente în încercarea de a-mi dovedi valoarea. Asemenea tigroaicei Mohini, am trăit într-o închisoare pe care mi-am creat-o singură. Detașarea totală faţă de

toate sentimentele și temerile de imperfecţiune era singura modalitate de a mă elibera. Având grijă de locul bandajat și îmbrăţișând durerea de care fugisem, am început să am încredere în mine și în viaţa mea.

Neînţelegeri obișnuite legate de acceptarea necondiţionată

Acceptarea necondiţionată se află în direcţia opusă faţă de cultura noastră de negare și poate fi astfel dificil de înţeles. Poate că sună ca și cum aș vorbi despre resemnare sau răsfăţ, sau despre o scuză faţă de un comportament nepotrivit: „Exersez acceptarea necondiţionată, așa că nu mă judeca pentru că nu-mi asum responsabilităţi la locul de muncă sau sunt nesuferit și insensibil acasă“. Pentru că acceptarea necondiţionată este o practică atât de puternică, aș vrea să vorbesc mai în detaliu despre aceste aspecte cu potenţial de confuzie. Acceptarea necondiţionată nu înseamnă resemnare. Cea mai mare greșeală în înţelegerea acceptării necondiţionate este că, dacă, pur și simplu, ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem, ne vom pierde motivaţia de a ne schimba și de a evolua. Acceptarea poate fi interpretată greșit ca o scuză de a persista în obiceiurile noastre proaste: „Asta sunt. Îţi convine sau nu.“ Sau ne putem dori să ne schimbăm într-un mod pozitiv, dar concluzionăm: „Sunt așa cum sunt, oricum nu mă voi schimba niciodată“. Acceptarea ar putea sugera că ne resemnăm să fim exact așa cum suntem, care destul de des înseamnă „a nu fi suficient de buni“. Cu toate acestea, așa cum afirmă psihologul Carl Rogers în introspecţia sa extrem de importantă: „Paradoxul cel mai curios este faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept așa cum sunt“. Natura noastră cea mai profundă este aceea de a ne trezi și de a înflori. Am descoperit că acceptarea necondiţionată reprezintă schimbarea fundamentală care deschide calea spre o schimbare reală, de durată. Această carte oferă multe exemple despre modul în care se produce o astfel de schimbare atunci când o situaţie aparent greu de rezolvat sau un obicei adânc înrădăcinat se lovesc de acceptarea necondiţionată. Acceptarea necondiţionată nu înseamnă că ne definim prin limitările noastre. Ea nu este o scuză pentru a ne retrage. De exemplu, ne putem spune că nu avem calificarea sau experienţa necesare pentru a merita un loc

de muncă pe care ni-l dorim cu adevărat, așa că renunţăm să mai încercăm să-l obţinem. Putem ajunge la concluzia că, dată fiind experienţa din trecut, nu suntem făcuţi pentru relaţii intime, așa că rămânem singuri. Chiar dacă poate exista ceva adevăr în ideile noastre, acceptarea necondiţionată înseamnă o analiză clară a capacităţilor și a limitelor noastre, fără să permitem teoriilor bazate pe frică să ne împiedice să trăim. Același lucru se aplică și provocărilor fizice. Ce s-ar întâmpla dacă am avea un accident de mașină și am sfârși paralizaţi de la brâu în jos? Dacă ni se spune că nu vom mai putea merge niciodată, acceptarea înseamnă că ne resemnăm iremediabil în faţa sorţii? Renunţăm la posibilitatea de a avea o viaţă fericită? Acceptarea necondiţionată nu înseamnă negarea durerii în fața pierderii libertăţii de a ne mișca pe cont propriu. Am aprecia pe deplin sentimentele și răspunsurile noastre. Am aprecia cu sinceritate efectul imediat pe care noile limitări le-ar avea asupra activităţilor noastre, a vieţii sexuale, a părinţilor noștri, a îndatoririlor noastre gospodărești. Dar acceptarea necondiţionată nu înseamnă nici să scăpăm din vedere un alt adevăr important: creativitatea nesfârșită și posibilităţile care există în viaţă. Acceptând adevărul legat de schimbare, acceptând că nu știm cum se va desfășura viaţa noastră, ne vom deschide noi înșine către speranţă, astfel încât să putem merge mai departe cu vitalitate și voinţă. Așa cum s-a exprimat atât de frumos actorul Christopher Reeve, după ce a rămas paralizat în urma unui accident de echitaţie, ne putem conduce sufletul spre vindecare – prin terapie fizică, crearea de relaţii frumoase cu ceilalţi, învăţând din orice experienţă. De fapt, prin eforturile sale, domnul Reeve a atins un nivel de recuperare considerat anterior imposibil. Contopind experienţa noastră efectivă cu bunătatea acceptării necondiţionate, descoperim că, indiferent de circumstanţe, vom rămâne liberi să trăim creativ și să iubim deplin. Acceptarea necondiţionată nu înseamnă răsfăţ. Ea nu afirmă: „Accept că am această poftă sau dorinţă și, prin urmare, voi acţiona în această direcţie“. Este important să nu negăm sau să ne suprimăm dorințele, dar este, de asemenea, esenţial să fim conștienţi de ceea ce ne motivează și de consecinţele comportamentului nostru. De exemplu, dacă suntem dependenţi de nicotină, acceptarea necondiţionată nu înseamnă că de fiecare dată când simţim că vrem o ţigară nu ne stăpânim și o aprindem. Mai degrabă înseamnă că înţelegem clar pofta și nervozitatea pe care le simţim atunci când „trebuie să mai tragem un fum“. Ţinem cont de poveștile care ne conving că avem nevoie să ne eliberăm de stresul care a

pus stăpânire pe noi. Suntem agitaţi și parcă simţim gustul de tutun în gură. Am citit eticheta de avertizare, fără a nega adevărul că fumatul dăunează. Dacă chiar fumăm ţigara următoare, nu ne acceptăm justificările sau propria vină; le observăm cum apar și le acceptăm conștient. Abordarea întregului proces de a fuma cu conștiinţa și bunătatea specifice acceptării necondiţionate ne poate duce spre alegeri mai înţelepte. Acceptarea necondiţionată nu ne face pasivi. O prietenă de-a mea, care este activist de mediu, mi-a spus recent că, dacă ar accepta degradarea mediului în care trăim, nu ar mai fi o persoană care militează pentru schimbare. O femeie abuzată cu care am făcut terapie mi-a spus că dacă ar accepta modul în care o tratează soţul ei, și-ar pierde capacitatea de a avea grijă de ea. Elevii deseori mă întreabă: acceptarea necondiţionată nu cumva înseamnă și acceptarea exterminării în masă a lui Hitler, sau, pur și simplu, permite rasismul, războaiele și foametea care există în lume? Acceptarea necondiţionată nu înseamnă că nu reacţionăm la nenorocirile din lume? Când suntem revoltaţi de atrocităţile umane sau copleșiţi de disperarea faţă de degradarea mediului, suntem îndreptăţiţi să acţionăm. Când vedem că propriul nostru comportament sau al altora provoacă suferinţă, suntem, în mod natural, obligaţi să iniţiem o schimbare. De-a lungul vieţii noastre, aceste răspunsuri puternice ne ghidează să continuăm practicile spirituale și terapiile de vindecare, să facem afilieri politice, să decidem cu cine ne petrecem timpul, ce proiecte să întreprindem și cum să ne creștem copiii. Cu toate acestea, există o diferenţă între acţiunile și deciziile care decurg din acceptarea necondiţionată și cele care izvorăsc în mod reflex din înţelegerea noastră ulterioară a anumitor rezultate și din teama de anumite consecinţe. Acceptarea necondiţionată recunoaște trăirea noastră în acest moment ca un prim pas în direcţia înţeleaptă. Înainte de a acţiona sau a reacţiona, ne permitem să simţim și să ne acceptăm durerea faţă de modul în care mediul a fost poluat, mânia faţă de distrugerea faunei sălbatice, rușinea faţă de cum am fost abuzaţi, frica faţă de ceea ce alţii ar putea crede despre noi, vina pentru propria insensibilitate. Indiferent de situaţie, experienţa noastră personală imediată este domeniul fundamental al acceptării necondiţionate. Acesta este momentul în care ne cultivăm starea reală de veghe și bunătatea, care stau la baza unei practici eficiente. Unii dintre cei mai respectabili activiști sociali din lume și-au bazat activitatea pe acceptarea necondiţionată. Gandhi în India, Aung San Suu Kyi în Birmania,

Nelson Mandela în Africa de Sud – toţi au suferit chinuile detenţiei și s-au confruntat cu neputinţa, singurătatea și potrivnicia opresiunii lor. Prin introspecţie, ei au înţeles suferinţa ca fiind posibilă în urma unei reacţii furioase și nu au uitat de intenţia lor de a se pune în folosul altora. Mai degrabă prin acceptare decât prin negarea sau reacţia la propria suferinţă, ei s-au eliberat pentru a se pune în slujba păcii și a dreptăţii, fără amărăciune sau autocompătimire. Aceștia și mulţi alţii reprezintă puterea de a așeza acceptarea necondiţionată în centrul efortului de a alina suferinţa. Acceptarea radicală nu înseamnă acceptarea unui „sine“. Uneori, când vorbesc cu elevii care aprofundează Budismul, despre acceptare și iubirea de sine, ei mă întreabă cum se corelează acest lucru cu învăţătura budistă denumită anatta, sau absenţa sinelui. Nu cumva însăși ideea de detașare de sine presupune o noţiune greșită a sinelui? Așa cum ne învaţă Buddha, percepţia noastră obișnuită a sinelui este o construcţie mentală – ideea unei entităţi care face lucrurile să se întâmple, care este victima, care controlează spectacolul. Atunci când spunem: „Mă accept așa cum sunt“, nu acceptăm o poveste despre un sine bun sau rău. Mai degrabă acceptăm experienţele mentale și senzoriale imediate pe care le interpretăm ca pe un sine. Ne vedem dorinţele și temerile obișnuite, gândurile critice și planurile ca pe o parte a cursului vieţii. Acceptarea lor în acest fel ne permite, de fapt, să recunoaștem că experienţa este impersonală și ne eliberează din capcana de a ne identifica cu un sine deficitar și limitat. Îmi place să le reamintesc studenţilor mei că „radical“ este derivat din latinescul radix, care înseamnă „a merge la rădăcină sau la origine“. Acceptarea necondiţionată ne permite să ne întoarcem la rădăcina sau la originea identităţii nostre, la sursa fiinţei noastre. Când suntem buni și prezenţi necondiţionat, dizolvăm transa de nevrednicie și de izolare. Prin acceptarea gândurilor și a sentimentelor care vin și pleacă, ne dăm seama de natura noastră cea mai profundă, originală, precum o mare neţărmuită de veghe și de iubire.

Pe urmele lui Buddha: descoperind libertatea acceptării necondiţionate

Spre deosebire de noţiunile ortodoxe de urcare a unei scări în căutarea perfecţiunii, psihologul Carl Jung descrie calea spirituală ca pe un drum înspre plinătate. Decât să încercăm să ne învingem emoţiile și să ne eliberăm de un sine inerent impur, privim în jurul nostru și îmbrăţișăm viaţa în toată plinătatea ei – imperfectă, haotică, misterioasă și vibrant de vie. Prin cultivarea unei prezenţe necondiţionate care acceptă, nu mai luptăm împotriva noastră, păstrându-ne sinele sălbatic și imperfect într-o cușcă de critică și neîncredere, însă descoperim libertatea de a deveni autentici și vii. În timp ce acceptarea pe care am dobândit-o în sanctuarul din deșert mi-a adâncit încrederea în mine, integrarea acestei experienţe a fost un proces gradual. Înapoi, în ashramul meu de pe Coasta de Est, devenit „casa“ mea, mă simţeam ca și cum mi-aș fi privit viaţa cu mintea mai limpede, dar a fost nevoie de aproape doi ani înainte de a fi gata să plec. Acești bărbaţi, femei și copii au fost familia mea spirituală; renunţarea la comunitate ar fi fost o pierdere imensă. Pe măsură ce mă retrăgeam treptat din ashram, am început să văd cu tot mai multă claritate modul în care viaţa mea acolo îmi consolidase tendinţele de a urca pe scara perfecţiunii și de a-mi ascunde defectele. De asemenea, pentru că acum nu mă mai îndoiam și nu mă mai criticam la fel de mult, nu am mai putut nega problemele fundamentale ale comunităţii pe care refuzasem să le înfrunt. Soţul meu devenise deja dezamăgit de viaţa în ashram și împreună am căzut de acord că era timpul să plecăm. Când, în cele din urmă, ne-am luat oficial rămasbun de la mentor, el m-a avertizat că, dacă aleg să plec și să părăsesc această cale spirituală, tot restul vieţii mele am să fiu pustiită. Așa cum avea să decidă soarta, în câteva zile de la anunţarea deciziei noastre, am rămas din nou însărcinată. Cu toate că anticipam nașterea lui Narayan cu mare bucurie și nu am pus niciodată la îndoială decizia noastră de a părăsi locul acela, durerea unei pierderi atât de mari m-a urmărit, totuși, ani de zile. Privind în urmă, este logic că învăţăturile lui Buddha aveau să mă ghideze prin această tranziţie chinuitoare. După ce m-am retras din ashram, am început să citesc cărţi despre alte tradiţii spirituale. M-am simţit atrasă în mod deosebit de budism și am început să experimentez tehnica de meditaţie Viana, care în Pali, limba lui Buddha, înseamnă „a vedea clar“. Este o practică bazată pe învăţăturile care recunosc în mod explicit suferinţa pe care o simţeam și care mia oferit o modalitate de a mă trezi din această suferinţă.

În ashram, meditaţia noastră a fost orientată spre cultivarea unei stări de pace, energie sau extaz. Ne linișteam mintea prin concentrarea asupra respiraţiei sau a unei expresii sanscrite sacre. A fost o experiență valoroasă, dar am constatat că, atunci când am fost în criză emoţională, în cel mai bun caz, aceste meditaţii miau atenuat suferinţa doar temporar. Preferam să îmi controlez trăirea interioară decât să simt ceea ce trăiam de fapt. Pe de altă parte, practicile budiste mă învăţau, pur și simplu, să mă deschid și să accept trăirile trecătoare. Când apărea o critică aspră, o puteam recunoaște ca pe un gând trecător. Chiar dacă era un gând constant, când îmi dădeam seama că nu reprezenta adevărul, era minunat de eliberator. Când m-am pierdut în sentimente de nesiguranţă sau singurătate, am constatat că și meditaţiile puteau să mă ghideze înapoi la acea sensibilitate pe care o simţisem în sanctuarul din deșert. Nu mă mai străduiam să scap de durere, preferam să învăţ să mă raportez cu grijă la suferinţa pe care o simţeam. De la bun început, aceste practici m-au condus la o conștientizare iubitoare, deschisă, de acceptare, pe care o simţeam ca pe adevărata mea natură. După mai mulţi ani de meditaţie pe cont propriu, am participat la o tabără a Insight Meditation Society din Massachusetts. Simţeam că ajunsesem acasă. La sfârșitul uneia dintre discuţiile de seară, maestrul a spus ceva care m-a impresionat profund; se referea la esenţa suferinţei cu care mă luptasem atâta vreme. Cuvintele pe care mi le amintesc au fost: Graniţa faţă de ceea ce putem accepta este limita libertăţii noastre. În timpul tăcerii care a urmat, m-au străfulgerat amintiri care dezvăluiau cât de mult mă tot apărasem în faţa experienţei mele de viaţă. Puteam să simt zidurile pe care le ridicasem ca să ţin la distanţă persoanele care erau diferite de mine, care mă intimidau sau îmi cereau prea mult. Conștientizam aversiunea faţă de disconfortul fizic, faţă de senzaţia de teamă și de singurătate. Am realizat cât de neiertătoare eram faţă de mine însămi pentru cât i-am făcut pe alţii să sufere, pentru că am criticat și am fost egoistă. Atunci când mentorul și majoritatea elevilor au plecat, am rămas în liniștea sălii. Voiam să știu cum ar fi dacă toate graniţele ar dispărea și aș lăsa viaţa să curgă prin mine. În timp ce mă abandonam relaxării, inima și mintea mea s-au umplut de tandreţe faţă de toate suferinţele mele. Mi-am dat seama că orice neînţelegere am avut cu viaţa, de la o ușoară autocritică până la durerea rușinii, m-a ţinut departe de dragoste și de conștientizare, care reprezintă cu adevărat natura mea. De multe ori de atunci, mai ales când eram cuprinsă în tensiune sau de autocritică, m-am oprit și m-am întrebat: „Ce ar fi dacă mi-aș accepta viaţa, dacă aș accepta clipa prezentă, exact așa cum este ea?“

Indiferent ce scenariu derulam în mintea mea, numai intenţia de a-mi accepta trăirile începea să-mi stârnească atenţia și să-mi înmoaie inima. Pe măsură ce mă atașez de valurile reale ale experienţei care curg prin mine, gândurile care îmi rulează în minte încep să-și piardă din intensitate și tensiunea din corpul meu începe să dispară. De fiecare dată când permit conștient vieţii să fie așa cum este, experimentez senzaţia clară a sosirii, a conștientizării experienţelor trăite. Acest „așa să fie“ este poarta de acces spre a fi copleșit de uimire și a trăi din plin. Așa cum spunea Storm Jameson********:

Există o singură lume, cea care te forţează să trăiești prezentul. Există doar o clipă în care ești în viaţă, cea de aici și acum. Singurul mod de a trăi este să accepţi fiecare minut ca pe un miracol irepetabil.

Cu toţii putem să învăţăm acceptarea necondiţionată – cele două aripi ale recunoașterii clare și ale stării de prezenţă sunt expresii ale ceea ce reprezentăm noi intrinsec. Cu toate acestea, pentru că ne pierdem în mod natural în transă, avem nevoie atât de o hotărâre sinceră, cât și de practici eficiente cu scopul de a ne trezi inima și mintea. Învăţăturile și meditaţia oferite în această carte aparţin unui patrimoniu spiritual bogat, care de secole i-a ghidat pe cei ce caută pacea și libertatea adevărată. Pe această cale sacră de acceptare necondiţionată, decât să luptăm pentru perfecţiune, mai bine descoperim cum să ne iubim cu toată plenitudinea.

Meditaţie îndrumată: Practica Viana (Prezenţa conștientă)

Practica budistă pentru a atinge starea de prezenţă conștientă se numește Viana, care înseamnă în pali, limba lui Buddha, „a înţelege clar“ sau „a privi introspectiv“. Ceea ce urmează este o simplă introducere în această practică. Puteţi să o înregistraţi sau să rugaţi pe cineva să v-o citească până când vă obișnuiţi cu ea.

Găsiţi-vă o poziţie șezând, în așa fel încât coloana să fie dreaptă, dar nu rigidă și, în același timp, relaxată. Închideţi ochii și lăsaţi mâinile în jos ușor, fără efort. Permiteţi conștientizării să vă cuprindă corpul și, ori de câte ori este posibil, relaxaţi și eliberaţi zonele în care simţiţi tensiune. Pentru că atât de ușor ne pierdem în gânduri, Viana începe cu o atenţie deosebită acordată respiraţiei. Utilizarea respiraţiei ca pe o ancoră a stării de prezenţă ajută la liniștirea minţii astfel încât să puteţi fi conștienţi de fluxul vieţii care trece prin voi. Respiraţi de câteva ori adânc, apoi respiraţi normal. Fiţi atenţi în ce loc detectaţi cel mai ușor respiraţia. O puteţi simţi în nas; s-ar putea simţi în jurul nărilor sau deasupra buzei superioare; sau poate o simţiţi sub forma mișcării pieptului sau a ridicării și coborârii abdomenului. Acordaţi atenţie senzaţiilor uneia din aceste zone, cel mai probabil acolo unde simţiţi respiraţia cel mai bine. Nu este nevoie să vă controlaţi respiraţia, să o percepeţi sau să vă fixaţi asupra ei. Nu există un „mod corect“ de a respira. Printr-o conștientizare relaxată, analizaţi felul în care se simte respiraţia, ca o multitudine de senzaţii. Veţi descoperi că mintea se afundă în mod natural în gânduri. Ele nu sunt inamicul nostru și nu trebuie să vă goliţi mintea de gânduri. În schimb, vă dezvoltaţi capacitatea de a recunoaște gândurile atunci când apar, fără a vă pierde în poveste, în desfășurarea evenimentelor. Când deveniţi conștienţi de gândire, puteţi folosi un mesaj mental blând și prietenos: „gândesc, gândesc“. Atunci, fără să vă gândiţi la nimic, reveniţi ușor la respiraţie. Lăsaţi-o să fie punct de referinţă, un loc care să fie acolo mereu. Pe parcurs, s-ar putea să conștientizaţi și alte senzaţii – sunetele mașinilor care trec, senzaţia că vă este cald sau frig, cea de foame – care pot apărea în fundal, fără să vă distragă. Dacă oricare dintre senzaţii devine mai puternică și vă distrage atenţia, permiteţi-i, în locul respiraţiei, să devină obiectul principal al stării de prezenţă. Aţi putea simţi caldură sau frisoane, furnicături, dureri, junghiuri. Încercaţi să simţiţi aceste senzaţii așa cum sunt ele. Sunt plăcute sau neplăcute? Pe măsură ce le percepeţi, ele devin mai intense sau se estompează? Observaţi cum se schimbă. În cazul în care senzaţiile nu mai sunt o trăire puternică, reveniţi la conștientizarea respiraţiei. Sau, în cazul în care senzaţiile sunt atât de neplăcute încât sunteţi în imposibilitatea de a le analiza cu echilibru sau calm, nu ezitaţi să acordaţi din nou atenţie respiraţiei.

Într-un mod asemănător, puteţi aduce starea de conștientizare la emoţii puternice – frică, tristeţe, fericire, entuziasm, durere. Întâmpinaţi fiecare trăire cu blândeţe și calm, fără să vă agăţaţi, dar nici să vă feriţi de respectiva trăire. Cu ce senzaţie seamănă această emoţie din corpul vostru? Unde credeţi că o simţiţi cel mai puternic? Este statică sau în mișcare? Este de amploare? Gândurile vă sunt tulburate și alerte? Sunt repetitive și plictisitoare? Vă simţiţi mintea închisă sau deschisă? Pe măsură ce acordaţi o anumită atenţie, observaţi cum se modifică emoţia. Devine mai intensă sau scade în intensitate? Se transformă într-un alt fel de stare? Furia devine durere? Fericirea devine pace? Când emoţia nu mai este convingătoare, îndreptaţi-vă atenţia din nou către respiraţie. Dacă simţiţi că emoţia devine copleșitoare, sau dacă sunteţi confuz în legătură cu locul spre care să vă îndreptaţi atenţia, relaxaţi-vă și reveniţi din nou la respiraţie.

Anumite senzaţii, emoţii sau gânduri, care apar atunci când exersăm starea de prezenţă, nu sunt atât de importante. Ceea ce face loc acceptării necondiţionate este dorinţa noastră de a nu ne mișca și de a acorda atenţie trăirii noastre, oricare ar fi ea. Cu timpul, ne dezvoltăm capacitatea de a ne raporta la trăirile trecătoare, fie prin meditaţie, fie în viaţa de zi cu zi, cu o profundă claritate și bunătate.

3. Pauza sacră: Odihnindu-ne sub arborele Bodhi

Enough. These few words are enough. If not these words, this breath. If not this breath, this sitting here. This opening to the life we have refused again and again until now.********

În anii 1950, câtorva piloţi bine instruiţi ai Forțelor Aeriene Americane le-a fost dată o misiune pe viaţă și pe moarte – să zboare la altitudini mai mari decât se încercase până atunci. Mergând dincolo de atmosfera densă a Pământului, au descoperit, spre groaza lor, că legile cunoscute ale aerodinamicii nu mai erau valabile. Așa cum scrie Tom Wolfe******** în cartea sa, The Right Stuff********: „…Avionul ar putea aluneca într-o rotire plană, asemenea unui bol de cereale pe un blat de bucătărie lucios marca Formica, și apoi ar începe să se rostogolească – nu să se rotească și să cadă în gol, ci să se rostogolească fără încetare“. Primii piloţi care au trebuit să facă faţă acestei provocări au încercat să stabilizeze avioanele, făcând manevre după manevre. Strigând neputincioși către turnul de control: „Ce altceva să mai fac?“, ei plonjau spre moarte. Acest experiment tragic s-a petrecut de mai multe ori, până când unul dintre piloţi, Chuck Yeager, absolut întâmplător, a găsit o soluţie. Când avionul lui a început să se rostogolească, Yeager a fost aruncat violent în pereții cabinei de pilotaj și sa lovit. Inconștient, a început căderea spre Pământ. După parcurgerea a unsprezece kilometri, avionul a reintrat în atmosfera densă a planetei, unde puteau fi puse în aplicare strategii standard de pilotaj.

Yeager și-a revenit, a stabilizat aeronava și a aterizat în siguranţă. El descoperise singura soluţie salvatoare, care era posibilă în această situaţie disperată: Nu faceţi nimic. Luaţi mâinile de pe butoanele de comandă. Această soluţie, așa cum spune Wolfe, era „singura alegere pe care o aveai“. Contrazicea toate orele de instructaj și instinctele de supravieţuire, dar funcţiona. Deseori ne confruntăm cu situaţii pe care nu le putem controla, în împrejurări în care nici o strategie nu funcţionează. Neajutoraţi și îndureraţi, încercăm frenetic să gestionăm ceea ce se întâmplă. Copilul nostru începe să aibă rezultate slabe la școală și noi îl ameninţăm, încercând să-l readucem pe drumul cel bun. Cineva ne spune ceva dureros și ripostăm imediat sau batem în retragere. Am făcut o greșeală la locul de muncă și ne străduim să mușamalizăm sau încercăm să facem totul pentru a compensa. Ne lansăm în discuţii tensionate, repetând și făcând strategii. Cu cât ne temem mai mult de eșec, cu atât mai frenetic funcţionează organismul și mintea. Zilnic ne agităm încontinuu: facem planuri și ne îngrijorăm, discutăm, improvizăm, adaptăm, telefonăm, gustăm, aruncăm, cumpărăm, ne uităm în oglindă. Dar cum ar fi dacă, chiar în mijlocul acestei stări de agitaţie, ne-am lua în mod conștient mâinile de pe butoanele de comandă? Chuck Yeager a trebuit să cadă într-o stare de inconștiență ca să-și oprească impulsul de a controla situaţia. Ce sar întâmpla dacă nu ne-am mai face atâtea calcule, iar pentru un minut sau două, pur și simplu, să ne analizăm trăirile interioare? A învăţa să ne oprim este primul pas în practicarea acceptării necondiţionate. Pauza înseamnă suspendarea activităţii, o detașare temporară, când nu ne mai îndreptăm spre nici un obiectiv. Spre deosebire de piloţi, nu ne întrebăm: „Acum ce trebuie să mai fac?“ Pauza poate apărea aproape în toiul oricărei activităţi și poate dura o clipă, ore în șir sau perioade întregi din viaţa noastră. Putem să luăm o pauză de la activităţile noastre în curs de desfășurare, stând jos și meditând. Putem să ne oprim în mijlocul meditaţiei, să ne eliberăm de gânduri și să ne concentrăm din nou atenţia la respiraţie. Când ne oprim, ieșim din rutina de zi cu zi pentru a merge într-o tabără de meditaţie, pentru a ne petrece timp în natură sau a lua un concediu sabatic. Putem să ne oprim dintr-o conversaţie, să renunţăm la ce urma să spunem ca să ascultăm cu adevărat și să fim atenţi la ceilalţi. Putem să ne oprim atunci când ne simţim brusc impresionaţi sau încântaţi ori întristaţi, permiţând acestor sentimente să ne ajungă la inimă. Când luăm o pauză, pur și simplu, întrerupem tot ce făceam – fie că ne gândeam sau făceam ceva, vorbeam, mergeam pe jos, scriam, planificam, ne făceam griji sau

mâncam – și devenim din toată inima prezenţi, atenţi și, de multe ori, chiar inerţi din punct de vedere fizic. Puteţi încerca chiar acum: opriţi-vă din citit și staţi, pur și simplu, fără să faceţi nimic – doar observaţi ceea ce trăiţi. O pauză este, prin natura sa, o perioadă limitată de timp. Ne reluăm activităţile, dar facem acest lucru fiind mai prezenţi și cu o capacitate sporită de a face alegeri. În pauza de dinainte să mușcăm dintr-un baton de ciocolată, de exemplu, am putea recunoaște furnicături de anticipare și, probabil, în fundal, o senzaţie de vinovăţie și autocritică. Apoi putem alege să mâncăm ciocolata, savurând-o din plin, sau sărim peste acest desert și ieșim să alergăm. Când ne oprim, nu știm ce se va întâmpla în continuare. Dar, prin reprimarea atitudinii obișnuite în faţa unei situaţii, ne-am deschis posibilităţii de a răspunde în moduri noi și creative la nevoile și temerile noastre. Desigur, există și momente când nu este oportun să ne oprim. Dacă cel mic aleargă spre o stradă foarte aglomerată, nu ne vom opri. Dacă cineva este pe cale să ne lovească, încercăm să găsim repede o modalitate de a ne apăra. Dacă suntem pe cale să pierdem avionul, alergăm spre poartă. Dar o mare parte din ritmul nostru indus și din controlul obișnuit din viaţa de zi cu zi nu servește supravieţuirii și, cu siguranţă, nu dezvoltării, ci apare dintr-o neliniște liber consimţită în legătură cu ceva care este greșit sau insuficient. Chiar și atunci când apare frica în faţa eșecului real, în faţa pierderii sau, ca în cazul piloţilor, când ne amenință moartea, tensiunea noastră instinctivă și lupta interioară sunt de multe ori ineficiente și lipsite de înţelepciune. Ridicarea mâinilor de pe panoul de comenzi și pauza în sine sunt o oportunitate pentru a vedea în mod clar nevoile și temerile care ne stăpânesc. În momentele de pauză devenim conștienţi că sentimentul că ceva lipsește sau este greșit ne ţine concentraţi doar asupra viitorului, în drumul către altă destinţie. Avem, astfel, o alegere fundamentală cu privire la modul în care răspundem: putem continua încercările zadarnice de a ne controla trăirea respectivă sau putem trata vulnerabilitatea cu înţelepciunea acceptării necondiţionate. În timpul pauzei mele din sanctuarul din deșert am început să văd cât de blocată eram în teoriile și suferinţa transei. Stând liniștită, fără să fac nimic, m-am confruntat cu rușinea și temerile de care fugisem ani de zile. De fapt, pauza și acceptarea intensităţii suferinţei mele au fost singura modalitate de a mă putea elibera din strânsoarea transei. De multe ori, momentul în care avem cea mai mare nevoie să facem o pauză este exact atunci când acest lucru pare cel mai greu să o faci. Momentul de răgaz întrun acces de furie, atunci când sunteţi copleșiţi de durere, sau atunci când vă

doriţi cu ardoare un lucru, poate fi ultimul lucru pe care vrem să-l facem. La fel ca piloţii de mare altitudine, a nu mai controla nimic pare să contravină metodelor de bază și instinctive de a obţine ceea ce ne dorim. Pauza poate părea asemenea unei căderi în gol prin spaţiu – habar nu avem ce se va întâmpla. Ne temem să nu fim înghiţiţi de forţa furiei, a durerii sau a dorinţei noastre. Cu toate acestea, fără a fi deschiși în faţa trăirii reale a momentului, acceptarea necondiţionată nu este posibilă. Charlotte Joko Beck, mentor si autor Zen, ne învaţă că „secretul“ vieţii spirituale este capacitatea de „…a reveni la ceea ce am evitat o viaţă întreagă, de a ne abandona în trăirile momentului prezent, chiar dacă este un sentiment de umilinţă, de eșec, de izolare, de nedreptate“. Prin arta sacră a încetării oricărei activităţi, ne vom dezvolta capacitatea de a nu ne mai ascunde, de a nu mai fugi de propriile trăiri. Vom începe să avem încredere în inteligenţa noastră naturală, în inima noastră, care este înţeleaptă prin natura ei, în capacitatea noastră de a fi deschiși la orice. La fel ca trezirea dintr-un vis, în momentele de răgaz, transa dispare și acceptarea necondiţionată devine posibilă.

Fuga adâncește transa

Un basm popular spune povestea unui om care devine atât de speriat de propria umbră, încât încearcă să fugă de ea. El crede că, dacă ar putea-o lăsa în urmă, atunci ar fi fericit. Omul devine din ce în ce mai nefericit pe măsură ce vede că, indiferent cât de repede aleargă, umbra nu rămâne în urmă niciodată. Nici vorbă să renunţe, el aleargă tot mai repede, și mai repede, până când, în cele din urmă, se prăbușește, frânt de epuizare. Dacă ar fi mers lângă un copac și s-ar fi așezat să se odihnească, umbra ar fi dispărut. Umbra noastră este formată din acele părţi ale fiinţei noastre pe care le considerăm inacceptabile. Familiile și societatea ne învaţă de timpuriu ce calităţi ale naturii umane sunt apreciate și care sunt dezaprobate. Pentru că vrem să fim acceptaţi și iubiţi, vom încerca să fabricăm și să prezentăm o personalitate care-i va atrage pe alţii și ne va asigura apartenenţa la ceva sau cineva. Dar noi ne exprimăm în mod inevitabil agresiunea naturală sau nevoia, ori frica – părţi ale măștii noastre emoţionale care deseori sunt tabu – și, astfel, oamenii importanţi din viaţa noastră reacţionează.

Fie că suntem ușor certaţi, ignoraţi sau respinși în mod traumatizant, într-o oarecare măsură, ne simţim răniţi și dați la o parte. Umbra devine o forţă în psihicul nostru pe măsură ce exilăm emoţiile care i-ar putea face pe cei din jur să ne respingă. Putem îngropa și uita bucuriile copilărești; putem ignora furia până când se transformă în noduri de tensiune în corpul nostru; ne putem înveli temerile cu nesfârșită autocritică și vină. Umbra noastră își are rădăcinile în rușine, în strânsă legătură cu sentimentul nostru de a fi, practic, neîmpliniţi. Cu cât ne simţim mai imperfecţi și mai neiubiţi, cu atât mai disperat fugim din ghearele umbrei. Cu toate acestea, fugind de ceea ce ne temem, hrănim întunericul interior. Ori de câte ori respingem o parte a fiinţei noastre, confirmăm nevrednicia noastră fundamentală. Sub „Nu ar trebui să mă enervez“ se ascunde „Este ceva în neregulă cu mine dacă fac asta“. Ca atunci când suntem prinși în nisipuri mișcătoare, eforturile noastre frenetice de a scăpa de răutatea proprie ne afundă tot mai adânc. Pe măsură ce ne străduim să evităm umbra, ne consolidăm identitatea ca o fiinţă fricoasă, neîmplinită. Când Laura a venit la mine pentru psihoterapie, felul ei de a se ascunde de umbră aproape îi distrusese căsnicia. Ea se transformase în ceea ce soţul ei, Phil, numea „un teren minat, gata să explodeze la cel mai mic pas greșit“. La primele întâlniri, lui i-a plăcut firea sensibilă și aerul ei dramatic. Laura era asistentă medicală și lui Phil, la fel ca pacienţilor ei, îi plăcea felul în care se comporta cu el și preocuparea pentru starea lui de bine. Laura se distra cu Phil și-i plăcea că era inteligent și avea simţul umorului. Dar, după câteva luni de căsătorie, mintea lui ascuţită și umorul caustic au început să fie percepute ca o armă îndreptată către ea. Când Phil comenta cu privire la modul în care Laura conducea mașina sau strângea vasele, se simţea rănită și umilită. De multe ori, era furioasă pentru că se simţea judecată, clocotea de mânie și, fără nici un avertisment, ţipa la el, într-un acces de furie. Izbucnirile erau strategia principală a Laurei de a fugi de umbra ei de rușine. Intimitatea în căsnicia lor aproape dispăruse, pe toate planurile – abia dacă-și mai vorbeau. Avocat de profesie, Phil se pricepea atât de bine la cuvinte, încât putea face totul să pară din vina ei. Când se întâmpla acest lucru, Laura începea să ţipe la el și apoi pleca. Când a venit la mine pentru terapie, ajunsese la concluzia că „nici măcar nu merită să încerc să vorbesc. El este domnul Raţional și eu mă dau întotdeauna bătută.“ De fapt, ceva tipic pentru dinamica relaţiei lor s-a întâmplat cu o seară înainte de prima noastră ședinţă. În acea zi, Laura avusese o ceartă aprinsă cu șefa ei la spital și își dăduse demisia pe loc. La cină,

când i-a povestit lui Phil ce se întâmplase, el părea nerăbdător. Când a sunat telefonul, el a răspuns și a plecat în biroul său. Laura s-a dus după el și a așteptat în prag ca să termine conversaţia. Imediat după ce a lăsat telefonul din mână, Phil a pornit televizorul. Atunci Laura i-a strigat pe un tot sarcastic: „Te interesează orice, numai ce-ţi spun eu nu“. Phil a ripostat iritat: „Era Nathan, care mi-a spus că trebuie să văd ceva pe canalul Fox Cinci. De ce trebuie să interpretezi fiecare gest de-al meu ca pe un dispreţ la adresa ta? Dacă asta ai făcut și cu șefa ta, probabil a fost bucuroasă că ai plecat.“ Cu faţa arzând de furie și privirea dușmănoasă, Laura i-a strigat: „Știu la ce te gândești. De ce nu spui, pur și simplu, Phil? Tu ai fi bucuros să mă vezi plecând, nu-i așa? Asta e, am dreptate, nu?“ Înșfăcând o carte de pe unul din rafturi, ea a aruncat-o spre televizor, strigând: „Nu vrei decât să scapi de mine! Poate chiar o să obţii ce-ţi dorești!“ Următoarea carte a zburat foarte aproape de capul lui. În acea noapte, au dormit din nou în camere separate. În copilărie, Laura a învăţat să se apere de mama ei impulsivă și critică. Într-un moment se simţeau bine împreună, în clipa următoare, mama ei o certa că nu făcuse curăţenie în camera ei sau că arăta groaznic cu breton. Când Laura a devenit adolescentă, schimbările hormonale din corpul ei făceau imposibil să-și ţină în frâu durerea și furia. Când mama ei o mustra pentru modul în care se îmbrăca, pentru că mergea cocoșată, pentru prietenii rataţi pe care și-i alegea, pentru că era prea proastă ca să intre la un colegiu de patru ani, Laura îi răspundea, o făcea în toate felurile și se ducea să doarmă acasă la o prietenă. De fapt, ea petrecea cât de mult timp în altă parte, pentru a evita acuzaţia constantă a mamei că „nu era în stare să facă nimic bun“. Când erau împreună și se certau, Laura era surprinsă de intensitatea propriei furii. Se simţea ca și cum exista un demon în interiorul ei care, dacă-i dădea ocazia, putea sfâșia și ucide. Până când Laura a plecat de acasă, izbucnirile de genul acesta deveniseră un mod de viaţă. În timpul câtorva dintre primele noastre sesiuni de terapie, Laura mi-a spus că adoptase o atitudine defensivă și se simţise rănită în cele mai multe dintre relaţiile ei – cu prietenii, cu familia sau la serviciu. Întotdeauna se întâmpla o dramă undeva. Dacă simţea că cineva o critica, atunci evita acea persoană sau izbucnea într-un atac de furie care distrugea relaţia. Când șefa ei a chemat-o și a pus întrebări clare despre tensiunea dintre Laura și o altă asistentă din secţie, Laura s-a apărat cu ostilitate evidentă. Când șefa i-a sugerat să se calmeze ca să poată avea o conversaţie normală, Laura și-a anunţat demisia și a plecat. Indiferent de situaţia în care se afla, sentimentele primare de a nu fi „destul de

bună“ i se declanșau și Laura era aruncată înapoi în copilărie, când nu putuse face nimic pentru a se apăra. Atunci când ne simţim în nesiguranţă sau răniţi, avem tendinţa de a ne refugia în transă. În acele momente, nu pare să existe nici o alegere cu privire la ceea ce simţim, gândim, spunem sau facem. Mai degrabă „mergem pe pilot automat“, reacţionând în felul nostru cel mai obișnuit de a ne apăra în faţa suferinţei. Așa cum se întâmplă în cazul oricărei dependenţe, comportamentul în faţa durerii nu face decât să ne alimenteze suferinţa. Nu numai că strategiile noastre de evadare amplifică sentimentul că ceva este în neregulă cu noi, dar ne și împiedică să ne ocupăm de laturile sufletului care au cea mai mare nevoie de atenţia noastră pentru a se vindeca. Așa cum afirmă Carl Jung într-una din introspecţiile sale, părţile nevăzute și nesimţite ale psihicului nostru sunt sursa tuturor nevrozelor și a suferinţelor. Izbucnirile Laurei o împiedicau să își dea seama cât de rușinată și de rănită se simţea de fapt. Cu toate acestea, această „apărare“ nu o făcea decât să se simtă mai rușinată. Prinsă într-un cerc vicios, cu cât simţea mai multă rușine, cu atât era mai pornită să-i atace pe alţii pentru a se proteja și pentru a-și ascunde rușinea. Când vom învăţa să înfruntăm și să simţim teama și rușinea pe care, de obicei, le evităm, vom începe să ne trezim din transă. Ne eliberăm în moduri care aduc pacea și fericirea adevărată.

Când ne oprim din alergat, devenim liberi să trăim prezentul

Siddhartha Gautama, cel care urma să fie cunoscut drept Buddha, a fost fiul unui rege bogat care a domnit peste un regat prosper de la poalele munţilor Himalaya. La nașterea sa, i s-a prezis că fie va renunţa la lume și va deveni un om sfânt, fie va deveni un mare rege și conducător. Tatal lui Siddhartha era hotărât ca fiul său să-i calce pe urme. Știind că dacă va vedea suferinţa lumii va fi atras spre preocupări spirituale, el l-a înconjurat cu frumuseţe, bogăţie și distracții. Numai oamenilor buni și frumoși li se permitea să aibă grijă de el. Însă planul regelui de a-și proteja fiul de suferinţa vieţii nu a reușit. Așa cum spune legenda, la douăzeci și nouă de ani, Siddhartha a insistat să meargă în

afara zidurilor palatului, împreună cu vizitiul lui, Chana. Dându-și seama de intenţia fiului său, regele a ordonat supușilor să cureţe și să înfrumuseţeze străzile și să-i ascundă pe cei bolnavi și săraci. Dar zeii au avut alte planuri. Ei i s-au înfăţișat în chip de om bolnav, de bătrân și de cadavru. Când Siddhartha și-a dat seama că o astfel de suferinţă este o parte intrinsecă a fiinţelor umane, concepţia sa paradisiacă despre viaţă a fost spulberată. Hotărât să descopere cum și-ar putea găsi oamenii fericirea și libertatea în faţa suferinţei, el a părăsit palatele luxoase, pe părinţii, soţia și pe fiul său. Pornind în întunericul nopţii, Siddhartha a plecat în căutarea adevărurilor care i-ar fi eliberat inima și spiritul. Cei mai mulţi dintre noi petrecem ani întregi încercând să ne izolăm în interiorul zidurilor palatului. Alergăm după plăcerea și siguranţa care sperăm că ne vor oferi fericirea veșnică. Cu toate acestea, indiferent cât de fericiţi am fi, avem parte, inevitabil, de o tragedie – un divorţ, moartea unei persoane dragi, o boală gravă. În încercarea de a evita durerea și de a ne controla experienţa, evităm intensitatea sentimentelor noastre, de multe ori ignorând sau negându-ne nevoile reale, fizice și emoţionale. Întrucât Siddhartha trăise numai în lux, negarea părea iniţial drumul spre eliberare. El s-a alăturat unui grup de asceţi și s-a adâncit în modul lor de viață (privându-se de mâncare și de somn) și să urmeze practicile yoga. După câţiva ani, Siddhartha a ajuns slăbit și bolnav, dar nu mai aproape de eliberarea spirituală după care tânjea. El i-a părăsit pe asceţi și s-a pornit spre malul unui râu din apropiere. Zăcând acolo aproape mort, Siddhartha a strigat: „Cu siguranţă trebuie să existe o altă cale spre iluminare!“ A închis ochii și și-a amintit ceva ca prin vis. Era sărbătoarea anuală a aratului de primăvară și supraveghetoarele lui îl lăsaseră să se odihnească sub un gherghin la marginea câmpului. Stând în umbra răcoroasă a arborelui, copilul privea oamenii care munceau și vedea cum le curge sudoarea pe faţă; vedea boii căznindu-se să tragă plugul. În iarba care tocmai fusese tăiată și în pământul proaspăt răscolit, vedea insectele cum mor, cu ouăle lor împrăștiate. Pe Siddhartha l-a cuprins tristeţea pentru suferinţa fiinţelor vii. În compasiunea lui, Siddhartha s-a simţit profund vulnerabil. Privind în sus, l-a izbit albastrul strălucitor al cerului. Păsările se avântau liber și graţios în văzduh. Aerul avea aroma dulce a florilor de măr. În cursul sacru al vieţii era loc pentru imensitatea bucuriei și a tristeţii. Iar el se simţea împăcat. Această amintire i-a oferit lui Siddhartha o înţelegere diferită a căii spre

eliberare. Dacă un copil tânăr și neinstruit putea gusta libertatea într-un mod atât de firesc și de spontan, atunci acest lucru înseamnă că o astfel de stare trebuie să fie o parte naturală, firească a fiinţei umane. Poate că așa se putea trezi, prin încetarea luptei și, așa cum făcuse când era copil, trebuia să-și analizeze viaţa cu blândeţe și cu sinceritate. Ce condiţii, ce circumstanţe făcă posibilă această trăire profundă a întâmplării din copilărie? Dacă ne uităm la viaţa noastră, vom vedea că astfel de momente de trăire lucidă apar de multe ori în perioade de liniște sau de singurătate. Pășim în afara ritmului alert al vieţii și în deschiderea și claritatea unui „timp dincolo de timp.“ Dacă Siddhartha s-ar fi lăsat prins în pălăvrăgeala îngrijitoarelor sau s-ar fi jucat cu ceilalţi copii, nu ar mai fi fost atent și deschis la o trăire atât de profundă. În momentele de pauză sub gherghin, el nu căuta nici plăcere și nici nu evita suferinţa lumii. El s-a relaxat într-o stare de veghe firească și de elibertate interioară. Inspirat de experienţa din copilărie, Siddhartha a început căutarea finală pentru libertatea veșnică. După ce a făcut baie în râu, a acceptat orezul dulce oferit de o fată din sat, apoi a căzut într-un somn cu vise nemaipomenite. Când s-a trezit, odihnit și cu forţe noi, s-a retras din nou sub un pom roditor – cunoscut acum drept arborele Bodhi sau smochinul sfânt – și a hotărât să rămână acolo în liniște, până când avea să atingă eliberarea absolută. Imaginea lui Buddha așezat sub arborele Bodhi, care se crede că este copacul iluminării, este unul dintre cele mai mari simboluri mitice care descriu puterea odihnei. Siddhartha nu se mai agăţa de plăcere și nu mai fugea de nici o experienţă a vieţii sale. El se lăsa, pur și simplu, dus de valurile vieţii. Această atitudine, nici de agăţare, nici de îndepărtare a vreunei trăiri, a ajuns să fie cunoscută sub numele de Calea de Mijloc. Atunci când ne oprim, noi, asemenea lui Siddhartha, devenim disponibili faţă de orice ne oferă viaţa, inclusiv faţă de părţile psihicului nostru pe care nu le simţim și nu le înfruntăm. Când viitorul Buddha s-a decis să se odihnească sub arborele Bodhi, el a înfruntat partea întunecată a naturii umane, reprezentată de zeul Mara. În sanscrită, mara înseamnă „iluzie“, ignoranţa onirică ce ne învăluie în dorinţă și frică și ne întunecă latura iluminată. Legendele îl înfăţișează pe Mara sub diverse forme – furtuni violente, femei frumoase și ispititoare, demoni furioși, armate numeroase. Când a apărut ispita, Siddhartha a recunoscut-o cu ușurinţă și, totuși, a rămas nemișcat, fără să îmbrăţișeze, dar și fără să se îndepărteze de tentaţia cu care se confruntau corpul și mintea sa. Când Mara s-a transformat într-un demon cu gheare și colţi înfricoșători care se năpustea asupra lui să-l atace, Siddhartha

s-a lăsat în voia fricii pe care o simţea cu grijă și curaj, fără să fugă sau să încerce să riposteze. În loc să reacţioneze, el vedea dincolo de iluzia sinelui izolat care ne ţine captivi în suferinţă. Peste noapte, Siddhartha a fost asaltat de armata de demoni ai lui Mara și bombardat cu săgeţi de lăcomie și de ură. În timp ce o primea pe fiecare cu inima deschisă, acestea se transformau în flori care pluteau ușor la picioarele sale. Pe măsură ce orele treceau, petalele parfumate se înmulţeau și Siddhartha devenea tot mai liniștit și mai eliberat. Pe măsură ce se apropiau zorii, Mara l-a pus Siddhartha în faţa celei mai mari provocări – i-a cerut să-și apere dreptul de a ocupa acel loc de libertate. Ca răspuns, viitorul Buddha a atins solul, cerându-i Pământului să dea mărturie despre miile sale vieţi de compasiune. Pământul s-a zguduit într-o afirmație violentă, apoi întunericul și tunetele au umplut cerul. Mara a fugit îngrozit și împreună cu el și ultimele urme ale iluziei au dispărut. Astfel, în timp ce luceafărul de dimineaţă apărea ca un diamant strălucitor la orizont, Siddhartha și-a câștigat eliberarea, și-a conștientizat natura iubitoare și a devenit Buddha, Cel Iluminat. Practicarea acceptării necondiţionate începe cu propria clipă de odihnă sub arborele Bodhi. Așa cum Buddha nu a fugit din calea unei întâlniri cu Mara, și noi ne putem opri pentru a ne oferi disponibilitatea în faţa lucrurilor pe care ni le dă viaţa în fiecare moment. În acest fel, așa cum a spus călugărul vietnamez budist, Thich Nhat Hanh, „ne prezentăm la întâlnirea noastră cu viaţa.“

Oprindu-ne în faţa lui Mara

În timpul ședinţelor noastre de terapie, Laura a început să o numească pe mama ei „balaurul“, din cauza criticilor ustorătoare pe care aceasta i le aducea. La una din ședinţe, după ce am vorbit despre mama ei, am încercat o vizualizare îndrumată. În mintea ei, Laura se imagina implicată într-o luptă cu un balaur adevărat. Se vedea târându-se pe pământ, ascunzându-se după bolovani, căţărându-se în copaci. Monstru feroce, balaurul o găsea oriunde se ascundea. Evitându-i ochii, Laura se lupta pentru a scăpa de răsuflarea lui arzătoare.

Cufundată în această dramă, mi-a spus că se simţea slabă și epuizată din cauza eforturilor de a scăpa și mult prea mică pentru a riposta. Am întrebat-o ce vrea să facă. ‒ Să renunţ, să mă opresc. ‒ Ce se va întâmpla dacă te oprești? ‒ Nu știu, poate voi muri, o să doară prea mult. ‒ Ce o să doară atât de mult? Laura a rămas tăcută preţ de un minut sau două, apoi a răspuns: „Voi începe să înţeleg că nu mai am mamă, că acest lucru este adevărat – că, într-adevăr, ea este un balaur. Nimeni nu mă iubește. Sunt prea îngrozitoare ca să fiu iubită.“ Dânduși seama că a tot nutrit speranţa ca balaurului să-i ia locul mama ei adevărată, cea căreia-i păsa de ea, Laura a început să plângă. Fusese mai bine să fugă decât să înfrunte crudul adevăr, decât să simtă că era rea și neiubită. Dar, acum, că speranţa dispăruse, Laura revenea la sentimentele de care fugise toată viaţa. Până când nu ne oprim din tumultul nostru mental și nu încetăm activităţile nesfârșite, nu avem cum să acceptăm trăirea noastră reală. Ca și Laura, știm în esenţă cum să evităm acest lucru. Dar, dacă ne oprim, poate fi terifiant – ai nevoie de curaj și hotărâre pentru a sta sub arborele Bodhi și a înfrunta săgeţile lui Mara. Laura avea nevoie de amândouă aceste lucruri pentru a ieși din tiparele care-i distrugeau viaţa. Am încheiat sesiunea întrebând-o dacă știa cum arăta balaurul cu adevărat; dacă în loc să riposteze sau să fugă, s-a uitat vreodată în ochii acestuia, atunci când se simţea atacată? În timpul sesiunii următoare, i-am spus Laurei că ar putea învăţa să înfrunte balaurul cu o forţă interioară pe care eu o numeam arta de a te opri. Când o năpădeau teama sau furia, putea să oprească orice activitate exterioară și, pur și simplu, să acorde atenţie la ceea ce se întâmpla în interiorul ei. I-am spus că, dacă ar putea lua o pauză în loc să ţipe sau să aibă izbucniri de furie, în timp, ar găsi resurse în sinea ei care să o ajute să reacţioneze cu înţelepciune; apoi am început să practicăm pauza în sesiunile de terapie. I-am cerut Laurei să închidă ochii și să retrăiască discuţia cea mai recentă de la spital, reamintindu-și cât mai clar posibil cum s-a simţit când șefa i-a dat de înţeles că ea era vinovată. Când i-am sugerat să-și imagineze cum ar fi dacă s-ar

opri chiar în mijlocul acestor sentimente intense și nu ar mai spune sau face nimic, gura i s-a încleștat și bărbia a început să-i tremure. Observând cum corpul ei a rămas încordat, i-am șoptit calm că ar fi bine dacă respira adânc de câteva ori. „Ce gânduri îţi vin în minte, Laura?“ Ea a răspuns, fără ezitare: „Este o nesimţită. De ce trebuia să presupună că eu eram cea care făcea probleme? Nici măcar nu știa ce se întâmplase!“ A tăcut pentru câteva momente, apoi a adăugat cu amărăciune: „M-a făcut să mă simt ca o ratată, la fel ca mama mea… M-am înșelat din nou.“ Când am întrebat-o ce simţea în corpul ei, ea a răspuns: „Îmi arde faţa… simt o presiune uriașă care mă apasă în piept și mă face să simt că o să explodez“. Am întrebat-o dacă ar putea rămâne în acea stare de pauză și să trăiască acele sentimente. Dintr-odată, ea a izbucnit: „Asta, pur si simplu, nu este corect. Ce ar trebui să fac, să fiu fraieră și să mă las umilită?“ Laura a deschis ochii și lacrimile au început să-i curgă. „Tara, nu atunci când cineva mă critică. Mă pierd. Mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt cu acele persoane. Dacă iau o pauză, mă tem că mă prăbușesc.“ Suspinând, Laura și-a luat faţa în mâini și a spus: „Mi-e atât de rușine cu mine însămi. Pur și simplu, nu sunt persoana care vreau să fiu.“ Când practicăm pentru prima dată pauza, putem fi ușor influenţaţi de sentimentele primare care ne-au dictat comportamentul atâţia ani. Este important să ne eliberăm treptat, iar, dacă este posibil, cu sprijinul altora. Așa cum a făcut Laura pe parcursul sesiunii noastre, exerciţiul de a ne imagina o situaţie recentă sau probabilă este util. Cu toate acestea, în cazul în care ne aflăm într-o situaţie tensionată, o modalitate bună de a începe este aceea de a găsi un loc liniștit pentru a lua o pauză. Întotdeauna ajută să începem prin a respira adânc, relaxându-ne conștient corpul și mintea. Pe parcursul întâlnirilor noastre, Laura a început cu pauze care nu durau mai mult de un minut. În timp, a învăţat să rămână prezentă, să facă faţă unor sentimente intense, deoarece nesiguranţa pe care o evitase ani de zile ieșea la suprafaţă. Cu toate acestea, ea a avut nevoie de mai multe întâlniri înainte ca pauza să poată fi un adevărat refugiu, un loc în care putea să-și conștientizeze durerea fără a se simţi copleșită de ea. În luptele cu tauri există o paralelă interesantă legată de pauză ca loc de refugiu și de reînnoire. Se crede că, în mijlocul unei lupte, un taur își poate găsi propriul loc special de siguranţă în arenă. Acolo își poate aduna puterea și energia. Acest

loc și această stare interioară sunt numite querencia sinelui. Atât timp cât taurul rămâne înfuriat și în poziţia de ripostă, matadorul este la conducere. Cu toate acestea, atunci când își găsește querencia, taurul își adună forţele și-i dispare frica. Din punctul de vedere al matadorului, în acest moment, taurul este cu adevărat periculos, pentru că și-a recăpătat puterea. De fiecare dată când Laura se simţea provocată și se înfuria pe dușman, își pierdea echilibrul emoţional și cădea în plasa fricii și a rușinii sale. Forţele lui Mara, matadorul Laurei, erau pe poziţii. Pe măsură ce ea învăţa să-și găsească querencia prin pauză, putea să facă faţă situaţiilor din viaţa ei într-un mod mai echilibrat și mai eficient. Într-o zi, Laura mi-a spus că ceva se schimbase cu adevărat. La o cină cu familia fratelui ei, cu ocazia unei zile de naștere, mama ei începuse din nou să se ia de ea, vrând să știe când avea de gând să-și caute un nou post de asistentă medicală. Înainte ca Laura să apuce să răspundă, mama ei s-a aplecat în faţă, cu un glas batjocoritor: „Nu-mi spune! Știu. Pur și simplu, aștepţi să-ţi cadă în poală… să-ţi pice din cer.“ Ca și cum tăcerea Laurei a fost o undă verde pentru ca ea să continue, mama ei a adăugat: „Deci, ai de gând să te bazezi pe Phil toată viaţa?“ Cu inima bătându-i foarte tare, Laura a făcut o pauză și a respirat adânc de câteva ori. Simţea o căldură mistuitoare în piept, ca și cum ar fi fost înjunghiată, și îi venea să ţipe furioasă. În schimb, a spus simplu: „Nu știu, mamă“, și s-a lăsat pe spate în scaun. „Bine“, a replicat mama ei, probabil surprinsă să primească o ripostă atât de slabă și s-a întors să vorbească cu fratele Laurei. Laura nu știa ce urma să se întâmple în continuare. Pentru că a rămas tăcută, își simţea corpul tremurând. Pieptul parcă îi bubuia. În minte i se învălmășeau diverse gânduri: „Laura, cea care greșește“, „Laura, maniaca furioasă“. Însă auzea și o voce interioară care-i șoptea: „Acest lucru este oribil… iar eu îi fac faţă“. Ea a experimentat această agitaţie de multe ori pe durata ședinţelor noastre de terapie și știa că era abil și că nu va dura. Pe măsură ce Laura se liniștea, simţea o relaxare în piept și în gât. Durerea ascuţită începea să se dizolve, iar în locul ei apărea un profund sentiment de tristeţe. În timp ce permitea acestor sentimente să preia conducerea, simţea ca și cum începea să aibă grijă de părţile rănite din interiorul ei. Eliberată din transă, Laura putea face acum o alegere: să rămână tot restul serii sau să se ducă acasă. O putea confrunta pe mamă, spunându-i de ce nu-și găsise un loc de muncă, sau putea lăsa incidentul să se stingă de la sine. Oricare ar fi fost răspunsul pe care i-l dădea mamei, acesta apărea acum dintr-o perspectivă

nouă de a-i răspunde propriului sine. Pauza i-a permis Laurei să-și accepte sentimentele și ea a rămas cu o căldură și o bunătate surprinzătoare. Când se uita la mama ei, Laura simţea cum o cuprinde tandreţea. Vedea o femeie prinsă în propria nesiguranţă, vorbe rostite fără rost, îi observa mâinile strânse, cu pumnii încleștaţi. Până la momentul în care s-au despărţit mai târziu în seara aceea, chiar a fost în stare să se uite în ochii mamei ei, să-i atingă braţul și să zâmbească. Laura se confruntase cu balaurul, atât cel din mama ei, cât și cel din sufletul ei. Sub masca dură a mamei sale, descoperise o persoană rănită. În mod similar, balaurul Laurei îi ascunsese propria vulnerabilitate, teama de a fi rea și rușinea ei. Sub solzii ascuţiţi, ea și-a descoperit inima caldă și bună. Poetul Rainer Maria Rilke vorbește despre balaurii cu care noi toţi ne confruntăm: „Cum am putea uita vechile mituri, cele de la începutul istoriei popoarelor, precum mitul zmeului care, în clipa cea mare, se transformă în zână? Poate că toţi zmeii din viaţa noastră sunt zâne care nu așteaptă decât să ne vadă cum trecem la treabă, frumoși și curajoși. Poate că tot ceea ce ne înspăimântă este, în adâncul său, ceva lipsit de ajutor care are nevoie de dragostea noastră.“********

Pauza sacră – terenul fertil pentru a acţiona înţelept

După ce a învăţat să ia o pauză, Laura era gata să exploreze ce strategii ar putea folosi pentru a-și salva căsnicia. Pentru că știam că va dura un timp până ce va scăpa de obiceiul de a reacţiona, în sesiunile noastre am explorat diverse scenarii care ar putea să apară atunci când ea se considera criticată de Phil. Dacă simţea că urmează să explodeze, se putea opri, îi spunea că are nevoie de o pauză și-i sugera să vorbească mai târziu. Apoi, ea mergea într-o altă cameră și putea analiza situaţia în care se afla și cum se simţea. Dacă Laura ar reacţiona și ar începe să se certe, ar putea alege să întrerupă confruntarea printr-o pauză și, după câteva momente, să încerce să-i spună lui Phil ce simte. Putea foarte bine să-l întrebe și pe el ce simte. Ne-am imaginat chiar o situaţie în care ea ar putea fi suficient de liniștită după o pauză pentru a-și lua soţul de mână și pur și simplu pentru a sta tăcuţi pentru câteva momente. Prima dată când a încercat, după o pauză, să-i spună lui Phil ceea ce simţea, el nu era pregătit pentru asta. Obișnuit cu izbucnirile ei nervoase, el a oprit-o în

mijlocul propoziţiei: „Laura, m-am săturat de dramele tale fără final. Chiar trebuie să trecem din nou prin asta?“ Neașteptând un răspuns, el a luat ziarul și a plecat din cameră. În săptămâna aceea, Laura m-a întrebat: „Tara, cum poate acest lucru să funcţioneze dacă eu sunt singura care încearcă?“ Sigur că schimbarea tiparelor în căsnicie nu ţineau doar de Laura, dar putea face primul pas. Chiar dacă o singură persoană dintr-o relaţie aplică principiile de pauză și acceptare necondiţionată, acest lucru are potențialul de a-i elibera pe amândoi dintr-un impas dureros. Pauza întrerupe modelele înrădăcinate de interacţiune. Când criticile și neînţelegerile dispar, chiar și pentru un scurt timp, devine posibilă recunoașterea credinţelor inconștiente și a sentimentelor care stau în spatele problemei. O astfel de perspectivă duce, în mod natural, la alegeri mai înţelepte. Când unul dintre parteneri decide să nu mai facă anumite comentarii jignitoare sau să asculte mai atent, celălalt poate deveni mai relaxat, mai puţin defensiv. Chiar dacă pauza nu ar putea salva neapărat o relaţie bolnăvicioasă, în mod invariabil o ajută să se îndrepte spre o oarecare schimbare. Pentru Laura, pauza a deschis ușa spre o comunicare reală cu soţul ei. Punctul de cotitură a fost într-o seară, când Phil i-a spus că nu și-a putut lua o săptămână liberă pentru vacanţa lor împreună. S-au lansat imediat într-una dintre certurile lor obișnuite. În toiul discuţiilor, Laura și-a amintit să se oprească. Vorbind cu o voce calmă, liniștită, ea a spus: „Simt aceeași frică din nou, că nu-ţi dorești cu adevărat să fii în preajma mea. Când mă simt în acest fel, am nevoie doar de un semn că într-adevăr îţi pasă.“ Iniţial, Phil s-a enervat: „Știi, Laura, mă simt ca și când, dacă nu accept să-ţi menajez sinele fragil, vei exploda, pur și simplu. Nu vreau să fiu ţinut captiv de furia ta.“ Cuvintele lui parcă pluteau în aer, iar când Laura nu a ripostat, ceva părea să se fi schimbat la Phil. După câteva momente, cu o voce calmă, el a adăugat: „Este greu pentru mine să fiu afectuos la cerere. Când ai nevoie ca eu să te liniștesc, să retrag o observaţie critică, ei bine… mă simt manipulat. Dar, pentru Dumnezeu, Laura, mă urăsc pentru faptul că sunt atât de dur cu tine.“ Această ultimă parte a mărturisirii a fost ceva ce Laura nici măcar nu și-a imaginat. A reușit să-i spună și ea cât de umilită se simţea când ţipa la el. După o lungă tăcere, ea a adăugat: „Phil, nu pot să cred cât de greu a fost… să fim atât de departe unul de celălalt“. Până la sfârșitul serii, au decis împreună că un consilier marital ar putea să-i ajute.

În timp, Phil și Laura și-au regăsit iubirea caldă și jucăușă. Eliberată din strânsoarea furiei faţă de Phil, Laura și-a redescoperit senzualitatea și cei doi sau bucurat din nou de momente intime. Laura a atribuit această refacere a căsniciei puterii pauzei. Pauza era benefică – și Phil își încetinea reacţiile și începea să analizeze și să accepte ceea ce simţea cu adevărat. Pentru amândoi, cuvintele și acţiunile care rezultau din acceptarea pauzei scoteau la iveală o tandreţe și o încredere crescândă.

Momente prețioase de libertate

Învăţăm să acceptăm necondiţionat prin practicarea continuă a pauzei. Chiar în momentul în care suntem pe cale să ne dezlănţuim într-o tiradă de cuvinte, nu o facem. Când suntem nervoși, în loc să deschidem televizorul, să dăm un telefon sau, pur și simplu, să ne alimentăm obsesiile mentale, stăm liniștiţi și ne conștientizăm stinghereala și neliniștea. În această pauză, ne eliberăm de gânduri și de acţiuni și ne concentrăm asupra a ceea ce se întâmplă în corpul, inima și mintea noastră. Pauza ca tehnică poate părea neobișnuită, incomodă sau în dezacord cu modul nostru obișnuit de a trăi. Dar, de fapt, există multe momente – mersul pe jos, spălatul, șofatul – când ne eliberăm de preocupările noastre și devenim conștienţi, lăsând viaţa să se deruleze. Ne putem opri să irăm verdele crud al primăverii; sau, în supermarket, ne putem opri să privim chipul nevinovat al unui copil. Când, în sfârșit, înţelegem problema cu care ne-am luptat, pauza poate fi un oftat în momentul în care corpul și mintea se relaxează. La sfârșitul unei zile lungi, putea experimenta o pauză firească atunci când ne așezăm în pat și lăsăm totul să decurgă normal. Putem, de asemenea, să ne oprim intenţionat în timpul activităţilor noastre obișnuite. Deseori mă opresc înainte să ies din mașină și simt ceea ce se întâmplă în interiorul meu. Uneori, după ce închid telefonul, stau la biroul meu, respir, ascult, nu fac următorul lucru pe care-l am de făcut. Sau nu mai fac curăţenie pentru un moment și ascult puţină muzică. Putem alege să ne oprim pe vârful unui munte sau într-un metrou, în timp ce suntem cu altcineva sau medităm singuri.

Ajahn Buddhadasa numește aceste interludii de întrerupere firească sau voită nirvana temporară. Atingem libertatea care este posibilă în orice moment, atunci când nu ne agăţăm de o trăire sau când nu-i rezistăm. El scrie că, fără astfel de momente de pauză, „…fiinţele vii fie ar muri, fie ar înnebuni. În schimb, supravieţuim pentru că există perioade naturale de detașare, de împlinire și de alinare. De fapt, ele durează mai mult decât încleștările tensionate și sunt cele care ne susţin.“ Pauzele din viaţa noastră ne fac trăirile depline și pline de sens. Bine-cunoscutul pianist Arthur Rubinstein a fost întrebat odată: „Cum faceţi de vă descurcaţi atât de bine cu notele?“ Răspunsul lui a fost prompt și pătimaș: „Eu nu mânuiesc notele mai bine decât alţii, doar pauzele…! În asta constă arta.“ Ca o notă de pauză într-o partitură muzicală, liniștea pură a unei pauze constituie fundalul care permite prim-planului să capete contur, cu claritate și spontaneitate. Momentul care se naște chiar din pauză poate reflecta, asemenea unei note care sună atât de bine, autenticitatea, plinătatea, adevărul a ceea ce suntem. Pauza este poarta către acceptarea necondiţionată. În mijlocul unei pauze, acordăm atenţie vieţii care este, de obicei, trecută cu vederea. În acest moment de odihnă, sub arborele Bodhi, conștientizăm libertatea firească a sufletului și a conștiinţei noastre. Ca și Buddha, în loc să alergăm, trebuie doar să ne încredinţăm că sosim, aici și acum, consimţind cu toată inima.

Meditație îndrumată: Pauza sacră

Pauza sacră ne ajută să ne reconectăm la momentul prezent. Mai ales atunci când suntem prinși în luptă și încrâncenare și doar cu gândul la viitor, pauza ne permite să reintrăm în misterul și vitalitatea pe care le găsim doar aici și acum.

Alegeţi-vă un moment în care sunteţi implicaţi într-o activitate care are un scop – lectură, lucrul la calculator, curăţenie, servitul mesei – și experimentaţi pauza, pentru o clipă sau două. Închideţi ochii și așezaţi-vă confortabil. Respiraţi adânc de câteva ori și eliberaţi-vă de orice grijă sau de gânduri despre ceea ce

aveţi de gând să faceţi în continuare; eliberaţi-vă de orice senzaţie de încordare pe care o simţiţi în corp. Acum analizaţi ceea ce trăiţi în timpul pauzei. Ce senzaţii simţiţi în corpul vostru? Sunteţi neliniștiţi sau agitaţi în timp ce încercaţi să vă eliberaţi de gânduri? Vă simţiţi atrași să vă reluaţi activitatea? Puteţi, pur și simplu, să conștientizaţi, în acest moment, ceea ce se întâmplă în interiorul vostru?

Puteţi strecura pauza sacră în viaţa de zi cu zi, oprindu-vă pentru câteva momente în fiecare oră sau când începeţi sau încheiaţi activităţile. Puteţi face pauză în timp ce staţi jos, în picioare sau culcat. Chiar și în mișcare, când vă plimbaţi sau când conduceţi – vă puteţi opri în sinea voastră, cu ochii deschiși și simţurile treze. Ori de câte ori descoperiți că sunteţi blocaţi sau deconectaţi, puteţi să vă reluaţi viaţa din acel moment, oprindu-vă, relaxându-vă și acordând atenţie trăirii voastre. Alegeţi un singur lucru pe care-l realizați zilnic și faceţi un angajament de o săptămână de a face pauză înainte de a începe această activitate. Ar putea să fie spălatul pe dinți, efectuarea unui apel telefonic, ieșitul din mașină, să luaţi o înghiţitură de ceai, să deschideţi computerul. De fiecare dată, opriţi-vă câteva clipe pentru a întrerupe ce făceaţi, relaxaţi-vă și conștientizaţi ceea ce se întâmplă în sinea voastră. După ce pauza s-a scurs, gândiţi-vă dacă s-a schimbat ceva atunci când vă întoarceţi la ceea ce făceaţi.

4. Prietenia necondiţionată: Spiritul acceptării necondiţionate

Această fiinţă umană este o casă de oaspeţi: În fiecare dimineaţă, un nou venit.

O bucurie, o întristare, o josnicie, O priză de conștiinţă trecătoare, toate apar Precum un oaspete neașteptat…

Gândul întunecat, rușinea, răutatea, Întâmpină-le la ușă râzând, Și invită-le înăuntru.

Fii recunoscător oricărui oaspete ce vine, Căci fiecare a fost trimis Ca o călăuză de dincolo.

Rumi, Casa de oaspeţi

Jacob, care avea aproape 70 de ani, ajunsese în stadiul de mijloc al bolii Alzheimer. De profesie psiholog clinician și practicant al meditației timp de mai bine de 20 de ani, el era conștient că facultăţile sale mintale se deteriorau. În anumite momente, mintea lui se golea; timp de câteva minute nu mai putea folosi cuvinte și devenea total dezorientat. De multe ori uita ce făcea și avea nevoie de ajutor pentru activităţi de bază, precum tăierea bucăţilor de mâncare în farfurie, îmbrăcatul, spălatul, plimbarea dintr-un loc în altul. Cu ajutorul soţiei sale, Jacob a participat la o tabără de meditaţie de zece zile pe care eu o coordonam. La vreo două zile după începerea cursului, Jacob a avut prima discuţie cu mine. Aceste întâlniri pe care elevii le au în mod regulat cu un profesor sunt o oportunitate de a primi îndrumare personală. În timpul petrecut împreună, eu și Jacob am discutat despre modul în care merg lucrurile, atât în tabără, cât și acasă. Atitudinea sa faţă de boală era una interesată, tristă, recunoscătoare, chiar de bună dispoziţie. Intrigată de optimismul lui, l-am întrebat ce-l face să o accepte astfel, iar el a răspuns: „Nu simt că este ceva în neregulă. Simt durere și o oarecare teamă cu privire la tot ce se petrece, dar e ca în viaţa reală.“ Apoi mi-a povestit despre o trăire pe care a avut-o într-o etapă incipientă a bolii. Din când în când, Jacob ţinea prelegeri despre budism grupurilor din zonă și a acceptat invitaţia de a participa la o adunare de peste 100 de persoane care meditau. El a ajuns la eveniment cu o senzaţie de vioiciune și dornic să împărtășească învăţăturile pe care le iubea. Ocupându-și locul în partea din faţă a sălii, Jacob a privit expresiile chipurilor nerăbdătoare din faţa lui… și, dintrodată, nu a mai știut ce trebuia să spună sau să facă. Nu mai știa unde era sau de ce se afla acolo. Tot ce știa era că inima-i bătea cu putere și mintea îi era învăluită în confuzie. Împreunându-și palmele în dreptul inimii, Jacob a început să descrie cu voce tare ceea ce se întâmpla: „Mi-e frică, sunt jenat, confuz, simt că eșuez, că sunt lipsit de putere, că tremur, că mor, că mă scufund, că sunt pierdut“. Timp de câteva minute, a stat așezat, cu capul ușor plecat, continuând să descrie ceea ce simţea. Pe măsură ce corpul său începea să se relaxeze și mintea i se liniștea, descria toate acestea cu voce tare. În cele din urmă, Jacob șia ridicat capul, s-a uitat încet în jur la cei adunaţi acolo și și-a cerut scuze. Multe dintre persoanele prezente erau în lacrimi. Cineva spunea: „Nimeni nu nea învăţat vreodată astfel. Prezenţa dumneavoastră a fost cea mai profundă învăţătură.“ În loc să-și respingă trăirea și să-și adâncească starea de agitaţie, Jacob a avut curajul să vorbească, pur și simplu, descriind senzaţiile de care era

conștient, și, ce era cel mai important, să se încline în faţa trăirii sale. Într-un mod fundamental, nu și-a creat un adversar din sentimentele de frică și de confuzie. El nu a făcut nimic nepotrivit. Practicăm acceptarea necondiţionată prin pauze și apoi acceptând ceea ce se întâmplă în interiorul nostru cu acest tip de prietenie necondiţionată. În loc să transformăm gândurile noastre de gelozie sau sentimentele de furie în inamici, ne concentrăm într-un mod care să ne permită să recunoaștem și să acceptăm orice experienţă cu grijă. Nimic nu este greșit – tot ceea ce se întâmplă nu este decat „viaţa reală“. O astfel de prietenie necondiţionată este spiritul acceptării necondiţionate. Una dintre poveștile mele preferate legate de Buddha arată puterea unei inimi treze și prietenoase. Chiar dacă Mara a dispărut în dimineaţa zilei în care Buddha a atins iluminarea, se pare că acesta era doar temporar descurajat. Chiar și după ce Buddha a devenit profund venerat în India, Mara a continuat să-și facă apariţia pe neașteptate. Însoţitorul loial al lui Buddha, Ananda, mereu în căutarea oricărui pericol care l-ar pândi pe mentorul său, povestea că a revenit „cel rău“. În loc să-l ignore pe Mara sau să-l îndepărteze, Buddha îi accepta calm prezenţa, spunând: „Te văd, Mara“. Apoi îl invita la ceai și-l servea ca pe un oaspete de onoare. Oferindu-i lui Mara o pernă astfel încât să poată sta confortabil, Buddha umplea două cești din lut cu ceai, așezându-le pe masa joasă dintre ei și abia după aceea se așeza pe propriul scaun. Mara stătea pentru scurt timp și apoi pleca, însă Buddha rămânea cu spiritul liber și netulburat. Când Mara apare sub forma unor emoţii tulburătoare sau povești de temut, putem spune „Te văd, Mara“, recunoscând astfel, în mod clar, existenţa dorinţei și a temerii care sălășluiește în inima fiecăruia dintre noi. Prin acceptarea acestor experienţe cu căldura compasiunii, mai degrabă îi oferim ceai lui Mara decât să-l îndepărtăm cu teamă. Înţelegând ceea ce este real, acceptăm ceea ce se vede cu bunătate. Aceasta este prietenia necondiţionată pe care Jacob a experimentat-o atunci când s-a plecat în faţa confuziei lui. Și, de fiecare dată când ne deschidem inima, recunoaștem și ne acceptăm durerile și temerile. Ne este adânc înrădăcinat obiceiul de a ne fi prieteni nouă înșine atunci când ne este bine și de a ne îndepărta sau de a ignora cât de mult putem orice slăbiciune. Dar așa cum o relaţie cu un prieten bun este marcată de înţelegere și compasiune, ne putem autoeduca să ne însușim și noi aceste calităţi. Pema Chödrön, o călugăriţă americană care este un respectat profesor de budism

tibetan, spune că prin practica spirituală „învăţăm să ne împrietenim cu noi înșine, cu viaţa noastră, la nivelul cel mai profund posibil“. Ne împrietenim cu noi înșine atunci când, în loc să ne opunem trăirilor noastre, ne deschidem inimile și-l invităm de bună voie pe Mara la ceai.

„Te văd, Mara“: practici de analizare și identificare

Carl, un bun prieten de-al meu, a avut opt luni de întâlniri dure cu Mara, după ce afacerea sa a dat faliment. Absolvent Ivy League cu un MBA********, el a muncit asiduu ani de zile pentru a dezvolta o afacere de succes cu programe de calculator. Când doi asociaţi vechi i-au prezentat o oportunitate care promitea o nișă profitabilă în mediul online, Carl și-a convertit activele și acţiunile afacerii sale și s-a apucat de treabă. În primii trei ani de funcţionare a site-ului lor, vânzările partenerilor s-au ridicat la o valoare netă de 20 de milioane de dolari. În timpul celui de-al patrulea an, bursa a scăzut și afacerea s-a prăbușit. La vârsta de 45 de ani, căsătorit, cu doi copii mici și o ipotecă uriașă de achitat, Carl s-a văzut nevoit să-și declare afacerea în faliment. Deși era conștient că mulţi alţii se aflau în această situaţie ca urmare a fluctuaţiilor de pe piaţă, Carl se simţea personal responsabil pentru eșecul dezastruos. Alţii și-au dat seama că economia urma să se prăbușească și că firmele on-line fuseseră afaceri riscante. El de ce nu-și dăduse seama? Lăcomia îl împiedicase să vadă în perspectivă? Cum mai putea el să fie respectat acum? În momentele sale cele mai proaste, Carl cu greu își imagina că soţia și prietenii îl mai iubeau. Când viaţa noastră planificată cu grijă nu este așa cum ne dorim, noi, asemenea lui Carl, ne torturăm și ne mustrăm cu teorii despre modul în care am eșuat, despre ceea ce am fi putut face mai bine, despre cum nimănui nu-i pasă de noi. Această abordare, desigur, nu face decât să ne afunde mai adânc în transă. Distrași de criticile noastre, nu mai suntem nici măcar în stare să diferenţiem durerea de emoţii. Pentru a începe procesul de trezire, trebuie să fim mai atenţi și să ne recunoaștem trăirile reale. O metodă de conștientizare este analizarea. Pe măsură ce ne punem întrebări

despre trăirile noastre, devenim mai atenţi. Putem începe prin a observa ce simţim în corp – mai ales în gât, în piept, în abdomen și în stomac și apoi să ne întrebăm: „Ce se întâmplă?“ sau „La ce trebuie să fiu atent în momentul acesta?“, ori „Ce anume trebuie să accept?“ Apoi putem începe, cu un interes și grijă, să ne ascultăm inima, corpul și mintea. Analiza nu este un fel de studiu analitic, nu încearcăm să ne dăm seama de ce simţim o anumită tristeţe. Acest lucru nu ar face decât să provoace și mai multe gânduri. În contrast cu abordarea psihologiei occidentale, conform căreia putem apela la teorii suplimentare în scopul de a înţelege ceea ce a provocat o anumită situaţie, intenţia de a analiza este aceea de a dezvălui trăirea noastră exact așa cum este ea în momentul prezent. În timp ce această analiză poate expune judecăţi și gânduri legate de faptul că ceea ce simtim este greșit, ea se concentrează pe sentimentele și senzaţiile noastre imediate. Este posibil să fiu percepută ca o mamă rea pentru că am ţipat la Narayan deoarece m-a întrerupt în mod repetat în timp ce lucram. Când fac o pauză și mă întreb ce anume trebuie să accept, mă las copleșită de critici până la oboseală și nervozitate. Simt cum mi se contractă stomacul și faţa mi se strânge. Acesta este un sentiment familiar – frica. În timp ce simt această frică, devin conștientă de faptul că mi-e teamă că nu am puterea de a duce totul la bun sfârșit, că mi-e frică să nu dau greș. Această teamă care mi-a împietrit inima este cea care are acum nevoie de atenţia mea. În momentul în care-l recunosc pe Mara, o parte din puterea acelei frici se diminuează și, odată cu ea, autocritica. Nu sunt atât de prinsă în presupusa mea identitate de persoană stresată, care se străduiește și care este nemulţumită. Chiar dacă grijile mele s-ar putea să nu dispară, iar Narayan mă întrerupe din nou, este mult mai probabil să-i răspund cu afecţiune decât cu iritare. Este important să abordăm analiza cu o atitudine de prietenie necondiţionată. Dacă ar fi să mă întreb ce anume are nevoie de atenţie chiar și cu cea mai mică urmă de aversiune, nu aș face decât să adâncesc autocritica. Este posibil să avem nevoie de oarecare practică pentru a învăţa cum să ne analizăm cu aceeași bunătate și grijă pe care le-am arăta unui prieten care are necazuri. Într-o zi m-am dus acasă la Carl ca să văd ce mai face. Era slăbit și vorbea cu glas stins. L-am ascultat un timp și apoi, văzând cât era de amărât în legătură cu trecutul și temător faţă de viitor, am întrebat cu blândeţe: „Carl, ce se petrece chiar acum, în momentul acesta? Ce anume din interiorul tău are cea mai mare

nevoie de atenţie?“ S-a uitat la mine, poate un pic surprins, dar apoi a spus simplu și clar: „Simt că am eșuat pe toate planurile“. A continuat să-mi descrie neliniștea care-i cuprinsese corpul și mintea – gândurile negative, transpiraţia rece, gheara din piept. „Nu va dispărea, Tara. Mă trezește în fiecare noapte. Sunt legat fedeleș, cu multe noduri… curajul meu este înnodat acum.“ După câteva minute, mi-a mulţumit pentru interesul arătat. „Pur și simplu, mă ajută să vorbesc.“ Să identificăm sau să observăm sunt alte metode pentru a experimenta conștientizarea, așa cum a făcut Carl, când ne simţim pierduţi. Observarea mentală, precum autoanaliza, ne ajută să ne recunoaștem cu grijă și blândeţe fluxul gândurilor, al sentimentelor și al senzaţiilor. De exemplu, dacă sunt neliniștită și dacă pare mi-am pierdut concentrarea înainte de a ţine un curs, de cele mai multe ori mă opresc și mă întreb ce se întâmplă sau ce anume necesită atenţia mea. Cu o șoaptă calmă denumesc senzaţia de care sunt conștientă: „teamă, frică, încordare, tensiune“. Dacă anticipez cu neliniște că discursul meu va fi plictisitor, pur și simplu, îl descriu: „poveste despre eșec, teamă de respingere“, apoi, „critică, critică“. Dacă, în loc să analizez, încerc să ignor acest sentiment de frică, îl introduc în discursul meu și sfârșesc prin a vorbi într-un mod nefiresc și nesincer. Simpla acţiune de a fi denumit neliniștea înainte de discursul meu îmi deschide calea conștientizării. Chiar dacă încă mai sunt neliniștită, grija și starea de prezenţă pe care le-am cultivat prin analiză îmi permit să mă simt mult mai în largul meu. Asemenea analizei, identificarea este o oportunitate de a ne familiariza cu prietenia necondiţionată. În cazul în care apare frica și o identificăm: „Frică! Team prins!“, nu facem decât să creăm mai multă tensiune. Identificarea unei experienţe nu este o încercare de a ţintui o trăire neplăcută sau de a o face să dispară. Mai degrabă este o modalitate plăcută de a spune: „Te văd, Mara“. Această atitudine de acceptare necondiţionată face ca părţile speriate și vulnerabile ale fiinţei noastre să iasă la iveală. În culturile tradiţionale, identificarea joacă un rol important în procesul de vindecare. Se crede că indiferent cât de puternice pot fi spiritele care provoacă boala, dacă șamanul le poate identifica, acestea sunt învinse, subjugate. Ele nu-și mai pot controla victima și astfel începe vindecarea. În aceeași mod, psihologia occidentală consideră că aspecte ale psihicului nostru care nu se văd și sunt identificate în mod conștient, exercită control asupra vieţii noastre. Identificând forţele Mara atunci când acestea apar, nu ne mai lăsăm controlaţi sau conduși de

către ele. Însăși relaţionarea cu ele, mai degrabă cu prietenie decât cu teamă, le diminuează puterea. Practicile de analiză și identificare sunt, de fapt, modalităţi de a conștientiza că suferim. Prinși în poveștile noastre, putem nega cu ușurinţă adevărul experienţelor noastre. Uneori petrec zile întregi fiind nervoasă și critică cu mine însămi înainte de a mă opri și de a acorda atenţie sentimentelor și convingerilor care mă îndepărtează de inima mea. Când fac o pauză cu adevărat și analizez ceea ce se întâmplă, îmi dau seama că am fost prinsă în suferinţa provocată de neliniște și de îndoiala de sine. Am lucrat cu mulţi clienţi și studenţi care au ajuns la un punct critic atunci când, în cele din urmă, au conștientizat cât de mult suferă. Această conjunctură este foarte diferită de văicăreala legată de viaţa noastră. Este diferită de concentrarea asupra numeroaselor probleme pe care le avem. Dimpotrivă, observând și simţind gradul de suferinţă, ne reconectăm cu propria inimă. Am văzut că acest lucru i se întâmpla lui Carl în ziua în care l-am vizitat. După ce el a vorbit despre neliniștea lui, i-am spus ce am văzut: „Carl, durerea pe care o simţi ar fi dificilă și pentru mine… și pentru oricine altcineva. Corpul tău este cuprins de neliniște. Ești atât de copleșit de eșec și de rușine, încât nu-ţi mai găsești liniștea nici cu familia ta. Durerea este imensă… Îmi imaginez cât de mult suferi.“ Lacrimile iau inundat ochii în timp ce începea să ită profunzimea durerii lui. „Este adevărat“, a spus el încet. „Îmi face mult rău.“ Apoi, pentru prima dată după luni de zile, Carl și-a permis să plângă. Recunoscând faptul că suferinţa înseamnă eliberare, autocritica dispare și ne putem analiza cu bunătate. Când Carl s-a oprit din plâns, faţa i s-a relaxat și corpul s-a detensionat. Toată amărăciunea i-a dispărut din voce. „Am fost atât de supărat din cauza eșecului… Am ignorat complet cât de mult a însemnat pentru mine să reușesc și cât de greu era să pierd.“ Când ne purtăm cu noi înșine cu aceeași prietenie necondiţionată pe care am oferi-o unui prieten, încetăm să ne negăm suferinţa. În timp ce punem întrebări, ascultăm și identificăm trăirea, îl vedem pe Mara clar și ne deschidem inima în faţa suferinţei.

Invitându-l pe Mara la ceai: practica de a spune da

În urmă cu câţiva ani, într-o tabără de meditaţie Viana de o săptămână, mam trezit inundată de negativitate. Reacţionam cu aversiune faţă de fiecare aspect al vieţii din jurul meu. Profesorii vorbeau prea mult; afară era prea frig, înnorat mereu; colegii mei strănutau fără jenă în direcţia mea, în timp ce eu aveam deja o infecție a sinusurilor. Totul părea în neregulă, mai ales eu. Obosită de această aversiune, am decis că aș putea să accept tot ce mă înconjoară în loc să opun rezistenţă. Am început să întâmpin orice apărea în conștiinţa mea șoptind încet „da“. Da durerii din picior, da gândurilor de vinovăţie, da strănuturilor și enervării și cerului mohorât. La început, „da-ul“ era mecanic, ranchiunos și nesincer, dar, chiar și așa, de fiecare dată când îl rosteam, simţeam o ușoară relaxare. Curând, am început să mă joc cu ideea de a spune da. Reflectând la faptul că eu, ca și Buddha, îl invitam pe Mara la ceai, mi-am propus nu numai să accept ceea ce simţeam, dar să și salut lucrul acesta. Am început să-l rostesc pe „da“, cu un ton mai cald, mai prietenos. Chiar zâmbeam din când în când și astfel drama mea a început să mi se pară o prostie. Parcă mintea și corpul s-au detensionat. Chiar și presiunea din sinusuri începuse să se mai atenueze. Norul întunecat al lui „nu“ a fost înlocuit cu cerul senin al lui „da“, care lăsa loc nesfârșit pentru proastă dispoziţie și iritare. Comentariile critice continuau să apară, dar dispăreau odată cu „da“. Când mintea mea a înţeles că foloseam un truc care nu avea să funcţioneze pentru mult timp, spunând „da“ poveștii, i-a permis gândului să se dizolve. Nu opuneam rezistenţă nici unui lucru și nu mă agăţam de nimic. Stări, senzaţii și gânduri se deplasau prin valurile acceptării necondiţionate. Simţeam libertatea interioară care vine din acceptarea necondiţionată a vieţii. Îl invitam pe Mara la ceai. Noi înviem spiritul acceptării necondiţionate atunci când, în loc să ne opunem durerii emoţionale, suntem capabili să spunem da trăirii noastre. Pat Rodegast******** (vorbind despre învăţăturile lui Emmanuel) scrie: „Deci, mergi cu apăsarea ta, spunând da. Da tristeţii, da dorinţei, da fricii. Iubirea înseamnă îndepărtarea zidurilor, a gardurilor și deschiderea ușilor, iar spunând da… te poţi simţi în rai, pur și simplu, spunând da momentului prezent.“ În clipa în care acceptăm să simţim teamă sau vulnerabilitate, lăcomie sau agitaţie, ne trăim viaţa cu o inimă necondiţionat de prietenoasă. Când le vorbesc elevilor despre practica lui „da“, deseori generează obiecţii sau

confuzie. Nu este doar o altă versiune superficială a „gândirii pozitive“, o modalitate de a lustrui la suprafaţă realitatea a cât de grea poate fi viaţa? Cu siguranţă, zic ei, nu putem spune da la tot ceea ce trăim. Dacă ne-am dorit să rănim pe cineva? Sau dacă ne confruntăm cu o depresie profundă? Nu cumva, spunând da, am alimenta acele stări? Spunând da nu înseamnă că aprobăm gândurile de furie sau că acţionăm conform impulsurilor dăunătoare. Nici nu spunem da unor circumstanţe externe care ne pot răni: dacă cineva ne tratează în mod abuziv, cu siguranţă trebuie să spunem cu tărie nu și să stabilim limite inteligente pentru a ne proteja în viitor. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, putem spune da fricii, furiei sau durerii, pe care le simţim în sinea noastră. „Da“ este o practică interioară a acceptării în care permitem gândurilor și sentimentelor să apară în mod firesc și să treacă. Elevii întreabă uneori: „Dacă suntem plini de gânduri de ură faţă de noi înșine, nu cumva încercările noastre de acceptare prietenoasă nu fac decât să mascheze ceea ce simţim cu adevărat?“ Aceasta este o întrebare bună. După cum știm, raportându-ne la ceilalţi, ne putem comporta prietenos în timp ce, de fapt, ascundem critici severe și repulsie. În aceste momente, provocarea este: putem avea o atenţie prietenoasă faţă de cât de neprietenos ne simţim? Putem vedea clar ceea ce trăim și putem spune da imensei forţe a lui nu? Și, dacă nu reușim, putem, cel puţin intenţiona să fim prietenoși. De asemenea, este ușor să-l luăm în considerare pe „da“ în mod greșit, ca o tehnică de a scăpa de sentimentele neplăcute și de a ne simţi mai bine. A spune da nu este un mod de a manipula trăirea, ci mai degrabă un ajutor pentru a ne deschide în faţa vieţii așa cum este ea. Chiar dacă putem spune da și ne simţim mai relaxaţi și mai fericiţi, așa cum am experimentat eu în tabăra de meditaţie, acest lucru nu este neapărat ceea ce se întâmplă. Dacă spunem da unei stări de tristeţe, de exemplu, suferinţa ar putea lua amploare. Cu toate acestea, indiferent de trăirea noastră, acceptând ceea ce există în prezent, îi oferim spaţiul de a se exprima și de a se manifesta prin noi. Cu toate acestea, eu îi previn pe elevii mei că nu este întotdeauna înţelept să spunem da trăirii interioare. Dacă am suferit traume în trecut, se pot declanșa vechi sentimente de teroare. S-ar putea ca, într-un anumit moment, să nu avem echilibrul sau tăria să ne întâmpinăm trăirea cu prietenie necondiţionată, iar încercările de a spune ne-ar putea provoca sentimente de frică. În schimb, ar fi mai bine să găsim o cale de a calma frica, poate căutând alinare alături de un

prieten, făcând exerciţii fizice sau luând medicamentele prescrise. Pentru moment, a spune nu la ceea ce pare a fi prea mult și da la ceea ce, pur și simplu, funcţionează pentru a ne ţine în echilibru este răspunsul cel mai plin de compasiune pe care ni-l putem oferi. Există multe modalităţi de a trimite mesaje de „da“ vieţii noastre interioare. Putem șopti: „Este în regulă“, sau putem spune chiar un „Bună“ – încet sau mai răspicat – drept răspuns la o emoţie dureroasă. De asemenea, „da“ ar putea reprezenta o imagine sau un gest. O prietenă de-a mea vizualizează mental că-și împreunează palmele și se apleacă în faţa a ceea ce a apărut în viaţa sa. Când simte strânsoarea anxietăţii, a furiei sau a vinovăţiei, se imaginează aplecându-se către emoţia respectivă, cu un sentiment de respect. Uneori îmi duc mâna ușor în dreptul inimii și trimit un mesaj de acceptare și de grijă faţă de tot ce simt. Thich Nhat Hanh numește practica sa de a spune da „zâmbetul yoga“. El sugerează să aducem un zâmbet ușor, dar real pe buzele noastre, de mai multe ori pe parcursul zilei, dacă medităm sau, pur și simplu, ne oprim la semafor. „Un muguraș de zâmbet pe buzele tale“, scrie Thich Nhat Hanh, „hrănește conștientizarea și te calmează miraculos… zâmbetul va aduce fericire vouă și celor din jur.“******** Puterea unui zâmbet de a ne relaxa este confirmată de știinţa modernă. Mușchii folosiţi pentru un zâmbet trimit un mesaj biochimic către sistemul nervos, transmiţând că este în regulă să se relaxeze în timpul zborului, luptei sau să îngheţe un răspuns. Un zâmbet este un răspuns afirmativ prieteniei necondiţionate care întâmpină trăirea fără teamă. Când Thich Nhat Hanh a vizitat Centrul Zen din San Francisco, el a întâlnit elevi profund dedicaţi unei discipline spirituale riguroase. Spre sfârșitul șederii sale, aceștia s-au adunat spre a-i cere îndrumare pentru practica lor. Cu un zâmbet ușor, el le-a spus: „Ar trebui să vă treziţi puţin mai târziu în fiecare dimineaţă… și ar trebui sa zâmbiţi mai mult“.

Spuneţi da vieţii voastre

Practica de a spune da nu se limitează la experienţa noastră imediată. Putem spune da vieţii pe care o trăim. Da prietenilor noștri, da părinţilor noștri, da

felului în care arătăm, da personalităţii noastre, da slujbei noastre, da căii noastre spirituale. Cu toate acestea, pentru că, de obicei, ţintim spre perfecţiune, atunci când ne dăm un pas înapoi pentru a arunca o privire la „ce mai facem“, deseori ne simțim ca și cum viaţa noastră nu este tocmai pe făgașul potrivit. Și atunci apare Mara, aruncând o umbră asupra binelui și a modului în care trăim. Mentorul Zen Ed Brown este un bucătar extraordinar și fondator al restaurantului Greens din San Francisco, renumit pentru reţetele sale cu ingrediente naturale. Dar, la începutul carierei sale de bucătar la centrul de meditaţie montană Tassajara, Ed a avut o problemă. Indiferent ce reţete sau ingrediente încerca, nu-i reușeau biscuiţii așa cum voia el. Standardul său de neatins, descoperit de el, fusese stabilit cu ani în urmă și, evoluând, a „făcut“ și iubit biscuiţii Pillsbury. În sfârșit, a venit ziua în care a avut loc schimbarea, trezirea: nu erau „buni“ în comparaţie cu ce? O, Doamne, am tot încercat să fac biscuiţii Pillsbury din cutii de tablă! Apoi a venit un moment de degustare a biscuiţilor, fără a-i compara cu un anumit standard (necunoscut anterior). Erau făinoși, pufoși, aveau gust de unt, fragezi „însoriţi, pamânteni“ (așa cum scrie Rilke în sonetul lui). Erau incomparabil de vii, de prezenţi, de vibranţi, de fapt, mult mai încântători decât orice amintire. Aceste ocazii pot fi atât de uimitoare, atât de eliberatoare, aceste momente în care îți dai seama că viaţa ta este foarte bună așa cum este și ești recunoscător. Numai comparaţia insidioasă cu un produs frumos pregătit și ambalat făcea să pară insuficientă. Încercarea de a face un biscuit – o viaţă – fără boluri murdare, fără sentimente amestecate, fără tristeţe, fără furie, era atât de frustrantă. Apoi savurarea, de fapt, degustarea momentului prezent al experienţei – cât de complexă și de multifaţetată era. Cât de impenetrabilă…******** Există ceva extraordinar de curajos și de eliberator legat de puterea de a spune da întregii noastre vieţi imperfecte și haotice. Chiar și cu o licărire din această posibilitate, bucuria dă năvală. Cu toate acestea, atunci când ne străduim o viaţă întreagă să facem „biscuiţii Pillsbury“, nu scăpăm ușor de standardele perfecţionismului. Când se strecoară neîncrederea și scepticismul, putem fi tentaţi să renunţăm să ne mai îmbrățișăm viaţa necondiţionat. Este nevoie de practică pentru a învăţa să ne retragem de fiecare dată când suntem trași în jos de ceea ce pare a fi greșit. Dar, așa cum subliniază Ed, când încetăm să ne mai comparăm cu anumite standarde asumate de perfecţiune, „biscuiţii de azi“, viaţa

pe care o trăim chiar acum, poate fi degustată și explorată, onorată și apreciată pe deplin. Când renunţăm la idei despre cum ar trebui să fie viaţa, suntem liberi să spunem, din toată inima, da vieţii noastre așa cum este ea.

Meditaţie îndrumată: Puterea lui da

Așezaţi-vă, închideţi ochii și respiraţi adânc de câteva ori. Amintiţi-vă o situaţie reală care vă provoacă o reacţie de furie, de frică sau durere. Poate fi o ceartă cu partenerul vostru, pierderea unei persoane dragi, o luptă pentru supremaţie cu copilul vostru, o boală cronică, un comportament supărător pe care acum îl regretaţi. Cu cât vă conectaţi mai mult la esenţa poveștii, cu atât mai ușor puteţi analiza sentimentele din inima și corpul vostru. Ce anume din această situaţie vă provoacă cele mai puternice sentimente? Vă puteţi imagina o anumită scenă în mintea voastră, puteţi auzi cuvintele care au fost rostite, puteţi recunoaște o convingere la care ţineţi, legat de modul în care această situaţie vă reflectă pe voi sau ce înseamnă ea pentru viitorul vostru. Fiţi conștienţi în mod deosebit de senzaţiile din stomac, din piept și din gât. Pentru a înţelege cu exactitate ce se întâmplă atunci când vă opuneţi trăirii, începeţi prin a experimenta să spuneţi nu. Pe măsură ce vă conectaţi cu durerea pe care o simţiţi în situaţia aleasă, direcţionaţi mental un flux de nuuri către sentimente. Spuneţi nu neplăcerilor fricii, furiei, rușinii sau durerii. Lăsaţi cuvântul să transporte puterea lui nu – respingere, îndepărtare faţă de ceea ce trăiţi. Pe măsură ce spuneţi nu, observaţi cum simţiţi această rezistenţă în corp. Simţiţi încordare, presiune? Ce se întâmplă cu senzaţiile dureroase când spuneţi nu? Ce se întâmplă cu inima voastră? Imaginaţi-vă cum ar fi dacă, în orele, saptămânile si lunile următoare, aţi trăi cu gândurile și sentimentele de nu. Respiraţi adânc de câteva ori și relaxaţi-vă corpul, deschizând ochii sau schimbându-vă puţin poziţia. Acum, concentraţi-vă din nou asupra situaţiei dureroase alese anterior, amintindu-vă imagini, cuvinte, convingeri și sentimente legate de ea. De data aceasta, acceptaţi să fiţi Buddha sub arborele Bodhi, invitându-l pe Mara la ceai. Direcţionaţi un flux al cuvântului da către

trăirea voastră. Acceptaţi experienţa lui da. Lăsaţi sentimentele să plutească în preajma lui da. Chiar dacă există valuri de nu – frica sau furia care apar odată cu situaţia dureroasă sau care rezultă chiar din acest exerciţiu, este în regulă. Permiteţi ca aceste reacţii naturale să fie acceptate pe teritoriul vast al lui da. Da durerii. Da părţilor din noi care doresc ca durerea să dispară. Da oricăror gânduri sau sentimente care decurg din asta. Analizaţi-vă trăirea în timp ce spuneţi da. Există atenuare, deschidere și flexibilitate în corpul vostru? Există mai mult spaţiu și mai multă deschidere în mintea voastră? Ce se întâmplă cu nemulţumirea atunci când spunem da? Devine mai intensă? Mai difuză? Ce se întâmplă cu inima voastră în timp ce spuneţi da? Care ar fi trăirea voastră în orele, săptămânile și lunile care vor urma, dacă aţi putea aduce spiritul lui da în provocările inevitabile și în necazurile vieţii? Continuaţi să staţi așezaţi, eliberându-vă de gânduri și odihnindu-vă într-o stare caracterizată de o conștiinţă alertă, relaxată. Permiteţi intenţiei voastre să spună un DA oricărei senzaţii, emoţii, oricărui sunet sau imagini care pot apărea în conștiinţa voastră.

Meditaţie îndrumată: Recunoașterea a ceea ce este adevărat

Analiza mentală adâncește atenţia noastră, așa că devenim mai capabili să întâmpinăm emoţii dureroase și senzaţii intense cu o stare de prezenţă vindecătoare.

Așezaţi-vă confortabil, închideţi ochii și respiraţi adânc de câteva ori. Există anumite situaţii sau probleme în viaţa voastră cu care vă confruntaţi? V-aţi putea concentra pe un conflict interpersonal, pe o datorie sau pe stresul de la locul de muncă. Întrebaţi-vă: „Ce simt în legătură cu asta?“ Daţi atenţie deosebită gâtului, pieptului și stomacului. Simţiţi încordare, presiune, căldură? Vă puteţi gândi la un cuvânt care să vă descrie trăirea – trist, agitat, nesigur, temător? Nu este nevoie să vă străduiţi prea mult să găsiţi cuvântul „potrivit“. Doar fiţi atenţi ce cuvânt apare din propria conștientizare și repetaţi-l în gând pe un ton blând. Uneori nu există nici un șablon care să se potrivească

amestecului de sentimente cu care vă confruntaţi. În acest caz, puteţi denumi unul dintre elementele dominante din acest amestec. Ideea nu este să vă încrâncenaţi să găsiţi termenul corect, ci să acordaţi o atenţie constantă sensului pe care-l simţiţi real în acest moment. După ce vă denumiţi trăirea, întrebaţi-vă încet, în timp ce acordaţi o atenţie deosebită senzaţiilor din corpul vostru: „E adevărat? Acest cuvânt descrie ceea ce simt acum? Dacă nu, există un altul?“ Continuaţi în acest fel, analizând mental desfășurarea trăirii și analizaţi-vă corpul pentru a vedea ceea ce e mai adevărat în acest moment. La un moment dat vă puteţi pierde în gânduri. Când vă daţi seama de acest lucru, spuneţi cu blândeţe, „planificare, obsesie, fantezie“ și întoarceţi-vă atenţia către corpul vostru. Din nou simţiţi si denumiţi orice emoţii sau senzaţii puternice de care deveniţi cunoștienţi.

Amintiţi-vă că denumirea rămâne mereu în fundal (5%), iar cea mai mare parte a gradului de conștientizare (95%) participă la trăirea voastră actuală. Când acest lucru este făcut încet și ușor, analiza poate crea o stare de spirit calmă și receptivă.

Meditaţie îndrumată: Îmbrăţișând viaţa cu un zâmbet

Buddha cel plin de compasiune este adesea întâlnit în statui și imagini cu un ușor zâmbet, în timp ce îmbrăţișează cele 10 000 de bucurii și necazuri. Când medităm cu spiritul unui zâmbet, ne trezim capacitatea naturală pentru prietenie necondiţionată.

Așezaţi-vă confortabil, închideţi ochii și lăsaţi ritmul natural al respiraţiei să vă ajute să vă relaxaţi. Acordaţi-vă câteva momente pentru a vă elibera de încordare și de tensiune. Acum, ascultând sunetele și devenind conștienţi de spaţiul din jurul vostru, permiteţi imaginii curbate a unui zâmbet să apară în

mintea voastră. Observaţi cum apar blândeţea, bunătatea, receptivitatea și destinderea, odată cu ideea unui zâmbet. Sesizaţi cum zâmbetul relaxat vă umple mintea și se extinde spre exterior într-un anume ritm. Acum imaginaţi-vă un zâmbet în colţul ambilor ochi și simţiţi senzaţiile care apar acolo. Lăsaţi fruntea să devină netedă, carnea din jurul ochilor să fie moale și relaxată. V-aţi putea simţi ochii parcă plutind ușor ca într-o piscină cu apă caldă. Continuaţi să vă relaxaţi și să vă abandonaţi în acel teritoriu pe carel cuprindeţi cu privirea. Puteţi percepe strălucirea relaxată de acolo? Acum, cu un zâmbet mic, dar real pe buzele voastre – zâmbetul pe jumătate al lui Buddha – permiteţi sentimentului să vă ajute să vă destindeţi mușchii feţei. Maxilarul să fie relaxat și cu vârful limbii atingeţi ușor cerul gurii. Acum simţiţi cum vă zâmbesc ochii… cum zâmbește gura… Aduceţi imaginea unui zâmbet în gât și observaţi ce se întâmplă. S-ar putea să simţiţi o relaxare. În cazul în care există o oarecare încordare, lăsaţi-o să se facă simţită sub forma zâmbetului. Simţiţi din nou colţurile ochilor zâmbitori, gura zâmbitoare, gâtul zâmbitor. Lăsaţi zâmbetul să vă coboare în jos, în piept. Imaginaţi-vă forma și senzaţia unui zâmbet răspândit în zona inimii. Orice sentimente ar exista acolo, lăsaţi-le să plutească în sinceritatea și bunăvoinţa unui zâmbet. Continuând să vă relaxaţi, simţiţi zâmbetul din inima voastră cum trimite unde de relaxare în întreg corpul – prin umeri, de-a lungul braţelor și în jos, în trunchi și în picioare. Puteţi simţi sinceritatea și vitalitatea unui zâmbet în ombilic, în organele genitale, la baza coloanei vertebrale? Odihniţi-vă în starea generată de un zâmbet. Când apar senzaţii sau emoţii, puteţi simţi cum acestea sunt tratate cu prietenie necondiţionată? Dacă mintea vă rătăcește sau sunteţi încordaţi, puteţi readuce ușor zâmbetul în mintea, ochii, gura și inima voastră.

Exersând, veţi descoperi că zâmbetul este un mod simplu și puternic de a vă reînsufleţi inima în orice moment al zilei. Pe lângă un „zâmbet răspândit“, așa cum este descris mai sus, puteţi, de asemenea, să vă gândiţi, pur și simplu, la zâmbetul pe jumătate al lui Buddha, ori de câte ori vă amintiţi să faceţi acest lucru.

5. Întoarcerea către propriul corp: Tărâmul acceptării necondiționate

Există un lucru care, atunci când este cultivat și practicat în mod regulat, duce la o intenţie spirituală profundă, la pace, la atenţie conștientă și înţelegere clară, la viziune și cunoaștere, la o viaţă fericită aici și acum, precum și la înţelepciune și trezire. Și care este acel lucru? Este atenția conștientă centrată pe corp.

Buddha, din Satipatthana Sutta********

Când fiul meu, Narayan, era pe la jumătatea clasei a opta, ne-am trezit amândoi prinși într-o confruntare dureroasă și furioasă. Notele sale erau tot mai mici și zilnic negociam regulile referitoare la joaca pe calculator, la teme, la timpul alocat vorbitului la telefon sau la ora de culcare. Cu cât îl monitorizam, îi reaminteam lucruri sau îl certam mai mult, cu atât Narayan nu mă băga în seamă sau devenea mai defensiv și mai încrâncenat. Când m-am retras și i-am dat mână liberă, el nu a întârziat să facă tot ce voia. Camera lui a devenit rapid o sală de cinema până noaptea târziu și un loc de pelerinaj pentru prietenii săi. Măcar nu eram îngrijorată că aceștia ar avea o proastă influenţă asupra lui – îi plăceam și cei mai mulţi dintre ei erau elevi silitori. Dar asta nu făcea decât să adâncească frustrarea mea legată de Narayan. Mânia mea se infiltrase în toate aspectele din viaţa noastră de zi cu zi. Dacă Narayan mă făcea să aștept câteva minute când mă duceam să-l iau de la unul dintre prietenii săi, stăteam în mașină și mă enervam. Când uita să hrănească câinele sau să schimbe litiera pisicii, izbucneam și îi reproșam că era iresponsabil. Când mă ruga să-i comand o pizza, îi răspundeam răutăcios: „În cameră nu ai făcut curat, așa că de ce ţi-aș comanda?“ Obișnuiam să dau buzna furioasă în camera lui Narayan de fiecare dată când el încălca una dintre regulile mele. Cererile și ameninţările care rezultau nu făceau

decât să ne înstrăineze unul faţă de celălalt. În mod clar, metoda mea nu funcţiona. Într-o noapte, stând întinsă în pat, fără să pot adormi, am început să mă gândesc cât de repede au trecut anii și cum, într-o clipită, fiul meu avea să plece de acasă. M-am imaginat privind înapoi la adolescenţă și văzând modul în care neînţelegerile și mânia noastră ne-au mâncat timpul pe care trebuia să-l petrecem împreună. Durerea provocată de această perspectivă m-a izbit profund. Trebuia să încerc altceva. Foloseam în mod regulat arta pauzei, dar fusesem atât de prinsă în reacţiile mele de-a lungul ultimelor săptămâni, încât chiar uitasem să o aplic. M-am hotărât să practic pauza înainte de următoarea mea întâlnire cu Narayan, în speranţa că mă va ajuta să fiu mai prezentă și mai sinceră când eram împreună. În seara următoare, la aproximativ o jumătate de oră de la momentul pe care îl stabilisem pentru începerea temelor, m-am dus în faţa camerei lui. Prin ușa închisă am auzit sunetele înăbușite ale jocului Everquest, jocul lui preferat pe calculator. Furia a început să crească în mine în timp ce mi-l imaginam cu ochii lipiţi de ecranul luminos și cu degetele tastând febril. Mi-am dat seama că făcuse asta ore în șir, din nou ignorând înţelegerea noastră. Mi-am imaginat că aruncam un bolovan în ecranul computerului, și asta a devenit o fantezie recurentă. În loc să fac asta, pur și simplu, am așteptat și, în acea pauză, am început să-mi analizez sentimentele și senzaţiile pe care le simţeam în corp. Simţeam furia ca pe o presiune care-mi creștea în piept și în gât. Umerii și mâinile îmi erau încordate, maxilarul era încleștat. Simţeam cum îmi bate inima și cum căldura îmi învăluie faţa. Acest lucru era îngrozitor de neplăcut – ar fi fost mult mai ușor să-mi eliberez furia și să dau năvală în camera lui. Toate strategiile noastre de a încerca să controlăm viaţa prin învinovăţire sau retragere sunt menite să ne ţină departe de experienţa unui astfel de moment. Pe parcursul pauzei, în loc să ne pierdem în gândurile și în acţiunile noastre reactive, devenim direct conștienţi de ceea ce se întâmplă în corpul nostru. În aceste momente, începem să vedem cât de interconectate sunt mintea și corpul. Prin furie, corpul se încordează, pieptul se umple cu sentimente de tensiune. Prin frică, putem simţi strânsoarea nodurilor din stomac, gâtuirea din piept sau din gât. În cazul în care apare rușinea, ne arde faţa, simţim un impuls fizic de a ne ascunde.

În timp ce stăteam în faţa ușii lui Narayan, simţind și „lăsând să se manifeste“ ceea ce se întâmpla în interiorul meu, încet-încet senzaţiile începeau să se schimbe. Presiunea din piept care era gata să explodeze de furie a lăsat, în mod subtil, locul unei dureri adânci din interiorul meu, ca și cum un pumn îmi strângea inima. „Mi-e teamă de ceva“, mi-am dat seama. Imediat cuvintele mi-au apărut în minte: „Mă tem că Narayan va eșua în viaţă, nu va fi un om înplinit, va fi nefericit. Este vina mea că el a devenit dependent de televizor și de jocurile video. L-am dezamăgit, l-am îndrumat greșit sau nu l-am inspirat să trăiască întrun mod sănătos.“ Simţeam cum povestea obișnuită a părintelui care eșuează începe să preia controlul. Altădată aș fi putut cu ușurinţă să mă pierd în această transă, dar eram hotărâtă să rămân trează în corpul meu. Aproape înainte să-mi concentrez atenţia asupra rușinii din pieptul meu, o altă parte a poveștii avea să iasă la iveală: „Am încercat să stabilesc limite, să-l ghidez… dar el refuză să asculte. Din vina lui mă simt așa.“ Pe măsură ce valuri de căldură și de presiune mi-au năvălit în braţe asemenea valurilor de apă, aproape că am dat buzna în camera lui Narayan, dar din nou am reușit să-mi concentrez atenţia asupra sentimentelor tumultoase din corpul meu. Am început să am o senzaţie de scufundare, parcă o greutate îmi apăsa inima. Deoarece această durere devenea tot mai puternică, îmi simţeam ochii umezi de lacrimi. Povestea nu mai era despre ce era în neregulă cu el sau cu mine. Observam ce se întâmpla între noi. Aversiunea mea faţă de pasiunea lui pentru jocuri video și filme violente, determinată de nivelul lui de testosteron, a creat o prăpastie între noi. Pe măsură ce mă deschideam la durerea care tot creștea, am observat cum dispar ideile despre vină și eșec. Locul lor a fost luat de o tandreţe care-mi cuprindea inima și mintea și de o înţelegere că ceea ce conta cel mai mult era faptul că îl iubesc. Nu știam ce se va întâmpla atunci când urma să deschid ușa, dar am vrut să aplic această conștientizare, această prezenţă deschisă și tandră în clipele petrecute împreună cu Narayan. Am vrut să-l întâmpin cu sufletul deschis. După ce am bătut în ușă și l-am auzit mormăind „intră“, am pășit încet în camera lui. Atenţia îi era concentrată pe ecranul calculatorului, dar, când și-a dat seama că stăteam în picioare și-l priveam, s-a uitat către mine cu privirea vinovată. „Tocmai terminam, mamă. Totuși, cât este ceasul?“, i-am răspuns, observând că își scosese ceasul de la mână și îl așezase pe birou. S-a lăsat tăcerea. Apoi el m-a întrebat: „Ești supărată? Îmi pare rău… Am pierdut noţiunea timpului. Dar o să-

mi fac temele. Nu am prea multe.“ Trăgându-mi un scaun mai aproape de al său, m-am așezat. „Este în regulă, dragule, dar trebuie să vorbim.“ Ceea ce i-am spus, legat de timpul alocat studiului, despre respectarea înţelegerii noastre, nu era ceva nou. Dar mă simţeam diferit. Eram conștientă de respiraţia mea, de postura mea, de felul în care îmi ţineam mâinile. În timp ce el vorbea, îl ascultam. Auzeam cât de multe lucruri a învăţat din jocul pe care-l juca. Îi puteam chiar înţelege frustrările legate de „ora de culcare“, atunci când nu era câtuși de puţin obosit. Faptul că aveam control asupra corpului îmi permitea să fiu alături de Narayan și să-l tratez cu respect. Când l-am sărutat pe creștet și am plecat din cameră, am simţit o apropiere între noi. Acceptarea necondiţionată în viaţa noastră începe de la acest nivel de bază – acela de a deveni conștienţi de senzaţiile prezente mereu în corpul nostru. Henry David Thoreau******** scria: „Trăiţi cât mai aproape posibil de canalul prin care curge viaţa voastră“. Locuind în propriul corp prin conștientizare, descopeream rădăcinile reacţiilor mele. Am tot evitat senzaţiile neplăcute de frică și de durere. Prin atenţia acordată senzaţiilor, furia a dispărut. Acesta este modul în care o prezenţă întrupată ne trezește dintr-o transă: ne eliberăm de reacţiile care ne perpetuează suferinţa. Când întâmpinăm senzaţii care decurg din acceptarea necondiţionată, în loc să ne pierdem în încleștare și în împotrivire, începem să ne eliberăm de teoriile care ne izolează. Gustăm bucuria de a fi pe deplin prezenţi, vii și conectaţi cu viaţa. Aceasta a fost promisiunea lui Buddha: Starea de atenție conștientă faţă de propriul corp duce la fericire în această viaţă și la plinătatea trezirii spirituale.

Învăţând să trăim în propriul corp

Ne trăim viaţa prin intermediul corpurilor noastre, fie că suntem conștienţi de asta, fie că nu. Cu toate acestea, de obicei, suntem atât de fascinaţi de ideile noastre despre lume, încât pierdem o mare parte din experienţa senzorială directă. Chiar și atunci când suntem conștienţi de senzaţia unei adieri puternice de vânt, de cea a ropotului de ploaie pe acoperiș, a unei miresme din aer, rareori

rămânem cu trăirea suficient de lung timp pentru a ne bucura de ea pe deplin. În cele mai multe momente, avem un diaterior cu privire la ceea ce se întâmplă și la planurile pe care le-am putea duce la îndeplinire în viitor. Putem întâmpina un prieten cu o îmbrăţișare, dar momentul de fizic devine neclar din cauza calculelor noastre legate de cât de mult trebuie să dureze îmbrăţișarea sau de ce vom spune când terminăm. Ne grăbim cu îmbrăţișarea, nu o trăim pe deplin. La unul din atelierele mele de weekend, un bărbat în vârstă se descria ca „trăind de la gât în sus“. Mulţi oameni sunt atât de obișnuiţi să fie în afara ului cu corpul pe care-l locuiesc doar într-o lume mentală. Pentru ei ar putea fi chiar greu de crezut că trupul și mintea sunt interconectate. La un curs pe care l-am ţinut la un centru de corecţie pentru femei, o deţinută mi-a spus că ea era conștientă de corpul ei doar atunci când simţea durere sau furie. Dacă sentimentele nu sunt dureros de deranjante sau, ca în cazul experienţei sexuale, extrem de plăcute sau intense, senzaţiile fizice pot părea evazive și dificil de recunoscut. Aceasta este caracteristica de bază stării de transă – suntem prezenţi doar parţial la experienţa noastră de moment. Hameed Ali, autor si mentor spiritual contemporan, ne amintește că, dacă nu trăim cu un anumit grad de conștientizare a corpului nostru, nu trăim pe deplin:

Analizându-vă sincer, sunteţi aici sau nu? Sunteţi în corpul vostru sau nu-l conștientizaţi, poate doar anumite părţi ale lui? Când spun „Vă aflaţi în corpul vostru?“ vreau să spun, „Vă umpleţi complet corpul?“ Vreau să știu dacă vă simţiţi propriile picioare sau dacă, pur și simplu, aveţi picioare. Locuiţi în ele sau le folosiţi doar atunci când mergeţi pe jos? Vă simţiţi burta sau, pur și simplu, conștientizaţi vag că aveţi un abdomen? Sau o aveţi doar pentru a mânca? Trăiţi într-adevăr prin mâinile voastre sau doar le mișcaţi de la distanţă? Sunteţi prezenţi în celulele voastre, vă locuiţi și vă umpleţi corpul? În cazul în care nu vă aflaţi în corpul vostru, ce semnificaţie daţi trăirii voastre prezente? Vă pregătiţi, astfel încât să puteţi fi aici în viitor? Creaţi condiţii spunându-vă: „Când cutare sau cutare se va întâmpla, voi avea timp, voi fi aici“. Dacă nu sunteţi aici, pentru ce vă păstraţi?********

Prima dată când mi-am dat seama că trupul meu era viu, că era un univers de senzaţii, a fost în timpul unui curs introductiv de yoga la care participam în timpul anului doi de facultate. Aproape de sfârșitul cursului de yoga, profesoara ne-a cerut să stăm liniștiţi, cu picioarele încrucișate pe podea, asigurându-se că mâinile ni se odihneau confortabil pe genunchi sau pe picioare. Ne-a spus să respirăm adânc de câteva ori, explicându-ne că respiraţia asigură o punte de trecere dinspre minte către corpul nostru. Apoi ea ne-a îndrumat să ne explorăm vibraţia corpului. „Simţiţi această conștientizare în propriile mâini“, a spus ea. „Relaxaţi-vă și lăsaţi-vă mâinile moi, simţindu-le din interior.“ Ea ne-a ghidat să ne simţim încet, cu grijă, fiecare deget, palmele, vârfurile degetelor, încheieturile mâinilor dinspre interior. Mai întâi am devenit conștientă de furnicături, apoi de zonele care pulsau și de cele de tensiune și de căldură. Pe măsură ce mă relaxam și trăiam senzaţiile din mâini, îmi dădeam seama că nu mai exista nici o limită distinctă, nici o senzaţie de formă definită a mâinii mele. Tot ceea ce puteam percepe era o schimbare de câmp energetic pe care o simţeam sub forma unor puncte de lumină ce se deplasează pe un cer întunecat. Brusc mi-a trecut prin minte că această stare vibrantă de a te simţi viu exista întotdeauna fără conștientizarea mea conștientă. Ratasem o mulţime de lucruri în viaţă. Apoi, profesoara ne-a invitat să explorăm această prezenţă și însufleţire în întregul corp. Am sesizat nodurile din umeri și cum, în câteva clipe, s-au relaxat, pur și simplu, ca răspuns la atenţia mea. Simţeam o căldură cu furnicături răspândită prin braţe. Pe măsură ce îndreptam conștientizarea încordării din stomac, zona se relaxa. Simţeam energia urcând în piept și coborând în picioare. Tot corpul meu era un câmp de energie care trăia și respira. Am simţit un val de recunoștinţă și, doar în câteva momente, lumea mea a devenit vizibil extinsă și orbitor de vie. La momentul respectiv nu știam lucrul acesta, însă profesoara tocmai îmi arătase tehnica meditaţiei. Practicile de meditaţie din toate tradiţiile folosesc, de obicei, poziţiile, cum ar fi statul cu picioarele încrucișate, așa cum făceam la ora de yoga, pentru a permite corpului să fie nemișcat. Când suntem liniștiţi, putem să analizăm mai ușor varietatea de trăiri: vibraţie, pulsare, presiune, căldură, lumină, gusturi, imagini și sunete. Cu toate acestea, așa cum ne dăm seama atunci când închidem ochii pentru a medita, această lume interioară este adesea învăluită de valuri de emoţii – încântare sau neliniște, agitaţie sau furie și un flux nesfârșit de comentarii și critici, amintiri și teorii legate de viitor, griji și planuri.

Buddha a numit reacţiile noastre emoţionale „cascada“, deoarece ne lăsăm atât de ușor îndepărtaţi de experienţa momentului prezent prin forţa sa de convingere. Atât psihologia budistă cât și cea occidentală explică acest lucru: în mod instantaneu și inconștient, mintea evaluează orice experienţă ca pe ceva plăcut, neplăcut sau neutru. Un gând excitant sau o senzaţie de tresărire – sunt ceva plăcut. Un miros urât, un sunet prea tare sunt percepute drept ceva neplăcut. Conștientizarea respiraţiei este, de obicei, ceva neutru. Când apar senzaţii plăcute, reflexul nostru este de a ne agăţa de ele și de a încerca să le păstrăm. Când ne confruntăm cu senzaţii neplăcute, ne crispăm, încercând să le evităm. Din nou, procesul este același – ne facem griji și strategii, simţim frică, iritare. Neutru este semnalul de a ne îndrepa atenţia în altă parte, ceea ce, de regulă, înseamnă o experienţă mai intensă sau mai stimulatoare. Toate reacţiile noastre legate de oameni, de situaţii, de gândurile din mintea noastră – sunt, de fapt, reacţii de genul senzaţiilor care apar în corpul nostru. Când suntem preocupaţi de nepriceperea cuiva și explodăm de nerăbdare, de fapt, reacţionăm la propriile senzaţii neplăcute; atunci când suntem atrași de cineva și suntem plini de dorinţă și fantezie, reacţionăm la senzaţii plăcute. Întregul vârtej de gânduri reactive, emoţii și comportamente izvorăște din aceste reacţii la senzaţii. Atunci când aceste senzaţii sunt de nerecunoscut, vieţile noastre se pierd în cascada reacţiilor, ne deconectăm de la prezenţa vie, de la conștiinţa deplină, de la propria inimă. Pentru a ne trezi din această transă, Buddha recomandă „atenția conștientă centrată pe corp“. De fapt, el a considerat senzaţiile fizice drept primul fundament al înţelegerii, deoarece acestea sunt intrinseci sentimentelor și gândurilor și stau la baza procesului de conștienţă. Pentru că senzaţiile noastre plăcute sau neplăcute declanșează foarte repede o reacţie în lanţ de emoţii și teorii mentale, partea principală a pregătirii noastre este aceea de a recunoaște apariţia gândurilor și de a ne întoarce atenţia la experienţa senzorială imediată. S-ar putea să simţim disconfort în zona inferioară a spatelui și să auzim o voce interioară îngrijorată spunând: „Cât va dura? Cum o pot face să dispară?“ Sau am putea simţi o furnicătură plăcută, o relaxare în piept și să ne întrebăm: „Ceam făcut pentru a ajunge în această stare… Sper să o pot face din nou.“ Exersăm văzând poveștile, permiţându-le să dispară și abandonându-ne lor prin senzaţiile vii din corpul nostru. Nu putem întrerupe lanţul reacţiilor dacă nu suntem conștienţi de senzaţii. S.N. Goenka, un maestru spiritual al meditaţiei Viana, ne avertizează că, dacă

dăm atenţie doar gândurilor trecătoare, „adânc în interiorul nostru, o parte a minţii continuă să reacţioneze. Deoarece, împreună cu gândul, există mereu o senzaţie și nu trebuie ratată această rădăcină.“ Instrucţiunile de bază cu privire la meditaţie oferite de Buddha erau acelea de a fi conștienţi de senzaţiile schimbătoare, fără a încerca să le păstrăm, să le schimbăm sau să rezistăm oricăreia dintre ele. Buddha spune clar că, pentru a fi conștient de senzaţii, nu înseamnă că trebuie să stai deoparte și să observi, asemenea unui spectator. Mai degrabă ne confruntăm direct cu ceea ce se întâmplă în corpul nostru. De exemplu, în loc să ne percepem mâna ca pe un obiect exterior, trebuie să simţim energia pe care o reprezintă mâna noastră în orice moment. Ne antrenăm pentru a ne experimenta corpul din interior spre exterior. Decât să ne confruntăm în mod direct senzaţiile, am putea sesiza că avem o „durere de spate“. Putem avea o hartă mentală a corpului nostru și o anumită zonă pe care o rechemăm. Dar ce este, de fapt, această „rechemare“? Ce se întâmplă când lăsăm imaginea mentală și intrăm direct în acea parte a corpului nostru prin intermediul conștientizării? În mod asemănător, ce se întâmplă cu durerea atunci când n-o etichetăm ca atare? Cu o înţelegere atentă, putem investiga și descoperi ce este, de fapt, experienţa noastră de durere din fiecare moment. Poate că simţim presiune și o durere care pare localizată într-o zonă restrânsă. Pe măsură ce acordăm o atenţie mai profundă, putem simţi căldură sau senzaţia de apăsare. Putem deveni conștienţi de o senzaţie bruscă de încordare, tragere și răsucire. Poate că senzaţiile nu mai sunt identificate într-un singur loc, dar încep să se răspândească și să slăbească în intensitate. Pe măsură ce continuăm să fim atenţi, putem deveni conștienţi de apariţia unor senzaţii care devin distincte, se amestecă una cu cealaltă, dispărând și apărând în altă parte. Conștientizarea acestor senzaţii este una dintre realizările cele mai profunde care apar atunci când devenim conștienţi de senzaţii. Ne dăm seama că nu există nimic solid sau static legat de experienţa noastră. Mai mult decât atât, sfera senzaţiilor se schimbă la nesfârșit – senzaţiile apar și dispar, se modifică în intensitate, textură, localizare. Pe măsură ce acordăm o atenţie mai mare experienţei fizice, vedem că nu durează nici măcar un moment. La început, acest lucru poate fi incomod, chiar înfricoșător.

De fiecare dată când ne îndepărtăm de trăirea noastră, ne dăm seama că nu există nici un fundament pe care să stea, nici o poziţie care ne orientează, nici o modalitate de a ascunde sau de a evita ceea ce se ivește. Un elev de la o tabără de meditaţie mi-a spus: „Când sunt conștient de senzaţii pentru mai mult de doar câteva secunde, încep să devin neliniștit. Simt că ar trebui să am grijă, să fiu în gardă. Simt că sunt lucruri importante pe care le trec cu vederea și la care ar trebui să mă gândesc.“ Este ușor să simţim că se va întâmpla ceva rău dacă nu ne păstrăm vigilenţa obișnuită gândind, judecând, planificând. Cu toate acestea, acest lucru este exact ceea ce ne ţine prinși în rezistenţa faţă de ce ne oferă viaţa. Numai atunci când ne dăm seama că nu ne putem agăţa de nimic, începem să ne relaxăm eforturile de a ne controla trăirea. Senzaţiile sunt mereu în schimbare și în mișcare. Dacă în mod obișnuit le întrerupem și le restricţionăm procesul firesc de desfășurare și de transformare prin rezistenţa pe care le-o opunem sau dacă încercăm să ne agăţăm de ele, ascunzându-ne în corpul nostru sau spunându-ne teorii, este ca și cum construim diguri ca să deviem cursul unui râu. Este ușor să permitem râului să curgă atunci când senzaţiile sunt plăcute. Dar, atunci când nu sunt, atunci când simţim durere emoţională sau fizică, ne crispăm, ne dăm la o parte. Înţelegând acest lucru și învăţând cum să întâmpinăm durerea prin acceptare necondiţionată este una dintre cele mai dificile și eliberatoare practici.

Reacţionând la durere cu teamă: „ceva este în neregulă“

Când am rămas prima dată însărcinată, am decis împreună cu soţul meu că voi naște acasă, fără medicamente și fără ajutorul unei moașe. Noi consideram nașterea un proces natural și, din moment ce nu exista un risc mare, am vrut să se întâmple în intimitatea și în familiaritatea căminului meu, nu într-un spital. Speram să fiu cât mai trează și mai prezentă în timpul nașterii și, deși știam că durerea va fi intensă, aveam încredere că practicile mele de meditaţie și de yoga m-ar ajuta „să mă las purtată de val“. Când au început durerile, eram odihnită și pregătită. Știind că, dacă mă opun durerii contracţiilor, nu făceam decât să le înrăutăţesc, m-am relaxat odată cu ele, respirând, detașându-mă astfel încât inteligenţa corpului meu să preia totul. Ca

orice animal, nu gândeam, răspunzând instinctiv la durerea din corpul meu, înfruntând-o ca pe o parte naturală a procesului. Apoi, brusc ceva s-a schimbat. Când a început să se vadă capul fiului meu, nivelul de durere a crescut. Însemna că ceva nu era în regulă, mă gândeam eu. Tot corpul era încordat, iar respiraţia lentă s-a transformat într-una rapidă de panică. Toată încrederea mea dispăruse, hotărârea de a mă lăsa în voia valurilor de durere fusese uitată. Ca orice aspect al construcţiei noastre evolutive, senzaţiile neplăcute pe care le numim durere sunt o parte inteligentă a echipamentului de supravieţuire: durerea este necesitatea corpului nostru de a ne acorda atenţie, de a avea grijă de noi. Dr. Jon Kabat-Zinn este cunoscut în întreaga lume pentru Clinica de combatere a stresului de la Universitatea din Massachusetts, unde predă practicile mindfulness pacienţilor care suferă de durere cronică și acută. El scrie:

Simptomele de boală sau de durere, alături de sentimentele legate de acestea, pot fi privite ca mesageri care vă transmit ceva important despre corpul sau despre mintea voastră. În trecut, în cazul în care unui rege nu-i plăcea mesajul pe care-l primea, uneori el putea cere chiar ca mesagerul să fie ucis. Acest lucru este echivalent cu a-ţi suprima simptomele sau sentimentele, deoarece sunt nedorite. Uciderea mesagerului și negarea mesajului sau furia îndreptată împotriva lui nu sunt modalităţi inteligente de abordare a vindecării. Singurul lucru pe care nu vrem să-l facem este să ignorăm sau să distrugem conexiunile esenţiale care pot completa circuite de relevante și restabili impunerea anumitor reguli și a unui echilibru. Provocarea adevărată, atunci când avem astfel de simptome, este de a vedea dacă le putem asculta mesajele și într-adevăr dacă le putem auzi și duce la inimă, ceea ce presupune să creăm o legătură deplină.

Uneori, mesajele pe care le primim sunt un apel la acţiune imediată: când ne frigem – ne ferim mâna de foc. Când simţim ameţeală sau avem o durere de cap – mâncăm ceva. Când simţim dureri acute în piept și dificultăţi de respiraţie – cerem ajutor. Cu alte ocazii, durerea cere să ne protejăm de altă suferinţă prin odihnă, prin a sta liniștiţi. În timpul nașterii, durerea ne ţine concentraţi, participând în mod instinctiv la travaliul solicitant. Când suntem pe moarte,

asemenea unui animal care caută singurătatea, durerea ne-ar putea ghida să ne găsim un sanctuar interior de liniște și de pace. Dacă acceptăm durerea fără confuzia generată de teamă, putem să-i ascultăm mesajul și să-i răspundem cu claritate. Cu toate acestea, durerea intensă, așa cum am experimentat-o când eram în travaliu, chiar și atunci când face parte dintr-un proces aparent sănătos ca nașterea, este alarmantă. Când am reacţionat cu frică, am adăugat la senzaţiile neplăcute sentimentul și credinţa că era ceva în neregulă. În loc să practice detașarea totală, corpul si mintea mea au reacţionat prin a se opune durerii. În timp ce teama de durere este o reacţie umană naturală, ea este dominantă în cultura noastră, în care considerăm durerea ca pe ceva rău sau greșit. Neîncrezându-ne în corpurile noastre, încercăm să le controlăm în același mod în care încercăm să gestionăm lumea naturală. Considerăm că este normal să folosim analgezice pentru a înlătura durerea. Este vorba despre orice durere – durerile nașterii și de menstruaţie, banala răceală și boala, îmbătrânirea și moartea. În transa culturală a societăţii noastre, în loc să fie considerată un fenomen natural, durerea este văzută drept inamic. Durerea este mesagerul pe care încercăm să-l omorâm, nu ceva ce acceptăm și îmbrăţișăm. În acel moment intens din timpul travaliului, am dus un adevărat război împotriva durerii. Moașa mea, obișnuită să vadă frica și rezistenţa ca răspuns la durere, m-a liniștit imediat: „Nu este nimic în neregulă, draga mea… totul este absolut firesc, e doar dureros“. Ea a trebuit să spună acest lucru de mai multe ori înainte de a înţelege cu adevărat și, în mijlocul durerii arzătoare, a presiunii explozive și a epuizării, să-mi reamintesc să respir adânc și să mă relaxez. Era doar durere, nu era nimic în neregulă, și am putut să mă deschid în faţa ei și să o accept. A trăi presupune a simţi durere, uneori chiar intensă. Și, după cum bine știm, durerea nu se termină neapărat cu bucuria unui nou-născut sănătos. Uneori nu se termină deloc. Atunci când ea este un semn de suferinţă, poate duce la pierderea capacităţii de a ne mișca liber și chiar la deces. Având în vedere relaţia reală dintre durere și pierdere, nu este de mirare că avem convingerea că durerea înseamnă „că ceva este în neregulă“. Nu este de mirare că, răspunzând cu frică și compulsiv, încercăm să controlăm sau să eliminăm durerea. Dar, așa cum am învăţat când am născut, durerea nu trebuie să conducă la

suferinţă. Buddha ne învaţă că suferim atunci când ne agăţăm de trăire sau ne opunem acesteia, atunci când ne dorim ca viaţa să fie diferită faţă de realitate. Așa cum se spune: „Durerea este inevitabilă, dar suferinţa este opţională“. Când apar senzaţii dureroase, dacă le acceptăm, ne dăm seama că durerea nu este decât durere. Când suntem conștienţi de durere, în loc să ne opunem, nu suntem doar o victimă care suferă. Reacţionând la senzaţii cu frică, percepându-le ca fiind „în neregulă“ intrăm în transă. Așa cum ne învaţă Buddha, atunci când ne agăţăm de trăire sau ne opunem, punem în mișcare o cascadă de reacţii. Frica în sine, alcătuită din senzaţii neplăcute, adâncește durerea – acum ne dorim să scăpăm nu numai de durerea iniţială, dar și de durerea provocată de frică. De fapt, teama de durere este adesea partea cea mai neplăcută a unei experienţe dureroase. După cum scrie Jon Kabat-Zinn: „Când vedeţi și simţiţi senzaţiile pe care le întâmpinaţi drept senzaţii, pur și simplu, este posibil să vedeţi că aceste gânduri despre senzaţii vă sunt inutile în acel moment și că, de fapt, pot înrăutăţi lucrurile mai mult decât e nevoie“. Când evaluăm senzaţiile fizice ca pe ceva de temut, durerea nu este doar durere. Ea este ceva greșit și rău de care trebuie să scăpăm. Frica noastra se răspândește adesea într-o plasă de povești. Timp de patru ani am luptat cu o boală cronică. Una dintre cele mai grele părţi a fost legată de faptul că a fi bolnav devenise un comentariu despre cine eram și de incapacitatea de a avea grijă de mine „așa cum trebuie“. De fiecare dată când treceam printr-o criză de oboseală sau printr-o indigestie, mintea mea era inundată de teorii și de interpretări: „Ceva nu e deloc în regulă… poate că sunt grav bolnavă“. Stăruiam asupra a ceea ce ar fi putut provoca problema. „Sistemul meu imunitar este la pământ. Am muncit prea mult și nu am dormit suficient… Am băut prea mult ceai negru, probabil că acidul mi-a afectat stomacul.“ Împreună cu starea de oboseală sau cu crampele la stomac, apărea senzaţia de slăbiciune personală, de rușine. Durerea era nocivă; era durerea mea și semnala un fel de defect de caracter. De obicei, când suntem cufundaţi în teoriile noastre despre durere, nu o mai simţim ca pe un flux de senzaţii schimbătoare, ceea ce este de fapt. În schimb, pe măsură ce mușchii noștri se contractă în jurul ei și teoriile o identifică drept inamic, durerea se solidifică într-o masă imobilă, care se autoperpetuează. Rezistenţa noastră poate ajunge să creeze noi straturi de simptome și de suferinţă. Poate că criticile și grijile care-mi încordau mușchii împotriva durerii îmi adânceau oboseala. Când ne abandonăm corpul din cauza teoriilor despre

durere generate de teamă, prindem durerea în capcana corpului nostru. În momentele de durere acută, frica se intensifică și ideea că „ceva nu este în regulă“ duce o luptă urgentă, imediată împotriva durerii. Un prieten de-al meu a avut parte de o durere cumplită atunci când un fragment de disc i s-a dislocat și a început să-i apese pe o porțiune din măduva spinării: „Mă simţeam ca și cum cineva ar fi turnat benzină pe piciorul meu stâng și i-ar fi dat foc“. Durerea era necruţătoare și istovitoare și el a încercat tot ce i-a stat în putinţă ca să-i atenueze intensitatea. La un moment dat, i s-au dat două narcotice puternice, steroizi, un antiinflamator, plus două relaxante musculare puternice. Medicamentele l-au liniștit pentru un timp, dar, când le trecea efectul, era din nou în agonie, până la următoarea doză. „Durerea are o calitate unică“, mi-a scris. „Cu cât este mai puternică, cu atât ești mai puţin conștient de restul lumii. În cazul în care este suficient de puternică, în cele din urmă, rămâi doar tu și durerea, prinși într-un duel.“ Atunci când, în loc de acceptarea necondiţionată, răspunsul nostru iniţial la durere fizică este reprezentat de frică și de rezistenţă, reacţiile care urmează pot fi puternice. În momentul în care noi credem că ceva este în neregulă, lumea parcă se strânge în jurul nostru și ne pierdem în efortul de combatere a durerii. Același lucru se întâmplă atunci când durerea este una emoţională – rezistăm senzaţiilor neplăcute de singurătate, tristeţe și mânie. Fie că este de natură fizică sau emoţională, atunci când reacționăm la durere cu teamă, fugim de o trăire întruchipată și intrăm în suferinţa transei. Atunci când durerea este traumatică, transa poate lua amploare. Victima se retrage din faţa durerii din organism cu o intensitate plină de o astfel de teamă, încât legătura conștientă între corp și minte se rupe, ceea ce se numește disociere. Într-o oarecare măsură, noi toţi ne deconectăm de la corpurile noastre, dar, atunci când trăim legaţi de frica de percepţie a unui pericol mereu prezent, găsirea drumului de întoarcere poate fi un proces lung și delicat.

Teama traumatică: disocierea de corpul nostru

Când era copil, Rosalie a fost abuzată de tatăl ei. Când acesta se îmbăta, încerca

să-i bage mâna în chiloţi sau venea în patul ei noaptea și-și freca corpul de al ei până când ajungea la orgasm. Când ea i se opunea, o lovea și o ameninţa. Dacă ea încerca să fugă și să se ascundă, el se înfuria și o bătea fără milă. De două ori în cursul anului de dinainte ca el și mama ei să divorţeze, tatăl lui Rosalie a forţat-o să întreţină relaţii sexuale cu el. O astfel de traumă are un impact emoţional și fizic care poate avea consecinţe tot restul vieţii. Când Rosalie a venit la mine, avea 35 de ani, nu era într-o relaţie și era ușor anorexică. Trecuse deja prin mai multe forme de terapie, dar încă urma diete de înfometare și suferea de atacuri de panică regulate. Corpul ei era slab, rigid și încordat; ea era neîncrezătoare în toată lumea pe care o cunoștea. Rosalie credea că oricine părea că o place cu adevărat nu voia decât să profite de ea. Mi-a spus că ea credea că o persoană din anturajul ei îi era prietenă doar pentru că nu voia să meargă la petreceri singură. Unei alte femei, care era atrăgătoare și populară în rândul bărbaţilor, probabil că-i plăcea să fie în preajma ei pentru că-i „flata egoul“. Deși Rosalie nu avea dificultăţi în a-și găsi parteneri, intimitatea nu dura niciodată prea mult. Nedorind să simtă umilinţa de a fi abandonată, de regulă, rupea relaţia de la primele semne că lucrurile se înrăutăţeau. Chiar și cu oameni pe care-i cunoștea de mult timp, Rosalie păstra distanţa. Atunci când trecea printr-unul din atacurile obișnuite de panică, ea reacţiona fie ca și cum „avea situaţia sub control“, fie dispărea pentru un timp. De multe ori, singura modalitate prin care Rosalie putea petrece mai mult timp cu oamenii erau drogurile. Marijuana făcea ca totul să pară frumos pe moment. Dar, mi-a spus ea, acum avea nevoie să se drogheze în fiecare seară înainte de culcare, ca să poată dormi noaptea. Când nu fuma un ţigară de marijuana sau nu lua somnifere, se trezea în mijlocul nopţii într-un atac de groază. Visul era mereu același – se ascundea într-un loc întunecat și cineva nebun și fioros era gata să o găsească. Neuropsihologia explică faptul că abuzul traumatic provoacă modificări de durată prin afectarea fiziologiei, a sistemului nervos și a chimiei creierului. În procesul normal de formare a amintirilor, noi evaluăm fiecare trăire nouă în termenii unei viziuni coerente asupra lumii pe care ne-am creat-o. Odată cu trauma, acest proces cognitiv este întrerupt de șocul produs de durerea intensă. În loc să „procesăm trăirea“, integrând-o în universul nostru, revenim la o formă mai primitivă de codificare – prin senzaţii fizice și imagini vizuale. Trauma, nedigerată și blocată în corpul nostru, evadează în conștiinţă. Ani de zile după ce pericolul real a trecut, o persoană care a fost traumatizată poate retrăi un

eveniment ca și cum s-ar întâmpla în prezent. Durerea netratată ne ţine instinctul de autoconservare în stare de alertă permanentă. Pe lângă amintirile intruzive, o gamă largă de situaţii, multe dintre ele nefiind ameninţătoare, pot activa nivelurile alarmante de durere și de teamă stocate în corpul nostru. Partenerul nostru poate ridica glasul, iar forţa rănilor din trecut – toată teroarea sau furia ori durerea care sălășluiesc în corpul nostru – se poate declanșa. Dacă există sau nu vreo ameninţare reală, ne simţim în pericol și obligaţi să găsim o cale pentru a scăpa de această durere. Ca să facă faţă acestei dureri crunte, victimele traumei se disociază de corpurile lor, amorţindu-și sensibilitatea la senzaţiile fizice. Unii oameni se simt „ireali“, ca și cum și-au părăsit corpul și-și trăiesc viaţa de la mare distanţă. Ei fac tot ce pot ca să nu simtă senzaţiile primare de teamă și de durere din corpul lor. Pot avea izbucniri sau pot cădea în depresie sau în confuzie. Pot avea gânduri de sinucidere sau se pot îneca în băutură până nu mai știu de ei. Mănâncă prea mult, consumă droguri și se pierd în obsesii mentale. Și, cu toate acestea, durerea și teama nu dispar, ci rămân în fundal și, din când în când, preiau din nou controlul. Disocierea, atâta vreme cât oferă protecţie, creează suferinţă. Când ne părăsim corpurile, de fapt, plecăm de acasă. Prin respingerea durerii și îndepărtarea de la esenţa fiinţei noastre, experimentăm boala izolării – singurătate, neliniște și rușine. Alice Miller******** spune că nu există nici o modalitate de a evita ceea ce se află în organismul nostru. Fie îi acordăm atenţie, fie vom a consecinţele:

Adevărul despre copilărie este stocat în corpul nostru și, deși îl putem reprima, nu-l putem niciodată schimba. Intelectul nostru poate fi înșelat, sentimentele pot fi manipulate și concepţiile încurcate, iar corpul nostru păcălit cu medicamente, însă, într-o bună zi, acesta ne va trimite factura, pentru că este la fel de incoruptibil ca un copil care, deși are spiritul pur, nu va accepta nici un compromis sau scuză și nu va înceta să ne chinuie până nu renunţăm de la a ne sustrage adevărului.********

Când am început să lucrez cu Rosalie, era clar că venise momentul – corpul ei îi trimisese factura. În timpul primelor noastre sesiuni, mi-a povestit despre viaţa

ei. Chiar dacă era foarte senină și vorbea cu ușurinţă despre probleme și cauza lor, era ca și cum povestea despre viaţa altcuiva. Mi-a spus că, atunci când vorbeam, nu era conștientă de sentimentele din corpul ei, dar că, în afara orelor de terapie, era uneori cuprinsă de panică sau de furie. În acele momente, aceste sentimente din corpul ei erau atât de intense, încât își dorea să moară. I-am sugerat că am putea lucra împreună pentru a o ajuta ca treptat să se simtă mai în siguranţă în corpul ei și i-am spus că acest lucru ar putea să o ajute într-un mod în care terapiile anterioare nu reușiseră. A fost de acord imediat și ne-am apucat de treabă. Am vrut să o înţeleg pe Rosalie cât mai profund posibil, dar ea trebuia să se simtă în siguranţă în prezenţa mea. Când a fost pregătită, i-am sugerat să facem o călătorie îndrumată, prin care să explorăm zone ale vieţii ei interioare care puteau exista în afara conștientizării ei conștiente. În ziua demersului nostru, am invitat-o pe Rosalie să se așeze confortabil și să închidă ochii. Am îndrumat-o în imaginea hipnotică a unei scări lungi pe care trebuia să coboare încet și să se oprească în faţa unei uși închise. I-am sugerat să lase în urmă gândurile care o distrăgeau și să devină din ce în ce mai relaxată și mai curioasă cu fiecare pas pe care-l făcea. Când a ajuns la capătul scărilor, corpul lui Rosalie era relaxat, pleoapele îi tremurau, iar faţa-i era ușor îmbujorată. A dat din cap atunci când am întrebat-o dacă vede o ușă și i-am sugerat că dincolo de ea va descoperi ceva important pentru vindecarea ei, un dar al subconștientului ei. I-am reamintit că, indiferent ce a păţit în trecut, acum era în siguranţă; eram acolo împreună și ne puteam întoarce oricând dorea. Apoi iam spus că putea deschide ușa, oricând se simţea pregătită. Rosalie a încremenit. „Ce vezi?“, am întrebat-o eu încet. Vocea ei era ca o șoaptă. „O fetiţă. Este într-un dulap… se ascunde.“ Când am întrebat-o motivul pentru care se ascundea, Rosalie a clătinat ușor din cap. După câteva clipe, am întrebat-o câţi ani avea fetiţa. „Șapte“, a răspuns ea și a continuat imediat: „Este din cauza tatălui ei. O s-o găsească și o să-i facă rău.“ I-am spus că fetiţa nu mai era în pericol acum și i-am sugerat că, relaxându-se și observând ceea ce se întâmplă în continuare, ar putea descoperi o modalitate prin care această fată ar putea fi ajutată. Când am văzut-o că respiră mai relaxat, am întrebat ce face fetița. „Se roagă. Spune că suferă prea mult și nu mai ă.“ Am așteptat câteva clipe apoi am întrebat-o încet: „Rosalie, ce ar ajuta-o pe fetiţă ca să facă faţă durerii?“

S-a încruntat. „Este singură… nu e nimeni acolo.“ Apoi a rostit încet: „Are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea“. Am mai întrebat-o: „Cine ar putea face lucrul acesta cel mai bine?“ A făcut o pauză, cufundată în gânduri și concentrată. Din-tr-odată, faţa i-a fost invadată de o expresie plină de surprindere și de amuzament: „O zână bună! O văd acolo cu fetiţa… Este în dulap.“ Rosalie a așteptat o clipă, apoi a adăugat: „Zâna este înconjurată de o lumină albastră, sclipitoare și flutură o baghetă din aur“. „Rosalie, zâna are un mesaj pentru fetiţă, ceva ce vrea să-i spună?“ Ea a dat din cap: „Îi spune că o poate ajuta. Poate face ceva care îi va permite să uite pentru un timp lucrurile oribile care i se întâmplă, astfel încât ea să crească și să se confrunte cu acele lucruri când va fi mai puternică.“ Am făcut o pauză și apoi am întrebat-o cum avea zâna de gând să facă acest lucru. Tonul lui Rosalie era calm și chibzuit: „Spune că-i va atinge diferite părţi ale corpului cu bagheta magică, iar ele se vor schimba și vor prelua toate sentimentele dureroase“. S-a oprit, ascultându-și parcă vocea interioară, apoi a continuat: „Zâna cea bună spune că, deși este greu să ducă această povară, va fi felul ei de a supravieţui, de a fi liniștită și de a controla ceea ce se întâmplă în interiorul ei“. După o lungă tăcere, am întrebat-o pe Rosalie ce s-a întâmplat. „Ei bine, zâna a pus furia și frica fetiţei în burtă, după care a legat-o astfel încât să rămână acolo. Apoi i-a pus un lacăt magic pe pelvis și pe vagin, astfel încât senzaţiile sexuale să nu-i mai provoace alte necazuri.“ Rosalie a respirat agitată de câteva ori și atunci am întrebat-o cu blândeţe: „Altceva?“ Lacrimile au început se i se rostogolească pe obraji în timp ce spunea: „I-a mai spus că va trebui să o lase să-i lege cutia toracică pentru a nu mai simţi durerea inimii frânte“. Rosalie a tăcut și apoi a continuat, cu un glas puţin mai hotărât: „Ea a mai spus că gâtul ei va fi ca o cetate cu ziduri rotunde, foarte groase, astfel încât să nu mai strige după ajutor sau să ţipe de furie“. Rosalie s-a liniștit, iar eu m-am așezat lângă ea în tăcere. „Te descurci foarte bine“, i-am spus, apoi am adăugat încet: „Mai este ceva ce zâna ar vrea să știi?“ Rosalie a dat din cap. „Ea spune că, într-o bună zi, fetiţa nu va mai putea să ţină toate acestea în interiorul ei și corpul va începe să-și dezvăluie secretele. Se va elibera de tot ce a ţinut în ea atâta vreme… și va face acest lucru, deoarece, în adâncul sufletului ei, vrea să fie împlinită și reală.“

Rosalie plângea încet, cu umerii tremurând. „Tocmai i-a spus fetiţei să nu se îngrijoreze, că va găsi oameni cărora le va păsa de ea și care vor avea grijă de ea până se va regăsi pe sine din nou.“ Rosalie s-a afundat în scaun și am întrebat-o ce se întâmpla. „Zâna cea bună își pune braţele în jurul fetiţei și o duce în pat.“ După câteva momente, ea a continuat șoptind: „Îi spune că atunci când se va trezi, va uita ce s-a întâmplat, dar își va reaminti atunci când va fi gata“. Rosalie era tăcută, iar atunci când a continuat, avea o voce blândă: „Zâna cea bună tocmai i-a spus: «Până atunci și pentru totdeauna, eu te voi iubi»“. Ca și când tocmai terminase ultima pagină a unei cărţi preferate, Rosalie s-a întins după șalul pe care-l ţin pe canapea, și l-a înfășurat în jurul ei și s-a întins, cuibărindu-se între perne. „Pot să fac asta?“ a șoptit ea. „Vreau doar să mă odihnesc câteva minute.“ Faţa ei părea senină, ca și când acestea ar fi fost primele momente reale de relaxare pe care le cunoscuse după multă, multă vreme. În săptămânile care au urmat călătoriei interioare, Rosalie a ieșit încet, ca dintr-o cochilie. Chiar și mișcările ei erau mai relaxate, mai fluide. Am întrebat-o dacă aș putea să împărtășesc „povestea ei cu zâna“ într-una din orele mele de meditaţie. Acest lucru a făcut-o fericită – își dorea ca și alţii să simtă libertatea interioară pe care o simţise ea. Când am spus povestea ei, unele persoane au plâns dându-și seama că și ei s-au ascuns de corpul lor, și-au blocat energia și nu și-au trăit viaţa din plin. Povestea le-a deschis posibilitatea de a se ierta pe ei înșiși pentru că nu-și confruntaseră rănile adânci și i-a ajutat să înţeleagă că era normal să caute ajutor în faţa durerii inabile. Atâta timp cât există momente în viaţa noastră când poate că nu am avut altceva de făcut decât să ne chircim în faţa durerii fizice sau emoţionale inabile, vindecarea vine din reconectarea cu acele zone din corp unde se găsește durerea. Pentru Rosalie, ca pentru noi toţi, drumul spre libertate presupune acceptarea necondiţionată a durerii care a fost stocată în frică. Indiferent cât de profund am fost răniţi, atunci când ne ascultăm vocea interioară care ne cheamă înapoi la corpurile noastre, înapoi la integritatea noastră, ne începem călătoria.

Vindecarea propriilor răni: întoarcerea la trupul nostru

Călătoria lui Rosalie îi oferise un mod de a înţelege ce se întâmplase cu ea și cum se putea elibera. Multe dintre sesiunile noastre ulterioare au fost dedicate explorării tehnicilor care ar putea-o ajuta să se simtă mai în largul ei în propriul corp. Prima dată i-am prezentat o „meditaţie tulburătoare“, ghidându-i atenţia de-a lungul corpului ei, concentrându-se pe fiecare regiune – tălpi și picioare, trunchi, umeri, braţe și mâini, gât, cap. Am încurajat-o pe Rosalie să-și imagineze că respiră energie și lumină în partea corpului pe care se concentra, abandonându-se și relaxându-se în timp ce expira. Pe măsură ce-și focaliza atenţia pe fiecare zonă, i-am sugerat să observe ce senzaţii simţea acolo, acceptându-le așa cum erau. Când Rosalie mi-a spus că i-a fost greu să perceapă senzaţiile din interiorul stomacului și al zonei pelviene, am întrebat-o în ce culoare își vedea vindecarea. Ea a amintit imediat de albastrul strălucitor care o înconjurase pe zână. I-am sugerat să-și imagineze că acele zone ale corpului sunt scăldate în acea nuanţă de albastru, lăsând culoarea să o purifice, cu fiecare respiraţie. După câteva momente, Rosalie mi-a spus cu nervozitate: „Simt o mișcare, niște furnicături“, și apoi: „Este suficient deocamdată“. Chiar dacă Rosalie nu era capabilă să-și meţină atenţia pentru foarte mult timp asupra acelei zone, ea era mândră de primele eforturi. Îi trebuise curaj să reintre în zonele care pe care le simţise atât de periculoase. La următoarea sesiune, Rosalie s-a arătat încântată de un bărbat pe care îl întâlnise. Dar, până săptămâna următoare, încântarea s-a transformat în neliniște și corpul ei părea rigid de frică. Îi plăcea foarte mult de el și nu voia să se îndepărteze: „Dacă nu pot accepta această teamă, Tara, nu voi rămâne cu el“. Rosalie știa că trebuia să întâmpine experienţa cu acceptare necondiţionată. I-am sugerat să ia o pauză și, simţindu-și corpul, să-și dea seama ce anume necesita cea mai mare atenţie și acceptare. Acest lucru era nou pentru Rosalie. Până acum, ea explorase doar o prezenţă atentă în corpul ei, atunci când era relativ relaxată. Aceasta îi oferea siguranţă, dar, ca să simtă teama primară, era nevoie de multe conexiuni dureroase. Închizându-și ochii, ea a devenit tăcută și nemișcată. După aproximativ un minut, și-a pus mâna pe stomac. „Aici“, a spus ea. „Sunt foarte speriată… Simt că-mi vine să vomit.“ Am încurajat-o să permită

căldurii mâinii ei, propriei atingeri blânde, să o ajute să-și conștientizeze sentimentele neplăcute. Am întrebat-o dacă putea simţi acea zonă din interior și dacă putea să observe ce se întâmplă. Rosalie a respirat adânc de câteva ori și s-a cufundat înapoi în canapea. În următoarele câteva minute, ea a descris ce simţea: durerea și încordarea din mijlocul burţii, senzaţia că pieptul urca și cobora cu tot mai multe respiraţii adânci, relaxarea și dizolvarea nodului din stomac, un tremur și o nervozitate i se răspândeau în stomac, ideea că „poate el este cel potrivit“, junghiul de frică, tremuratul, imaginea unui copil singur în dulap, gândul „nu pot a acest lucru“, o căldură răspândită în piept și în gât, o senzaţie de ștrangulare în gât, respiraţia albăstruie, o relaxare în gât, o intensificare a sentimentului de tristeţe. Când, în cele din urmă, s-a uitat în sus, ochii îi străluceau: „Toate acestea se întâmplă în interiorul meu, iar eu nu fac decât să ţin fetiţa aceea în braţe“. După câteva momente, a continuat: „Simt că pot accepta această durere, că pot face faţă oricărui sentiment“. Atât în psihologia budistă, cât și în terapia experimentală occidentală, acest proces de a experimenta și de a accepta senzaţiile schimbătoare este esenţial pentru alchimia transformării. Emoţiile, o combinaţie de senzaţii fizice și de teorii pe care ni le spunem nouă înșine, continuă să provoace suferinţă până când le simţim în locul în care ele trăiesc în corpul nostru. Dacă acordăm o atenţie constantă experienţei fizice imediate a unei emoţii, senzaţiilor din trecut și poveștilor legate de aceasta care ne-au fost blocate în corp și minte, ele devin „nereprimate“. Straturi de suferinţă, de teamă sau de furie pot începe să iasă la iveală în lumina conștientizării. La fel ca Rosalie, atunci când simţim și eliberăm durerea trecutului ţinută prizonieră în corpul nostru, devenim mai liberi pentru ne întâmpina sentimentele actuale cu o inimă conștientă și bună. Descoperim că, așa cum scrie Rumi, „leacul pentru durere se află în durere“. Pentru a trece prin durere într-un mod care să ducă la „vindecare“, Rosalie avea nevoie să simtă un grad de siguranţă. O cuprinsese un sentiment de încredere datorat călătoriei ei. Relaţia noastră era un refugiu pentru ea, avea încredere că mie îmi păsa cu adevărat de ea și se baza pe sprijinul meu când își analiza corpul. Experienţa ei cu zâna i-a dezvăluit propria înţelepciune interioară, nevoia de a se proteja și dorinţa de a fi prezentă și împlinită. Această încredere era acum cimentată prin asumarea riscului de a se deschide în faţa propriilor senzaţii. De fiecare dată când își putea simţi corpul din interior și accepta senzaţiile care apăreau, chiar și pe cele mai înfricoșătoare, era mai încrezătoare cu privire la

capacitatea de a se simţi acasă în acel loc. Putea să facă faţă oricărui lucru care ar fi intervenit. Putea găsi leacul prin acceptarea durerii. Acceptarea necondiţionată este, de obicei, un proces gradual. Dacă avem un izvor de frică în corpul nostru, vom începe așa cum a făcut Rosalie „băgând doar un deget în apă“, trăind senzaţiile și apoi pășind înapoi atunci când este necesar. Dacă uneori putem să nu dăm peste nici o durere, alteori durerea poate fi intensă. Simţindu-ne confortabil în propriul corp înseamnă că trebuie să ne concentrăm, pentru perioade mai lungi de timp, pe dureri fizice sau emoţionale copleșitoare. Mai ales în cazul în care suntem epuizaţi, este înţelept și de înţeles să ne oprim, să ne odihnim, să ne îndreptăm atenţia în altă parte. Dacă medităm, ne putem direcţiona bunăvoinţa către durere sau frică (vezi Capitolul 10) sau ne putem îndrepta atenţia către respiraţie, relaxându-ne corpul cât mai mult posibil. În cazul în care senzaţii copleșitoare apar în timpul zilei, putem asculta muzică, vorbi cu un prieten sau citi o carte. Când ne confruntăm cu o situaţie mai dificilă, putem avea nevoie de sprijinul unui profesor de meditaţie sau a unui terapeut pentru a ne ajuta să ne analizăm trăirea cu atenţie și grijă. Cu timpul, așa cum a promis zâna cea bună, întoarcerea la corpul nostru poate fi ritualul de trecere la o altă experienţă de viaţă. Pe măsură ce acordăm atenţie senzaţiilor, ne eliberăm de reacţii și de emoţiile care ne-au ţinut legaţi de frică. Prin locuirea corpului nostru, cu un anumit grad de conștientizare, ne revendicăm viaţa și spiritul.

Lăsând viaţa să curgă prin noi

După vreo doi ani de luptă cu boala mea cronică, am participat la o tabără de meditaţie Viana, timp de șase săptămâni. Fusesem în multe tabere de acest fel și iubeam zilele lungi petrecute în tăcere. Această tabără s-a desfășurat în New England, într-o toamnă minunată, și eram încântată că aveam șansa de a medita în mijlocul unui peisaj de poveste. Având în vedere lupta mea cu boala, așteptam cu nerăbdare această perioadă de meditaţie prin relaxare și mers pe jos; aveam nevoie de inspiraţia pe care știam că urma s-o găsesc în discuţiile și în instrucţiunile pe care mentorii aveau să ni le dea. Tabăra urma să fie o ocazie valoroasă pentru a deveni mai tolerantă și mai prezentă în corpul și în mintea mea.

În primele câteva zile, totul a mers fără probleme, mintea mea a început să se liniștească și m-am adaptat cu ușurinţă ritmului din tabără. Spre sfârșitul săptămânii, am început să am dureri de stomac și mă simţeam atât de epuizată încât abia mă puteam mobiliza să merg la sala de meditaţie. Eram obișnuită cu aceste simptome – după multe analize, medicii le diagnosticaseră cu expresia generică de oboseală cronică și mi-au spus că am sindrom de colon iritabil. La acel moment, era o chestiune de a face pace cu disconfortul. „Bine“, mi-am spus un pic în silă: „Sunt aici pentru a face faţă senzaţiilor neplăcute.“ În următoarele 24 de ore, am simţit căldură și crampe în stomac, mâinile și picioarele grele ca plumbul și am încercat, cu oarecare succes, să trăiesc aceste senzaţii cu atenţie și acceptare. Dar, în zilele care au urmat, cum simptomele nu dispăreau, m-am trezit prinsă în teoriile obișnuite și scufundată în frică, rușine și depresie. „Ceva este în neregulă cu mine… cu modul în care-mi trăiesc viaţa. No să mă fac niciodată bine.“ Și, dincolo de asta, o frică profundă: „Nu voi fi niciodată fericită“. Transa obișnuită ameninţa să revină și am luat-o ca pe un semnal menit să-mi ascută atenţia. Într-o după-amiază răcoroasă, la începutul celei de a doua săptămâni în tabără, am luat-o spre pădure și am mers până când am găsit un petic de soare. Înfășurată în pătura călduroasă pe care o adusesem din camera mea, m-am așezat și m-am rezemat de un copac. Pămîntul, acoperit cu frunze, părea o pernă fermă, blândă. Mă simţeam bine acolo, în mijlocul naturii; eram în largul meu în acel cadru natural: copaci, vânt, cer. Eram hotărâtă să acord atenţie propriilor trăiri, senzaţiilor schimbătoare din corpul meu. După câteva momente, în care m-am eliberat de orice tensiune evidentă, mi-am făcut o analiză rapidă a corpului. Am simţit durerile și inflamaţiile, sentimentul de oboseală în care parcă mă scufundam. Într-o clipă, am ieșit din corp și am intrat în mintea mea: „Ce… Încă mă simt rău.“ Părea că în jurul gâtului și al pieptului aveam niște împletituri de frânghie groase, strânse. Respirând profund, m-am eliberat de gândurile legate de boală și, pur și simplu, am simţit cum mă cuprinde frica. Am decis că indiferent ce trăire ar fi apărut, urma să o întâmpin cu atitudinea „accept și asta“. Aveam de gând să accept totul. Pe măsură ce minutele treceau, simţeam că trăiesc senzaţii pe care nu-mi doream să le îndepărtez. Pur și simplu, aveam un sentiment de apăsare pe gât și pe piept, care îmi dădea o senzaţie de durere în stomac. Disconfortul nu dispărea, dar ceva începea să se schimbe treptat. Mintea mea nu mai era încordată, ci mai limpede,

mai concentrată și foarte deschisă. Pe măsură ce atenţia mea se adâncea, am început să percep senzaţiile prin tot corpul ca pe o energie în mișcare – furnicături, pulsaţii, vibraţii. Plăcută sau nu, era aceeași energie care vibra în mine. În timp ce conștientizam cum sentimente și gânduri apar și dispar, devenea tot mai clar că ele nu făceau decât să vină și să plece singure. Senzaţiile apăreau de nicăieri și dispăreau în neant. Nu avea nici un sens să le păstrez. Nu exista nici un „eu“ care să simtă vibraţiile, pulsaţiile sau furnicăturile. Nici un „eu“ care să fie apăsat de senzaţii neplăcute. Nici un „eu“ care să genereze gânduri sau să încerce să mediteze. Viaţa nu făcea decât să se întâmple, era ca un ecran magic care afișa întâmplările. Pentru că fiecare experienţă trecătoare era acceptată cu gândul că „accept și asta“, orice senzaţie de limitare sau de solidificare din corpul și mintea mea se dizolva. Asemenea vremii, senzaţiile, emoţiile și gândurile nu făceau decât să se miște prin cerul deschis al conștientizării. Când am deschis ochii, am fost uimită de frumuseţea toamnei în New England, de copacii care se înălţau semeţi din pământ, în nuanţe de galben și roșu, care se ridicau pe fondul unui cer de un albastru strălucitor. Culorile se simţeau asemenea unei părţi a vieţii vibrante care curgea prin corpul meu. Sunetul vântului apărea și dispărea, frunzele foșneau pe pământ, o pasăre și-a luat zborul de pe o ramură de lângă mine. Întreaga lume era în mișcare – ca și viaţa din interiorul meu, nimic nu era fix, solid, închis. Conștientizam, fără îndoială, că eram parte a lumii. Când am simţit din nou o crampă în stomac, pur și simplu, am perceput-o ca pe o altă componentă a lumii naturale. Pe măsură ce am continuat să acord atenţie senzaţiilor, am simţit apariţia și trecerea durerii ca nefiind diferită de fermitatea pământului sau de frunzele care cad. Nu era decât… durere și era durerea pământului. Când ne eliberăm de conceptele mentale și simţurile noastre sunt alerte, sunetele, mirosurile, imaginile și vibraţiile pe care le trăim ne conectează cu viaţa de pretutindeni. Aceasta nu este durerea mea, este a pământului. Nu este vioiciunea mea, ci viaţa care se întâmplă și care este intensă, misterioasă și frumoasă. Întâmpinând senzaţiile cu acceptare necondiţionată, descoperim apartenenţa noastră intrinsecă la această lume. Nu suntem „un lucru“, nu ne limităm la orice experienţă trecătoare și „totul“ aparţine întregului. În poezia lui Roger Keyes „Hokusai says“ („Hokusai spune“), învăţăturile unui înţelept artist japonez ne amintesc de apartenenţa noastră la viaţă și de

capacitatea noastră de a ne deschide plinătăţii ei.

Hokusai says look carefully. He says pay attention, notice. He says keep looking, stay curious. He says there is no end to seeing . . .

He says everything is alive — Shells, buildings, people, fish, Mountains, trees. Wood is alive. Water is alive.

Everything has its own life. Everything lives inside us. He says live with the world inside you…

It matters that you care. It matters that you feel. It matters that you notice. It matters that life lives through you . . .

Look, feel, let life take you by the hand. Let life live through you.********

În timp ce trecem de la rezistenţa faţă de experienţa noastră fizică la aducerea acceptării necondiţionate în viaţa care curge prin noi, ne trezim din transă. Ne deschidem plinătăţii și tainei vieţii noastre. În fiecare moment în care lăsăm lucrurile „să existe“ pe deplin, suntem acasă. Așa cum a scris marele maestru zen Hakuin Zenji, în secolul al XVIII-lea, „acest loc este chiar pământul Lotus, acest corp este chiar Buddha“. Pământul Lotus este locul preţuit al trezirii, care este întotdeauna aici, în momentul de faţă. Când ne întâmpinăm viaţa cu acceptare necondiţionată, suntem Buddha – cel iluminat – care conștientizează senzaţiile schimbătoare, sentimentele și gândurile. Totul este viu, întreaga lume trăiește înăuntrul nostru. Dacă lăsăm viaţa să curgă prin noi, conștientizăm deschiderea fără margini a adevăratei noastre naturi.

Meditaţie îndrumată: Dezvoltarea unei prezenţe concrete

O analiză atentă a corpului este o un drum preţios către o prezenţă întrupată.

Așezaţi-vă confortabil, închideţi ochii și respiraţi profund de câteva ori. Apoi, lăsaţi-vă în voia cursului natural al respiraţiei și permiteţi corpului și minţii să se destindă. Cu o conștientizare relaxată, deschisă, începeţi o analiză progresivă și completă a întregului corp. Concentraţi-vă atenţia în partea de sus a capului și, fără să căutaţi ceva anume, conștientizaţi cum percepeţi senzaţiile de acolo. Apoi lăsaţi atenţia să coboare, percepeţi senzaţiile din partea din spate a capului, din fiecare parte a capului, din urechi. Analizaţi-vă senzaţiile prin intermediul frunţii, al ochilor, al nasului, al obrajilor, al maxilarului și al gurii. Nu vă grăbiţi și fiţi atenţi.

Pe măsură ce vă analizaţi, asiguraţi-vă că nu vă folosiţi ochii pentru a vă direcţiona atenţia. (Acest lucru nu va face decât să creeze tensiune.) Mai degrabă conectaţi-vă direct cu senzaţiile, simţind corpul din interiorul corpului. În anumite părţi este normal să simţiţi o amorţeală sau să nu existe nici o senzaţie notabilă. Permiteţi atenţiei să rămână în acele zone pentru câteva momente. Puteţi constata că, pe măsură ce atenţia vi se adâncește, atunci când reveniţi în aceste locuri, deveniţi mai conștienţi de senzaţii. Imagini sau gânduri vor apărea în mod natural. Analizaţi și reveniţi încet cu atenţia asupra senzaţiilor. Eliberaţi-vă de toate ideile și trăiţi însufleţirea fizică exact așa cum este ea. Plasaţi-vă atenţia în zona gâtului și a laringelui, observând, fără să analizaţi, orice senzaţii trăiţi. Conștientizaţi fiecare dintre umeri, dinspre interior. Apoi, îndreptaţi-vă atenţia încet spre braţe, trăind senzaţiile și însufleţirea din ele. Aduceţi conștientizarea în mâini, asigurându-vă că sunt relaxate. Simţiţi-vă fiecare deget dinspre interior, palmele, dosul mâinilor, observând furnicăturile, pulsaţiile, presiunea, căldura sau frigul. Ajungeţi la viaţa din corpul vostru. Acum îndreptaţi-vă conștientizarea pe piept, explorând senzaţiile din acestă zonă. Încet, permiteţi atenţiei să coboare în stomac. Timp de câteva momente, cu o conștientizare receptivă, trăiţi senzaţiile din abdomen. Mutaţi-vă atenţia în partea de sus a spatelui, trăind senzaţiile din jurul omoplaţilor. Coborând, conștientizaţi zona medie și inferioară a spatelui, apoi coloană vertebrală. Simţiţi apoi senzaţiile care apar în șolduri, în fese, în organele genitale. Care sunt, de fapt, senzaţiile care apar? Exploraţi-vă apoi senzaţiile din picioare și din degetele de la picioare. În locurile în care corpul atinge scaunul, perna sau podeaua, conștientizaţi senzaţiile de , de presiune și de temperatură. Acum, acordaţi atenţie totală corpului. Fiţi conștienţi de acesta ca de un câmp de senzaţii schimbătoare. Puteţi simţi câmpul energiei subtile care vitalizează și dă viaţă fiecărei celule, fiecărui organ din corpul vostru? Este ceva în trăirea voastră care este fix, nemișcat? Există vreun centru sau vreo limită a senzaţiei? Există vreun sine solid pe care-l puteţi localiza și despre care să puteţi spune că deţine aceste senzaţii? Ce sau cine este conștient de această trăire? Pe măsură ce vă odihniţi în conștientizarea întregului corp, în cazul în care anumite senzaţii vă atrag atenţia, acordaţi-le o atenţie îngăduitoare. Nu

încercaţi să vă controlaţi sau să vă manipulaţi trăirile, nu le dominaţi și nu le îndepărtaţi. Pur și simplu, fiţi deschiși la senzaţiile schimbătoare, simţind viaţa de la interior spre exterior. Dacă senzaţii deosebite nu vă atrag atenţia, rămâneţi deschiși pentru a simţi energia în mod simultan, în toate părţile corpului. Dacă gândurile vă îndepărtează atenţia, spuneţi încet: „Gândesc, gândesc“, și, apoi, reconectaţi-vă cu câmpul energetic al existenţei. Odihniţi-vă în această conștientizare a fiinţei voastre, permiţând vieţii să curgă prin voi.

Analizarea corpului din cap până-n picioare sau de la picioare la cap poate fi repetată de nenumărate ori în timpul unei singure ședinţe de meditaţie. Puteţi face o analiză completă, zăbovind cu atenţia asupra corpului timp de câteva minute, apoi analizați din nou. Iniţial, puteţi face o analiză amănunţită și apoi unele mai rapide. Puteţi alege să faceţi o singură scanare, apoi să continuaţi să exersaţi prin atenţia acordată senzaţiilor predominante și, ori de câte ori este posibil, tuturor senzaţiilor corporale. Experimentaţi și aflaţi ce vă ajută cel mai mult în susţinerea unei trăiri relaxate și conștiente în organismul vostru. În viaţa de zi cu zi, încercaţi să vă simţi corpul cât mai des posibil. Puteţi ajunge cu ușurinţă la corpul vostru prin relaxarea umerilor, a mâinilor și a abdomenului. Pe măsură ce treceţi prin diversele perioade ale zilei, fiţi atenţi ce senzaţii apar în corpul vostru. Ce se întâmplă atunci când sunteţi nervoși? Atunci când sunteţi stresaţi și mereu pe fugă? Când vă simţiţi criticaţi sau insultaţi de cineva? Când sunteţi încântaţi sau fericiţi? Acordaţi atenţie deosebită diferenţei dintre a vă afla în miezul gândurilor și trezirea din nou la experienţa imediată a senzaţiilor.

Meditaţie îndrumată: Acceptarea necondiţionată a durerii

Noi cultivăm acceptarea necondiţionată a durerii relaxându-ne rezistenţa la senzaţiile neplăcute și întâmpinându-le cu conștientizare și acceptare. Acest exerciţiu este util mai ales în cazul în care avem o durere fizică.

Găsiţi o poziţie confortabilă, șezând sau stând culcat. Așteptați câteva momente pentru a deveni nemișcaţi, relaxându-vă în timp ce respiraţi normal. Analizaţi-vă încet corpul, relaxându-vă fruntea și maxilarul, coborându-vă umerii și relaxându-vă mâinile până le simţiţi moi. Încercaţi să nu vă creaţi o tensiune inutilă în organism. Unde se află zona cu disconfortul sau durerea cea mai puternică ce necesită atenţie? Concentraţi-vă atenţia receptivă direct pe senzaţiile neplăcute din acea parte a corpului vostru. Observaţi ce se întâmplă pe măsură ce începeţi să simţiţi această durere. Există vreo încercare, fie ea și subtilă, pentru a îndepărta durerea? Pentru a o anula, bloca, îndepărta? Există teamă? S-ar putea să observaţi modul în care corpul și mintea vi s-au încleștat precum un pumn, întro încercare de a rezista durerii. Lăsaţi intenţia să rămână prezentă, permiţând senzaţiilor neplăcute să rămână așa cum sunt ele. Domoliţi-vă orice reacţie împotriva durerii, permiţând pumnului de rezistenţă să se descleșteze și să se deschidă. Cu cât vă puteţi conecta cu conștientizarea sinceră, cu atât mai mult veţi fi capabili să trăiţi senzaţiile și să le permiteţi să se desfășoare în mod natural. Experimentaţi conștientizarea ca pe un spaţiu delicat care vă înconjoară durerea și permiteţi senzaţiilor neplăcute să plutească în această conștientizare. Odihnindu-vă în această stare, acordaţi acum o atenţie mai precisă senzaţiilor schimbătoare din zona durerii. Cum este această trăire pe care o aveţi, de fapt? O simţiţi ca pe o arsură, durere, răsucire, pulsaţie, lăcrimare, înjunghiere? Simţiţi durerea ca pe un nod? Simţiţi zona ca și cum este apăsată sau strivită de o greutate mare? Senzaţiile neplăcute sunt difuze sau intense? Cum se schimbă ele pe măsură ce le analizaţi? Permiteţi senzaţiilor pe care le simţi ca pe un bloc de durere să se desfășoare și să se miște în ritmul lor natural de schimbare. Când apare rezistenţa, relaxaţi-vă din nou, restabilind sentimentul de deschidere. Fiţi conștienţi de întregul corp, inclusiv de zonele care nu sunt dureroase. Lăsaţi corpul să devină un spaţiu deschis, care să permită senzaţiilor neplăcute să apară și să se dizolve, să se estompeze și să se intensifice, să se miște și să se schimbe. Dacă nu le păstraţi, nu va exista nici tensiune. Simţiţi această mare imensă de conștientizare și lăsaţi senzaţiile dureroase să plutească într-o stare de acceptare.

Încercaţi să nu vă judecaţi pentru că reacţionaţi atunci când simţiţi că durerea este „prea mult“. Aveţi grijă de voi în orice mod care vă oferă relaxare și confort. De-a lungul timpului, dacă practicaţi o trăire conștientă a durerii, chiar și pentru câteva clipe la un moment dat, vă veţi calma mai mult. Veţi fi gata să scăpaţi mai ușor de rezistenţă și să vă deschideţi senzaţiilor neplăcute.

6. Acceptarea necondiţionată a dorinţei: Trezirea faţă de sursa dorinţei

Oamenii nu sunt liberi atunci când fac numai ce le place. Ei sunt liberi doar atunci când fac ceea ce place sinelui lor cel mai profund. Și asta înseamnă să cobori la cel mai adânc nivel al sinelui! Este necesară un fel de plonjare în sine. ********

D.H. Lawrence

De la nevoia nerăbdătoare cu care iubiţii se doresc unul pe celălalt, până la setea celui care caută adevărul, direcţia o dă cel care pornește totul. Fiecare efort ne atrage către ocean. ********

Rumi

Când am aflat prima dată despre budism la un curs de studii multiculturale, în liceu, nu m-a atras. Mi se părea irelevant pentru viaţa mea, sumbru în preocuparea sa pentru atașamentul aparent față de ne-plăcere. Sigur, poate suferim cu toţii, dar de ce să stăruim asupra suferinței? Era pe la sfârșitul anilor 1960 și pentru mulţi dintre noi, atunci, hedonismul era o practică atrăgătoare. Eram ca niște toxicomani dependenţi. Budismul părea să-mi spună să nu mai caut relaţii romantice, să nu mă mai distrez cu prietenii, să evit să mă ameţesc cu marijuana și să renunţ la aventurile în natură. În mintea mea, eliberarea de dorinţă mi-ar fi distrus cheful de viaţă.

Peste ani, urma să-mi dau seama că Buddha nu a intenţionat niciodată să facă din dorinţa în sine o problemă. Atunci când a spus că pofta provoacă suferinţă, el nu se referea la înclinaţia noastră naturală de a avea dorinţe și nevoi, ci la obiceiul de a ne agăţa de trăirea pe care trebuie, firesc, să o respingem. În drumul meu spre înţelegerea acestui lucru, m-am împiedicat, am căzut și, în mod repetat, mam trezit amăgită și încurcată. Uneori, dorinţa prelua controlul asupra mea ca un tiran; alteori, luptam cu îndârjire, întărindu-mă împotriva puterii sale. În cele din urmă, mi-am dat seama că, dacă mă conectam cu înţelepciune la energia puternică și omniprezentă a dorinţei, era precum drumul spre iubirea necondiţionată. Prima dată am întrezărit această posibilitate, așa cum era de așteptat, în acel cuib al dorinţei, relaţia romantică. La câţiva ani după ce am părăsit comunitatea noastră spirituală, eu și soţul meu am divorţat. Căsătoria noastră s-a desfășurat după un stil de viaţă care a îmbrăţișat disciplinele yoghine, dar nu a pus prea mult accent pe relaţiile personale. Am fost prieteni buni, dar nu perechea perfectă pe plan intim. La scurt timp după ce s-a pronunţat divorţul, am întâlnit un bărbat care părea să fie exact ceea ce căutam. În puţinele noastre întâlniri ocazionale, m-am îndrăgostit. Într-o iarnă, în focul acestei porniri iniţiale, am plecat într-o tabără de meditaţie care a durat o săptămână. În cei șase ani în care am practicat meditaţia budistă, am participat la astfel de tabere și am apreciat stările de claritate și de prezenţă pe care le-am atins acolo. Dar, de data aceasta, în loc să mă instalez fie și într-o aparentă trăire atentă, atracţia mea imediată era faţă de plăcerile fanteziei. Trăiam chinurile unei „relaţii romantice Viana“, după cum erau cunoscute astfel de fantezii. În tăcerea și austeritatea taberei, mintea poate construi un univers erotic în jurul unei persoane abia cunoscute. În câteva zile, putem trăi mental o relaţie completă – tachinare, căsătorie, construirea unei familii împreună. Adusesem de acasă persoana la care visam, iar această poveste romantică Viana rezista strategiilor cele mai bune de a mă elibera și de a reveni la aici și acum. Am încercat să mă relaxez și să-mi îndrept atenţia către respiraţie, să observ ceea ce se întâmpla în corpul și în mintea mea. Abia am putut finaliza două cicluri de respiraţie conștientă înainte ca mintea să se întoarcă din nou la subiectul favorit. Mă pierdeam în imagini legate de modul în care puteam recunoaște atracţia uriașă dintre noi și ne îndreptam către zona de munte Blue Ridge pentru un weekend împreună. Îmi imaginam cum medităm împreună și apoi cum facem

dragoste. De asemenea, îmi imaginam că vom urca pe culmea muntelui Old Rag și ne vom bucura de peisajul de primăvară timpurie și de posibilitatea ca noi să fi fost, într-adevăr, suflete pereche. Apoi, vinovăţia m-a împuns ca un cuţit și mi-am amintit unde mă aflam. Uneori mă uitam în jur și mă bucuram de liniștea și de solemnitatea din sala de meditaţie. Îmi aminteam de bucuria de a rămâne în prezent, precum și de suferinţa care apare când trăiești în povești și iluzii. Acest lucru nu m-a ajutat – fanteziile reveneau imediat. În speranţa că-mi vor ieși din cap, am încercat să meditez în timp ce mă plimbam pe cărările înzăpezite din jurul taberei de meditaţie. În timp ce gândurile mele încă erau în altă parte, m-am simţit inundată de înțelegere față de mine însămi și rușinată de lipsa mea de disciplină. Mai presus de toate, eram frustrată, deoarece simţeam că pierd timp preţios. Această tabără trebuia să fie o oportunitate de a-mi aprofunda practica spirituală, în schimb am fost cuprinsă de dorinţă și de gânduri la viitor. Durerea dorinţei intense era mai evidentă în tabără, dar eu cunoșteam prea bine efectul unei astfel de dorinţe în viaţa mea de zi cu zi. Știam cum era să fii la începutul unei noi relaţii și să treacă zile în șir așteptând și sperând să primești un telefon. Știam cum este să vreau să impresionez pe cineva – elev, prieten, profesor – cu inteligenţa sau spiritualitatea mea și apoi să mă simt jenată și nesinceră. Știam ce înseamnă să tot amân să mă joc cu fiul meu, pentru că eram atât de concentrată pe terminarea recenziei pentru lucrarea mea de dizertaţie. Câte ore de viață le-am petrecut cu gândul la viitor – străduindu-mă să obţin licenţa în psihologie, tânjind să găsesc partenerul potrivit, luptându-mă să termin o carte? Nu că nu puteam avea astfel de aspiraţii, dar, fixându-mi obiectivele în viitor era un fel de a fi lipsit de confort și de echilibru. În astfel de perioade, eram prea tensionată pentru a aprecia frumuseţea din jurul meu, prea preocupată ca să-mi ascult vocea interioară sau să mă pot bucura de oamenii pe care-i iubesc. Acum, în tabăra de meditaţie unde am avut toate ocaziile de a fi conștientă de adevăratele sunete, sentimente și senzaţii care apar în momentul prezent, dorinţa mea obsesivă încă mă împiedica. După câteva zile, am avut o întâlnire crucială cu mentorul meu. Când i-am povestit cât de copleșită devenisem, m-a întrebat: „Care e poziţia ta faţă de trăirea dorinţei?“ Începusem să înţeleg. Pentru mine, dorinţa devenise inamic, iar eu pierdeam lupta. Întrebarea m-a trimis înapoi la esenţa unei practici a conștienței: Nu contează ce se întâmplă. Ceea ce contează este modul în care ne

asociem cu trăirea noastră. Ea m-a sfătuit să încetez să mă mai lupt cu trăirile mele și să fiu atentă la natura dorinţei. Puteam să accept orice se întâmpla, dar, mi-a amintit ea, fără să mă pierd. Deși de cele multe ori stânjenitoare, dorinţa nu este ceva rău, este firească – face parte din echipamentul nostru de supravieţuire. Ne ajută să măncăm, să facem sex, să mergem la serviciu, să facem tot ce este nevoie pentru a ne merge bine. De asemenea, dorinţa ne motivează să citim cărţi, să fim atenţi la discuţii și să explorăm practici spirituale care ne ajută să conștientizăm și să trăim conștientizarea iubitoare. Aceeași energie de viaţă care duce la suferinţă oferă și combustibilul pentru trezirea profundă. Dorinţa devine o problemă numai atunci când preia controlul asupra accepţiunii pe care o avem față de ceea ce suntem. În procesul de predare a Căii de Mijloc, Buddha ne îndrumă să ne asociem cu dorinţa fără să ne lăsăm posedaţi de ea și fără să i ne opunem. El vorbește despre fiecare nivel de dorinţă – pentru mâncare, pentru sex și pentru dragoste și libertate. De asemenea, vorbește despre toate gradele de dorinţă – de la preferinţele neînsemnate, până la cele mai irezistibile pofte. Suntem conștienţi de dorinţă atunci când o trăim cu o conștientizare întrupată, recunoscând senzaţiile și gândurile de dorinţă ca pe un fenomen care apare și dispare. Chiar dacă acest lucru nu este ușor, dacă am cultiva înţelegerea clară și compasiunea acceptării necondiţionate, am descoperi că ne putem deschide în faţa acestei forţe naturale și putem rămâne liberi în mijlocul ei.

Ce este dorinţa?

Dalai Lama începe multe dintre prelegerile sale spunând că toată lumea vrea să fie fericită, că nimeni nu vrea să sufere. Dorinţa noastră de fericire este, în mod fundamental, dorinţa de a exista. Această aspiraţie se exprimă în felul în care toate lucrurile iau formă în întreaga lume naturală. Aceeași forţă universală de atracţie, care adună atomii în molecule și ajută sistemele solare să se rotească în galaxii, combină sperma cu ovulul și aduce oamenii împreună în comunităţi. Călugărul budist Walpola Rahula vorbește despre această dorinţă primară ca fiind „o forţă extraordinară care pune viaţa în mișcare… care pune în mișcare chiar întreaga lume. Aceasta este cea mai mare forţă, cea mai mare energie din

lume.“******** Ca fiinţe umane, dorinţa de fericire se concentrează pe satisfacerea nevoilor noastre. Potrivit psihologului Abraham Maslow, acestea variază într-o ierarhie, de la nevoile biologice de bază la dorinţele spirituale. Avem nevoie de siguranţă, hrană și sex; de împlinire și legături afective; de implicare mentală și activitate creatoare; de credinţă și realizare de sine. Satisfacerea acestor nevoi ale corpului, minţii și spiritului ne dă satisfacţie și plăcere; refuzul lor ne face să trăim un sentiment de lipsă, de frustrare și ne simţim incompleţi. Căutăm experienţe care ne permit să supravieţuim, să prosperăm și să fim împliniţi. Șiretlicul constă în faptul că, indiferent cât de satisfăcătoare ar putea fi orice experienţă, aceasta trebuie să se schimbe. Buddha a exprimat acest lucru prin intermediul primului adevăr nobil: acela că existenţa este inerent nefericită. Când am auzit această idee pentru prima dată la liceu, în traducerea sa cea mai comună, „viaţa este suferinţă“, desigur că m-am gândit că însemna că viaţa înseamnă doar nefericire și suferinţă. Dar înţelegerea suferinţei de către Buddha era mai subtilă și mai profundă. Nu ne simţim în largul nostru pentru că totul în viaţă este în continuă schimbare – starea de spirit, corpurile noastre, munca noastră, oamenii care ne plac, lumea în care trăim. Nu putem păstra nimic – un apus de soare superb, un gust plăcut, un moment intim cu un iubit, însăși existenţa fizică și mentală pe care o numim sine – deoarece toate lucrurile vin și pleacă. Privaţi de orice satisfacţie permanentă, avem nevoie constant de o nouă infuzie de combustibil, de stimulare, de reasigurare din partea celor dragi, de medicamente, de efort și de meditaţie. În permanenţă suntem împinși să devenim altcineva, să experimentăm altceva. În cazul în care dorinţele pe care le avem sunt simple și pot fi satisfăcute temporar, modul nostru de a răspunde este sincer. Când ne este sete, bem. Când suntem obosiţi, dormim. Când suntem singuri, vorbim cu un prieten. Cu toate acestea, după cum știm, rareori este atât de simplu. De cele mai multe ori, dorinţele noastre nu sunt atât de ușor de satisfăcut. Prinși în transa nevredniciei, dorinţele sunt axate pe liniștirea, o dată pentru totdeauna, temerii noastre legate de imperfecţiune. Ne străduim să punem lucrurile cap la cap și să evităm să facem greșeli, chiar dacă știm că ambele situaţii sunt imposibile. Mereu ne dorim să fim „destul de buni“ în legătură cu munca noastră, cu responsabilităţile de a fi de părinte, în legătură cu relaţiile, sănătatea, aspectul și viaţa noastră. Dorim ca ceilalţi să fie într-un anumit mod – mereu fericiţi, sănătoși, iubitori și respectuoși faţă de noi. Cu toate acestea, pentru că astfel de lucruri nu se întâmplă, avem

sentimentul că ceva lipsește sau este greșit. În permanenţă ne îndreptăm atenţia către momentul următor, în speranţa că ne va oferi satisfacţia pe care clipa de faţă nu ne-o oferă. Rădăcina latină a cuvântului dorinţă, desidus, înseamnă „departe de o stea“. Modul în care îmi place mie să interpretez acest lucru este că stelele sunt sursa energetică a tuturor formelor de viaţă și o expresie a gradului de conștientizare pură. Acesta este lucrul după care tânjim cel mai mult – tânjim să aparţinem stelei noastre, pentru a ne conștientiza adevărata natură. Cu toate acestea, pentru că dorinţele noastre obișnuiesc să se fixeze asupra a ceva trecător, ne simţim „departe de steaua noastră“, departe de viaţă, de conștientizarea și de dragostea care reprezintă esenţa fiinţei noastre. Când suntem departe de sursa fiinţei noastre, ne identificăm cu dorinţele și cu modurile în care încercăm să le satisfacem.

Apariţia unui sine plin de dorinţă

Unul dintre clienţii mei, Chris, a crescut într-o familie în care nimeni nu l-a lăudat niciodată sau nu l-a încurajat, spunându-i „bravo, ai făcut o treabă bună“. Părinţii lui nu păreau să-i aprecieze isteţimea și umorul. Abia dacă au sesizat că avea talent muzical – putea cânta aproape la orice instrument pe care punea mâna. Chris își amintește un incident dureros care s-a întâmplat atunci când el avea cinci ani. Părinţii săi se aflau în sufragerie și discutau de destul de multă vreme. Simţindu-se nebăgat în seamă și sperând să obţină puţină atenţie, Chris și-a scos noul acordeon din cutia lui de jucărie și a început să le cânte. Supăraţi că au fost întrerupţi, i-au spus să meargă în camera lui. Însă el a refuzat să plece, iar părinţii au plecat în dormitorul lor și au închis ușa. A rămas în faţa ușii lor închise și a cântat, și a tot cântat. Probabil că ei încercau să-i dea o lecţie, dar se simţea umilit și abandonat. În cele din urmă, s-a ghemuit pe podea și a adormit. Până când a început să lucreze cu mine, Chris schimbase mai mulţi mentori spirituali, în parte pentru că, așa cum s-a exprimat el, „nu se simţise înţeles cu adevărat de către vreunul dintre ei“. În timpul petrecut cu cel mai recent dintre ei, un rabin, Chris și-a dat seama că se simte foarte tânăr și nesigur. El a încercat să le intre în graţii cântând la chitară, la adunările sociale ale templului,

arătându-și cunoștinţele la orele de Cabala. Ori de câte ori era posibil, iniţia o conversaţie cu rabinul, care-i răspundea prietenos. Dar Chris simţea că el nu contează, avea senzaţia că rabinul nici măcar nu ar observa dacă el nu ar mai veni. Chris era convins că, dacă nu ieșea în evidenţă drept o persoană specială, era lipsit de valoare. Nevoia de a fi „numărul unu“ se manifesta și la întâlniri, cu prietenii și la serviciu. Dacă nu era el centrul atenţiei, se simţea neglijat sau respins. A fost jenant să ită acest lucru la ședinţele noastre de terapie – simţea că e ceva în neregulă cu el din cauză că era atât de dependent de aprecierile celor din jur. Chris se temea că nesiguranţa lui l-ar putea împiedica să aibă parte de dragoste. „Asta le îndepărtează pe femei. De îndată ce simt, pleacă.“ Nu părea să-l ajute faptul că învăţase cum să se înfrâneze de la formularea unor cereri evidente sau de a cere constant asigurări. Intensitatea dorinţelor sale neîmplinite îl făceau să simtă că nu era atrăgător și că merita să fie respins. Sentimentul nostru de sine se formează la nivelul de bază al tuturor experienţelor –reacţiile noastre faţă de senzaţiile plăcute sau neplăcute. Atunci când ne dorim atenţie, asemenea lui Chris, simţim anumite senzaţii în corpul nostru – probabil durerea de dor din piept, precum și încântare și sinceritate. Atunci când răspunsul la nevoia și dorinţa noastră este negativ, senzaţiile fizice de încordare pe care le trăim sunt intense. Simţim rușine – dorinţa de a ne ascunde – și frică de teamă. Când avem o dorinţă peste care nu putem trece, facem o asociere de lungă durată: dorinţa noastră duce la frică și rușine. Acest lanţ de sentimente reactive, blocate în organism, formează nucleul energetic al unui sine doritor. Ne identificăm cu aceste sentimente prin eul și meul despre care vorbește Ajahn Buddhadasa. Apar tensiunea și emoţia dorinţei, iar noi trăim această experienţă drept dorinţa mea de intimitate, pofta mea pentru atingere și atenţie. În același mod, este teama și rușinea mea atunci când sunt respins. Ne consolidăm sentimentul când ne spunem povești despre ceea ce se întâmplă: „Ceva nu este în regulă cu mine pentru că-mi doresc atât de mult. De ce nu am deja ceea ce vreau? Parcă lumea vrea să se răzbune pe mine, eu nu primesc niciodată nimic.“ Dacă nu am avea de-a face cu ameninţări majore pentru supravieţuirea noastră fizică, sinele doritor ar fi în primul rând axat pe supravieţuirea emoţională și bunăstare. Cu toţii am simţit, într-o oarecare măsură, frică și rușine când dorinţele primare de a fi iubiţi și înţeleși sunt zădărnicite. Dacă, la fel ca în cazul

lui Chris, nevoia de a relaţiona este în mod constant ignorată sau greșit înţeleasă, dorinţa crește ca intensitate, iar noi căutăm mai insistent atenţia după care tânjim. Ne petrecem viaţa încercând să scăpăm de sentimentele dureroase de teamă și de rușine, deconectându-ne și amorţindu-ne corpul, pierzându-ne în autocritică și gânduri obsesive. Dar acest lucru nu face decât să sporească dorinţa și rușinea. Pe măsură ce ciclul reacţiilor se repetă, identitatea noastră de sine dornic – fundamental defavorizat, izolat și nedemn – se adâncește. Atunci când nu ne putem împlini în mod direct nevoile emoţionale, sinele dornic dezvoltă strategii pentru a le satisface cu înlocuitori. La fel ca toate strategiile care stau la baza transei de nevrednicie, cele care vizează câștigarea dragostei și a respectului ne fixează atenţia. Am putea, asemenea lui Chris, să fim obligaţi să atragem atenţia impresionându-i pe ceilalţi cu talentul și cunoștinţele noastre. Ne putem chinui necontenit să facem bani sau să avem putere asupra altora. Putem încerca cu disperare să avem aventuri amoroase. Ne putem simţi constrânși să fim de ajutor, să fim cineva de care alţii au nevoie. Încercăm adesea să ne satisfacem nevoile emoţionale cu plăcerile imediate precum mâncare, alcool și droguri. Când „funcţionează“, aceste strategii oferă satisfacţie imediată printr-un val temporar de senzaţii plăcute. De asemenea, ele amorţesc sau acoperă durerea de rușine și de teamă. Dar, pentru că ele nu satisfac cu adevărat nevoile noastre, suferim în continuare și suntem dependenţi de orice ne oferă plăcere sau ușurare. De asemenea, strategiile folosite cel mai des pentru a obţine ceea ce ne dorim devin o parte definitorie a sentimentului nostru de sine. Supraalimentarea, competiţia, satisfacerea celor din jur, toate îl reprezintă pe mine. Pe măsură ce ne cufundăm în înlocuitorii care ne distrug viaţa, devenim din ce în ce mai înstrăinaţi de dorinţele noastre autentice – de dragoste și de apartenenţă.

Pierduţi în căutarea înlocuitorilor

Încă din adolescență, impulsul de a fi eficientă era o strategie-cheie a sinelui meu dornic. Când mă simt nesigură, să creez ceva – fie că este vorba despre un articol de terminat, un teanc de facturi de plătit sau curăţenia care trebuie făcută în bucătărie, devine calea cea mai simplă de a mă simţi utilă. Aceste activităţi nu reprezintă doar nevoia naturală de a fi creativ, ci sunt alimentate de teama de

insuficienţă și de nevoia de a-mi demonstra mie însămi ceva. Când sunt prinsă în strategii, obișnuiesc să beau ceai negru care îmi dă energia – cel puţin aparent – pentru a fi productivă pe tot parcursul zilei și uneori noaptea. Preţul este acela că devin agitată, nerăbdătoare și mă distanţez de cei pe care îi iubesc. Mă deconectez de corpul meu deoarece mă îndemn să rezolv cât mai multe lucruri. Chiar dacă în acest timp conștientizez egoismul dependenţei mele de muncă nu îmi încetinesc ritmul. „Rezolvarea a încă unui lucru“ pare a fi cel mai de nădejde mod pentru a obţine ceea ce doresc, pentru a mă simţi mai bine. La o conferinţă de psihoterapie la care am participat, am văzut un afiș care mi-a atras atenţia. Înfăţișa doi bărbaţi fără adăpost care stăteau pe o bancă din parc. Unul îi spunea celuilalt: „Aveam avion privat, apartament în Aspen și eram director al unei companii din Fortune 500********... apoi am trecut la cafeaua decofeinizată“. Nu este greu de înţeles de ce înlocuitorii sunt atât de atractivi. Chiar dacă ei nu satisfac nevoile noastre cele mai profunde, ne ajută și, pentru un timp, ne asigură bunurile care ne oferă senzaţiile plăcute de moment. Eforturile noastre de a căuta înlocuitori ne preocupă și ne distrag atenţia suficient pentru a ne feri un timp de senzaţiile primare de a ne simţi neiubiţi și nedemni. Realizarea anumitor lucruri îmi înăbușă temporar senzaţia de insuficienţă. Cu toate acestea, în subconștient, eul meu mă îndeamnă să continui, temându-mă că dacă nu sunt eficientă voi pierde totul, la fel ca directorul care a trecut la cafeaua decofeinizată. Dacă un loc de muncă este, de obicei, necesar pentru a ne satisface nevoile de bază pentru supravieţuire, unde și cum muncim este, de asemenea, un domeniucheie pentru satisfacţia substituentă: munca devine un mijloc indirect de a încerca să câștigăm dragoste și respect. Putem considera că ceea ce facem este lipsit de sens sau chiar să nu ne placă deloc ceea ce facem, dar, cu toate acestea, ne agăţăm de dorinţa de a fi apreciaţi pentru cât de bine ne descurcăm. Dacă acest lucru este valabil pentru bărbaţi în special, cei mai mulţi dintre noi se bazează pe muncă pentru a compensa temerile ridicate de nevrednicie. Această strategie ne oferă lucrurile de care avem nevoie prin bani sau putere, prin aprecierile pe care le primim pentru osteneala și competenţa noastră, prin satisfacţia că „facem ceva“. Dar ne putem pierde în acești înlocuitori, trecând cu vederea faptul că ei nu ne vor satisface niciodată cele mai profunde dorinţe. Chiar și atunci când suntem angajaţi în activităţi care sunt importante pentru noi, care sunt plăcute în mod creativ și spiritual, ele pot fi „cooptate“ și folosite pentru a satisface nevoile nesatisfăcute ale sinelui dornic. Acest lucru mi se

întâmplă de cele mai multe ori atunci când îmi pregătesc discursurile sau atelierele de lucru pentru grupurile de meditaţie sau când scriu articolele despre practica budistă. Când conștientizez cât de valoroase sunt învăţăturile budiste pentru mine și cât îmi place să le împărtășesc cu alţii, pot să mă dedic cu pasiune activităţii mele. Când apar neliniștea sau frustrarea, sunt capabilă să le întâmpin cu acceptare. Dar, uneori, se aude vocea aceea de nesiguranţă și nevrednicie și eu o ascult. Dintr-odată, scrierea sau pregătirea unei prezentări are legătură cu obţinerea sau pierderea dragostei și a respectului și întreaga mea experienţă de lucru se schimbă. Sinele dornic preia conducerea. Chiar dacă întotdeauna îmi pun în gând să depun toate eforturile, în această direcție efortul este învăluit în frică. Mă străduiesc să fiu „suficient de bună“ pentru a culege recompensele. Pasiunea pentru ceea ce fac este întunecată atunci când munca mea devine o strategie pentru a-mi dovedi valoarea. Noi nu suntem în stare să ne lăsăm, în mod liber și cu bucurie, în voia oricărei activităţi în cazul în care eul dornic este mai puternic. Și, totuși, până când nu vom acorda atenţie dorinţelor și temerilor primare care alimentează sinele dornic, acesta se va strecura în fiecare activitate și relaţie a noastră. D.H. Lawrence scria: „Oamenii nu sunt liberi atunci când fac numai ce le place. Ei sunt liberi doar atunci când fac ceea ce place sinelui lor cel mai profund.“ Când suntem motivaţi de satisfacţia imediată de a face „doar ceea ce ne place“, simţim că nici o măsură a productivităţii, a consumului sau a recunoașterii nu poate pătrunde prin transa nevredniciei și nu ne poate pune în legătură cu „sinele nostru cel mai profund“. Așa cum subliniază Lawrence, pentru a face ceea ce-i place sinelui cel mai profund trebuie să „plonjaţi puţin“. Pentru a asculta și a răspunde dorinţei inimii noastre, este necesar să fim prezenţi. Cu cât suntem prinși mai mult în căutarea înlocuitorilor, cu atât mai greu este să ne scufundăm.

Când dorinţa care creează dependență preia controlul vieţii noastre

Așa cum am descoperit cu „Viana romantică“, atunci când dorinţa devine prea puternică, atenţia iese pe fereastră. Willa Cather scrie: „Nu există decât un singur lucru important – dorinţa. Și, înainte de aceasta, atunci când dorinţa este mare, totul este mic.“ Putem considera dorinţa ca o forţă vitală, dar putem vedea

cum ne provoacă suferinţă, atunci când preia controlul vieţii noastre. Nevoia noastră naturală pentru mâncare poate deveni o poftă imposibil de controlat pentru alimente – îngheţată, dulciuri, chipsuri – considerate alimente reconfortante sau care ne amorţesc sentimentele. Dorinţa noastră pentru sex și afecţiune poate deveni o dependenţă chinuitoare faţă de o altă fiinţă care să ne facă pe plac. Nevoia noastră de a ne simţi în siguranţă și protejaţi se poate transforma într-o lăcomie care ne obligă să deţinem trei case și dulapuri pline cu pantofi pe care nu-i purtăm. Dorinţa noastră fundamentală de a ne simţi iubiţi devine o poftă continuă de înlocuitori. Dacă am fost frustraţi sau privaţi de ceva, dorinţa noastră obsedantă devine disperată și de nestăvilit. Suntem posedaţi de poftă și viaţa noastră este monopolizată de forţa acestei energii. Ne simţim precum sinele dornic în toate situaţiile, faţă de toţi oamenii, pe parcursul întregii zile. În India se spune că, atunci când un hoţ de buzunare vede un sfânt, el nu are ochi decât pentru buzunarele acestuia. Dacă ne lăsăm controlaţi de poftă, indiferent ce sau cine se află în faţa noastră, tot ceea ce putem vedea este modul în care acest lucru ne-ar putea satisface nevoile. Acest tip de sete ne ţine corpul și mintea într-o transă profundă. Avem un fel de viziune-tunel care ne împiedică să ne bucurăm de ceea ce se află în faţa noastră. Culoarea frunzelor de toamnă sau un fragment dintr-o poezie nu fac decât să amplifice sentimentul că există un mare gol în viaţa noastră. Numai zâmbetul unui copil ne mai amintește că suntem dureros de maturi. Evităm plăcerile simple, deoarece pofta ne obligă să căutăm o stimulare mai intensă. Pofta dependentă este dificil de at fără a face ceva. Așa cum spunea Oscar Wilde: „Pot rezista la orice, mai puţin ispitei.“ Ispita este o promisiune emoţională că vom trăi plăcerea după care tânjim atât de mult. Oricine s-a chinuit să se lase de fumat, de mâncatul compulsiv sau de droguri cunoaște puterea convingătoare a acestor impulsuri fizice și mentale. Nu vrem să renunţăm la ţigară și să facem o plimbare frumoasă, să ascultăm muzică relaxantă sau să respirăm adânc. Vrem doar ceea ce ne dorim. Chiar dacă am putea recunoaște în mod conștient că obsesia este un înlocuitor temporar, încă simţim că „trebuie să o avem“. Sarah, o studentă care a luptat cu mâncatul compulsiv timp de mulţi ani, a ajuns într-o tabără budistă de zece zile, panicată de modul în care s-ar putea descurca cu mâncarea. Oare o să aibă destulă? O să-i placă ce se servește? Ar mânca prea

mult? Era îngrozită că va trebui să stea în tăcere la mesele acelea lungi, fără să poarte vreo discuţie cu cineva. Se temea că, într-un fel, oamenii din jurul ei își vor da seama, numai uitându-se la ea, că avea o tulburare de alimentaţie și își imagina că ar simţi o rușine de neat. În primele zile de tabără, s-a gândit numai la mâncare. Când suna gongul să anunţe servirea mesei, ea părăsea sala de meditaţie și se îndrepta încet spre sala de mese. Se simţea ca și cum o atrăgea un magnet irezistibil. În timp ce aștepta la rând să primească mâncare la prânz, era neliniștită și emoţionată. În timp ce mânca ce avea pe farfurie, se gândea ce să-și mai ia de mâncare. Sarah considera mâncarea bună și din belșug și își mai punea și a doua, și a treia porţie. Decât să stea în locul în care se așezase iniţial, ea mânca porţiile suplimentare în alte zone ale sălii de mese. La prima noastră întâlnire, Sarah a spus că se simţea „străpunsă până în străfunduri“ de obsesie și de poftă. Se simţea foarte rușinată pentru că ajunsese în această situaţie. Cel mai greu lucru era că, indiferent cât de mult își dorea să-și controleze poftele, indiferent ce planuri și ce intenţii avea, nu se putea abţine de la mâncare. Mai mult decât orice, aceste încercări zadarnice de zi cu zi de a se controla o făceau să simtă că eșuează. Adesea nu ne place când suntem prinși în vârtejul dorinţelor, iar acest lucru care nu ne place se transformă în aversiune atunci când dorinţa scapă de sub control și pune stăpânire pe viaţa noastră. Vedem cum ne distrugem corpul și relaţiile lăfăindu-ne în mâncare sau în alcool. Vedem cum ne rănim copiii atunci când suntem dependenţi de dorinţa de a realiza în permanenţă ceva. Privim cum ne sabotăm propriile relaţii intime atunci când ne lăsăm conduși de neajunsuri și de nesiguranţă. Așa cum spunea un elev: „Sinele meu dornic este cel mai mare dușman al meu“. Atunci când ne urâm pentru că dorim ceva se datorează faptului că eul dornic a pus stăpânire pe viaţa noastră. Disperaţi să scăpăm de durerea provocată de ura faţă de sine, trimitem mesaje necruţătoare sinelui nostru dornic. Putem încerca să ne pedepsim sinele dornic privându-ne de hrană, de odihnă sau de confortul pe care ni-l oferă celălalt. Din dorinţa de a elimina partea sinelui care ne distruge viaţa ne rănim în mod imprudent mintea și corpul. Ca și în cazul lui Sarah, rușinea noastră agonizantă din cauza dependenţei preia controlul și ne împiedică să observăm „ceea ce îi place sinelui“.

Respingând sinele dornic

În mitul Edenului, Dumnezeu a creat grădina și a așezat în mijloc pomul cunoașterii, cu fructele lui delicioase și periculoase. Apoi, el a adus niște oameni și le-a interzis acestor creaturi curioase, iubitoare de fructe, să le guste. A fost o înscenare. În mod firesc, Eva s-a repezit la fructe și apoi a fost făcută să-i fie rușine și pedepsită pentru că făcuse acest lucru. Noi trăim această situaţie zi de zi în interiorul minţii noastre. Suntem încurajaţi de cultura noastră să fim corecţi, să deţinem lucruri, să fim mai buni decât alţii, să arătăm bine, să fim iraţi. Ni se mai spune că ar trebui să ne simţim rușinaţi de egoismul nostru. Principalele religii – iudeo-creștină, budistă, hindusă, musulmană, confucianistă – ne învaţă că dorinţa, pasiunea și lăcomia ne provoacă suferinţă. Chiar dacă acest lucru poate fi adevărat, învăţăturile lor de bază despre pericolele dorinţei adâncesc de multe ori ura faţă de sine. Suntem sfătuiţi să depășim, să ne înfrânăm sau într-un fel să gestionăm nevoile fizice și emoţionale. Suntem învăţaţi să nu avem încredere în intensitatea pasiunilor noastre naturale, să ne temem să nu le scăpăm de sub control. Audre Lorde spune: „Am fost crescuţi să ne temem de cele mai profunde dorinţe ale noastre. Și această teamă le face să pară suspecte, ne ţine docili, loiali și obedienţi și ne îndeamnă să acceptăm... multe aspecte ale propriei opresiuni.“ A pune pe același plan puritatea spirituală și eliminarea dorinţei este o neînţelegere obișnuită pe care o întâlnesc, de asemenea, la studenţii care urmează calea budistă, iar aceasta nu este doar o chestiune contemporană. Lupta de a înţelege relaţia dintre iluminare și dorinţă în contextul învăţăturilor budiste a pornit încă de pe vremea lui Buddha însuși. O poveste a unui clasic chinez Zen aduce acest lucru la lumină. O femeie în vârstă l-a ajutat pe un călugăr timp de 20 de ani, oferindu-i adăpost într-o colibă de pe pământul ei. După tot acest timp, ea credea că acest călugăr, acum un om în floarea vârstei, trebuie să fi atins un anumit grad de iluminare, așa că a decis să-l testeze. În loc să-i servească ea masa ca în fiecare zi, i-a cerut unei fete frumoase și tinere să-i ducă mâncarea. Ea a învăţat-o pe fată să-l îmbrăţișeze cu căldură pe călugăr și apoi să-i spună cum reacţionase acesta. Când fata s-a întors, i-a spus

că acel bărbat pur și simplu a rămas neclintit, ca și când ar fi fost înţepenit. Apoi bătrâna s-a îndreptat spre coliba călugărului. „Cum a fost când ai simţit corpul cald al fetei lipit de tine?“, l-a întrebat ea? Cu oarecare amărăciune, el a răspuns: „Ca un copac care se ofilește pe o stâncă în timpul iernii, lipsit de căldură“. Furioasă, bătrâna l-a dat afară și i-a ars coliba, exclamând: „Cum am putut irosi toţi acești ani pe un astfel de escroc!“ Pentru anumite persoane, reacţia călugărului ar putea părea virtuoasă. La urma urmei, el a rezistat ispitei și chiar părea să fi înlăturat dorinţa din rădăcini. Și, cu toate acestea, bătrâna îl considera un escroc. Este acest mod al lui de a-și descrie reacţia faţă de gestul fetei – ca un un „pom care se ofilește pe o stâncă în timpul iernii“ – punctul maxim al practicii spirituale? În loc să aprecieze tinereţea și frumuseţea fetei, în loc să observe apariţia unui răspuns sexual firesc și dispariţia lui fără să-i dea curs, călugărul s-a închis în sine. Acest lucru nu înseamnă iluminare. Am lucrat cu mulţi studenţi la meditaţie care au înţeles mesajul că a simţi dorinţa este un semn de a nu fi dezvoltat spiritual. Deși este adevărat că îndepărtarea atenţiei de la anumite impulsuri le poate diminua forţa, dorinţa permanentă faţă de plăceri – mâncare delicioasă, joacă, distracţie sau satisfacţie sexuală – nu trebuie să fie o dovadă jenantă a faptului de a fi prins în impulsuri inferioare. De asemenea, aceiași studenţi presupun că „persoanele spirituale“ ar trebui să facă apel la resurse interioare ca fiind singurul lor refugiu și, de aceea, ei rareori cer alinare sau ajutor de la prieteni și profesori. Am vorbit cu unii care au practicat discipline spirituale ani de zile, dar nu au recunoscut că sunt singuri și tânjesc după intimitate. Asemenea călugărului din poveste, dacă înlăturăm dorinţa, ne deconectăm de la sensibilitate și ne înverșunăm împotriva vieţii. Devenim ca o „stâncă pe timp de iarnă“. Când respingem dorinţa, respingem chiar sursa iubirii și a existenţei noastre.

„Nu este vina mea“

La următoarea noastră întâlnire, Sarah mi-a spus că participase la întâlnirile

Overeaters Anonymous (OA), organizaţia omoloagă Alcoolicilor Anonimi, un program de recuperare în 12 pași pentru cei care au probleme cu alimentaţia în exces, timp de mai mulţi ani înainte ca ea să se hotărască să încerce o tabără de meditaţie Viana. Făcuse progrese semnificative în cadrul acestor întâlniri ale OA. Când simţea pofte puternice, își suna profesorul în loc să se îndrepte ţintă spre frigider. Asta este ceea ce eu aș numi o „pauză asistată“ – împreună analizau ce simţea și explorau unele opţiuni cu privire la modul în care putea gestiona aceste pofte. Cu toate acestea, avea în continuare aceleași obiceiuri alimentare. De fiecare dată când mergea la o întâlnire OA și se prezenta drept o persoană care mânca în exces, se simţea de parcă devenea mai dependentă. Sarah venise în tabără cu speranţa că meditaţia și rugăciunea – al unsprezecelea dintre cei 12 pași ai programului OA – ar putea să o ajute să scape de această dependenţă. Acum, la câteva zile după sosirea în tabără, Sarah îmi spunea că se îndoiește și mai mult. Fără activităţile zilnice care-i distrăgeau atenţia, puterea dependenţei și imensitatea rușinii păreau mai apăsătoare ca oricând. Ori de câte ori încerca să acorde atenţie poftei pentru mâncare, nervozitatea pe care o simţea era de neat. Fiecare celulă din corp părea că încearcă să umple o gaură cumplit de mare în interiorul ei. Sarah era convinsă că era ceva atât de profund în neregulă cu ea, încât nu se putea rezolva niciodată. I-am cerut lui Sarah să închidă ochii și să simtă partea cea mai rea cu care se confrunta, partea care avea nevoie de cea mai mare atenţie. Ea a răspuns imediat că exact în acel moment își dorea ca eu să am o impresie bună despre ea. Am încurajat-o să se concentreze asupra acelei dorinţe, observând-o ca pe o senzaţie în corpul ei. „Simt o emoție în piept“, a spus ea. Pe măsură ce am continuat, i-am sugerat să rămână deschisă oricărei emoţii, imagini sau cuvânt care ar putea să apară în mod natural. Când au apărut emoţiile și le-a resimţit prea dureroase sau prea intense pentru a le face faţă, i-am amintit să-și spună încet „și pe aceasta“ și să se concentreze asupra senzaţiilor din corpul ei cu atenţie. Sarah a început să descrie ceea ce simţea : „Agitaţie în stomac. Frică: nu voi putea face acest exerciţiu cum trebuie. Furie. Mă gândesc: îţi răpesc prea mult timp. Un alt gând: probabil crezi că sunt o persoană dezaxată. O durere care parcă-mi strânge inima. Un alt gând: întotdeauna simt asta când cineva îmi acordă atenţie sau îi pasă de mine. Dorinţă. Tremur. Vreau să fiu iubită. Tristeţe.“ Am stat împreună încă vreo cinci minute în timp ce Sarah acorda suficientă atenţie sentimentelor și senzaţiilor. În cele din urmă, ea a început să se relaxeze.

Înainte de a se încheia ședinţa, i-am sugerat să continue să exerseze astfel pe cont propriu. S-ar putea să i se pară greu să o facă atunci când apare o poftă copleșitoare. Dar, chiar și dacă ar reuși să rămână prezentă fie și pentru câteva minute, ar putea să pună în mișcare un proces care să o ajute mult. Am zărit o rază de speranţă în ochii ei când mi-a mulţumit și a plecat. Patru zile mai târziu, când a venit la următoarea întâlnire, Sarah părea mai liniștită. Privirea îi era mai luminoasă. Mi-a spus că într-o după-amiază meditase până târziu și reușise să-și perceapă trăirile interioare, așa cum făcuse în timpul întâlnirii noastre. Nu se mai pierdea atât de des în gândurile obișnuite despre cât de rău se simţea. Nu se mai pierdea nici atunci când îi lăsa gura apă și i se strângea stomacul, atunci când simţea mirosul de prăjituri dinspre cuptorul din bucătărie. Sarah începuse să simtă chiar cum cele mai arzătoare pofte se diminuau, în cele din urmă, dacă nu făcea altceva decât să stea liniștită, recunoștea ceea ce se întâmplă și, în loc să-și dorească să dispară, pur și simplu, spunea „și acest lucru“. „Dintr-odată, a devenit clar că toate dorinţele, gândurile și sentimentele mele sunt ca o defilare nesfârșită și în continuă schimbare“, mi-a spus ea. Și apoi, cu o privire mirată, a adăugat: „Nu eu sunt răspunzătoare pentru ele“. Pentru Sarah, această experienţă a unei realităţi incontrolabile, în continuă schimbare, era o descoperire care i-a schimbat în mod dramatic modul în care se raporta la ea însăși. Ea nu controla ceea ce se întâmplă în interiorul ei și nu o făcuse niciodată. Ea nu ceruse să fie copleșită de pofte. Nu putea opri gândurile obsesive. Sarah mi-a spus că, în cursul acelei meditaţii, a auzit o voce șoptindu-i: „Nu este vina mea. Nu a fost niciodată vina mea.“ Nu era vina lui Sarah că era atât de copleșită de frică, atât de obsedată, atât de rușinată. Nu era vina ei că, atunci când sentimentele deveneau de neat, găsea refugiu în mâncare. Pe măsură ce îmi spunea acest lucru, Sarah a început să suspine, regretând toate momentele din viaţa ei pe care și le petrecuse învinovăţindu-se pentru dependenţa de mâncare, pentru că se furișase și minţise, pentru nesiguranţa ei atunci când se afla în preajma altora. Multe fluxuri de condiţionare dau naștere sinelui dornic și formelor specifice pe care le ia pofta noastră. În cazul lui Sarah, construcţia genetică pe care a moștenit-o presupunea o predispoziţie la unele tipuri de dependenţă. Ea a fost influenţată de dependenţa de băutură a mamei sale, care a consumat alcool chiar și în timpul sarcinii. Era, de asemenea, afectată de o mamă care era prea deprimată și prea plină de ură faţă de sine pentru a-i oferi sprijin real și de un

tată care era distant emoţional și critic cu ea. Trăia într-o cultură care promitea satisfacţie prin consum. Și, cel mai important lucru, asemenea tuturor fiinţelor vii, fusese biologic setată să caute plăcerea și să evite durerea. Când îmi îndemn studenţii să se gândească la cauzele care le-ar fi putut provoca suferinţa, unii mă contrazic. Nu este acest lucru doar o modalitate de a da vina pe altcineva și de a evita să-ţi asumi responsabilitatea? Și ce dacă părinţii m-au neglijat? Asta îmi dă dreptul să nu am răbdare cu copiii mei și să fiu egoist cu soţia mea? Cu siguranţă este destul de ușor să spunem că îi rănim pe ceilalţi deoarece nu ni s-a acordat atenţie când eram copii. Cu toate acestea, ceva diferit se întâmplă atunci când acordăm atenţie trăirilor noastre. Aș putea cere unei persoane ai cărei părinţi au neglijat-o să descrie sincer cum simte experienţa respectivă. Simte nevoia enormă de atenţie care ar fi putut apărea în acele condiţii? Conștientizând clar situaţia noastră, vom începe să ne acceptăm sinele dornic cu oarecare compasiune. Aceasta ne eliberează și ne creează condiţii pentru a progresa, pentru a ieși din vechile tipare. Conștientizând că pofta și mâncatul excesiv nu erau vina ei, Sarah a întrerupt lanţul dureros de reacţii care îi controla dependenţa. Simpla conștientizare că se agăţa de mâncare ca un înlocuitor nu era suficientă pentru a sparge tiparul. Iertarea și acceptarea prezenţei sinelui dornic a fost pasul uriaș care a ajutat-o pe Sarah să se schimbe. Deși ea a continuat în mod conștient să ierte și să evite pofta atunci când apărea, când a încetat să mai dea vina pe ea însăși, capacitatea de a fi prezentă nu a mai fost compromisă de rușinea copleșitoare.

Trezirea din sinele dornic

În ultimele trei zile petrecute în tabără, Sarah a practicat acceptarea chiar și a celor mai chinuitoare nevoi și temeri, încercând să le simtă direct în corpul ei. Atunci când era bântuită de teama că nu se va schimba niciodată și nu se va face bine, ea spunea „și asta“, și simţea o apăsare în piept și în gât. Atunci când se îndoia că cineva ar putea iubi vreodată o persoană atât de distrusă, își ţinea în frâu teama cu „și pe asta“. Când sentimentul de disperare că „ceva este în neregulă cu mine“ părea să preia controlul, se lăsa în voia durerii, ca și cum un balon i se umfla în inimă. Când apărea pofta, îndemnând-o spre alinare prin

intermediul mâncării, ea rămânea în continuare liniștită și răspundea cu „și asta“. Așa cum Sarah avea să descoperea prin meditaţie, putea experimenta chiar și cea mai intensă poftă fără să o înlăture sau să facă ceva. În loc să-și urască trăirea sau să se piardă într-un vârtej de gânduri, Sarah spunea da sentimentelor de tensiune și de teamă. În loc să încerce să-și satisfacă pofta, pur și simplu, o lăsa să se exprime și să se manifeste prin ea. Sarah a făcut un pas curajos atunci când a exersat acceptarea pe care a practicato în sala de mese. Ea și-a dat seama că putea fi mai prezentă și atentă încetinind ritmul activităţilor: mersul pe jos, cantitatea de mâncare pe care o lua în polonic, porţiile de mâncare, ducerea furculiţei la gură, mestecatul mâncării. Această încetinire era, de fapt, o modalitate de a face pauză. Mi-a spus: „Au existat mese unde o singură porţie a fost suficientă. M-am bucurat de fiecare înghiţitură pentru că am conștientizat că eram cu adevărat acolo... fiind prezentă, mă simţeam sătulă.“ Atunci când apărea impulsul de a se ridica de la masă pentru a-și mai lua o porţie de mâncare, ea rămânea așezată, spunându-și în gând „și asta“, simţind tensiunea, încântarea, anticiparea, nervozitatea. Uneori impulsul trecea. Alteori nu, iar dorinţa de a mânca se amplifica. Dacă apărea vocea raţiunii, își șoptea: „Nu e vina mea, nu e vina mea“. Acest gând a ajutat-o să devină mai blândă și mai deschisă, mai relaxată în legătură cu intensitatea dorinţei ei. În cazul în care Sarah alegea, totuși, să-și mai ia mâncare după ce termina pauza, își putea accepta alegerea mai degrabă cu compasiune decât condamnându-se sau simţindu-se jenată, ca și când ar fi eșuat. Luând o pauză și iertându-se pentru pofta ei, Sarah deschidea calea spre acceptarea necondiţionată. Când tabăra s-a terminat, Sarah a simţit că strânsoarea dependenţei începea să slăbească. Chiar dacă încă mai avea impulsul de a mânca în exces, găsise o modalitate eliberatoare de a se raporta la el. După ce ne-am luat la revedere îmbrăţișându-ne, mi-a spus: „Dacă îmi amintesc, măcar o dată din zece, să spun «Nu este vina mea», voi fi o persoană cu adevărat mai fericită și mai liberă. Dacă voi putea să mă iert și să fiu prezentă, voi fi bine.“ Am vorbit la telefon cu Sarah de mai multe ori în lunile care au urmat. Fusese luată în considerare drept un posibil candidat pentru a conduce Departamentul de limba engleză de la facultatea unde preda, o funcţie pe care și-o dorea de ani de zile. Deoarece termenul pentru alegerea finală se apropia, era din ce în ce mai

tensionată și avea poftă să mănânce gustări noaptea. Mi-a spus că într-o seară, după miezul nopţii, s-a trezit în faţa frigiderului, gata să-și toarne lapte peste un alt bol de cereale. Dar și-a amintit să ia o pauză. Și-a luat mâna încet de pe mânerul frigiderului și s-a dus înspre masa din bucătărie, a luat un scaun și s-a așezat. Își simţea inima bătându-i foarte tare, dar stătea liniștită, nemișcată și își spunea: „Pofta pentru mâncare și obsesia legată de slujbă nu sunt din vina mea“. În timp ce Sarah acorda atenţie gândurilor și sentimentelor chinuitoare de nervozitate, își dădea seama că nu doar își dorea această funcţie, dar se și temea de sentimentul unui eventual eșec, care ar fi putut-o înghiţi asemenea unei mlaștini. Apăsarea și presiunea din piept erau atât de copleșitoare, încât abia mai putea respira. Voia să se elibereze de senzaţia aceasta, voia mâncare. Dar, pe măsură ce Sarah a continuat să acorde atenţie nervozităţii, presiunea a început să dispară. Simţea o relaxare în piept, un sentiment de spaţiu deschis. Sarah simţea acum cât de mult își dorea să fie acceptată, apreciată, iubită. În timp ce era atentă la dorinţa sa, se elibera din această strânsoare. La sfârșitul lunii, Sarah a fost chemată să-și ia în primire funcţia de șefă a departamentului. A fost încântată; acest lucru a fost un vis devenit realitate în cariera ei profesională. Însă triumful adevărat era libertatea interioară. Ea învăţa să-și accepte dorinţele și poftele mai degrabă decât să fugă de ele sau să nu le recunoască. Avea încredere că, atunci când anxietatea și criticile cu privire la performanţa ei la locul de muncă ar apărea în mod inevitabil, decât să se refugieze în mâncare, putea să se accepte cu iertare și cu bunătate. Mulţi studenţi mă întreabă dacă, după ani de practică spirituală, ne eliberăm de acest remorcher al dorinţei. Ei vor să știe dacă încă ne vom simţi dureros de atașaţi de anumite persoane, dacă vom mai fi tentaţi să muncim în exces, dacă vom mai fi dependenţi de ciocolată, de romane de dragoste sau de berea care ne ajută să facem faţă singurătăţii. Chiar dacă aceste trăiri nu vor dispărea, de multe ori ele dezvăluie complexe legate de dorinţă și rușinea că, în lumina atenţiei și a analizei, își diminuează efectul asupra noastră. În cazul în care noi, ca și Sarah, am suferit anumite lipsuri din punct de vedere emoţional, obiceiul de a ne agăţa de ceva sau dependenţa vor fi cel mai probabil persistente și puternice. Cu toate acestea, cu timpul, cu toate că o astfel de dorinţă poate continua să apară, chiar și expresiile sale cele mai convingătoare nu trebuie să ducă la suferinţă. Anxietatea și dorinţa pot fi neplăcute, dar, după cum am văzut în cazul durerii, suferinţa poate fi opţională. Suferim atunci când

modul în care experimentăm dorinţa sau pofta ne definește și ne limitează trăirea a ceea ce suntem. Dacă întâmpinăm senzaţiile, emoţiile și gândurile legate de dorinţă cu acceptare necondiţionată, vom începe să ne trezim din identitatea unui sine dornic și să ne conectăm din nou cu plinătatea fiinţei noastre. Atât într-o tabără de meditaţie cât și în viaţa de zi cu zi, modul în care acceptăm necondiţionat dorinţa este, în esenţă, același. Facem o pauză și renunţăm să căutăm lucruri care ne aduc satisfacţie fizică sau mentală destul de mult timp pentru a recunoaște modul în care identitatea noastră a împrumutat din sentimentele și din gândurile sinelui dornic. În această pauză, renunţăm să mai dăm vina pe noi înșine pentru prezenţa dorinţei și-i permitem să existe, așa cum este ea. Invităm dorinţa la ceai, analizând atent senzaţiile din corpul nostru, observând cu luciditate emoţiile și gândurile care apar în mintea noastră. Când suntem prezenţi în acest mod – clar, plin de compasiune, când nici nu ne agăţăm și nici nu rezistăm – demontăm tiparele de reacţii care ne ţin corpul, inima și mintea legate de dorinţă. Astfel, ne extindem libertatea de a ne alege modul în care trăim.

Ce ne dorim cu adevărat

Marele yoghin tibetan Milarepa a trăit mulţi ani în izolare, într-o peșteră din munţi. Ca parte a practicii sale spirituale, Milarepa a început să vadă conţinutul minţii sale ca pe niște proiecţii vizibile. Demonii săi interiori ai poftei, pasiunii și aversiunii îi apăreau în faţă asemenea unor femei seducătoare sau precum niște monștri fioroși. În faţa acestor ispite și orori, în loc să fie copleșit, Milarepa rostea incantaţia: „Este minunat că aţi venit astăzi, ar trebui să veniţi și mâine... din când în când ar trebui să stăm de vorbă“. De-a lungul anilor de meditaţie, Milarepa a descoperit că suferinţa vine doar din a te lăsa sedus de demoni sau din încercarea de a lupta cu ei. Pentru a descoperi libertatea în prezenţa lor, el trebuia să le facă faţă în mod direct și conștient. Întro poveste despre isprăvile sale, peștera lui Milarepa se umple cu demoni. Înfruntându-l pe cel mai insistent, cel mai dominator dintre toţi, Milarepa face o mișcare inteligentă – își bagă capul în gura demonului. În acel moment de capitulare deplină, toţi demonii dispar, iar în urma lor rămâne lumina stră-

lucitoare a conștientizării pure. Așa cum spune Pema Chödrön********: „Atunci când rezistenţa dispare, dispar și demonii“. Fără îndoială, și eu m-am opus dorinţelor care-mi alimentau Viana mea romantică. Au existat demoni care, după părerea mea, îmi distrugeau viaţa spirituală. Când, în cele din urmă, am recunoscut lupta în care mă aflam, mi-a venit în minte povestea lui Milarepa. Poate că, la urma urmei, Viana mea romantică nu era dușmanul practicii mele de meditaţie, ci o experienţă naturală, care putea să servească trezirii mele. Cum ar fi să întâmpini demonul dorinţei, să „conversezi“ cu el așa cum a făcut Milarepa? Mi-am propus, așadar, să nu mai opun rezistenţă ca să pot cunoaște această energie care conducea sinele dornic. Pe parcursul următoarelor câteva zile, de fiecare dată când realizam că mă pierd în iluziile mele romantice, percepeam acest lucru ca pe o „fantezie erotică“ și acordam o atenţie deosebită senzaţiilor din corpul meu și emoţiilor care apăreau. Pentru că nu mai evitam trăirea mea imediată, mă descopeream inundată de valuri de încântare, de excitaţie și de frică. Acum, în loc să rezist acestor sentimente care apăreau ca demoni, practicam doar acceptarea lor și, cu oarecare curiozitate, le exploram în continuare. Apăsarea din piept se transforma într-o suferinţă profundă – suferinţă pentru toate momentele de iubire pierdute, clipe pe care le-am ratat pentru că am fost prea preocupată sau prea ocupată pentru a mă opri și a mă deschide în faţa lor. Am tot oscilat între pasiune erotică și această suferinţă profundă legată de cât de izolată mă simţeam faţă de ceea ce chiar îmi doream. Când senzaţiile de dorinţă sau de durere deveneau intense, aveam tendinţa să mă pierd din nou, gândindumă la lipsurile din viaţa mea, visând la modalităţile prin care mi-aș fi putut îndeplini dorinţa de iubire. Chiar dacă nu consideram fanteziile drept ceva „rău“, am observat cum mă împiedicau să rămân în cu trăirea mea reală. Mă împiedicau să fiu prezentă – ceea ce era poarta de acces către ce îmi doream cel mai mult. Deși nu mai eram atât de prinsă în poveștile mele, mi-am dat seama că încă încercam să controlez energiile din corpul meu. Chingile mele obișnuite – care îmi strângeau corpul – mă împiedicau să pătrund în intensitatea și în imensitatea dorinţei. Nu eram sigură cum ar trebui să-mi permit să iubesc liber, fără dorinţe sau constrângeri. Nu știam exact ce iubeam, dar știam că trebuie să mă eliberez de rezistenţa care îmi sufoca inima. În loc să îndrept acea dorinţă înspre o anumită persoană, voiam să văd până unde poate ajunge.

Într-o seară târziu, m-am așezat să meditez singură în camera mea. Atenţia se îndrepta înspre dorinţă, până când am simţit că aș putea exploda din cauza stringenţei sale sfâșietoare. Totuși, în același timp, știam că era exact ceea ce voiam – să mor de dorinţă, în comuniune cu iubirea însăși. Atunci, în cele din urmă, am putut lăsa dorinţa să se desfășoare. Chiar am invitat-o: „Poftim, te rog. Fii cât de prezentă vrei să fii“. Mi-am băgat capul în gura demonului. Spuneam da, abandonându-mă conștient sălbăticiei senzaţiilor, capitulând chiar în îmbrăţișarea după care tânjeam. Ca un copil care, în cele din urmă, a ajuns în braţele mamei sale, m-am relaxat atât de mult, încât au dispărut graniţele dintre trup și minte. Într-o clipă m-am simţit ca și cum corpul și mintea mea s-au extins fără limite, în toate direcţiile – asemenea unui râu de vibraţii, pulsaţii, furnicături. Nimic nu mă mai separa de acest curent. Lăsându-mă în voia acestui extaz, m-am simţit la fel de deschisă ca și universul, sălbatic de vie și la fel de strălucitoare precum soarele. Nimic nu avea formă solidă în această celebrare a energiei vieţii. Am știut atunci că aceasta era plinătatea de a iubi ceea ce iubesc de fapt. Kabir, poetul indian care a scris în secolul al XV-lea, spunea: „Universul este străpuns din toate părţile de un singur fel de iubire“. Această iubire este cea după care tânjim. Când acceptăm necondiţionat imensitatea dorinţei, permiţându-i să fie așa cum este ea, nici opunându-ne ei, nici agăţându-ne de ea, lumina conștiinţei noastre dizolvă sinele dornic în sursa acesteia. Ne trezim că suntem în mod firesc și pe deplin îndrăgostiţi. Nimic nu este exclus din această conștientizare vie. În următoarele câteva zile, de fiecare dată când mă abandonam sincer forţei dorinţei, apreciam necondiţionat toate formele de viaţă. După-amiaza ieșeam afară și mă plimbam prin pădurea înzăpezită. Mă simţeam în largul meu printre uriașii brazi Douglas, piţigoii coborau și mâncau seminţe din mâinile mele, apa curgea în jurul gheţii și a pietrelor. Rumi scrie:

O pasiune ciudată îmi umblă prin minte Inima mea a devenit o pasăre Care scrutează cerul.

Fiecare parte din mine se îndreaptă în altă direcţie. Oare e adevărat Că cel pe care-l iubesc se află pretutindeni?********

„Cel pe care-l iubesc“ se afla peste tot, inclusiv în fiinţa mea. Atunci când nu ne fixăm pe un singur obiect al iubirii, descoperim că sinele dornic se dizolvă în conștientizarea faptului că totul este, de fapt, iubirea care se iubește pe sine. La câteva săptămâni după întoarcerea acasă din tabără, am mers la o conferinţă și am întâlnit omul care reprezenta obiectul fanteziilor mele pasionale. Am luat prânzul împreună și am simţit căldura atracţiei dintre noi. Dar acum, când chiar mă aflam în compania lui, puteam vedea, de asemenea, motivele evidente din cauza cărora nu aveam să formăm un cuplu. Cu toate acestea, în seara aceea, când eram singură acasă, am început să mă gândesc la diverse posibilităţi prin care am putea fi împreună. Deoarece acest tip de dorinţă îmi era familiar acum, eram dispusă să fac o pauză. Am numit „Povestea dorinţei“ ceea ce se întâmpla și m-am așezat pe perna mea de meditaţie. Am fost copleșită de gânduri despre continuarea relaţiei și am simţit încordarea sinelui dornic incomplet. Am simţit din nou pulsaţia și vibraţiile, tristeţea și dorinţa arzătoare. În tabără m-am lăsat învăluită de dorinţă. În strălucirea luminii sale, am simţit din nou strălucirea inimii mele. Era adevărat că voiam să am o relaţie cu cineva. Era chiar și mai profund adevărat că această comuniune după care tânjeam era disponibilă chiar în acel moment. Dacă rămâneam prezentă faţă de această comuniune, dorinţele s-ar fi putut însufleți și mi-ar fi ghidat atenţia, dar nu m-ar fi orbit până la plinătatea și frumuseţea care există deja. Buddha ne-a învăţat că, dacă am conștientiza dorinţa, ne-am elibera de identificarea cu ea. Prin acceptarea necondiţionată, înlăturăm rușinea și aversiunea pe care le-am construit în jurul „sinelui nostru dornic deficient“. Reușim să vedem dincolo de poveștile pe care le-am creat – povești despre un sine care este victimă a dorinţei, un sine care se luptă cu dorinţa, despre un sine care are dorinţe nesănătoase, un sine care trebuie să aibă ceva mai mult, ceva diferit de ceea ce este chiar aici, chiar acum. Dorinţa, simţită pe deplin, ne ajută să ne găsim locul lângă cineva. Cu cât

traversăm de mai multe ori această cale – simţind singurătatea sau pofta – cu atât mai mult dorinţa de dragoste devine o poartă spre iubirea însăși. Dorinţele noastre nu dispar și nici nevoia de alţii. Dar prin deschiderea faţă de fântâna dorinţei – mereu și mereu – ajungem să avem încredere în iubirea fără margini, care este sursa acesteia.

Meditaţie îndrumată: „Inacţiunea“ când ne simţim conduși de dorinţă

Agăţarea de ceea ce ne dorim este parte a condiţionării noastre, însă ne orbește până la dorinţele cele mai profunde și ne ţine captivi poftei. Libertatea începe atunci când ne oprim și acordăm o atenţie deosebită trăirii noastre.

Reflectaţi asupra unui segment din viaţa voastră în care sunteţi constrânși de mintea dornică. Ar putea fi mâncare, ţigări, alcool, sex, exprimarea unor observaţii critice, jocuri pe calculator, locul de muncă sau dependenţa de cumpărături. Timp de o săptămână, încercaţi să luaţi o pauză atunci când simţiţi nevoia să adoptaţi acest comportament. Când faceţi pauză, staţi nemișcaţi fizic și acordaţi atenţie deosebită naturii dorinţei. Ce simţi în corp atunci când dorinţa este puternică? În ce zonă simţiţi cel mai deplin senzaţiile de dorinţă? Le simţiţi ca fluturi în stomac? Sau precum o agitaţie în piept? Ori ca o durere în braţe? Simţiţi ca și cum v-aţi apleca în faţă, rostogolindu-vă în viitor? Vă simţiţi mintea încordată și alertă? Sau înceată și plictisitoare? Observaţi dacă trăirea voastră se modifică în timpul unui minut de pauză. Vă puteţi întreba: „Ce lipsește în momentul acesta?“ și ascultaţi cu inima. În cazul în care, când pauza s-a încheiat, vă ocupaţi de lucrul pe care vi-l doriţi, faceţi asta încet și atent. Simţiţi tensiune sau emoţie, autocritică sau frică? Analizaţi-vă senzaţiile, emoţiile și gândurile care pot apărea.

Chiar dacă, după terminarea pauzei, încă încercăm să obţinem lucrul pe care ni-l dorim, cel puţin facem acest lucru conștienţi de o parte din tensiunea și suferinţa care se află dincolo de dorinţele noastre. Pentru că viaţa este în continuă schimbare, cu timpul chiar și pofta pe care o simţeam irezistibilă poate dispărea, în cele din urmă. Chiar dacă dorinţa apare din nou, în mod firesc, înţelepciunea de a înţelege că totul este trecător este eliberatoare. Observarea dorinţei fără a-i da curs ne dă mai multă libertate de a alege modul în care trăim.

Reflecţie îndrumată: Descoperiţi-vă dorinţa cea mai profundă

Când aducem multitudinea de dorinţe în lumina conștientizării, sub ele descoperim un izvor adânc și autentic al dorinţei spirituale care ne ghidează pe drumul despre trezire și libertate.

Staţi confortabil, într-un mod care vă permite să fiţi prezenţi și să vă simţiţi în largul vostru. Când vă simţiți relaxaţi, întrebaţi-vă: „După ce tânjește inima mea?“ Răspunsul iniţial ar putea fi faptul că vă doriţi să fiţi sănătoși, să slăbiţi, să aveţi mai mulţi bani, să vă găsiţi un partener. Întrebaţi-vă din nou și ascultaţi în profunzime, acceptând orice ar putea apărea spontan. Continuaţi în acest mod timp de câteva minute, punând întrebarea, oprindu-vă și acordând atenţie, fără să opuneţi nici un fel de rezistenţă. Poate că răspunsul va începe să se aprofundeze și să se simplifice. Fiţi răbdători și relaxaţi – cu timpul, pe măsură ce vă ascultaţi inima, vă veţi conștientiza dorinţa cea mai profundă. Aceasta ar putea fi dorinţa de dragoste, de prezenţă a cuiva, de pace, comuniune, de armonie, de frumuseţe, de adevăr sau de libertate. Când conștientizaţi și recunoașteţi care este dorinţa după care tânjiţi cel mai mult în acest moment, abandonaţi-vă cu atenţie dorinţei. Spuneţi da, permiţând energiei celei mai profunde dorinţe să vă inunde corpul, inima și conștiinţa. Care este trăirea voastră atunci când trăiţi pe deplin cea mai profundă dorinţă? Continuaţi să meditaţi, trăind dorinţa cu o prezenţă deschisă. Acest exerciţiu poate fi făcut și între două persoane. Staţi confortabil, unul în

faţa celuilalt. Decideţi cine va fi primul care va pune întrebările și cine va răspunde. La scurtă vreme după ce vă relaxaţi, unul dintre voi întreabă încet: „Ce-și dorește inima ta?“, iar celălalt răspunde, spunând cu voce tare primul lucru care-i trece prin minte. Oricare ar fi răspunsul, cel care întreabă spune simplu: „Mulţumesc“, face o plecăciune sau încuviinţează răspunsul și apoi pune din nou întrebarea. Acest ritual continuă pentru o perioadă de timp asupra căreia aţi căzut de acord. Înainte de a inversa rolurile, faceţi o pauză de câteva momente de tăcere, astfel încât persoana care a răspuns la întrebare să poată simţi trăirea celei mai profunde dorinţe, conștientizând-o pe deplin. Când meditaţia s-a încheiat, puteţi să vă împărtășiţi experienţa individuală.

În orice moment de pe parcursul zilei, dacă sunteţi conduși de dorinţă, întrebarea „ce-și dorește cu adevărat inima mea?“ vă va ajuta să vă reconectaţi la puritatea dorinţei spirituale. Făcând pauză și întrebându-vă în orice moment: „Ce contează cu adevărat? Ce-mi doresc cel mai mult?“ vă treziţi inima, care este, în mod firesc, iubitoare.

7. Deschideţi-vă inima în faţa fricii

Trebuie să ne înfruntăm durerea de care am tot fugit. De fapt, trebuie să învăţăm să găsim refugiu în ea și să permitem puterii sale mistuitoare să ne transforme.

Charlotte Joko Beck

Atunci când Barbara a venit la mine pentru terapie, meditaţia a devenit atât de neplăcută pentru ea, încât se întreba dacă ar trebui să mai continue. Întâmplări terifiante i-au revenit în minte în timpul uneia dintre ședinţe, care au cutremurato și au îndurerat-o. Barbara tocmai se întorsese din prima sa tabără de meditaţie care durase zece zile și, cu toate că meditase regulat timp de peste un an, nu mai avusese parte niciodată de o experienţă atât de neplăcută. Meditaţia fusese un refugiu pentru Barbara. Nu voia să renunţe la asta, dar, pur și simplu, nu era în stare să facă faţă la ceea ce urma. Ea mi-a povestit despre o scenă care-i tot apărea în minte pe parcursul ședinţelor de meditaţie. Vorbise de mai multe ori cu mama ei despre incident, iar acum nu era important dacă imaginile apăreau din memoria sau din imaginaţia sa. Ele îi declanșau o frică de neat. Barbara era copil, iar mama sa o îmbăia într-un lighean pe masa din bucătărie. Putea auzi sunetul stropilor de apă și vocea blândă a mamei. Era un moment plăcut și amândouă nutreau sentimente de iubire una faţă de cealaltă. Dintr-odată, în cameră a dat năvală tatăl, beat și furios, și a strigat la mama ei: „Numai asta știi... copilul în sus, copilul în jos... Te-ai gândit vreodată că aș putea veni acasă după o zi grea de muncă și ar putea să-mi fie foame?“ Împingând-o pe mama ei, el a apucat-o pe Barbara și i-a băgat capul sub apă. Încă putea simţi mâinile mari apăsându-i umerii și capul și panica pe care o trăise când înghiţise apă. Mama Barbarei a strigat către el: „Nu!“ și s-a repezit. A înfășurat-o pe Barbara într-un prosop și, ţinând-o strâns, i-a spus cu voce scăzută: „Cina va fi gata în câteva minute“. Mâinile îi tremurau în timp ce o îmbrăca pe fiica ei. Barbara

zăcea în lumea ei scâncind, aproape nemișcată. Momentul acela liniștit îi fusese spulberat într-o clipă. De-a lungul copilăriei sale, fie că furia tatălui era îndreptată către mama ei sau către ea însăși, Barbara se simţise mereu paralizată de aceleași sentimente – gheara fricii în jurul gâtului, amărăciunea din stomac. Chiar și atunci când tatăl ei nu era acasă, Barbara se simţea neliniștită și în primejdie. Copiii mici își explică episoadele abuzive gândindu-se că ei le cauzează, că întrun fel ei ar putea fi de vină. Barbara a crescut presupunând că ea era cea care provoca izbucnirile imprevizibile ale tatălui ei. Când începea brusc să ţipe la ea, se întreba: „Acum cu ce am mai greșit?“ Dincolo de asta, întotdeauna exista convingerea: „Eu sunt rea. Sunt foarte rea... de aceea el mă urăște.“ Mult timp după ce episoadele de teroare au încetat, Barbara încă simţea un sentiment de rușine care o făcea să-și dorească să urce în pat și să se ghemuiască sub așternuturi. Când era adolescentă, credea că este inadaptată, neputincioasă, speriată și singură. Ca adult, Barbara a reușit să-și ascundă temerile de ochii lumii. Oricine o cunoștea, o considera o persoană capabilă și responsabilă. Nici măcar prietenii ei nu au știut că a trăit într-o permanentă teamă că ar putea ofensa pe cineva fără să vrea, că ar putea face o greșeală sau ceva care să provoace mânia cuiva. Ei știau doar că Barbara se pricepea să-i asculte pe ceilalţi și se simţeau bine în prezenţa ei. Încurajată de prieteni pentru a-și construi o carieră bazată pe aceste calităţi, Barbara a decis să obţină o diplomă de master în educaţie și să devină consilier de orientare profesională la liceu. Cu toate că nu se simţea în largul ei cu adolescenţii, Barbara spera că le-ar putea oferi genul de sprijin de care ea nu a avut parte în adolescenţă. În primul semestru la universitate, l-a întâlnit pe Randy care a adorat-o imediat. Era timidă și drăguţă și părea că are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. Șia dat seama imediat că vrea să-și petreacă viaţa cu ea. Pentru Barbara, Randy era omul perfect – era bun și blând și o făcea să se simtă în siguranţă. S-au mutat împreună încă din timpul școlii și s-au căsătorit la câteva luni după absolvire. La scurt timp, Barbara a fost angajată consilier într-un mic liceu din suburbii. Nu a durat mult timp până când și-a dat seama că nu era la fel de calmă sau maleabilă ca ceilalţi consilieri și că elevii rareori o căutau ca să îi vorbească. Atunci când elevii care i-au fost repartizați au venit la ea, teama că ar putea face

ceva greșit o făcea rigidă și distantă. La întâlnirea cu părinţii a fost mai rău. Anxietatea legată de competenţele profesionale făcea ca tot ce spuneau aceștia să sune ca un comentariu despre abilităţile ei personale. „Nu știu ce să mă mai fac cu ea“, era replica unui părinte tradusă în mintea Barbarei prin: „De ce nu ai fost în stare să ne îndrumi mai bine?“ Sau: „El are niște obiceiuri groaznice de studiu“ însemna pentru ea: „Aţi putea să-l direcţionaţi mai bine în legătură cu modul în care abordează ceea ce are de făcut“. Simţea o încordare în stomac și un nod din gât, încât abia mai putea vorbi. Barbara mi-a spus că, încercând să-și ţină temerile în frâu, se simţea ca și când ar fi închis o haită de câini sălbatici în pivniţă. Cu cât aceștia stăteau mai mult captivi acolo, cu atât deveneau mai flămânzi. În mod inevitabil, spărgeau ușa și invadau casa. Ceea ce se întâmpla acum în timpul meditaţiei, se întâmpla sporadic de ani de zile. De fiecare dată când temerile preluau controlul, se simţea ca și cum câinii sfâșiau fiecare încăpere, fiecare dulap, fiecare colţișor, iar ea nu putea să facă nimic ca să-i oprească. Uneori, aceștia scăpau chiar înaintea zorilor. În timp ce stătea întinsă în pat, forma întunecată a tabloului agăţat pe peretele din faţa ei îi atrăgea încet atenţia. Îngrozită, își dădea seama că era trează. „O, Doamne... în câteva ore trebuie să fac faţă altei zile.“ Cum putea continua să pretindă că știa ce făcea la serviciu? Alte persoane aveau un loc de muncă cu normă întreagă, luau cina cu socrii sau participau la petrecerile de la birou fără a fi cuprinși de teamă, dar pentru Barbara totul părea prea mult. Uneori, câinii scăpau din pivniţă după ce ea și Randy făceau dragoste. Stăteau întinși amândoi, iar el se juca ușor cu părul ei. Apoi, brusc, frica își făcea apariţia – de fiecare când se simţea atât de bine, urma să fie atacată. Teama se contura în timp ce în mintea ei apăreau diverse scenarii: „Poate că o să se plictisească de mine și o să se sature de temerile mele. Poate că va dori să plece.“ Simţindu-se speriată și singură, ea începea să plângă. Randy o lua în braţe încercând să o liniștească, neînţelegând ce era în neregulă. Mă întâlnesc în mod frecvent cu clienţi și elevi care meditează și se luptă cu frica. Unii, ca și Barbara, se simt copleșiţi și, uneori, paralizaţi de teamă. Alţii poate că nu au fost în mod evident traumatizaţi, dar, pe măsură ce devin mai conștienţi, își dau seama cât de mult le controlează frica viaţa. Cu toţii avem câini neglijaţi și înfometaţi în pivniţă. Dacă facem o greșeală, aceștia pot distruge orice sentiment de competenţă pe care-l avem. Dacă se supără cineva pe

noi, câinii sunt acolo, ameninţând să ne distrugă lumea. Dacă ne simţim respinși sau trădaţi, ei ne conving că nimeni nu ne va iubi vreodată. Atunci când frica preia controlul în acest fel, suntem prinși în ceea ce eu numesc transa fricii. Când suntem tensionaţi, anticipând că ceva ar putea merge prost, inima și mintea noastră se încordează. Uităm că există oameni cărora le pasă de noi și ne trăim viaţa prin filtrul fricii. Dacă durerea fizică și emoţională este neplăcută, durerea provocată de frică poate fi inabilă. Atunci când suntem cuprinși de frică, nimic altceva nu mai există. Totuși, teama începe să-și piardă puterea asupra noastră când întâmpinăm senzaţiile brute ale fricii cu acceptare necondiţionată. O astfel de acceptare este profund eliberatoare. Pe măsură ce învăţăm să spunem da fricii, ne reconectăm cu plinătatea fiinţei – cu inima și conștientizarea faptului că au fost umbrite de apăsarea fricii.

Ce este frica?

Cine nu a cunoscut frica? Ea înseamnă să te trezești noaptea, ca și Barbara, îngrozit că nu poţi merge mai departe. Frica este senzaţia de tensiune în stomac, durerea și presiunea din jurul inimii, strangularea pe care o simţim în gât. Frica înseamnă bătăi puternice ale inimii, puls accelerat. Frica comprimă respiraţia, făcând-o rapidă și superficială. Frica ne spune că suntem în pericol și apoi ne face mintea să înţeleagă ce se întâmplă și să-și dea seama ce are de făcut. Frica preia controlul minţii noastre cu povești despre ceea ce nu se va desfășura cum trebuie. Frica ne spune că ne vom pierde corpul, mintea, prietenii, familia sau chiar pământul de sub picioare. Frica este anticiparea durerii viitoare. Rolul principal al fricii este de a asigura supravieţuirea. Forme de viaţă primitive, precum reptilele, simt și ele frica. La un nivel pur fiziologic, frica este un lanţ de reacţii fizice care au loc într-o secvenţă invariabilă. Psihologii occidentali numesc acest răspuns biologic de trăire a fricii „afect“. Acesta poate dura o clipă sau câteva secunde. Pe măsură ce apare afectul fricii, chimia corpului și a sistemului nervos se schimbă în moduri care permit mai multe răspunsuri distincte la situaţii ameninţătoare. De exemplu, creșterea fluxului

sangvin la extremităţile corpului ajută antilopa să fugă. Încordarea mușchilor o pregătește pe panteră să lupte. Șopârla gecko a fiului meu stă nemișcată de fiecare dată când vede o mână în acvariu. Atunci când pisicile sunt speriate, blana de pe spate li se zburlește, ceea ce le face să pară mai mari și mai periculoase, cu scopul de a descuraja prădătorii. Canișul nostru se ghemuiește și pare micuţ. În mod similar, omul poate încerca să devină el însuși mai mic, cu scopul de a proteja zonele din organism care sunt cele mai vulnerabile, coborându-și capul, ridicându-și umerii, rotunjindu-și spatele și contractându-și pieptul. Pentru fiecare animal, atâta timp cât pericolul persistă, toată atenţia este concentrată pe autoconservare. Numai la mamifere cunoașterea și memoria interacţionează cu afectul pentru a crea emoţia fricii. Parte a echipamentului nostru de supravieţuire, emoţia fricii este conturată de experienţele acumulate în viaţă. Afectul fricii care apare ca răspuns la trăirea noastră imediată se combină cu amintiri ale unor evenimente din trecut și cu afectele pe care le declanșează. De aceea, unii dintre noi sunt îngroziţi de lucruri care, pentru alţii, nu reprezintă nici un fel de pericol. Afectul fricii în sine nu durează decât câteva secunde, însă emoţia fricii persistă atâta timp cât afectul continuă să fie stimulat de gânduri și de amintiri înfricoșătoare. Emoţia fricii ne avertizează asupra posibilităţii de negativ dacă nu alocăm mai mult timp unei teme pentru școală sau unui raport pe care îl pregătim pentru serviciu. Emoţia fricii ne atenţionează că, dacă nu acordăm mai multă atenţie căsătoriei noastre, putem ajunge la un divorţ, deci singuri. Acest răspuns mai complex faţă de pericol intră în joc în timp ce evaluăm dacă să solicităm sau nu asistenţă medicală pentru durerile în piept. Emoţia fricii apare cu orice ameninţare la bunăstarea noastră, fie fizică, emoţională, mentală sau spirituală. Ea ne poate îndruma să reacţionăm într-un mod sănătos sau, așa cum am păţit fiecare dintre noi, ne prinde în transa fricii. Adevărata cauză a fricii noastre nu este întotdeauna evidentă. Atunci când sunt neliniștită, anxietatea se raportează la ceea ce mi se întâmplă pe moment. Pot să mă aflu la o coadă lungă într-un magazin și pot să mă tem că nu voi reuși să termin tot ce am de făcut deoarece pierd timp preţios. Pot avea simptome timpurii ale gripei și să mă tem că, dacă se va înrăutăţi, va trebui să anulez întâlnirile cu clienţii, să nu mai pot preda cursurile săptămânale de meditaţie. Pot să-l ajut pe fiul meu cu un proiect la școală și să îmi fie teamă că, dacă nu face unul suficient de creativ, nota va fi mică și aceasta i-ar afecta opţiunile în alegerea unui colegiu bun. Indiferent de circumstanţele externe, mintea mea

parcă se îngustează. Când mă opresc și mă întreb ce mă deranjează cu adevărat, îmi dau seama că în fiecare situaţie anticipez o pierdere – de fapt, pierderea unui lucru pe care îl consider esenţial pentru viaţa și fericirea mea. Pierderea supremă – cea finală, care stă la baza acestor pierderi minore de care mă tem, este pierderea vieţii însăși. Rădăcina fricilor noastre este setea primară pentru existenţă și aversiunea faţă de degradare și de moarte. Ne confruntăm întotdeauna cu moartea, într-o formă sau alta. Știu că părinţii mei îmbătrânesc, iar într-o zi sfârșitul va fi aproape. Fiul meu, centrul universului meu, va absolvi liceul și va pleca de acasă. Oamenii din viaţa mea își pierd memoria și capacităţile fizice. Corpul meu îmbătrânește, obosește, suferă. Viaţa este fragilă și pierderi există peste tot în jurul nostru. Această teamă de separare de viaţa pe care o iubesc – frica de moarte – se află dincolo de toate celelalte temeri. Și, totuși, fără frica noastră, nu am putea să rămânem în viaţă. Problema este aceea că emoţia fricii apare și când nu este cazul. Chiar și atunci când nu există nici o ameninţare imediată, corpul nostru rămâne încordat și în gardă, mintea se concentrează asupra a ceea ce ar putea merge prost. Atunci când se întâmplă acest lucru, frica nu ne mai asigură supravieţuirea. Suntem prinși în transa fricii și ne consumăm timpul și energia apărându-ne viaţa în loc să o trăim din plin.

Prinși în transa fricii

Suntem prinși în transa fricii atunci când emoţia fricii devine centrul identităţii noastre și ne împiedică să trăim viaţa pe deplin. Transa începe, de obicei, în copilărie, când experimentăm frica în relaţie cu ceilalţi care sunt importanţi pentru noi. Poate că plânsul unui copil noaptea târziu ar fi putut să o facă pe mama epuizată să simtă frustrare. Când o vedem încruntată și-i auzim tonul strident, dintr-odată ne simţim în nesiguranţă alături de persoana lângă care ne așteptăm cel mai mult să fim în siguranţă. Ne strângem braţele și pumnii, ne contractăm gâtul, iar inima o ia la trap. Această reacţie fizică a fricii ca răspuns la dezaprobare este posibil să fi avut loc în mod repetat în primii noștri ani de viaţă. Poate am încercat ceva nou – de exemplu, să ne punem hainele singuri și apoi să le scoatem. Poate am vărsat un

pahar de suc de struguri pe covor. Când am mers cu toată familia în excursie la bunica, poate că am făcut pipi în pat în prima noapte. De fiecare dată când privirea dezaprobatoare și tonul certăreţ al mamei s-au îndreptat către noi, corpul nostru a simţit o reacţie în lanţ de frică. Chiar dacă cei mici au, de obicei, corpul relaxat, dacă situaţiile în care le este frică se repetă de-a lungul anilor, apare încordarea cronică. Umerii noștri pot rămâne gârboviţi sau ridicaţi, putem merge cu capul înainte sau aduși de spate. În loc să avem o reacţie temporară la pericol, vom dezvolta o armură permanentă. Devenim, așa cum zice Chögyam Trungpa, „un pachet de mușchi încordaţi care-și apără existenţa“. De multe ori, nici măcar nu recunoaștem această armură, deoarece devine parte din fiinţa noastră. Dar o putem vedea la ceilalţi, iar, când medităm, o putem simţi în noi înșine – încordarea, zonele în care nu simţim nimic. Transa fricii nu produce doar încordare obișnuită în corpul nostru. Mintea este și ea prinsă în tipare rigide. Singurul lucru clar care ne-a ajutat să răspundem unor ameninţări reale devine obsesie. Mintea noastră, făcând asocieri cu experienţele din trecut, produce diverse povești care ne amintesc de lucrurile rele ce s-ar putea întâmpla și urzește strategii despre cum să le evite. Prin eul și meul meu, sinele devine personajul principal în aceste povești: Ceva teribil este pe cale să se întâmple cu mine. Sunt neputincios. Sunt singur. Trebuie să fac ceva pentru a mă salva. Mintea încearcă să controleze situaţia prin găsirea cauzei problemei. Arătăm cu degetul, fie către ceilalţi, fie către noi înșine. Așa cum i s-a întâmplat Barbarei, frica faţă de furia tatălui ei a fost agravată de sentimentul că propria răutate l-a făcut să se poarte atât de urât cu ea. Ne-am putea spune că inevitabil vom distruge mereu câte ceva în vieţile noastre sau ale altora, sau, prinși în neputinţa statutului de victimă, că alţii vor distruge mereu ceva în viaţa noastră. Oricum ar fi, aceste povești ne sugerează că suferim și că trebuie să fim tot timpul în gardă. Sentimentele și poveștile de nevrednicie și de rușine sunt, probabil, elementul cel mai important în transa fricii. Atunci când credem că ceva este în neregulă cu noi, suntem convinși că suntem în pericol. Rușinea noastră ne alimentează constant frica, iar frica alimentează și mai multă rușine. Însuși faptul că simţim frică pare să dovedească că suntem dărâmaţi sau incapabili. Atunci când suntem prinși în transă, faptul că suntem temători și răi pare să ne definească drept persoană. Anxietatea din corpul nostru, poveștile, modalităţile prin care ne cerem scuze, ne retragem sau izbucnim – acestea devin pentru noi sinele cel mai

real. Transa fricii este susţinută de strategiile noastre de a evita să ne fie teamă. Putem învăţa să minţim, dacă acest lucru ne va apăra de mânia cuiva, să izbucnim, dacă ne oferă mai multă putere și siguranţă, să încercăm din răsputeri să fim buni dacă asta ne va proteja de respingere. Strategia Barbarei ca adult a fost să stea departe de situaţii sociale incomode, cum ar fi sala de mese de la locul de muncă. În cazul în care se afla cu ceilalţi profesori și consilieri la o întâlnire, în loc să răspundă la tachinările obișnuite, ea încremenea. Era o persoană lașă – încuviinţa orice, era tăcută, aproape invizibilă, numai ca să rămână în siguranţă. Același lucru nu se întâmpla numai la locul de muncă. Randy o încuraja să meargă împreună la întâlniri cu prietenii, la dans sau la biserică, dar ea, de obicei, refuza. De multe ori, el rămânea acasă cu ea, dar ocazional, când ieșea singur, frica ei lua o altă formă. Ceva neașteptat urma să se întâmple: sătul de ea, Randy ar putea veni acasă să-i spună că nu o mai iubește sau el ar putea sfârși într-un accident. Atunci când Randy venea acasă și încerca să o îmbrăţișeze, Barbara încremenea și o voce interioară parcă-i spunea: „Doar se preface că-i pasă“. Nu-i putea mărturisi cât de vulnerabilă și de temătoare se simţea – era mai sigur să se protejeze păstrând tăcerea. Când ne aflăm prinși în transa fricii, restul lumii dispare în fundal. Asemenea lentilelor aparatului de fotografiat, atenţia noastră se îngustează pentru a se concentra exclusiv pe prim-planul poveștilor teribile și al eforturile noastre de a ne simţi mai în siguranţă. Putem lua prânzul cu un prieten sau putem discuta cu un coleg de la serviciu, dar preocupările și reușitele lor sunt în afara ariei noastre de interes. Mai degrabă ne raportăm la ei în ceea ce privește modul în care aceștia ne afectează nivelul de frică. Există ceva ce au de oferit – alinare, confort, companie – care ne-ar putea ameliora starea? Ne fac ei să ne simţim mai rău în legătură cu noi înșine? Observă că ne temem? Suntem în siguranţă cu ei? Trăim în propria lume mică, pe cale de dispariţie. Pentru că răspundem la o durere din trecut, reacţiile noastre sunt disproporţionate în raport cu ceea ce se întâmplă în acest moment. Atunci când cineva ne critică sau nu este de acord cu noi, parcă suntem aruncaţi înapoi în timp și nu putem analiza lucrurile ca un adult. Ne simţim precum un copil lipsit de putere, singur și speriat. Ne pierdem portofelul, de exemplu, sau întârziem la o programare și ne simţim de parcă ar fi sfârșitul lumii. Reacţia noastră exagerată este o umilinţă și mai mare. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este ca

restul lumii să știe în ce măsură viaţa noastră este invadată de câinii din pivniţă. În cazul în care ceilalţi observă că ne este frică, ne temem că nu suntem atrăgători în ochii lor – suntem doar o persoană de care le este milă, dar pentru care nu au respect sau cu care nu-și doresc să se împrietenească. Cu toate acestea, pe măsură ce pretindem că suntem în regulă, ne cufundăm și mai adânc în starea de izolare, de singurătate și de nesiguranţă. Deoarece transa fricii apare din senzaţia că suntem izolaţi într-o relaţie, ne vom simţi nesiguri până când vom începe să trăim alături de ceilalţi o parte din dragostea și înţelegerea de care am avut nevoie când am fost copii. Primul pas în găsirea siguranţei este de a descoperi conexiunea cu ceilalţi. Pe măsură ce începem să credem că ne putem găsi locul alături de cineva, strânsoarea fricii slăbește.

Siguranța de a relaţiona cu ceilalți

În timpul uneia dintre primele noastre ședinţe, Barbara mi-a spus cum obișnuia să cânte când Randy era în preajmă și cât de mult îi plăcea lui acest lucru. În mașină, deseori deschideau radioul pe un post care difuza rock clasic și cântau împreună. Dar recent se întâmplase ceva care o făcea să se sufoce când era în preajma lui. Într-o dimineaţă, Randy stătea la masă și se uita peste niște facturi, în timp ce Barbara făcea curăţenie prin bucătărie. Ea pusese un CD și a început să cânte. Poate că muzica era un pic cam tare, pentru că dintr-odată, l-a auzit pe Randy strigând: „Barbara! Poţi să dai volumul mai încet ca să mă pot concentra?“ A simţit ca și cum un cuţit a înjunghiat-o în piept. A închis CD-player-ul și a ieșit din cameră. Randy s-a dus după ea și a întrebat-o: „Acum ce am mai făcut?“, dar Barbara s-a dus în dormitor și a închis ușa fără să răspundă. După ce mi-a povestit acest lucru, Barbara a început să plângă în hohote. Faptul că Randy i-a cerut să dea muzica mai încet nu ar fi trebuit să o sperie, însă i-a amintit de o întâmplare din copilărie. Când a împlinit 12 ani, mama ei a înscris-o la lecţii de dans pe muzică de jazz. Barbara punea muzică în camera de zi și dansa ore întregi. Într-o sâmbătă după-amiază, muzica s-a oprit brusc, iar vocea

tatălui ei a trezit-o din visare. Nu-și dădea seama că-l deranja? Ori învăţa să fie respectuoasă, ori pleca de acasă. Ea a rămas acolo, încremenită, apoi s-a dus în camera ei. Când acest lucru s-a întâmplat a doua oară, ea nu s-a mai dus la cursurile de dans. Randy nu s-a comportat precum tatăl ei, dar ea s-a simţit la fel de blocată. S-a oprit din cântat, așa cum încetase și dansul. Am întrebat-o pe Barbara dacă ar putea percepe în corp frica pe care a simţit-o în acea dimineaţă cu Randy. Ea a spus că-și simţea gâtul sugrumat, iar inima îi bătea cu putere. „Ce vrea sau de ce are nevoie de la tine acea frică, Barbara?“ Ea a închis ochii și după o clipă a răspuns: „Frica mea vrea să știe că este în regulă să se afle aici“. Am întrebat-o apoi cu blândeţe: „Deci... este în regulă pentru tine dacă frica este aici în momentul acesta?“ Când ea a dat din cap, i-am sugerat să-i comunice acest lucru fricii. Barbara a rămas tăcută pentru câteva momente. A respirat profund, încet, de câteva ori, și i-am văzut umerii cum se relaxează în timp ce expira. „De îndată ce i-am transmis că o accept, frica s-a dezumflat un pic... asemenea unui balon.“ „Bine, rămâi în această stare. Poţi întreba frica de ce-i este frică?“ Barbara a răspuns cu o voce stinsă: „Că eu nu-l merit pe Randy. Că el este prea bun pentru mine.“ Am încurajat-o să constate acest lucru ca pe un gând, și să-și amintească faptul că gândurile nu reprezintă adevărul. Eu și Barbara căutam moduri în care ea ar putea folosi meditaţia ca instrument cu ajutorul căruia să-și confrunte frica în loc să se lase copleșită de ea. Am întrebat-o dacă ar fi de acord să facem unele exerciţii de conștientizare împreună. Pe măsură ce-și analiza trăirea, ea putea spune cu voce tare de ce anume era conștientă și, din când în când, îi puneam întrebări care să-i ghideze atenţia. Barbara a fost entuziasmată de idee, iar, în următoarele câteva săptămâni, am alternat terapia noastră „de comunicare“ cu această practică. Barbara a început să observe frica ce îi controla viaţa. Când a simţit-o în corp, a observat cum gâtul i se încordează și vocea îi devine subţire. Ea a devenit conștientă de gândurile legate de lucrurile care ar putea merge prost. Uneori îi veneau în minte imagini sau gânduri atât de înfricoșătoare, încât opream exerciţiul și doar vorbeam. Am observat, în acele momente, că privirea Barbarei se fixa pe podea. Când i-am menţionat acest lucru, ea a recunoscut că-i era greu să se uite în ochii mei atunci când era atât de înspăimântată. După o lună de astfel de exerciţii, Barbara mi-a spus că ceva începea să se

schimbe: „Când sunt aici cu tine, Tara, câinii înfometaţi nu dispar, dar nu mai par atât de periculoși. Cred că, dacă am pe cineva lângă mine, care să mă susţină, mă simt în siguranţă să deschid puţin ușa și să arunc o privire fricii.“ I-am spus că am înţeles cum se simte – este mai ușor să ne confruntăm cu frica atunci când nu ne mai simţim singuri. De fapt, ceea ce perpetuează frica este durerea îngrozitoare a izolării. Pentru că Barbara avea acum o altă percepţie care o ajuta să recunoască transa fricii, putea să fie prezentă și să nu se mai simtă în pericol de a fi doborâtă. Atunci când ne simţim izolaţi și speriaţi, putem pregăti terenul pentru practicarea acceptării necondiţionate, căutând mai întâi siguranţa unei relaţii. Barbara căutase sprijin atunci când s-a simţit copleșită de frică. Cei mai mulţi dintre noi ne trezim copleșiţi de frică din când în când și putem avea mult de câștigat atunci când căutăm ajutor. Când ne confruntăm cu frica intensă, trebuie să ne reamintim că facem parte din ceva mai mare decât propriul sine speriat. În refugiul sigur al apartenenţei faţă de cineva, putem începe să descoperim sanctuarul păcii care sălășluiește în propria fiinţă.

„Refugiul“: găsirea sursei interioare de siguranță și de apartenenţă

În timpul ședinţelor noastre, Barbara găsise siguranţă și refugiu, dar era o siguranţă care depindea de o situaţie exterioară ei. Chiar dacă legătura noastră cu ceilalţi este esenţială pentru calea spirituală, adevărata libertate apare când sentimentul de apartenenţă își găsește rădăcinile adânc în noi. Practica budistă a „refugiului“ trezește și cultivă acea trăire interioară a siguranţei și a apartenenţei. În budism, cele trei refugii fundamentale sunt Buddha (natura noastră iluminată), dharma (învăţătura sau doctrina) și sangha (comunitatea aspiranţilor spirituali). În aceste refugii vom găsi siguranţă și pace. Descoperim un loc de odihnă al vulnerabilităţii noastre și un sanctuar pentru inima și mintea noastră iluminată. La adăpostul lor, putem înfrunta și ne putem trezi din transa fricii. În practica formală de a ne refugia, spunem de trei ori: „Mă refugiez în Buddha, mă refugiez în dharma, mă refugiez în sangha“. Chiar dacă aceasta nu este decât o formulă, nu este un ritual mecanic. Cu fiecare repetiţie, ne deschidem mai profund faţă de

trăirea din spatele cuvintelor. Pe măsură ce facem acest lucru, practica ne conduce la o înţelegere profundă a credinţei noastre: cu cât suntem mai deschiși și ocupăm fiecare refugiu, cu atât avem mai multă încredere în propria inimă și conștientizare. Refugiindu-ne, învăţăm să avem încredere în desfășurarea vieţii noastre. Refugierea în Buddha poate fi abordată pe diferite niveluri și putem alege modul cel mai semnificativ pentru temperamentul nostru. Putem să ne refugiem în Buddha, fiinţa umană care a atins iluminarea sub arborele Bodhi, acum 2 500 de ani. Când Buddha l-a întâlnit pe Mara, el a simţit frică – aceeași apăsare în gât, piept și abdomen, aceeași inimă care bătea ca nebuna și pe care o simţim fiecare dintre noi când suntem cuprinși de frică. Întâmpinând de bună voie teama cu toată atenţia, Buddha a descoperit că nu-i este frică – o conștientizare clară, sinceră, care recunoaște apariţia și depășirea fricii, fără identificarea cu ea. Refugiul în adevărul iluminării sale ne poate inspira pe drumul de a nu ne teme. Cei care sunt evlavioși ar putea să caute siguranţă și refugiu în spiritul viu al inimii și al minţii iluminate a lui Buddha. Ca atunci când ne rugăm la Hristos sau la Sfânta Fecioară, ne putem refugia într-o fiinţă sau într-o prezenţă căreia îi pasă de suferinţa noastră. Eu spun uneori: „Mă refugiez în Preaiubitul“ și mă abandonez trăirilor. Când simt frica, mă abandonez Preaiubitului. Făcând asta, nu încerc să scap de teamă, ci, mai degrabă, mă abandonez unui refugiu destul de vast pentru a-mi acoperi frica cu dragoste. Căutând refugiu în Buddha înseamnă că ne refugiem în propriul potenţial de eliberare. Ca să pornim pe o cale spirituală avem nevoie de credinţa că inima și mintea au potenţialul de a se trezi. Adevărata putere a poveștii lui Buddha, puterea care a păstrat-o vie de-a lungul acestor secole, constă în faptul că ea demonstrează ceea ce este posibil pentru fiecare dintre noi. Credem atât de ușor povești limitative despre noi înșine și uităm că tocmai natura noastră, aceea a lui Buddha, este conștientă și iubitoare. Atunci când ne refugiem în Buddha, găsim refugiu în aceeași capacitate de conștientizare care l-a trezit pe Siddharta sub arborele Bodhi. Și noi putem conștientiza binecuvântarea libertăţii. Și noi putem scăpa de frică. După ce mă refugiez în Preaiubitul, îmi îndrept atenţia spre interiorul meu, spunând: „Mă refugiez în această trezire a minţii inimii“. Eliberându-mă de orice noţiune conform căreia natura lui Buddha este ceva în afara conștientizării mele, mă îndrept spre veghea înnăscută a fiinţei mele, sinceritatea inimii mele. Cu

câteva minute mai devreme aș fi putut considera că simt valul de emoţii și de gânduri care îmi umblă prin minte. Dar refugiindu-mă în mod intenţionat în conștientizare, acea identitate mică dispare și odată cu ea și transa fricii. Prin îndreptarea atenţiei spre natura noastră cea mai profundă, prin celebrarea esenţei fiinţei noastre, propria noastră natură a lui Buddha devine pentru noi mai mult decât o realitate vie. Ne refugiem în adevărul a ceea ce suntem. Al doilea refugiu, dharma, are o semnificaţie bogată. Cuvânt de origine sanscrită, dharma înseamnă adevărul, calea lucrurilor, legea naturii. Refugiindune în dharma, ne refugiem în adevărul că totul în interiorul și în jurul nostru este supus schimbării; adevărul că, dacă încercăm să ne agăţăm sau să rezistăm trăirilor, vom adânci transa fricii. De asemenea, dharma se referă la multitudinea de învăţături și de practici care dezvăluie adevărul. Ne refugiem în „mijloacele iscusite“ care ne trezesc la natura noastră de Buddha și la adevărata noastră înţelepciune și compasiune. Pentru Barbara, găsirea dharmei a fost, la început, precum găsirea unei bărci de salvare pe o mare furtunoasă. Odihna în prezenţa conștientă a respiraţiei și conștientizarea trăirii i-au oferit o modalitate sigură de a-și găsi echilibru și de a avea puţină liniște. Dar, atunci când practica părea că aduce durere și nu pace, Barbara nu a știut ce să facă. Pe măsură ce se adâncea în meditaţie, temeri de mult îngropate ieșeau la suprafaţă. Atunci când se întâmplă acest lucru, este important să găsim un refugiu care poate oferi siguranţă și echilibru. Uneori, este înţelept să căutaţi ajutor, așa cum a făcut Barbara. Uneori, cel mai bine este să lăsaţi deoparte practica Viana și, în schimb, să cultivaţi bunătatea pentru voi și ceilalţi (a se vedea Capitolul 10). Barbara a ajuns să înţeleagă faptul că dharma nu este un set rigid de reguli sau de practici: când ne refugiem în dharma, ne refugiem în modalităţi de a fi prezenţi, care ne ajută să ne trezim din transa fricii și să ne conștientizăm adevărata natură. Pentru că dharma este legea naturii, comunicarea cu lumea naturală este, de asemenea, o modalitate de a ne refugia în dharma. Când stau lângă râul Potomac și privesc curenţii, când mă rezem de un dud mare și simt cum viaţa lui continuă dincolo de propria viaţă, înţeleg intuitiv modul în care existenţa mea este însufleţită, în schimbare, golită de orice sine concret. Pe măsură ce ne conștientizăm apartenenţa la ritmul firesc al vieţii, iluzia de a fi izolaţi și ameninţaţi începe să se dispară. Al treilea refugiu este sangha. În timpul vieţii lui, Buddha a învăţat că sangha –

comunitatea de călugări și călugăriţe – a fost un sprijin esenţial pe calea trezirii spirituale. În mod tradiţional, sangha se referă la toţi cei care urmează drumul dharmei, al libertăţii spirituale. Și ei se trezeau în toiul nopţii speriaţi și singuri. Și ei au simţit frica pierderii și certitudinea înfricoșătoare a morţii. Atunci când conștientizăm că alţii înaintea noastră au spart tiparele dureroase ale fricii, suntem mai convinși că și noi ne putem trezi. Când mergem într-o tabără de meditaţie, colegii noștri și profesorii sunt sangha care ne oferă siguranţă și sprijin în timp ce ne înfruntăm frica. Pe măsură ce budismul a fost integrat în Occident, termenul sangha a ajuns să includă toţi contemporanii noștri, care, în diferite moduri, caută drumul trezirii. Refugiul în sangha ne amintește că suntem în companie bună: suntem conectaţi cu toţi cei care tânjesc să se trezească, cu toţi care caută învăţăturile și practicile care conduc la pacea autentică. O doamnă ministru pe care o cunosc și care locuiește în Washington mi-a spus că, de la atacurile teroriste din 11 septembrie, atunci când călătorește, îi este frică să o lase acasă pe fiica ei, în vârstă de șase ani. Ea se teme că, atunci când sunt departe una de cealaltă, una ar putea fi ucisă. Speriată, înainte de a pleca într-o tabără de meditaţie care dura o săptămână, ea și-a găsit refugiul într-o sangha destul de mare: „Când îmi imaginez toate celelalte mame din întreaga lume care își iubesc copiii și care chiar acum se tem pentru viaţa lor, inima mea se simte diferit. Frica încă există, dar sentimentul de durere împărtășită și de compasiune este mai profund. Înfruntăm împreună posibilitatea pierderii incomensurabile“, mi-a povestit ea. În timp ce propria frică a izolat-o și a făcut-o să se simtă vulnerabilă, atunci când s-a transformat în frica noastră ea nu s-a mai simţit singură. Compasiunea care a apărut în inima ei era mai mare decât frica. Refugiindu-se în sangha mamelor care-și iubesc atât de mult copiii, ea a trezit ceea ce taoiștii numesc „scutul invincibil al grijii“. Îmi place să mă refugiez în sangha amintindu-mi de oamenii pe care îi iubesc, lăsând sentimentele de afecţiune și de sensibilitate să-mi inunde corpul, inima și mintea. Când am senzaţii de anxietate, izolare sau apăsare, refugiindu-mă în sangha, puterea transei se diminuează. Uneori pot chiar să mă gândesc la câinele meu și, în timp ce simt legătura dintre noi, încep să simt și apartenenţa la ceilalţi. Pentru că avem moduri diferite de a ne manifesta temerile și nevoile, ne simţim mai în largul nostru cu unul dintre cele trei refugii. Îl putem încerca pe cel faţă de care simţim o oarecare afinitate. Pe măsură ce apar sentimente de siguranţă și

de conexiune, putem apoi să ne deschidem mai ușor în faţa celorlalţi. Buddha, dharma și sangha sunt interconectate, se sprijină reciproc, iar fiecare le implică în mod natural pe celelalte. Ca în orice practică spirituală, dezvoltarea unui sentiment autentic de refugiu poate lua timp. Buddha ne-a învăţat că frica noastră este mare, dar și mai mare este adevărul conectării noastre. Refugiul transformă relaţia pe care o avem cu frica. Atunci când simţim siguranţa apartenenţei, începem să întâmpinăm frica cu acceptare necondiţionată.

Meditaţie și medicaţie

Eram încrezătoare că Barbara se va elibera în timp din strânsoarea dureroasă a fricii cu ajutorul ședinţelor de psihoterapie și meditaţie. Dar, pentru unii oameni, indiferent cât de mult se străduiesc, este nevoie de altceva care să le ofere siguranţă și să aducă teama la un nivel acceptabil. În cazul în care motivul este trauma suferită în viaţă sau predispoziţia genetică, chimia creierului și sistemul nervos al anumitor oameni duc la niveluri de frică intolerabil de ridicate. Pentru ei, medicamentele prescrise pentru depresie și anxietate pot oferi un ajutor suplimentar și eventual unul critic în găsirea siguranţei care le permite să aibă încredere în ceilalţi și să continue practicile spirituale. Utilizarea antidepresivelor de către cei care practică meditaţia este un subiect delicat. Studenţii m-au întrebat: „Dacă iau Prozac, nu înseamnă că renunţ? Nu it că meditaţia nu funcţionează?“ Cei care au fost sfătuiţi de către un medic să ia medicamente vin la mine speriaţi că vor deveni dependenţi de ele. Unii se întreabă dacă medicamentele nu le subminează în mod direct procesul de trezire spirituală: „Nu cumva medicamentele ne amorţesc chiar și trăirile pe care încercăm să le acceptăm necondiţionat?“ Un student chiar m-a întrebat: „Nu cumva eliberarea ar fi imposibilă dacă am lua medicamente? Este greu să ţi-l imaginezi pe Buddha luând Prozac în timp ce stă sub arborele Bodhi.“ Este adevărat că unele dintre antidepresivele cele mai utilizate pot crea un sentiment de distanţare faţă de frica acută, un grad de amorţire emoţională. De asemenea, este posibil ca individul să devină cel puţin dependent psihologic de orice substanţă care oferă alinare. Dar, când frica este prea copleșitoare, ajutorul medical, cel puţin pentru o perioadă de timp, poate fi răspunsul cel mai plin de

compasiune. Asemenea insulinei în cazul diabetului zaharat, medicamentele modifică și conduc o chimie dezechilibrată spre normalitate. Pentru unii, acest lucru poate fi un pas critic și înţelept pe calea spirituală. Am văzut studenţi care erau paralizaţi de frică, dar, în cele din urmă, au fost capabili să-i facă faţă cu atenţie și afecţiune, de îndată ce au început să ia medicamente. Așa cum spune un prieten psihiatru, medicamentele îi ajută pe unii oameni să „oprească orice activitate tensionată și, pur și simplu, să stea liniștiţi“. Medicaţia și meditaţia pot funcţiona împreună. În timp ce medicamentele schimbă experienţa biologică a fricii, starea de prezenţă ajută la anularea gândurilor și a sentimentelor care susţin transa fricii. Unul dintre elevii mei la meditaţie, Seth, compozitor și pianist, a luat antidepresive după ce s-a luptat fără succes ani de zile cu o anxietate cronică, cu rușinea și depresia. Seth era îngrozit de spectacole și de faptul că se presupunea că acestea trebuie să fie perfecte. El mi-a spus la un moment dat: „Să compun și să cânt muzică înseamnă totul pentru mine. Când simt că o dau în bară, mă pierd complet. Mă simt lipsit de valoare.“ Când Seth a început să ia antidepresive, nivelul de frică a scăzut în mod semnificativ. Problemele obișnuite și autocritica existau în continuare, dar pentru că teama era mai puţin intensă, el putea să înţeleagă că gândurile sale erau doar gânduri, nu adevărul cu privire la cum stăteau cu adevărat lucrurile. Treptat, pe măsură ce Seth se adâncea în practicarea meditaţiei, a început să se perceapă altfel pe sine. În loc să considere că era bolnav și avea probleme, a început să-și dorească să aibă grijă de el și să se simtă bine în pielea sa. După doi ani, Seth a decis să nu mai ia antidepresive. Chiar dacă frica s-a diminuat, a pierdut o parte din sensibilitatea și din empatia sale naturale, iar libidoul i-a scăzut. În câteva luni de la întreruperea medicaţiei, Seth a început să resimtă valuri de frică acută și uneori de depresie apăsătoare. Dar acum, când vechile probleme își făceau apariţia, el le analiza atent în loc să se piardă în ele. Medicamentele îl ajutaseră, și chiar dacă trăirile erau încă intense, frica nu mai era alimentată de autocritică și de rușinea copleșitoare. El nu se mai definea ca o persoană distrusă. Poate că, din când în când, mai căuta ajutor în medicamente, dar Seth avea acum o putere prin practica sa spirituală și o încredere în sine care îi dădeau o senzaţie de libertate interioară. Nu există reţete sigure pentru procesul de trezire din transa fricii. Când facem alegeri, este important să ne întrebăm dacă vor servi sau nu trezirii și libertăţii noastre. Cele mai bune răspunsuri le găsim în analizarea cu sinceritate a intenţiilor noastre. Care este intenţia noastră atunci când facem terapie, când

luăm medicamente sau practicăm un anumit stil de meditaţie? Folosim meditaţia ca pe o modalitate de a scăpa de relaţii dureroase sau de responsabilităţi nedorite? Intenţionăm cu adevărat să ne acceptăm frica? Alegerile noastre ne ajută să ne relaxăm și să devenim mai buni? Pe măsură ce căutăm calea spre siguranţă, ne punem aceste întrebări și apoi experimentăm ca să vedem ce funcţionează.

Mărind perspectiva atenţiei: făcând loc fricii

Datorită ședinţelor noastre, Barbara a reușit să mediteze din nou singură, acasă. Ea a învăţat că, atunci când apărea frica puternică, putea să caute refugiu. Treptat, pe măsură ce se simţea mai în siguranţă, Barbara începea să se deschidă mai mult în faţa fricii. De-a lungul ședinţelor noastre, am continuat să îi înfruntăm împreună frica. Într-o zi, Barbara a ajuns la biroul meu palidă și obosită. Mi-a spus că nu dormise bine. Una dintre elevele cu care lucra, Marty, fusese prinsă cu droguri și era pe punctul de a fi dată afară din școală. Barbara începuse să se teamă de întâlnirile lor care aveau loc de două ori pe săptămână. Marty era bosumflată și greu de abordat, iar Barbara nu știa cum să o ajute. Fiecare întâlnire o făcea pe Barbara să se simtă tot mai inutilă. Vocea Barbarei era tensionată, iar mâinile-i erau încleștate. Era atât de neliniștită, încât nu se putea concentra, nu-și putea folosi intuiţia naturală și nu reușea să fie afectuoasă și deschisă cu Marty. Știam că dacă Barbara putea extinde atenţia, noua perspectivă ar putea face diferenţa. Ar putea să facă faţă cu oarecare compasiune atât propriei anxietăţi, cât și suferinţei lui Marty. Am rugat-o pe Barbara să închidă ochii și să-și imagineze următoarea întâlnire cu Marty. Imediat s-a crispat. „Încearcă să te imaginezi stând pe o bancă în parc“, i-am șoptit eu. „Pur și simplu, descrie orice trăire care apare, salut-o și invit-o să stea alături de tine.“ Barbara a dat din cap aprobator: „Simt o presiune în piept. Parcă stomacul ar fi legat cu noduri... Așa, s-au așezat lângă mine.“ După o pauză, ea a adăugat: „O voce îmi spune: «O să o dai în bară, n-ai nici o șansă să reușești».“ I-am amintit: „Salută și invit-o să ia loc“.

După o tăcere prelungă, am întrebat-o pe Barbara ce se întâmplă. Râzând ușor, ea a răspuns: „Frica s-a așezat lângă mine pe bancă, dar cel puţin nu mă sufocă. Am loc să respir!“ Am încurajat-o să continue și să respire adânc, să-și relaxeze mâinile și să se elibereze de orice tensiune mai simţea. „Acum, stând pe banca din parc, poţi să descrii sunetele din jurul tău? Observă imensitatea cerului care se întinde în toate direcţiile și ascultă sunetele pe măsură ce apar și dispar în acea deschidere. Cu frica lângă tine, mintea ta se poate contopi cu acest spaţiu infinit al cerului?“ Faţa Barbarei s-a relaxat și ea a respirat adânc. Încuviinţând ușor, mi-a spus: „Frica este încă aici, dar acum mi se pare mult mai mică“. Am încurajat-o pe Barbara să se abandoneze în acel spaţiu plăcut din jurul ei și să-și controleze frica: „Lasă-ţi frica să plutească în conștientizare“. Până la sfârșitul ședinţei noastre, Barbara a reușit să-și imagineze cum ar decurge o conversaţie cu Marty, să simtă anxietatea cum îi crește în piept, să o lase să se clarifice și să înceapă să dispară în conștientizare. Ca să conștientizezi frica trebuie să fii atât deschis, cât și prezent. Așa cum a simţit și Barbara, faptul că și-a deschis mintea i-a permis să fie prezentă fără încorsetări. Faptul că a fost prezentă i-a permis să recunoască și să experimenteze orice trăire. Aceste două aspecte ale stării de prezenţă sunt esenţiale pentru lărgirea obiectivului. Atunci când ne raportăm la frică și nu din frică, sentimentul nostru de sine începe să se schimbe. În loc să fim un sine tensionat și gata de confruntare, ne reconectăm cu a noastră conștientizare. În loc să fim captivi și definiţi de experienţele noastre, le recunoaștem drept gânduri și sentimente schimbătoare. Pentru că avem, în general, o gândire limitată, extinderea perspectivei necesită o practică regulată. În timp ce prin meditaţie cultivăm această deschidere prezentă, putem folosi și instrumentul de lărgire a obiectivului, așa cum Barbara avea să descopere, chiar în mijlocul situaţiilor dificile. Marty a venit târziu la următoarea ședinţă de consiliere, s-a așezat vizavi de Barbara și a spus: „Este o pierdere de timp. Oricum nimănui nu-i îi pasă de mine, nici aici, nici în altă parte.“ Căutând cu disperare să spună ceva „potrivit“, Barbara doar s-a uitat la Marty, conștientizând panica din propriul corp. Dintrodată, ea a sesizat că mintea sa a recunoscut senzaţia de „panică“, a salutat-o și a așezat-o pe o bancă de lângă ea din parc. Apoi, brusc, și-a imaginat-o și pe Marty pe banca din parc. Inspirând adânc, s-a uitat pe fereastra din spatele lui

Marty, iar, când a văzut cerul, și-a amintit de imensitatea conștientizării. Acolo se afla frica ei, ticăitul ceasului și culorile amestecate ale posterului de pe peretele biroului ei. În acele câteva scurte momente, mintea Barbarei s-a eliberat din strânsoarea fricii de a eșua. Când și-a întors din nou atenţia către Marty, a văzut o persoană confuză, care suferea. Inima Barbarei a fost inundată de sensibilitate. Cu o sinceritate care le-a surprins pe amândouă, ea a spus: „Te rog, Marty, spune-mi ce se întâmplă“. Marty a început să plângă, cuvintele ieșindu-i printre suspine: „Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Nu fac decât să stric totul.“ Barbara s-a apropiat și a pus ușor mâna pe umărul fetei. „Este în regulă, draga mea. O să fii bine. Lucrurile se vor rezolva“, i-a spus cu o voce caldă. Prin lărgirea perspectivei de conștientizare suficient de mult pentru a se raporta la propria frica, Barbara i-a făcut loc și lui Marty. În cultivarea acceptării necondiţionate a fricii, vom vedea mereu și mereu că starea de prezenţă și compasiunea sunt interconectate. Lărgirea perspectivei face posibilă o prezenţă deplină, de acceptare. Imaginaţi-vă diferenţa dintre o turmă de armăsari sălbatici închiși într-un ţarc mic și aceiași cai alergând la galop prin câmpii. Aceasta este diferenţa dintre a vedea viaţa printr-un obiectiv îngust și mărirea imaginii, pentru o vizualizare mai amplă. Atunci când câmpul nostru de conștientizare este deschis și vast, există foarte mult spaţiu pentru armăsarii fricii care lovesc cu copitele în praf, cuprinși de spaimă. Când meditez și devin conștientă de strânsoarea puternică a fricii, deseori stau câteva minute ca să lărgesc cadrul. Dar, după ce mi-am creat puţin spaţiu fizic și mental, singura modalitate de a fi prezentă din toata inima este să simt direct frica. În caz contrar, confortul spaţiului deschis ar putea să mă tenteze să evit sentimentul de neplăcere al trăirii mele imediate. Ca să fim cu adevărat prezenţi în mijlocul fricii trebuie să fim dispuși să înfruntăm senzaţiile de frică. Acest mod intenţionat de a ne conecta cu frica se numește „abandonându-mă fricii“.

Abandonul în frică

Într-o povestioară populară, un om urmărit de un tigru sare de pe o stâncă,

încercând să scape. Din fericire, în căderea lui, se oprește într-un copac ce creștea pe marginea stâncii. Atârnând de acesta, ţinându-se într-un singur braţ – tigrul așteptându-l jos și stânci colţuroase la sute de metri sub el – striga cu disperare: „Ajutor! Să mă ajute cineva!“ O voce răspunde: „Da?“ Omul strigă: „Doamne, Dumnezeule, tu ești?“ Din nou se aude: „Da“. Îngrozit, omul zice: „Doamne, fac orice, numai te rog, te rog, ajută-mă.“ Dumnezeu răspunde: „Bine, atunci tot ce trebuie să faci este să-ţi dai drumul“. Omul rămâne tăcut pentru o clipă, apoi strigă: „Este cineva acolo?“ În faţa fricii, să abandonăm ceea ce pare a fi cursul firesc al vieţii noastre este ultimul lucru pe care vrem să-l facem. Încercăm să evităm tigrul și stâncile acumulând bunuri, pierzându-ne în teoriile noastre, bând trei pahare de vin în fiecare seară. Dar, pentru a ne elibera din transa fricii, trebuie să dăm drumul la creangă și să cădem în frică, deschizându-ne în faţa senzaţiilor și a jocului sălbatic al sentimentelor din corpul nostru. Trebuie să acceptăm să simţim ceea ce mintea ne spune că este „prea mult“. Trebuie să fim de acord cu durerea de a muri, cu pierderea inevitabilă a tuturor celor dragi. Abandonul în frică, acceptarea ei, poate părea paradoxal. Cu toate acestea, pentru că frica este o parte intrinsecă rămânerii în viaţă, dacă ne împotrivim înseamnă să ne opunem vieţii. Obiceiul de a o evita se strecoară în fiecare aspect al vieţii noastre: ne împiedică să iubim cum trebuie, să preţuim frumuseţea din interiorul și din jurul nostru, să fim prezenţi în acest moment. Acesta este motivul pentru care acceptarea necondiţionată a fricii reprezintă esenţa trezirii noastre spirituale. Cam pe la mijlocul perioadei de ședere într-o tabără de meditaţie de zece zile pe care o organizam, unul dintre cursanți, Eric, a experimentat o teamă pe care nu a putut s-o evite. El mi-a spus că, în timpul meditaţiei, cu o zi înainte, ar fi avut o experienţă de genul celor care îţi schimbă viaţa. A început cu agitaţie și neliniște pe care le simţea în legătură cu mama lui și cu soţia sa, Julie. Mama avusese de curând un accident vascular cerebral și era posibil să nu mai meargă sau să vorbească niciodată. Julie se lupta cu o depresie cronică. Eric se simţea neputincios în a le ajuta și fără putere în faţa valului crescând de anxietate care ameninţa să-l copleșească. Reamintindu-și ce-l învăţasem cu o noapte înainte legat de raportarea la teamă, Eric a decis să analizeze ceea ce simţea. Conștient de senzaţiile de anxietate din corpul său, el s-a întrebat: „Ce necesită cu adevărat atenţie?“ Dintr-odată, o

scenă traumatizantă din copilărie i-a apărut în minte. Când Eric avea aproximativ șase ani, se juca cu fratele lui pe un doc, pe lacul de lângă casa de vacanţă. Fratele său s-a apropiat prea mult de margine și a căzut în apă. Eric a ţipat după ajutor, neștiind ce să facă. Dar a fost prea târziu. Toată viaţa lui, Eric a crezut că fratele său s-a înecat pentru că el nu a fost în stare să-l salveze. Acum, în timp ce medita, toate aceste sentimente ieșeau la suprafaţă, iar Eric simţea că este gata să explodeze. Mintea lui galopa: se gândea la vina pe care o purta, la temerile cu privire la soţia lui, la modul în care lucrurile s-ar putea înrăutăţi. Voia să facă urgent ceva, dar nu știa ce. Dintr-odată corpul lui Eric a amorţit. Amorţeala era cunoscută. Eric se simţea deseori distant și detașat când Julie îi spunea că nu mai avea nici o speranţă de însănătoșire. Îi păsa de soţia lui, dar, așa cum spunea și el, „nu reușeam să fiu trup și suflet alături de ea. Nu puteam să o înţeleg cu adevărat.“ În acele momente, când își simţea corpul lipsit de viaţă și inima împietrită, mintea lui se străduia să găsească soluţii. Acum, în timpul ședinţei, Eric și-a dat seama că, dincolo de această amorţeală, exista o fântână de durere. Dacă se apropia, se temea că se va îneca. Dar Eric a întrebat ce necesita atenţie, iar răspunsul lui a fost acesta. Era gata să-și întâmpine teama pe care a respins-o atâta vreme. Dacă ne lăsăm în voia fricii nu înseamnă că ne pierdem echilibrul. Deoarece, de obicei, avem tendinţa de a ne îndepărta de ea, înfruntarea directă a fricii funcţionează ca o corectare. Pe măsură ce ne cufundăm în ea, o invităm, ne apropiem de lucrul faţă de care opunem rezistenţă în mod obișnuit. Astfel, putem simţi palpitaţiile, tremurul, încordarea, apăsarea care caracterizează frica. Fie că este un sentiment familiar, dar vag de anxietate, ori un val puternic de frică, faptul că ne abandonăm fricii ne poate ajuta să devenim conștienţi și liberi în vâltoarea trăirii noastre. Ne putem trezi după un vis tulburător, putem primi un telefon de la medic despre o mamografie suspectă, putem auzi un zvon conform căruia compania la care lucrăm face reduceri de personal, putem citi un avertisment cu privire la un potenţial atac terorist. În oricare dintre aceste situaţii, o modalitate bună de a începe procesul este să facem o pauză și să ne întrebăm: „Ce se întâmplă în momentul acesta?“ Ca și Eric, putem spune: „Ce anume necesită atenţia noastră?“ sau „Ce anume cere acceptare?“ Este deosebit de important să îndreptăm aceste întrebări către senzaţiile pe care le simţim în gât, în inimă și în stomac. Acestea sunt zonele corpului în care frica se exprimă cel mai clar.

Când începem să ne confruntăm frica concentrându-ne asupra senzaţiilor, constatăm de cele mai multe ori că mintea produce imediat o poveste. Ne putem pierde în teorii despre cum să reacţionăm într-o situaţie înfricoșătoare. Sau ne putem concentra asupra unor gânduri teribile și presupuneri: „Mă tem că am dat greș“, „Mi-e teamă că nu voi găsi dragostea adevărată“, sau „Cutare sau cutare va vedea cât de prost și de neinteresant sunt și mă va respinge“. Ne putem aminti o conversaţie recentă în care nesiguranţa noastră părea evidentă și jenantă. Sau, așa cum i s-a întâmplat lui Eric, ne putem aminti o întâmplare din trecut în care ne-am simţit nepuntincioși. Cheia ieșirii din transa fricii este de a lăsa la o parte teoriile din mintea noastră și de a ajunge în direct cu senzaţiile pe care le generează frica în corp – presiune, arsuri, tremurat. De fapt, teoriile – atâta timp cât rămânem prezenţi și nu prinși în ele – pot deveni o poartă utilă către frica în sine, brută. Poveștile care-i alimentau anxietatea și neputinţa lui Eric l-au condus la un nivel mai profund de teamă pe care încercase să o amorţească în toţi acești ani. Acum, el se deschidea faţă de frică și întreba: „Cât de mare ești?“ Brusc, sentimentele de teamă s-au intensificat, iar presiunea crescândă a fricii i-a explodat în piept. În loc să respingă teama, Eric i-a spus încet da. Inima îi bătea cu putere, iar în stomac simţea crampe și greaţă. O tensiune chinuitoare creștea în pieptul lui, ca și când un zid de mușchi încerca să ţină piept fricii. Din nou, el a întrebat: „Cât de mare ești?“ Eliberată parcă de întrebarea lui, senzaţia de groază a rupt toate barierele și s-a revărsat în univers. Asemenea groazei care pune stăpânire pe noi atunci copilul ţâșnește pe o stradă aglomerată, frica ce parcă-l sufoca pe Eric putea fi simţită de parcă niciodată nu avea să cedeze, nu avea să-l elibereze. „Dacă mă deschid în faţa ei, mă va anihila. Această frică mă va ucide“, s-a gândit Eric. Eric o accepta și totuși lupta în același timp, iar lupta în sine sporea intensitatea. Frica îi sfâșia inima. Într-o clipă, și-a dat seama că frica l-ar ucide dacă nu i-ar permite să existe în plinătatea ei. Ceva în străfundul sufletului său îi spunea că trebuia să se predea. Așa cum spunea Eric, „în cele din urmă, am vrut doar să mă predau cuiva mai puternic decât frica. Am vrut să renunţ la a mai încerca să controlez ceea ce se întâmplă în interiorul meu.“ Această dorinţă fundamentală a câștigat, în cele din urmă, și Eric s-a predat în faţa fricii. „Mă simţeam ca și când corpul și mintea se dezintegrau, ca și cum mă pierdusem într-o furtună de vânturi arzătoare, iar cenușa mi-a fost împrăștiată în toate direcţiile.“

Predarea în faţa fricii poate fi la fel de înspăimântătoare cum considera Eric. Chiar și atunci când procesul nu este atât de intens, niciodată nu este plăcut. De fapt, te poţi simţi, așa cum spune Charlotte Joko Beck, ca și cum ai fi „culcat pe o canapea de gheaţă“. Poate fi extrem de dificil să ne putem relaxa în această situaţie. Vrem să dăm înapoi, deoarece ne simţim de parcă am muri de durere. Cu toate acestea, dacă putem accepta ca frica să ne inunde corpul și mintea, se poate întâmpla ceva uimitor. Eric mi-a spus: „Când haosul a dispărut, mintea s-a relaxat. Era ca și cum un ţipăt, o cacofonie infernală de sunete s-a oprit brusc, iar eu mă odihneam într-o tăcere profundă. Parcă mă aflam într-un spaţiu imens și gol.“ Așa cum a simţit Eric, atunci când nu mai încercăm să controlăm frica și ne agăţăm de viaţă, armura cade și experimentăm o libertate profundă și pură. De partea cealaltă a rezistenţei fricii este libertatea. Atunci când nu mai suntem tensionaţi, ne deschidem spre o conștientizare cuprinzătoare și inundată de iubire. Câteva săptămâni mai târziu, Eric a venit la grupul meu săptămânal de meditaţie. Părea schimbat – am observat că nu mai avea umerii căzuţi, mergea drept, iar pieptul părea mai deschis. El mi-a spus că, la întoarcerea din tabăra de meditaţie, și-a găsit soţia cufundată într-un criză de depresie și disperare. Se simţea neliniștit și tensionat. Însă, în loc să-și construiască armură împotriva fricii și să se închidă în el, Eric și-a simţit inima deschisă. „Am fost șocat cât de trist sunt să o văd pe Julie nefericită, și cât de mult contează ea pentru mine. Așa că, pur și simplu, i-am zis acest lucru și am ţinut-o în braţe un timp“, mi-a spus el. Cu un zâmbet ușor jenat, a adăugat: „Știi, Tara, mi-a luat foarte mult timp să-mi dau seama că pot să o ţin, pur și simplu, în braţe fără să încerc să o fac bine“. În loc să bată în retragere, Eric și-a descoperit capacitatea de a accepta și de a rămâne bun în faţa anxietăţii. Când apare transa fricii, în loc să ne agităm sau să căutăm ceva de mâncare, în loc să ne menţinem ocupaţi și să încercăm să reparăm lucrurile, putem alege să lăsăm armura să cadă. Firește că sunt momente când frica este prea puternică și nu ne simţim suficient de siguri pentru a-i face faţă. În momentele în care stăm întinși pe canapeaua de gheaţă a fricii și îi simţim marginile ascuţite, suntem purtaţi în iubirea și conștientizarea care se află dincolo de raza de acţiune a fricii.

Darul fricii

Barbara a ajuns la una dintre ședinţele noastre finale zâmbind și dornică să-mi spună ceva ce tocmai se întâmplase. În dimineaţa aceea, meditase acasă și amintirea groaznică de a fi fost ţinută sub apă de către tatăl ei beat ieșise la suprafaţă. Pe măsură ce teama a început să se intensifice, și-a amintit să se oprească puţin și să respire adânc. Își înfruntase temerile de multe ori în ultimele luni, atât în timpul terapiei cât și al meditaţiei. Acum era pregătită și pentru asta. Pe măsură ce gâtul i se tensiona, ea chema inima neînfricată al lui Buddha și își imagina că prezenţa lui plină de compasiune îi cuprinde frica. Atunci când imaginile din copilărie ameninţau să o îndepărteze, ea revenea în prezent și, ascultând sunetele greierilor și ale păsărilor de dincolo de fereastră, simţea că parcă și natura o ajuta să ţină piept fricii. Când mintea i s-a deschis suficient de mult, s-a lăsat cufundată în durerea ascuţită, care parcă-i strângea pieptul. Până la sfârșitul ședinţei, Barbara a simţit „liniștea de după furtună“. Încă vedea imaginile din trecut, dar ele nu păreau să declanșeze sentimentele din corpul ei. „Amintirea ar putea reveni, dar nu cred că durerea va mai pune vreodată stăpânire pe mine.“ Chiar când mă pregăteam să-i laud reușita, Barbara a continuat. „Pe drum înspre tine, am trecut cu mașina pe lângă biserica din cartierul meu. Există întotdeauna un mesaj pe panoul din faţă. Astăzi mesajul era: Ce se întâmplă sub apă? Intră Duhul Sfânt. Amândouă am stat tăcute preţ de câteva clipe, gândindu-ne la acel mesaj. Apoi Barbara a continuat: „Știi, acum îmi dau seama că tatăl meu a fost primul care m-a botezat. Oricât de ciudat ar părea, el a fost cel care a iniţiat dezvoltarea mea spirituală.“ I-am spus că nu părea ciudat deloc. „Durerea acelei experienţe și toate momentele în care te-a rănit au fost botezuri. Ele au trezit în tine o dorinţă profundă pentru pace, pentru dragoste... o dorinţă arzătoare care tea ghidat pe calea spirituală.“ Ea a dat din cap încet, ochii i s-au umezit. „Așa este. Poate că tocmai această dorinţă este vocea Duhului Sfânt... și, în sfârșit, învăţ să ascult cu mai multă atenţie.“ Înainte ca Barbara să plece, i-am spus cât de mult o apreciam pentru devotamentul faţă de practica spirituală. „Este nevoie de curaj pentru a asculta cu atenţie... și asta este ceea ce ai făcut tu. În loc să renunţi la meditaţie – sau la viaţă – ai fost dispusă să fii atentă.“ Mi-am dat seama ce anume mă bucura cel mai mult în legătură cu Barbara. „Înfruntându-ţi frica, te-ai deschis unei iubiri

destul de profunde pentru a o ţine pe cea de care îţi este teamă în interiorul tău“, i-am spus. Când ne confruntăm cu frica și durerea din sufletul nostru, ne aflăm pe drumul spre schimbare și spre libertate. Natura noastră cea mai profundă este conștientizarea, iar, când o trăim pe deplin, iubim liber și ne simţim împliniţi. Aceasta este puterea acceptării necondiţionate: când vom înceta să ne luptăm cu energia care a fost subjugată de frică, ea se eliberează în mod natural în marea fără margini a conștientizării. Cu cât ne trezim mai mult din ghearele fricii, cu atât mai luminoasă și liberă devine inima noastră. La câteva luni după ce am terminat terapia, am întâlnit-o pe Barbara la un atelier de meditaţie de o zi pe care îl ţineam. În timpul pauzei de prânz, ea a venit să-mi arate ceva. Era o broșură de la „The Dance Place“. Barbara și Randy începă sa ia lecţii de swing împreună. Cu un weekend în urmă, mi-a spus ea, se distraseră „de minune“ când fuseseră în vizită la părinţii ei. Știam că Barbara se mai apropiase de tatăl său, deoarece el se înscrisese la AA (Alcoolicii Anonimi), iar mama ei „era o persoană nouă“. În plus, prezenţa lui Randy acolo a făcut-o să se simtă în siguranţă. Dar, de data aceasta, avusese loc un „real progres“. După ce cei patru au terminat cina, Barbara a intrat în camera de zi și a pus o melodie de la ora lor de dans. Acompaniaţi de o formaţie zgomotoasă și veselă, ea și Randy au dat o demonstraţie a pașilor pe care tocmai îi învăţaseră. Părinţii ei iau aplaudat, apoi au insistat să încerce ei înșiși pașii! La un moment dat, tatăl său s-a întors către ea și a zis: „Barb, obișnuiai să dansezi când erai mică. Chiar erai pricepută. De ce te-ai oprit?“ Ea a zâmbit fără să răspundă. În sinea sa a simţit un fior de tristeţe, durerea de a nu fi fost cunoscută. Dar vechile temeri nu o mai opreau din dans și asta o umplea de speranţă. „Nu este vorba numai despre dans, Tara, totul este schimbat. Simt că viaţa se află în faţa mea, iar eu sunt liberă să o trăiesc“, mi-a spus Barbara.

Refugiul nostru suprem

Atâta vreme cât suntem în viaţă, simţim frica. Este parte intrinsecă a firii noastre, la fel de normală ca o zi friguroasă de iarnă sau ca vântul puternic ce rupe ramurile copacilor. Dacă i ne opunem sau o respingem, pierdem o șansă

importantă de a ne trezi. Rilke scrie:

O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi. Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori, cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre șuviţe. Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim, în trista durată, dacă nu cumva se sfârșesc. Ele sunt însă, în adevăr, frunzișul pururea verde, sensul nostru obscur, Unul din anotimpurile tainicului an, și nu numai anotimp – ci mult mai mult – loc, așezare, culcuș, sol, lăcaș.********

Dacă așteptăm doar ca frica noastră să dispară, nu vom descoperi prezenţa pură și iubitoare care apare atunci când capitulăm în întunericul cel mai profund al nopţii. Numai lăsându-ne în voia cursului vieţii, al pierderii și al morţii ajungem la această libertate. Înfruntarea fricii este asemenea unui curs pe care-l facem pe tot parcursul vieţii, la care învăţăm să abandonăm orice lucru de care ne ţinem agăţaţi – de fapt, învăţăm cum să murim. Exersăm în timp ce ne înfruntăm temerile zi cu zi – anxietatea cu privire la cum să ne descurcăm mai bine, nesiguranţa legată de anumiţi oameni din jurul nostru, grijile despre copiii noștri, despre bani, despre dezamăgirea oamenilor pe care-i iubim. Capacitatea noastră de a face faţă cu acceptare necondiţionată pierderilor de care avem parte în viaţă crește odată cu exerciţiul. În timp, descoperim că ne putem descurca într-adevăr cu frica, inclusiv teama cea mai profundă de a ne pierde viaţa. Dorinţa de a face faţă fricii ne eliberează din transă și revarsă asupra noastră binecuvântarea conștientizării. Treptat, înlăturăm orice urmă de rezistenţă până când nu mai rămâne absolut nimic faţă de care să ne opunem, până când nu mai

există decât conștientizarea. Acesta este refugiul care lasă loc atât vieţii, cât și morţii. În această stare de conștientizare poți, așa cum spune Rilke:

… moartea, întreaga moarte și chiar înainte de viaţă Atât de suav să o porţi și să nu fii rău, aceasta-i mai presus de cuvinte.********

Acceptarea necondiţionată a fricii ne duce la această sursă de totală libertate, la refugiul suprem care este căminul nostru adevărat.

Meditaţie îndrumată: Întâmpinarea fricii cu o prezenţă deschisă și implicată

Veţi beneficia de pe urma cultivării unei prezenţe deschise și implicate, așa cum veţi vedea în acest exerciţiu, în timpul acelor momente în care nu vă confruntaţi cu sentimente și senzaţii legate de traume. În cazul în care frica voastră este legată de traume sau simţiţi că vă copleșește, practica de a trăi cu frică poate duce la un surmenaj emoţional. În aceste cazuri, mai degrabă decât să înfruntaţi frica pe cont propriu, este important să căutaţi sprijin la prieteni de încredere și să primiţi îndrumare de la un mentor de meditaţie ori să cereţi ajutorul unui terapeut.

Găsiţi-vă un loc confortabil unde să staţi, dintr-un unghi în care priveliștea nu vă distrage atenţia sau nu o limitează. Puteţi privi pe fereastră sau la un perete gol ori către un spaţiu din casă care nu este aglomerat. Cu ochii deschiși, opriţivă privirea pe un punct deasupra liniei vederii voastre. Relaxaţi-vă ochii astfel încât să nu se concentreze pe ceva anume. Relaxaţi-vă mușchii din jurul ochilor, permiţând globului ocular să plutească ușor în orbite. Acordaţi câteva momente de atenţie corpului, eliberând orice tensiune, mai ales din umeri, mâini și abdomen.

Acum, cu o conștientizare receptivă, începeţi să observaţi apariţia și dispariţia sunetelor din jurul vostru. Petreceţi un minut sau două, pur și simplu, ascultând. Fiţi conștienţi de sunetele din apropiere, observând începutul și sfârșitul acestora. Observaţi pauzele dintre sunete. Deveniţi conștienţi de mai multe sunete îndepărtate, apoi deschideţi-vă celor mai îndepărtate sunete pe care le puteţi recepta. Relaxaţi-vă și abandonaţi-vă în conștiinţa care include chiar și sunetele cele mai îndepărtate pe care le sesizaţi. Observaţi cum tot ce percepeţi – imagini, sunete, gusturi, senzaţii, stări de spirit – apare și dispare într-o conștientizare fără limite. Continuaţi cu ochii deschiși sau plecaţi, ori, dacă preferaţi, cu ei închiși. Lăsaţivă atenţia să se oprească asupra expiraţiei, abandonându-vă în spaţiu cu fiecare expiraţie. Urmăriţi fiecare respiraţie în timp ce se dizolvă în spaţiul deschis din exterior. Simţiţi cum corpul și mintea ar putea urma expiraţiei și cum s-ar pierde în spaţiu. Observaţi cum conștiinţa voastră se amestecă cu spaţiul fără sfârșit, deschis, fără graniţe. Când inspiraţi, pur și simplu, odihniţi-vă în această deschidere, ascultând, fără să faceţi nimic. Apoi abandonaţi-vă din nou spre exterior prin expiraţie. Inspirând, odihniţi-vă în conștientizarea vastă. Expiraţi și relaxaţi-vă în această imensitate. Puteţi medita în acest mod atât timp cât doriţi. Acum, în această stare, amintiţi-vă o situaţie care evocă frica. Întrebaţi-vă: „Care este cea mai rea parte a acestei situaţii? De ce mi-e frică mie cu adevărat?“ Chiar dacă întrebările pot crea o poveste, dacă rămâneţi atenţi la senzaţiile care apar în corp, povestea devine o poartă pentru analizarea mai în profunzime a sentimentelor. Acordând o atenţie deosebită zonei gâtului, pieptului și stomacului, veţi descoperi modul în care frica se exprimă în voi. Puteţi invita cu amabilitate frica: „Manifestă-te atât cât vrei“. Pe măsură ce inspiraţi, lăsaţi respiraţia să ajungă în locul cel mai dureros și vulnerabil. Acordaţi atenţie maximă senzaţiilor de frică. Pe măsură ce expiraţi, simţiţi deschiderea spaţiului care conţine trăirea voastră. Simţiţi cum frica parcă plutește în această deschidere. Cum simţiţi, de fapt, frica? În ce parte a corpului o simţiţi cel mai puternic? Senzaţiile se schimbă sau se mută în diferite părţi ale corpului? Care este forma lor? Ce culoare au, dacă au vreuna? Cum trăiţi frica în mintea voastră? O simţiţi comprimată? Mintea vă este alertă sau confuză?

Cu fiecare inspiraţie, simţiţi-vă dorinţa de a vă conecta ușor cu valurile vieţii care sunt neplăcute și deranjante. Expirând, relaxaţi-vă și simţiţi cum valurile de frică aparţin unei lumi mai mari, unui ocean imens. Puteţi „arunca“ frica în acest spaţiu vast și tandru care oferă vindecare. Inspirând, simţiţi senzaţiile imediate cu o atenţie blândă și profundă. Expirând, vă daţi seama de apartenenţa la conștientizarea nemărginită care cuprinde toate temerile vieţii. În cazul în care vă simţiţi amorţiţi, acordaţi atenţie senzaţiilor fizice, inspirând. În cazul în care simţiţi că frica este „prea mult“, concentraţi-vă pe expiraţie abandonându-vă în spaţiul deschis și sigur. Puteţi asculta din nou sunetele sau încercaţi să deschideţi ochii. Vă puteţi aminti vastitatea lumii sau puteţi reflecta cu compasiune la toţi cei care ar putea simţi frică în acest moment. Vă puteţi gândi la o persoană sau la o figură spirituală ori la un loc în natură care vă transmite un sentiment de siguranţă. De îndată ce simţiţi că aparţineţi unei lumi mai mari, acordaţi din nou atenţie modului în care frica se manifestă în corpul și în mintea voastră. Cu timpul, veţi descoperi un echilibru între conștientizarea fricii și amintirea vastităţii.

Puteţi exersa convieţuirea cu frica în momentele în care aceasta apare în timpul zilei. Cu ajutorul respiraţiei, permiteţi-vă să atingeţi senzaţiile de frică și, expirând, să vă abandonaţi vastităţii. În loc să dezvoltaţi un sine fricos, care fuge de viaţă, deveniţi din ce în ce mai încrezători și vă simţiţi mai plini de viaţă.

8. Trezirea compasiunii față de noi înșine: Devenind stăpânul universului și cel stăpânit

Tot ce aveţi nevoie este deja în voi, numai că trebuie să vă apropiaţi de Sinele vostru cu respect și cu dragoste. Condamnarea de sine și lipsa de încredere în sine sunt erori grave… tot ceea ce vă cer este să faceţi iubirea faţă de voi înșivă perfectă. ********

Domnul a creat copilul, adică dorinţa voastră Ca să poată plânge, să i se dea lapte. Plângeţi! Nu fiţi nepăsători și tăcuţi Faţă de durerea voastră. Văicăriţi-vă! Și lăsaţi Iubirea care este laptele, să se reverse în voi. ********

Mă aflam de trei zile într-o tabără de meditaţie care dura o săptămână când Daniel a venit la mine pentru prima ședinţă. S-a trântit pe un scaun și s-a descris imediat drept persoana cea mai critică din lume. „Când meditez, indiferent ce gândesc sau simt… sfârșesc prin a găsi ceva în neregulă. În timp ce meditez plimbându-mă sau mâncând, încep să mă gândesc că ar trebui să o fac mai bine, mai cu atenţie. Când meditez la bunătate, îmi simt inima ca o piatră.“ Dacă îl durea spatele în timp ce stătea așezat sau când îi rătăcea atenţia și se pierdea în gânduri, se înfuria pe sine pentru că era un meditator fără speranţă. Daniel a mărturisit chiar că se simţea ciudat să vină la o ședinţă, temându-se că mi-ar irosi timpul. Chiar dacă nici alţii nu erau scutiţi de ostilitatea sa, cea mai mare parte

era îndreptată către el însuși. „Știu că învăţăturile budiste se bazează pe compasiune, dar este greu de imaginat că mă vor influenţa vreodată“, a spus el cu amărăciune. Să fim aspri cu noi înșine, precum Daniel, este un lucru cunoscut pentru mulţi dintre noi. De multe ori ne distanţăm de durere noastră emoţională, de vulnerabilitate, furie, gelozie, frică, învăluindu-ne în autocritică. Atunci când respingem părţi din noi înșine, nu facem decât să ne adâncim în transa nevredniciei. Putem percepe clar greșelile și defectele noastre și pe ale altora, putem recunoaște că ne criticăm singuri, că suntem blocaţi în mânie sau poftă ori frică. Am putea spune chiar că acceptăm ceea ce vedem, dar acceptarea necondiţionată are două aripi – compasiunea și atenţia. Nu ne putem accepta trăirile dacă inima este împietrită de frică și de vină. În cele două capitole anterioare, am văzut cum un anumit grad de compasiune a ajutat oamenii să-și folosească atenţia în înfruntarea dorinţei sau fricii. Atunci când Sara, care se lupta cu o dependenţă de alimente, și-a amintit să spună „Nu este vina mea“ și s-a iertat, inima i s-a deschis și s-a îmblânzit într-un mod care a făcut posibilă prezenţa conștientă. Barbara nu putea să se confrunte cu frica ei, până când nu s-a refugiat în terapie și până când nu a învăţat să găsească siguranţă și refugiu pe cont propriu. În timp ce până acum accentul a fost pus pe utilizarea atenţiei pentru a ne elibera de suferinţă, în acest capitol și în următoarele două ne vom concentra pe modalităţi de a trezi compasiunea. Dacă suntem prinși în autocritică precum Daniel, primul și cel mai înţelept pas spre libertatea acceptării necondiţionate este de a dezvolta compasiune pentru noi înșine. Dacă am jignit pe cineva și suntem copleșiţi de vină și de autocritică, compasiunea faţă de noi înșine ne permite să găsim o cale înţeleaptă și vindecătoare pentru a schimba lucrurile. Dacă ne înecăm în durere sau tristeţe, stârnirea compasiunii ne ajută să ne amintim de iubirea și de legătura din viaţa noastră. În loc să le respingem, ne eliberăm tratând suferinţa cu tandreţea necondiţionată a compasiunii. Compasiune înseamnă să fii, să simţi, să suferi pentru cineva. Textele clasice budiste descriu compasiunea drept tremurul inimii, o sensibilitate viscerală în faţa suferinţei. În tradiţia budistă, cel care a înţeles plinătatea compasiunii și trăiește dăruind compasiune este un bodhisattva. Calea bodhisattva apare atunci când îi permitem inimii să fie atinsă de suferinţă – proprie sau a altora, iar compasiunea noastră înflorește. Aspiraţia bodhisattva este simplă și puternică:

„Fie ca toate lucrurile să servească pentru a trezi compasiune“. Când trecem printr-un divorţ, când ne temem pentru copilul nostru, când ne confruntăm cu boala sau cu moartea – orice se întâmplă poate fi o poartă către compasiunea clară și fără limite, care este esenţa acceptării necondiţionate. Eu înţeleg această cale bodhisattva în modul următor: toţi suntem fiinţe menite trezirii, fiecare dintre noi învaţă să înfrunte suferinţa și descoperă compasiunea care exprimă natura noastră cea mai profundă. De îndată ce ajungem să credem că suferinţa este o poartă spre compasiune, nu mai avem tendinţa de a fugi de durere. În loc să luptăm împotriva vieţii, suntem capabili să ne acceptăm trăirile cu o prezenţă completă și tandră. Pentru a cultiva tandreţea compasiunii, nu numai că încetăm să fugim de suferinţă, ci îi acordăm în mod deliberat atenţie. Începem, de obicei, practicile de compasiune budistă prin a fi conștienţi de propria durere, deoarece, de îndată ce inima se deschide în faţa propriei suferinţe, putem extinde compasiunea și către ceilalţi. Uneori ne conectăm mai ușor cu sensibilitatea concentrându-ne întâi atenţia asupra suferinţei altora și abia apoi aducând atenţia asupra trăirii noastre. Oricum ar fi, pe măsură ce simţim suferinţa și ne raportăm la ea mai degrabă cu grijă decât cu rezistenţă, ne trezim compasiunea. Pe măsură ce învăţăm să răspundem suferinţei cu bunătatea compasiunii, inimile noastre pot deveni, după cum spune profesoara budistă Sharon Salzberg, la fel de cuprinzătoare precum lumea.

Privindu-ne cu compasiune

Când l-am întrebat pe Daniel de cât timp era atât de dur cu el însuși, a făcut o pauză de câteva momente. Mi-a spus că a fost așa dintotdeauna. I s-a alăturat mamei sale într-o revoltă vehementă necontenită încă de la o vârstă fragedă, ignorând durerea din inima lui. Ca adult, și-a tratat inima și trupul cu nerăbdare și iritare. Chiar și în faţa unui divorţ chinuitor și a unei perioade lungi de durere cronică de spate, Daniel nu a fost în măsură să recunoască cât de reală și de intensă era suferinţa lui. În schimb, el se critica pentru că dăduse greș în căsnicie și pentru că nu știa cum să aibă grijă de el însuși.

L-am întrebat pe Daniel dacă îmi putea spune ce se întâmpla în corpul său când se critica. El a arătat spre piept și a spus că își simţea inima legată strâns cu niște funii. L-am întrebat dacă simţea acest lucru chiar în acel moment. Spre surprinderea lui, Daniel s-a auzit spunând: „Știi, chiar doare“. L-am întrebat cu blândeţe cum se simte legat de durerea din inima lui. „Trist“, a răspuns el încet, cu ochii șiroind de lacrimi. „Este greu de crezut că am purtat atât de multă durere pentru atât de mult timp.“ I-am sugerat să-și pună mâna pe inimă, pe locul unde simţea cel mai acut durerea. L-am întrebat dacă ar putea trimite un mesaj durerii: „Cum ar fi dacă ai spune: «Îmi pasă de această suferinţă!»?“ Daniel s-a uitat la mine, apoi și-a coborât privirea: „Ciudat, cred.“ L-am încurajat să încerce măcar să șoptească încet cuvintele. În timp ce făcea acest lucru și apoi repeta fraza încet de încă două ori, umerii lui Daniel au început să tremure într-un suspin tăcut. Am simţit cu toţii puterea grijii cuiva de a ne topi armura. Atunci când suntem supăraţi, de multe ori înainte să-i pese cuiva suficient ca să ne asculte sau să ne îmbrăţișeze, suntem în stare să plângem. Atunci când cineva ne spune, după cum sugerează Thich Nhat Hanh, „Dragă, îmi pasă de suferinţa ta“, începe o vindecare profundă. Putem oferi destul de ușor o astfel de grijă celorlalţi, dar putem învăţa să ne acordăm nouă înșine același tip de atenţie. Cu tandreţea pe care o simţi mângâind obrazul unui copil adormit, putem să ne punem încet o mână pe propriul obraz sau pe inimă. Ne putem alina singuri folosind cuvinte blânde. Oferindu-ne nouă înșine o astfel de grijă poate părea ciudat și neobișnuit la început, așa cum i s-a părut lui Daniel. Uneori percepem extinderea compasiunii către noi înșine ca fiind de-a dreptul jenantă. Aceasta poate declanșa un sentiment de rușine la gândul că avem nevoie de afecţiune și că suntem nevrednici, ne este rușine pentru că suntem prea îngăduitori cu noi înșine. Dar acest act revoluţionar de a ne trata cu tandreţe poate începe să anuleze mesajele care evită durerea. Pe parcursul următoarelor câteva zile, de fiecare dată când Daniel devenea conștient că se critică pe el însuși sau pe alţii, își analiza corpul pentru a descoperi unde simţea durerea. De obicei, gâtul, inima și stomacul erau încordate de frică, iar pieptul îl simţea greu și dureros. Cu o atingere foarte delicată, Daniel își punea mâna pe inimă și spunea: „Îmi pasă de această suferinţă“. Pentru că

stătea așezat în partea din faţă a sălii de meditaţie, am observat că își odihnea mâna aproape în permanenţă pe inimă. Într-o după-amiază, Daniel a venit să-mi spună despre ceva ce se întâmplase în acea zi, în timpul meditaţiei. Îi apăruse în minte o întâmplare de când se afla la casa mamei sale și se certau. În timp ce încerca să-i explice de ce nu era un lucru iresponsabil să-și ia o săptămână liberă pentru a medita, el a auzit răspunsul ei dispreţuitor: „Vagabond leneș ce ești, de ce nu faci ceva util?“ Acesta era exact genul de mesaj înjositor care, în tinereţe, îl făcuse să-și dorească să se facă mic și să dispară. Simţea cum pieptul i se umple cu căldura și presiunea furiei. În mintea lui, se auzea pe sine strigând: „Nenorocita dracului, nu poţi să înţelegi! Niciodată n-ai înţeles. Nu poţi să taci un minut ca să înţelegi cine sunt!!“ Daniel putea simţi durerea furiei și a frustrării asemenea unui cuţit care-i înjunghia inima. Era gata să se lanseze într-o critică faţă de el însuși din cauză că era un fricos care nu era în stare să-și înfrunte mama și care medita plin de atâta ură. În schimb, și-a pus ambele mâini pe inimă și a șoptit: „Îmi pasă de această suferinţă. Vreau să mă eliberez de ea.“ După câteva minute, furia care parcă-l înjunghia a dispărut, iar, în locul ei, Daniel simţea căldura cum i se răspândește în piept, precum și o deschidere în jurul inimii. Simţind ca și cum partea vulnerabilă din el îl asculta și se relaxa, Daniel a spus: „Nu te părăsesc. Sunt aici și îmi pasă.“ De-a lungul zilelor rămase de stat în tabără, Daniel a exersat în acest mod, iar unele din nodurile dureroase, rănile sinelui său tânăr și chinuit au început încet-încet să slăbească. Când a venit la ultima ședinţă, Daniel era altă persoană. Corpul i se relaxase, privirea era luminoasă; el părea bucuros să se afle acolo. Mi-a spus că învinuirile și autocritica au continuat, dar nu cu aceeași cruzime. Fără senzaţia constantă că ceva era în neregulă cu el, Daniel a început să observe altfel lumea – ceilalţi cursanți i se păreau mai prietenoși; hectare întregi de pădure îi păreau primitoare, asemenea unui sanctuar magic; discuţiile dharma i-au stârnit o fascinaţie copilărească despre „cum este totul“. Se simţea plin de viaţă și oarecum derutat de sentimentul nou de oportunitate din viaţa sa. Fiind înţelegător cu sine însuși, Daniel a devenit liber de a trăi mai prezent la lumea lui. Pentru că, la fel ca Daniel, devenim atât de dependenţi de a critica și a nu avea încredere în noi înșine, orice gest sincer de grijă faţă de locurile rănite aduce o transformare radicală. Suferinţa noastră devine o poartă către compasiunea pe care o eliberează inima. Când devenim posesorul propriilor dureri, rolurile vechi

de judecător, adversar sau victimă nu mai sunt alimentate. În locul lor nu vom găsi un nou rol, ci o sinceritate și o capacitate de tandreţe, nu numai pentru noi, ci și pentru ceilalţi.

Căutând compasiunea

La un atelier de weekend organizat de mine, despre acceptarea necondiţionată, una dintre participante, Marian, ne-a împărtășit povestea ei despre rușinea și vinovăţia care o chinuiau. Fiica sa, Christy, aflându-se în proces dezalcoolizare, i-a cerut mamei să i se alăture în terapie. În timpul ședinţelor, Christy a dezvăluit că, în adolescenţă, fusese abuzată sexual de către tatăl ei vitreg, al doilea soţ al lui Marian. Atunci când Marian dormea sau nu era acasă, el intra în dormitorul lui Christy și bloca ușa, astfel încât sora ei mai mică să nu-i surprindă. Aproape în fiecare săptămână venea beat, pretindea ca ea să-i facă sex oral și apoi o punea să jure că nu va spune nimic nimănui. El i-a spus că, dacă va sufla vreodată vreo vorbă, o va bate atât de tare încât să-și dorească să nu se fi născut. De asemenea, o ameninţa că va începe să facă același lucru cu sora ei mai mică. Uneori spunea că, dacă mama lui Christy va afla vreodată, secretul ar distruge-o și că probabil s-ar sinucide. Cu fiecare nouă dezvăluire pe care o făcea fiica ei, Marian își simţea sufletul cufundându-se tot mai adânc într-o groapă fără fund. Zilele ei deveniseră un coșmar. Viziona necontenit filmul mental cu soţul ei ascuns în camera lui Christy, obligând fata să facă diverse lucruri. O copleșea furia și se gândea la moduri de răzbunare împotriva acestui om care-i rănise fiica. Prea puţin se învinuia pe ea pentru cât de mult greșise ea însăși. Marian se imagina neavând habar de ce se întâmpla, dormind la parter după ce probabil băuse prea mult vin și se simţea devastată de ura faţă de sine. Mintea îi alimenta nefericirea, prin gândurile „Dacă aș fi știut“ și „Cum am putut fi atât de oarbă?“ Nu era numai imposibil să simtă compasiune pentru ea însăși, dar Marian era convinsă că ar fi fost greșit. Ea era mamă, își spunea. Ce s-a întâmplat cu Christy era vina ei. Merita să sufere. Apoi, la una din ședinţe, temerile lui Marian s-au adeverit. Christy a atacat-o

verbal. „Nu ai făcut decât să dormi toată adolescenţa mea“, a ţipat ea. „Am fost violată și nu aveam cu cine să vorbesc. Nimeni nu era acolo să aibă grijă de mine.“ Faţa lui Christy era roșie și mâinile i se încleștaseră. „Gata, am făcut-o. Ți-am spus adevărul, iar acum vei dispărea din nou. Atunci mi-a fost teamă să-ţi spun și acum știu de ce. Nu poţi face faţă adevărului. Nu-mi poţi face faţă nici mie. Nu ai putut niciodată. Te urăsc“, a ţipat Christy. „Te urăsc. Te urăsc.“ Marian simţea cum cuvintele îi străpung inima. În timp ce o privea pe Christy, Marian știa că tot ceea ce auzise era adevărat. Într-adevăr, ea se ascunsese, fugise de durerea lui Christy, dormind. Nu fusese în stare să se ocupe de problemele fiicei cu drogurile, de conflictele cu profesorii, de chiulul de la cursuri și de sancţiunile primite la școală, pentru că nu își putea gestiona propria viaţă. Ca și în prima căsătorie, relaţia cu al doilea ei soţ s-a deteriorat repede, după ce acesta a avut o aventură. Ea și-a găsit refugiu în băutură și somn. Când a început terapia și, în cele din urmă, au divorţat, ambele ei fete au plecat de acasă. Acum ea și-a dat seama cât de mult le dezamăgise pe Christy și pe sora ei și cum eșuase în tot ceea ce era important. Nu exista nici un motiv pentru care să continue să trăiască. Cu toţii i-am rănit pe cei din jur și am simţit că suntem persoane rele. Pentru Marian, adevărul inevitabil era că ea jucase un rol direct în suferinţa lui Christy. Când noi, la fel ca Marian, ne confruntăm cu adevărul că i-am rănit pe ceilalţi, sentimentele de vinovăţie ne pot distruge. Chiar și atunci când rănile nu sunt foarte adânci, unii dintre noi simt că tot nu merită compasiune sau iertare. În momente ca acestea, singura modalitate de a găsi compasiune pentru noi este de a apela la ceva mai mare decât sinele care pare atât de mic și de nefericit. Am putea să ne refugiem rugându-ne la Preaiubitul, la Buddha sau la Sfânta Fecioară, la Dumnezeu sau la Iisus, la Marele Spirit, Shiva sau Allah. Tindem spre conștientizarea iubitoare care este suficient de cuprinzătoare pentru a ne oferi confort și siguranţă. Catolică fiind, Marian a găsit prin rugăciune momente de pace profundă și de comuniune cu un Dumnezeu iubitor. Dar, în disperarea ei, acum se simţea singură în univers. Dumnezeu exista cu siguranţă, dar ea se simţea prea păcătoasă și distrusă pentru a-i cere ajutorul. Thomas Merton******** spunea: „Dragostea și rugăciunea adevărată se învaţă în momentul în care rugăciunea a devenit imposibilă, iar inima a devenit de piatră“. Momentul lui Marian venise. Temându-se că și-ar putea face rău, Marian a cerut sfatul unui preot iezuit în vârstă, care fusese unul dintre profesorii ei la colegiu.

Plângând, ea s-a prăbușit în scaunul pe care el i l-a oferit. „Te rog, te rog, ajutămă“, l-a implorat ea. El i-a ascultat povestea și s-a așezat lângă ea. Când s-a calmat, i-a luat ușor una din mâini și a început să deseneze un cerc în centrul palmei sale. „Acesta este locul în care trăiești“, i-a spus. „Este dureros – un loc cu lovituri și ţipete și răni adânci. Acest loc nu poate fi evitat, lasă-l să existe.“ Apoi, el i-a luat din nou mâna. „Dar dacă poţi, încearcă să-ţi amintești acest lucru: există o măreţie, o plenitudine care este Împărăţia lui Dumnezeu și în acest spaţiu poţi trăi tu. Această durere“, iar el a atins din nou centrul palmei, „are întotdeauna locul ei în dragostea lui Dumnezeu. Cunoscând și durerea și iubirea, rănile tale se vor vindeca.“ Marian simţea ca și când un val mare de compasiune curgea prin mâinile preotului și o scăldau cu blândeţe, invitând-o să se lase în voia acestei îmbrăţișări grijulii. Pe măsură ce își abandona disperarea acestei blândeţi, ea știa că se lasă în voia lui Dumnezeu. Cu cât se abandona mai mult, cu atât simţea că o reţine ceva. Da, fusese oarbă și ignorantă, provocase răni adânci, dar nu era lipsită de valoare, nu era rea. Fiindcă avea un loc în compasiunea infinită a lui Dumnezeu, ea își putea găsi drumul spre propria inimă. Compasiunea pentru noi înșine nu ne eliberează de responsabilitatea pentru acţiunile noastre. Mai degrabă ne eliberează de ura de sine, care ne împiedică să ducem o viaţă echilibrată. Preotul nu o sfătuia pe Marian să ignore durerea sau să nege că o dezamăgise pe fiica ei, ci să-și deschidă inima pentru iubirea care ar putea fi începutul vindecării. Acum, decât să fie blocată în gândurile ei chinuitoare, Marian își putea aminti de compasiune. Când apăreau remușcările sau ura faţă de sine, ea își spunea în gând: „Te rog, vindecă această durere“. Când simţea că Dumnezeu îi vindeca chinul, putea să-i facă faţă fără a fi sfâșiată sau să-și dorească să se autodistrugă. Când mintea ei a început să se liniștească, Marian a fost capabilă să reflecteze asupra a ceea ce putea face, la cum ar putea să o ajute pe Christy. Două săptămâni mai târziu, când s-au întâlnit din nou la o ședinţă de terapie, Christy a fost rezervată și rece. Tăcută, Marian și-a tras un scaun lângă canapeaua pe care stătea Christy. Văzând că aceasta nu s-a retras, Marian s-a mutat puţin mai aproape. I-a spus că era conștientă că o dezamăgise. „Ar fi trebuit să fiu acolo pentru a te proteja și liniști… în schimb, eu te-am dezamăgit. Am fost atât de învăluită în propria durere încât nu o puteam vedea pe a ta.“ Ea

s-a oprit, uitându-se în ochii fiicei sale. „Nu pot să-ţi spun cât de rău îmi pare. Știu că nu pot face durerea să dispară, Christy, dar vreau să fiu cu tine, în timp ce-ţi revii. Nu am de gând să dispar din nou.“ Luându-i mâna cu blândeţe, Marian i-a povestit lui Christy ceea ce se întâmplase când fusese la preot. I-a desenat un cerc în centrul palmei și i-a șoptit cuvintele lui: „Acest loc nu poate fi evitat. Lasă-l să existe.“ Apoi, luându-i mâna într-a ei, a continuat: „Dar, în acest spaţiu milostiv, care este Împărăţia lui Dumnezeu, viaţa ta poate continua.“ Când s-au îmbrăţișat, amândouă aveau ochii în lacrimi. Strângându-și în braţe copilul care suspina, Marian a simţit cum sufletul i se umple de bunătate faţă de amândouă. Christy s-a lăsat îmbrăţișată, abandonânduse puterii neașteptate și siguranţei pe care i-o oferea iubirea mamei sale. Nu exista o altă cale prin care vreuna din ele să fi putut evita durerea brută a rănilor încă nevindecate, dar acum se puteau vindeca împreună. Cerând ajutor și simţind mila lui Dumnezeu, Marian descoperise compasiunea care le-ar fi putut salva pe amândouă. Povestea lui Marian a stârnit sentimente profunde printre cei care participau la seminarul despre acceptarea necondiţionată. Mulţi au povestit despre „ceasul în care rugăciunea a devenit imposibilă“, despre momentele când s-au simţit prea lipsiţi de valoare pentru a fi iubiţi. Ca grup, am explorat câteva modalităţi prin care s-ar putea ajunge, în acele momente, la o sursă de compasiune și prin ea să învăţăm să ne controlăm. Am explorat modul în care compasiunea înţeleaptă din centrul acceptării necondiţionate începe prin a ne oferi nouă înșine grijă necondiţionată. Atunci când ne simţim singuri și izolaţi, tânjim să fim iubiţi precum un copil în inima plină de compasiune a unei mame iubitoare, a unui tată milostiv și tolerant. În astfel de momente, ne putem abandona durerile în această îmbrăţișare vindecătoare. După cum spune Rilke:

Tânjesc să fiu ţinut În braţele minunate ale inimii tale Oh, lasă-le să mă ţină acum În ele îmi pun aceste bucăţi, viaţa mea…

Atunci când ne simţim ocrotiţi de o prezenţă grijulie, de către ceva mai mare decât sinele nostru speriat, vom începe să găsim loc în inima noastră pentru bucăţi din viaţa noastră și din a altora. Suferinţa care ar fi putut părea „prea mult“ ne poate trezi la frumuseţea compasiunii.

Rugăciunea prezenţei atente: „fie ca această suferinţă să trezească compasiunea“

Ne-am putea gândi la modul evlavios de a se ruga al lui Marian ca fiind specific creștinismului și altor religii centrate pe Dumnezeu, dar, indiferent de ceea ce credem, cu toţii avem tendinţa să cerem ceva în momentele de disperare. Ne putem dori să ne treacă o migrenă, putem implora să fim selectaţi pentru un loc de muncă, ne putem ruga pentru înţelepciunea de a ne ajuta copilul de-a lungul unei perioade dificile. Ne șoptim nouă: „O, te rog, te rog“, și simţim că cerem „universului“ să ne ajute. Atunci când ne este teamă, tânjim după confortul și liniștea care vin din apartenenţa la ceva mai mare și mai puternic. Cursanții la practicile budiste se întreabă deseori dacă acest mod de a ne ruga consolidează noţiunea de sine izolat și dornic. Chiar dacă părem că rugăm stăruitor pe cineva sau ceva mai mare decât sinele nostru speriat. Și către cine anume ne rugăm? Am crescut în religia unitariană și îmi amintesc cum glumeam legat de cui ne adresam rugăciunile: „Pentru cei interesaţi“. Urmând calea lui Buddha, ne-am putea întreba același lucru. Chiar dacă rugăciunea chiar sugerează un dualism faţă de sine și de celălalt, ea poate fi o cale directă către experienţa nonduală de apartenenţă totală. Deși nu a fost evidenţiată întotdeauna în Occident, rugăciunea și devotamentul sunt un curent viu în budism. Dorinţele cele mai sincere exprimate în practicile de bunătate și compasiune – să fiu fericit, să fiu ferit de durere și de suferinţă – sunt forme de rugăciune. Rugăciunile noastre prin care dorim ceva și dorinţa de a nu mai suferi nu pot fi neapărat direcţionate către cineva sau ceva. Dar noi am putea să le adresăm, de asemenea, lui Buddha sau unuia dintre ceilalţi mari mentori, pe care îi considerăm exemple de iluminare a inimii și a minţii. Când

este făcut cu atenţie și sinceritate, acest gen de rugăciune evlavioasă devine o modalitate de a ne trezi inima și mintea. Atunci când suferim și ne îndreptăm spre rugăciune, indiferent de motivele aparente ale durerii noastre, cauza principală este mereu aceeași: ne simţim izolaţi și singuri. Căutăm să ne eliberăm de această durere a izolării. Poetul și savantul John O’Donohue scrie în cartea sa, Ecouri Eterne: „Rugăciunea este vocea dorinţei; se întinde spre exterior și spre interior pentru a scoate la iveală vechea noastră apartenenţă“. Aceasta este o frumoasă descriere a ceea ce eu numesc rugăciune conștientă. Noi nu căutăm doar spre exterior să ne aflăm apartenenţa, dar cu rugăciune conștientă ne întoarcem și spre interior și ascultăm profund suferinţa care dă naștere rugăciunii noastre. Atunci când suntem dispuși să atingem durerea izolării, dorinţa noastră ne conduce la o prezenţa tandră și plină de compasiune care este natura noastră conștientă. Am experimentat puterea rugăciunii conștiente în urmă cu câţiva ani, când am avut inima zdrobită. Mă îndrăgostisem de un om care trăia la 3 000 de kilometri depărtare, în cealaltă parte a ţării. Pentru că aveam dorinţe foarte diferite în legătură cu ideea de familie și cu locul în care urma să locuim, nu ne-am putut croi un drum comun în viaţă și relaţia s-a încheiat. Pierderea a fost zdrobitoare – timp de mai multe săptămâni am fost cufundată în obsesia pentru el, suspinând, copleșită de durere. Am încetat să ascult muzică la radio, deoarece melodiile de rock clasic mă făceau de multe ori să plâng. Evitam filmele siropoase. Abia vorbeam cu prietenii despre el, deoarece chiar și spunându-i numele cu voce tare îmi redeschideam rana. Mi-am acceptat această stare de mâhnire timp de vreo lună, dar, pe măsură ce mă cufundam în ea, începeam să mă simt rușinată de cât de pustiită mă simțeam. Mai mult, aveam senzaţia că probabil ceva era în neregulă cu mine atâta timp cât mă aflam în acea stare. Bărbatul trecuse peste despărţire și se întâlnea cu alte persoane. De ce eu nu puteam face același lucru? Am încercat să mă trezesc la realitate, să las conștient durerea să treacă, dar am rămas pierdută în dor și pierdere. M-am simţit și mai dureros de singură – niciodată nu mă mai simţisem așa. În camera în care meditez, am un tablou cu un pergament tibetan (numit Thanka), reprezentând compasiunea bodhisattva. Cunoscută în Tibet sub numele de Tara și Kwan Yin în China, ea este un exemplu de vindecare și compasiune. Se spune că Kwan Yin aude strigătele acestei lumi care suferă și răspunde cu

tremurul inimii ei. Într-o dimineaţă, cam la o lună de la depresia mea, după ce mam așezat plângând în faţa tabloului Thanka, m-am trezit rugându-mă lui Kwan Yin. La fel ca Marian, nu simţeam nici o compasiune pentru mine. Mă simţeam distrusă și lipsită de valoare. Voiam să fiu ţinută în îmbrăţișarea plină de compasiune a lui Kwan Yin. Din când în când, de-a lungul anilor de practică budistă, m-am rugat la Kwan Yin, în primul rând raportându-mă la ea ca la un simbol de compasiune, care mar fi putut ajuta să-mi trezesc propria inimă. Dar nu m-am rugat cu adevărat în sensul în care s-a rugat Marian, îndreptându-mă către ea ca spre o prezenţă spirituală, o fiinţă mai puternică decât sinele meu mic. Acum, în disperarea mea, era diferit. Kwan Yin nu mai era doar un simbol de inspiraţie, ea era Preaiubita – o prezenţă iubitoare care, speram eu, mă putea ajuta să-mi aline suferinţa. Timp de câteva zile, chiar m-am liniștit meditând în acest fel. Dar, într-o dimineaţă, m-am lovit de un zid. Ce făceam, de fapt? Procesul prin care treceam – durere, rugăciune, plâns și ură faţă de suferinţa mea – nu mă făcea să mă îndrept spre vindecare. Brusc, mi se părea că o evocam pe Kwan Yin doar ca să mă liniștească. Cu toate acestea, fără să o am pe ea ca refugiu, nu mai aveam nicăieri unde să mă îndrept, nimic de care să mă agăţ, nici o cale de ieșire din prăpastia adâncă a durerii. Cel mai chinuitor era faptul că suferinţa părea fără de sfârșit, lipsită de sens. Chiar dacă nu părea decât o altă idee, mi-am amintit că, pentru un bodhisattva aspirant, suferinţa este poarta de încredere către trezirea inimii. Mi-am amintit că, atunci când am acordat atenţie durerii din trecut, ceva s-a schimbat, întradevăr. Dintr-odată mi-am dat seama că poate această situaţie era într-adevăr despre a considera suferinţa o poartă. Poate că despre asta era totul – trebuia să încetez lupta împotriva durerii și a singurătăţii mele, indiferent cât de oribil mă simţeam sau cât timp avea ea să continue. Mi-am amintit aspiraţia bodhisattva: „Fie ca această suferinţă să servească pentru a trezi compasiune“, și am început să o șoptesc în sinea mea. Pe măsură ce o repetam, simţeam cum vocea interioară devine mai puţin disperată și mai sinceră. Știam că era adevărat – mă puteam trezi la iubirea după care am tânjit atingând plinătatea acestei suferinţe. În momentul în care m-am abandonat acelui adevăr, schimbarea a început.

Poetul persan Hafiz scria în secolul al XIV-lea:

Nu ceda în faţa singurătăţii tale Atât de repede. Las-o să taie mai adânc.

Las-o să fermenteze și să te coacă Așa cum numai Anumite ingrediente sau doar cele divine pot s-o facă.

Ceva ce lipsește inimii mele astă seară Mi-a înduioșat ochii, Mi-a făcut vocea

Atât de duioasă. Iar nevoia de Dumnezeu Atât de clară.********

În acea zi, în camera mea de meditaţie, în timp ce lăsam singurătatea să taie mai adânc, abia mai puteam a durerea mistuitoare a izolării. Mi-era dor, nu de o anumită persoană, ci de iubirea însăși. Mi-era dor să aparţin cuiva mai mare decât sinele meu singuratic. „Acel ceva care lipsea inimii mele“ părea un gol dureros. Cu cât pătrundeam mai adânc în interiorul acelui gol chinuitor, în loc

să-i opun rezistenţă sau să mă lupt, cu atât mai profund mă deschideam dorului meu pentru Preaiubitul. Ca și nevoia lui Hafiz pentru Dumnezeu, dorinţa meu pentru confesiune se simţea tot mai clar. Pe măsură ce mă lăsam în voia acestei dorinţe, a apărut compasiunea. Am simţito clar pe zeiţa Kwan Yin, ca pe un câmp care emana compasiune în jurul meu, preţuind fiinţa mea vulnerabilă care suferea. Pe măsură ce mă abandonam prezenţei ei, corpul a început să mi se umple cu lumină. Vibram de o iubire care îmbrăţișa toată această lume vie – respiraţia mea, cântecul păsărilor, umezeala lacrimilor și cerul fără sfârșit. În acea imensitate caldă și strălucitoare, nu mai simţeam nici o diferenţă între inima mea și cea a lui Kwan Yin. Tot ce rămăsese era o sensibilitate, nuanţată de tristeţe. Preaiubita plină de compasiune pe care o căutam „acolo“ era propria mea fiinţă trezită. Ne putem începe rugăciunea amintindu-ne de căldura și de siguranţa conexiunii. Cu toate acestea, ne îndreptăm atenţia în interior, la sentimentele brute de singurătate și de teamă. Ca un copac mare, rugăciunea își afundă rădăcinile în adâncurile sentimentelor întunecate, cu scopul de a ajunge pe deplin la lumină. Când durerea este profundă, cu cât o atingem mai mult, cu atât mai mult ne abandonăm în trăirea fără margini, plină de compasiune. Mulţi dintre cursanții și clienţii mei de la ședinţele de terapie au descoperit că rugăciunea conștientă le schimbă viaţa de zi cu zi. Uneori, de mai multe ori pe zi, în faţa nemulţumirii și a suferinţei, ei se opresc pentru a-și asculta interiorul, pentru a-și atinge durerea și pentru a ajunge la dragoste și la compasiune. Deși acest lucru poate părea firesc pentru persoanele religioase, am constatat că persoanele care se considerau „genul care nu se roagă“ sunt adesea surprinse de modul în care rugăciunea le schimbă viaţa. În loc să fie prinși în suferinţa judecăţii și în frică, ei își descoperă alinarea în tandreţea inimii lor. De asemenea, putem apela la rugăciune când ne confruntăm cu temeri zilnice. Poate că ni se spune că zborul nostru a fost anulat din cauza unor probleme sau ne simţim răniţi pentru că nu am fost invitaţi la o petrecere ori ne trezim în încurcătură, deoarece bona tocmai a sunat, anunţând că e bolnavă. Dacă în aceste momente ne putem aminti că aceste circumstanţe ne-ar putea trezi compasiunea, experienţa noastră se va schimba. Simţind conștient disconfortul și chemarea pentru compasiune, inima noastră se deschide într-un mod firesc. Decât să fie lipsită de valoare sau un obstacol în sine, suferinţa noastră devine, mai degrabă, calea spre libertatea interioară.

Ca orice formă de meditaţie, rugăciunea conștientă devine mai puternică odată cu practica. Când ne amintim cât de mult ne dorim să fim tandri și buni și ne abandonăm pe deplin acelei dorinţe, compasiunea se trezește în mod natural. Așa cum scria Hafiz:

Cere-i Prietenului iubire Cere-i din nou

Căci am învăţat că orice inimă va primi Lucrul pentru care se roagă Cel mai mult.********

Ori de câte ori ne simţim închiși în noi înșine, răniţi sau neiertători, prin simpla inspiraţie și atingerea durerii brute, putem începe să ne transformăm suferinţa în compasiune. Păstrarea privirii pe locul bandajat, după cum spune Rumi, lasă lumina să intre. Pe măsură ce expirăm, ne putem simţi dorinţa de a ne conecta și de a ne pierde în imensitatea luminii. Ne putem abandona în iubirea strălucitoare după care tânjim. Inspirând și expirând, ne îmbrăţișăm durerea și o eliberăm întro inimă nesfârșită de compasiune.

Suntem stăpânii universului și cei stăpâniţi

Pe măsură ce inima noastră transformă suferinţa în compasiune, experimentăm trăirea atât în calitate de stăpân al durerilor noastre cât și drept cel vulnerabil, care este stăpânit. Daniel a descoperit că își putea alina rănile în propria conștientizare de vindecare. Când Marian și-a eliberat disperarea în mila fără margini a lui Dumnezeu, a găsit compasiunea care putea vindeca nu numai

suferinţa ei, ci și pe cea a fiicei sale. Prin rugăciunea conștientă am descoperit cum a stăpâni și a fi stăpânit se dezvăluie într-o compasiune care transcende orice sentiment de izolare. Când înţelegem durerea noastră ca pe o poartă intrinsecă spre compasiune, începem să ne eliberăm sinele suferind. În momentele în care ne analizăm cu tandreţe mânia, de exemplu, străpungem identitatea noastră asemenea unui sine furios. Mânia nu se mai simte ca un defect personal sau ca o povară apăsătoare. Începem să-i vedem natura universală – nu-i mânia noastră, nu este durerea noastră. Toată lumea trăiește cu mânie, cu frică, cu durere. O frumoasă învăţătură sufi ne arată modul în care durerea noastră nu este personală, este o parte intrinsecă a faptului că suntem vii:

Depășește orice amărăciune care poate apărea Din cauză că nu ai fost pe măsura durerii Care ţi-a fost încredinţată. Asemenea Mamei Universului, Care poartă durerea lumii în inima ei, Fiecare din noi e parte din inima ei Așadar e înzestrată Cu o anumită doză de durere cosmică.

Înţelegerea faptului că durerea din viaţa noastră este o expresie a suferinţei universale ne deschide spre plinătatea acceptării necondiţionate. În loc să fie o problemă, depresia noastră, frica și furia „ne sunt încredinţate“ și pot servi trezirii noastre. Când ăm durerea cu bunătatea acceptării în loc să o tratăm cu amărăciunea rezistenţei, inimile noastre devin o mare infinită de compasiune. Noi, ca și Mama Universului, devenim prezenţa plină de compasiune care poate

alina, cu sensibilitate, valuri de suferinţă care cresc și care trec.

Meditaţie îndrumată: Devenind stăpânul suferinţei

Compasiunea începe cu capacitatea de a trăi cu o inimă iubitoare. Ori de câte ori sunteţi conștienţi de faptul că suferiţi, dacă vă oferiţi vouă înșivă grijă – prin atenţie, cuvinte și atingeri – compasiunea va apărea în mod firesc. Această meditaţie este utilă mai ales atunci când simţiţi durere emoţională. Chiar dacă nu simţiţi imediat compasiune pentru voi înșivă, numai dorinţa voastră vă poate reconecta la inima iubitoare. Inevitabil compasiunea va înflori, deoarece face parte din natura noastră.

Găsiţi-vă o poziţie confortabilă și acordaţi-vă câteva momente pentru a respira în mod firesc și pentru a vă relaxa. Îndreptaţi-vă atenţia asupra durerii, a suferinţei, a rușinii sau a temerii pe care e posibil să le simţiţi. Vă puteţi folosi respiraţia pentru a spori atenţia acordată acestei suferinţe, inspirând și atingând sentimentele de vulnerabilitate; expirând și simţind spaţiul de conștientizare în care se află trăirea voastră. Invitaţi-vă sentimentele dureroase să-și exprime plinătatea, permiţându-le să iasă la suprafaţă și să se intensifice prin corpul și prin mintea voastră. Începeţi să rostiţi cuvinte grijulii faţă de locul din interiorul vostru care se simte cel mai vulnerabil. Puteţi să vă spuneţi în șoaptă: „Pot să mă eliberez de suferinţă“ sau, după cum sugerează Thich Nhat Hanh: „Dragă, îmi pasă de această suferinţă“. Rugăciunea voastră ar putea fi și mai precisă: „Îmi doresc să mă eliberez de frică“, sau „Îmi doresc să mă simt în siguranţă și în pace“. Pe măsură ce continuaţi să vă faceţi rugăciunile puteţi, de asemenea, să vă așezaţi mâna pe obraz sau pe inimă, permiţând ca tandreţea atingerii să exprime compasiunea. Fiţi conștienţi de modul în care se simte inima voastră când oferiţi grijă suferinţei. Vă simţiţi sinceri, deschiși sau tandri? Sau simţiţi că reacţionaţi mecanic, că sunteţi blocaţi sau amorţiţi? În cazul în care vă simţiţi distanţi și

detașaţi, fără nici un fel de critică, pur și simplu, declaraţi-vă intenţia de a fi prezenţi și iubitori și continuaţi să faceţi aceste gesturi de grijă. În cazul în care intenţia voastră de a fi plini de compasiune este autentică, cu timpul, inima se va îmblânzi în mod firesc și se va deschide. Pe măsură ce extindeţi grija faţă de voi înșivă, observaţi cum senzaţiile și sentimentele de durere emoţională se schimbă. Devin mai intense? Sau încep să dispară? Emoţia pe care aţi simţit-o prima dată se transformă într-una diferită? Aţi putea descoperi că îmbrăţișându-vă cu bunătate vă poate provoca o tristeţe profundă. Indiferent de ceea ce simţiţi, trataţi durerea cu aceeași prezenţă și cu sensibilitatea pe care aţi oferi-o unui iubit sau unui copil speriat.

Simţiţi-vă liberi să folosiți orice metodă care oferă grijă autentică vieţii voastre interioare. Puteţi rosti încet cuvintele grijulii. Vă puteţi îmbrăţișa fizic pe voi înșivă sau vă puteţi imagina că vă ţineţi în braţe când eraţi copil. Acordaţi-vă timp pentru a vă asculta vocea interioară și pentru a simţi ce cuvinte speciale sau ce gesturi sunt mai vindecătoare. Acest lucru poate fi la fel de simplu ca recunoașterea faptului că suferiţi. Practicând meditația, veţi începe să constataţi că, atunci când apare frica sau suferinţa, răspundeţi printr-o compasiune spontană și blândă.

Meditaţie îndrumată: Invocarea prezenţei celui Preaiubit

Există momente când ne simţim singuri, ne este frică și ne dorim să ne putem cuibări în poala lui Buddha sau a unei alte manifestări a dragostei și a înţelepciunii. Când tânjiţi să fiţi ţinuţi în acest fel, permiteţi-vă să vă reconectaţi cu propria inimă, mai întâi cerând ajutorul oricui îl consideraţi Preaiubitul, întruchiparea compasiunii.

Așezaţi-vă confortabil, respiraţi adânc de câteva ori. Cu o atenţie blândă și deschisă, observaţi frica sau vulnerabilitatea pe care le simţiţi în corp și în

minte. Gândiţi-vă la dorinţa voastră de a avea parte de iubire necondiţionată. Gândiţi-vă la imaginea unei persoane, o figură spirituală sau o zeitate pe care le asociaţi cu compasiunea. Vă puteţi imagina figura bunicii voastre sau a celui mai drag prieten. Poate fi imaginea lui Buddha, Kwan Yin sau a lui Hristos sau cea a lui Dumnezeu milostiv. Printr-o rugăciune tăcută, cereţi acestei fiinţe să fie prezentă alături de voi. Este posibil să se uite la voi cu iubire necondiţionată. Uitaţi-vă în ochii care vă privesc cu înţelegere și acceptare necondiţionată. Concentraţi-vă atenţia asupra inimii voastre și, conștienţi de dorinţa voastră, simţiţi această prezenţă plină de compasiune, care își dorește să fie alături de voi. Acum, imaginaţi-vă prezenţa acestei fiinţe drept un câmp de lumină strălucitor și nesfârșit. Vizualizaţi și simţiţi că sunteţi înconjuraţi de această lumină caldă, ţinută în îmbrăţișarea acestei fiinţe iubitoare. Observaţi cât de deplin vă puteţi abandona, permiţând suferinţei și fricii, durerii și tristeţii să se dizolve în această prezenţă milostivă. Permiteţi corpului, inimii și minţii să se abandoneze și să se contopească cu această conștientizare iubitoare. Dacă vă încordaţi din cauza îndoielii sau a fricii, simţiţi suferinţa și căutaţi ajutor încă o dată în această prezenţă plină de compasiune.

Pe măsură ce practicaţi invocarea unei concretizări a compasiunii, veţi descoperi că aceasta este calea spre inima voastră. De fiecare dată când vă contopiţi cu Preaiubitul, încrederea în adevărata voastră natură se adâncește. Deveniţi prezenţa plină de compasiune care îmbrățișează cu blândeţe toată suferinţa.

9. Lărgirea cercurilor de compasiune: Calea bodhisattva

În cercuri tot mai vaste îmi depăn viaţa mea și-mi fac deasupra lucrurilor drum; pe cel din urmă, poate, nu-l voi mai încheia, dar îl voi încerca oricum.********

Când Narayan, fiul meu, a împlinit șase ani, i-am dăruit o fermă de furnici. Fiul meu a petrecut ore întregi privind fascinat micile creaturi care își construiau reţeaua lor de tuneluri. Câtorva le-a dat nume și le-a urmărit îndeaproape munca și evoluția. După câteva săptămâni, el a observat cimitirul lor și a privit cu uimire cum mai multe dintre ele târau acolo furnicile moarte. În ziua următoare, când l-am luat pe Narayan de la școală, era vizibil tulburat. El mi-a spus că pe terenul de joacă copiii s-au jucat călcând pe furnici. Era îngrozit că aceștia îi rănesc pe prietenii pe care el îi ira atât de mult. Am încercat să-l liniștesc explicându-i că, atunci când chiar petrecem timp cu orice fel de fiinţe vii – așa cum făcuse el cu furnicile – ne dăm seama că acestea sunt reale. Ele se schimbă, se agită, se hrănesc, socializează. Ca și în cazul nostru, viaţa lor este fragilă și ele vor să rămână în viaţă. Colegii lui de la școală nu avuseseră ocazia să cunoască furnicile așa cum o făcuse el, i-am spus eu. Dacă ar fi avut această posibilitate, nici ei nu ar fi vrut să le facă rău. Ori de câte ori suntem atenţi cu toată inima la persoana cu care suntem, la copacul aflat în curtea din faţa casei noastre sau la o veveriţă cocoţată pe o ramură, această energie vie devine o parte intimă a ceea ce suntem. Mentorul spiritual J. Krishnamurti scria că „atunci când acordăm atenţie înseamnă că ne pasă, ceea ce înseamnă că iubim cu adevărat“. Atenţia este cea mai simplă formă de iubire. Acordând atenţie, ne lăsăm atinși de viaţă, iar inimile noastre devin în mod firesc mai deschise.

Dalai Lama a remarcat cândva: „Nu știu de ce oamenii mă plac atât de mult. Trebuie să fie din cauză că preţuiesc bodhicitta (inima/mintea trează). Nu pot pretinde că o practic, dar o preţuiesc.“ Nouă ne pasă de inima trează deoarece, asemenea unei flori care s-a desfăcut, ea reprezintă realizarea deplină a naturii noastre. Pentru noi contează foarte mult să ne simţim iubiţi și să iubim. Simţim cel mai mult „cine suntem“ când ne simţim legaţi unul de celălalt și de lumea din jurul nostru, atunci când inimile noastre sunt deschise, generoase și pline de iubire. Chiar și atunci când inimile ne sunt încorsetate sau amorţite, încă ne îngrijim de grijă. În descrierea propriei evoluţii spirituale, Mahatma Gandhi a spus: „Sunt incapabil să urăsc vreo fiinţă de pe pământ. Printr-un proces lung de rugăciuni de peste 40 de ani, am încetat să mai urăsc pe cineva. Știu că aceasta este o pretenţie mare. Cu toate astea, o fac cu toată umilinţa.“ Când ne uităm la propriile vieţi și la istoria umanităţii, ne dăm seama că ura, mânia și toate formele de dispreţ sunt o parte omniprezentă și naturală pentru a fi în viaţă. Aversiunea apare pentru că noi suntem atât de profund construiţi să ne simţim diferiţi de ceilalţi. Așa cum a înţeles Gandhi, numai dedicându-ne unei anumite forme de instruire putem scăpa de această tendinţă și putem îmbrăţișa toate fiinţele cu acceptare necondiţionată. Să-i ajute pe săracii și pe muribunzii din Calcutta era, pentru Maica Tereza, o practică de a privi fiecare persoană ca pe „Hristos îndurând chinurile de pe cruce“. Astfel, ea putea să vadă dincolo de diferenţele care i-ar fi putut împietri inima și să trateze cu compasiune necondiţionată fiecare persoană pe care o atingea. Așa cum ne antrenăm să vedem aparenţele de suprafaţă din trecut, recunoaștem și faptul că suntem cu toţii asemănători. Pentru Maica Tereza, aceasta însemna că fiecare persoană poartă în ea o scânteie de divinitate. În conformitate cu învăţăturile lui Buddha, adevărata noastră natură înseamnă conștientizare atemporală, radiantă. A ne accepta pe noi înșine și pe ceilalţi cu compasiune necondiţionată înseamnă a recunoaște atât conștiinţa pură, care este esenţa noastră, cât și vulnerabilitatea noastră firească. În capitolele anterioare, am explorat moduri de a aduce atenţia și compasiunea acceptării necondiţionate în viaţa noastră interioară. La fel cum ne trezim compasiunea pentru noi înșine analizându-ne propria frică, furie și durere, atunci când acordăm o atenţie clară vulnerabilităţii altora, inimile noastre devin deschise și tandre. Compasiunea pentru noi înșine conduce, în mod firesc, la compasiune pentru ceilalţi. În timp ce iubirea descrie sentimentul nostru esenţial

de înrudire, compasiunea pentru alţii este parfumul iubirii care se simte atunci când vedem acest adevăr al suferinţei noastre comune. Trăindu-ne viaţa cu o inimă înţeleaptă și plină de compasiune este esenţa căii bodhisattva. Așa cum am văzut în capitolul anterior, aspiraţia bodhisattva, „Fie ca toate situaţiile să folosească la trezirea compasiunii“, ne poate ghida în a accepta cu grijă orice apare în viaţa noastră. Pe măsură ce transformăm suferinţa în compasiune, ne dăm seama de interconexiunea noastră cu tot ce reprezintă viaţa. Această realizare profundă dă naștere unui al doilea aspect cheie al aspiraţiei bodhisattva: „Fie ca viaţa mea să fie spre folosul tuturor fiinţelor“. În textele tradiţionale, această aspiraţie este exprimată ca jurământul Bodhisattva de a nu trece definitiv în nirvana – libertatea absolută – decât când toate celelalte fiinţe vii devin libere. Chiar dacă acest jurământ poate fi tradus în diferite moduri, mesajul său este clar: din compasiune, bodhisattva își dedică viaţa alinării suferinţei. Spiritul altruist al acestui jurământ ne invită să ne amintim apartenenţa noastră și să ne aprofundăm capacitatea de compasiune nelimitată. Putem aspira să devenim suficient de tandri pentru a înţelege suferinţa tuturor fiinţelor. În acest capitol vom analiza modul în care, acordând atenţie suferinţei altora, compasiunea noastră crește în cercuri tot mai mari. Așa cum a spus Gandhi, ne putem instrui pentru a include pe oricine în inima noastră.

Suntem împreună în asta

De Anul Nou, Kim a ajuns la o tabără care avea tema „Trezirea Inimii Compasiunii“ deoarece se simţea umilită de un incident petrecut la locul de muncă. După ce tipărise 5 000 de broșuri pentru compania la care lucra, ea a constatat că îi scăpaseră mai multe greșeli de tipar care erau foarte evidente. Întrun schimb urât de replici cu un coleg de serviciu, Kim a încercat în mod defensiv să nege o parte din vină, sugerând că, dacă el ar fi răspuns la telefoane în loc să stea atât de mult timp în pauza de masă, poate că ea nu ar fi omis atâtea lucruri. Kim și-a punctat remarcile împrăștiind furioasă un teanc de broșuri aranjate pe biroul ei. Acum, rămasă singură cu gândurile ei, Kim își amintea această scenă, rușinându-se de tonul vocii ei și de faptul că, pur și simplu, a stat și a privit cum

colegul ei s-a aplecat și a ridicat broșurile. La prima noastră ședință, am încurajat-o să uite întâmplarea și să se afunde în sentimentele de frică și de rușine, pe măsură ce apăreau în trupul și în mintea ei. Mi-a spus că parcă simţea o durere profundă în piept și o menghină în jurul gâtului. Folosind ca punct de plecare meditaţia tradiţională a compasiunii pe care o prezentasem în tabără, am îndrumat-o pe Kim să înceapă cu trezirea compasiunii pentru ea însăși. „Analizând cu grijă acele zone dureroase, poți repeta frazele pe care le-ai învăţat: «Îmi pasă de această suferinţă. Vreau să mă eliberez de ea»“. După ce Kim s-a mai relaxat, am întrebat-o dacă se putea gândi la oricare membru al familiei sau la prieteni care, de asemenea, s-au simţit jenaţi de greșeli și de reacții emoţionale. Kim s-a gândit la mama și la fratele ei. În timp ce-și amintea de momentele în care aceștia se simţiseră rușinaţi și umiliţi, Kim a simţit o undă de compasiune faţă de ei. Kim le șoptea: „Îmi pasă de suferinţa voastră; eliberaţi-vă de ea“. Continuând practica compasiunii, Kim a extins cercul grijii ei amintindu-și de oameni pe care îi cunoștea vag – alte persoane din tabără, oameni pe care i-a văzut că se antrenează la sala de sport, părinţii prietenilor copiilor. Kim își putea imagina cum o versiune a aceleiași temeri pe care o simţea se putea ascunde în spatele criticii sau al aroganţei, al agitaţiei sau al tendinţei de apărare pe care le-a observat la unele dintre ele. Pe măsură ce accepta un sentiment de vulnerabilitate a fiecărei persoane și oferea rugăciunea ei plină de grijă, Kim simţea cum se formează o legătură intimă. Simţindu-și inima mai deschisă, Kim și-a amintit de colegul cu care a fost atât de nervoasă. Și-a adus aminte privirea rănită din ochii lui când a țipat la el. Și-a reamintit privirea lui obișnuită de îngrijorare, încordarea fizică și observaţiile autocritice și și-a dat seama că și el se temea că este nedemn și incompetent. Kim a simţit un val de remușcări și apoi tristeţe în timp ce-și dădea seama că, probabil, atinsese un punct foarte sensibil. Cu atenţie, Kim i-a oferit grija ei, rugându-se ca el să se poată elibera de frică. Am îndrumat-o pe Kim spre ultimul pas în practica compasiunii – deschiderea inimii și a atenţiei ei fără limite, extinderea grijii către toate fiinţele care suferă, către toţi cei care se simt nesiguri și înstrăinaţi. Atunci când Kim a terminat meditaţia și a deschis ochii, faţa i se luminase și corpul i se relaxase.

Rezemându-se acum de spătarul scaunului, Kim își odihnea mâinile în poală. Mi-a zâmbit într-un fel care era atât de trist și de dulce și a spus: „Când îmi amintesc că alţi oameni simt aceeași nesiguranţă ca și mine, atunci nu mă mai simt rea – sunt, pur și simplu, om.“ S-a oprit și apoi a adăugat: „Simt cum suntem cu toţii împreună în această situaţie“. Această practică de a reflecta asupra suferinţei – a noastre și a altora – este forma de bază a meditaţiei compasiunii budiste. Noi includem suferinţa celor pe care-i iubim, a celor pe care abia-i cunoaștem, a celor pe care îi considerăm dificili, a celor pe care nu i-am întâlnit niciodată, până la cel mai larg cerc. În timp ce putem să nu reflectăm în mod formal la cei din fiecare categorie pe durata fiecărei meditaţii, practica adâncește capacitatea noastră de compasiune. Așa cum și-a dat seama și Kim, atunci când reflectăm asupra suferinţei altora, ne dăm seama că nu suntem singuri în durerea noastră. Sunt legați prin vulnerabilitatea noastră. Fără o voinţă reală de a accepta suferinţa altora, practica noastră spirituală rămâne goală. Părintele Theophane, un mistic creștin, scrie despre un incident care a avut loc atunci când a luat o mică pauză de la îndatoririle sale parohiale obișnuite când se afla la o mănăstire îndepărtată. Auzind de un călugăr foarte respectat pentru înţelepciunea lui, l-a căutat și el. Theophane fusese avertizat în prealabil că acest înţelept dădea sfaturi numai sub formă de întrebări. Dornic să discute cu el, Theophane l-a întrebat pe călugăr: „Sunt preot paroh și mă aflu aici pentru reculegere. Aţi putea să-mi daţi o întrebare asupra căreia să meditez?“ „O, da“, a răspuns înţeleptul. „Întrebarea mea pentru tine este: De ce au ei nevoie?“ Rămas un pic dezamăgit, Theophane i-a mulţumit și a plecat. După câteva ore de meditaţie asupra întrebării și nereușind să găsească un răspuns, el a decis să se întoarcă la mentor. „Scuzaţi-mă, poate că nu m-am făcut înţeles. Întrebarea mi-a fost de ajutor, dar nu eram atât de interesat să mă gândesc la apostolatul meu în timpul acestei reculegeri. Am vrut mai degrabă să mă gândesc serios la propria viaţă spirituală. Aţi putea să-mi daţi o întrebare pentru viaţa mea spirituală?“ l-a rugat el. „Aaa, înţeleg“, a răspuns înţeleptul. „Atunci întrebarea mea este, de ce au ei cu adevărat nevoie?“ La fel ca mulţi dintre noi, părintele Theophane a presupus că meditația spirituală adevărată se concentrează pe sinele nostru solitar. Dar, așa cum înţeleptul i-a reamintit, trezirea spirituală îi implică și pe ceilalţi. Așa cum Theophane s-a concentrat pe nevoile celor care i-au fost sortiţi spre a-i servi, el le recunoștea

vulnerabilitatea și dorinţa de iubire – și-și dădea seama că nevoile lor nu sunt diferite de ale lui. Întrebarea pe care înţeleptul i-a sugerat-o a fost minunat concepută pentru a trezi în Theophane adevărata profunzime spirituală, care vine din faptul de a acorda atenţie celorlalte fiinţe umane.

Transa „celuilalt“ ireal

Atunci când suntem prinși în propria dramă centrată pe sine, toţi ceilalţi devin „celălalt“ pentru noi, diferit și ireal. Lumea devine un fundal pentru experienţa noastră personală și fiecare din cei care fac parte din ea sunt actori în rol secundar – unii adversari, alţii aliaţi – de cele mai multe ori neimportanți. Pentru că suntem prea concentrați asupra dorinţelor și a preocupărilor noastre nu acordăm o atenţie mai mare altcuiva, cei din jurul nostru ‒ chiar familia și prietenii – pot deveni ireali, figuri de carton, nu oameni cu dorinţe, temeri și inimi care bat. Cu cât cineva pare mai diferit decât noi, cu atât mai ireal ni se poate părea. Cu prea mare ușurinţă putem ignora sau respinge oameni atunci când sunt de altă rasă sau religie, sau provin dintr-o altă „clasă“ socio-economică. Evaluându-i fie ca superiori, fie inferiori, mai buni sau mai răi, importanţi sau neimportanţi, ne distanţăm de ei. Concentrându-ne pe aparenţe – aspect fizic, comportament, moduri de a vorbi – îi etichetăm sub diverse tipuri. Ei sunt infectați cu HIV sau alcoolici, sunt de stânga sau fundamentaliști, cineva e criminal sau este dornic de putere, altcineva e feministă sau binefăcător. Uneori etichetarea tipologică are mai mult de a face cu temperamentul – persoana este plictisitoare sau narcisistă, nevoiașă sau insistentă, nervoasă sau depresivă. Fie că este evidentă sau subtilă, catalogarea îl face pe omul real invizibil în ochii noștri și ne închide inima. Fiecare dintre noi avem propriul sistem complex și, în mare parte, inconștient de catalogare a altora. Când citesc ziarul sau mă uit la știri, de obicei, mă refugiez în propria furie și detest figurile publice care sunt bogate, caucaziene, de regulă, de sex masculin, puternice și conservatoare. În timp ce rămân fidelă opiniilor mele legate de bine și rău, îi cataloghez pe acești senatori, directori de companii și redactori-șefi ca pe niște „băieţi răi“, ca fiind o parte a problemei. Ei devin personaje într-un film enervant, nu fiinţe vii, care respiră.

În romanul său, Stones from the river (Pietre din râu), a cărui acțiune este plasată în Germania nazistă, Ursula Hegi dezvăluie suferinţa „celuilalt“ într-un mod surprinzător. Povestea este spusă prin ochii unei femei curajoase, Trudy, care-și riscă viaţa să ascundă evreii care trăiau în orașelul ei. Trudy este un personaj profund și atrăgător. Ea este, de asemenea, pitică. Pe măsură ce povestea se desfășoară, începem să vedem prin ochii lui Trudy durerea de a fi „celălalt“. Ea își dorește ca vecinii și oamenii din oraș să o cunoască, să vadă dincolo de corpul ei ciudat și mic și de faţa ei lată, supradimensionată. Trudy se poate identifica foarte bine cu cei cărora le oferă refugiu pentru că și ea suferă din cauza dispreţului care o face să simtă că nu aparţine acelui loc. Această poveste a reprezentat pentru mine o trezire. Mă întrebam cât de mulţi oameni din viaţa de zi cu zi puteam să nu văd și să nu le răspund, deoarece, fără să vreau, îi etichetam drept „alţii.“ Aș fi putut trăi, la fel de bine, în satul lui Trudy și aș fi putut întoarce capul jenată, fără să vreau să mă uit prea atent la această „ciudăţenie“ de om, atunci când am fi trecut una pe lângă cealaltă pe stradă. Capacitatea noastră de a nu privi realitatea și suferinţa altora are consecinţe groaznice. De ani de zile, lumea, în cea mai mare parte a ei, a refuzat să vadă situaţia evreilor din Germania nazistă. Astăzi putem să nu conștientizăm numărul imens de oameni care mor de SIDA, groaza de a trăi în Orientul Mijlociu, în Afghanistan, în multe locuri distruse de război și devastator de sărace de pe glob. În vara anului 1991, zburam către celălalt capăt al ţării, vorbind cu femeia care se afla lângă mine. Mi-a spus că fiul ei era înrolat în forţele aeriene și că se întorsese cu bine din Operațiunea Desert Storm, din Războiul din Irak. Apoi s-a aplecat spre mine cu un zâmbet și mi-a șoptit: „Știţi, s-a terminat cu bine. Doar câţiva dintre băieţii noștri au murit.“ Am simţit cum inima mi se strânge. Doar câţiva dintre băieţii noștri. Cum rămâne cu băieţii, femeile și copiii irakieni? Cum rămâne cu milioanele care urmau să moară din cauza substanţelor chimice sau de foame și de boală în timpul embargoului economic care a urmat războiului? Băieţii noștri. Atâta vreme cât o persoană este cineva ireal, pierdem din vedere modul în care suferă. Pentru că noi nu-i percepem ca pe fiinţe cu sentimente și nu numai că-i ignorăm, dar le putem provoca durere fără nici o remușcare. Nevăzând că alţii sunt reali poate fuce un tată să-și renege fiul pentru că este gay, ca părinţii divorţaţi să-și folosească copiii drept arme unul împotriva celuilalt. Toată suferinţa violenţei și a războiului vine din incapacitatea noastră de a vedea că și

ceilalţi sunt reali. Răspunsul nostru imediat legat de atracţie sau de aversiune, de interes sau de nepăsare, face parte din felul în care suntem biologic construiți pentru supravieţuire. Aspectul fizic al unei persoane, felul în care miroase și vorbește ne spune dacă face parte sau nu din același trib. Atunci când suntem prinși în această transă biologică, interpretăm comportamente și opinii doar ca pe semne că ceilalți ne sunt prieteni sau dușmani. Chiar dacă această condiţionare evolutivă de a percepe diferenţa este puternică, avem, de asemenea, capacitatea de a lăsa deoparte armura. Putem extinde accepțiunea de trib. Aceasta este o trăire de acceptare necondiţionată care reprezintă esenţa căii bodhisattva. Putem învăţa să vedem vulnerabilitatea noastră comună și să realizăm comuniunea noastră cu toate fiinţele.

Lărgirea tribului nostru: văzând dincolo de aparenţe

La mijlocul anilor 1970, am lucrat ca activist pentru drepturile locatarilor cu familii sărace din Worcester, Massachusetts. Prin organizarea sindicatelor chiriașilor încercam să punem presiune pe proprietari să ceară chirii echitabile și să ofere condiţii decente de trai. Unul dintre aceste sindicate era compus din familii care închiriau de la un proprietar cunoscut pentru cruzimea sa. Lidera sindicatului, Denise, era o femeie puternică, ce se străduia din greu să dinamizeze grupul în iniţiativa de a lupta împotriva unei măriri a chiriei, pe care nimeni nu și-o putea permite. În cursul lunilor necesare pentru înfiinţarea sindicatului, mă împrietenisem cu Denise și cu familia sa. Am mers la ei la cină, m-am jucat cu copiii și am asistat la problemele lor. Apartamentul le fusese vandalizat de mai multe ori și nu exista nici o cale de a scăpa de șobolani și de gândaci. Fiul cel mare al lui Denise era în închisoare, iar un altul era dependent de droguri. Soţul ei era șomer și aveau datorii. Era o provocare zilnică pentru ei să le asigure copiilor hrană, îmbrăcăminte și căldură. Îi iram dorinţa de a se implica atât de mult ca lider de sindicat, când avea atâtea probleme în propria familie. Cu două zile înainte să începem o grevă legată de chirie, organizată de Denise,

am găsit sub ușa mea un bilet de la ea. Îmi spunea că pleacă din sindicat. Am fost surprinsă și dezamăgită, dar aveam idee ce se întâmplase. În mod frecvent, proprietarii încercau să-i atragă de partea lor pe liderii chiriașilor ca modalitate de a paraliza activitatea sindicatelor. După cum s-a dovedit, Denise a fost cumpărată cu o încuietoare nouă la ușă, o păsuire la plata chiriei și un loc de muncă part-time pentru fiul ei. Ceilalţi chiriași se simţeau trădaţi și demoralizaţi. Denise era „cu două feţe“ și „fără demnitate“, spuneau ei. Ori de câte ori o vedeau pe trotuar, treceau de cealaltă parte a străzii. Nu-și mai lăsau copiii să se joace cu copiii ei. Devenise o străină, unul dintre „ei“. În trecut, atunci când liderii sindicali erau cumpăraţi, și eu simţeam la fel, că ne îngreunează progresul. Cu Denise era diferit. Am înţeles cu câtă disperare încerca să-și ajute familia. Văzusem cum, la fel ca mine, simţea anxietate în legătură cu viaţa ei, avea nevoie de iubire. Poetul Longfellow******** scrie: „Dacă am putea citi istoria tainică a dușmanilor noștri, am găsi în viaţa fiecăruia necazuri și suferinţe suficiente ca să ne topească toată ostilitatea“. Eu înţelesesem destul din povestea tainică a lui Denise pentru ca ea să fie reală pentru mine; îmi părea rău pentru ea. Pe de altă parte, în timp ce reușeam să am inima deschisă faţă de Denise, în ciuda acţiunilor sale, cu siguranţă nu simţeam același lucru faţă de proprietari. Ei se aflau în categoria mea de „tipi răi“. Câţiva ani mai târziu, am avut ocazia perfectă să întâlnesc pe cineva din această categorie și să înţeleg lucrurile mai profund. Un prieten de-al meu cunoștea un director executiv dintr-o companie foarte mare care voia să creeze un program de asistenţă pentru angajaţii săi. Prietenul meu voia să iau masa de prânz cu acest bărbat și să discut despre program. Directorul se potrivea stereotipului meu de bărbat alb, bogat. El fusese în centrul unui proces colectiv mediatizat pentru că le nega în mod sistematic femeilor aceleași oportunităţi de ascensiune profesională ca ale bărbaţilor. Discriminarea era mai evidentă faţă de femeile afro-americane. Am fost de acord să vorbesc cu el, dar nu m-am simţit în largul meu pe parcursul întâlnirii, de parcă veneam de pe planete diferite și aflate în conflict. La o analiză mai atentă, s-a dovedit destul de uman și de real. S-a lăudat un pic și era evident că voia să se facă plăcut. Mama lui suferise o triplă intervenție chirurgicală de by- cu câteva săptămâni în urmă. Fiul său cel mai mare avea

diabet. În weekenduri, soţia se plângea că nu se joacă suficient cu copiii. El voia să o facă, îi iubea mult, dar invariabil apelurile telefonice primite îl solicitau de urgenţă și-l ţineau departe de jocurile de ping-pong, de grătarele sau de filmele la care se uitau împreună. El se întreba: „Poate starea de prezență să mă ajute cu adevărat să mă relaxez? Oriunde mă duc, mi se mai cere ceva.“ Nu mai conta că, probabil, nu aveam aceleași opinii legate de chestiuni politice și sociale. Îl plăceam și voiam să fie fericit. Chiar dacă nu ne place cineva, conștientizându-i vulnerabilitatea ne permite să ne deschidem inima pentru acea persoană. Putem vota împotriva lor la alegeri, putem să nu-i invităm niciodată la noi acasă, putem chiar simţi că ar trebui să fie închiși pentru a-i proteja pe ceilalţi. Cu toate acestea, sentimentele noastre obișnuite de atracţie și de aversiune nu trebuie să treacă peste capacitatea noastră de a vedea că, la fel ca noi, și ei suferă și își doresc să fie fericiţi. Când ne dăm seama cine este cu adevărat în faţa noastră, nu vrem ca ei să sufere. Cercul nostru de compasiune se lărgește firesc pentru a-i include și pe ei.

Trăind într-o lume în care toţi suntem reali

Unul dintre lucrurile cele mai remarcabile pe care le-am observat la Dalai Lama este modul în care el îi tratează pe toţi în mod egal. În timp ce o fotografie din ziar îl arată îmbrăţișându-l cu dragoste pe Jesse Helms********, o alta îl arată cu braţele în jurul unui refugiat tibetan sărac. Atunci când Dalai Lama spune: „Religia mea este bunătatea“, el își exprimă angajamentul de a trăi cu inima deschisă și iubitoare de compasiune, în mod necondiţionat. Bunătatea este un aspect al acestei bijuterii a compasiunii. Este dorinţa de a ajuta care apare atunci când ne amintim că suntem legați de fiecare fiinţă vie pe care o întâlnim. Fiecare persoană este valoroasă, fiecare persoană este fragilă, fiecare persoană contează. La înmormântarea unui rabin iubit de elevii lui, un bărbat mai tânăr, care doar de curând își începuse studiile cu acesta, s-a întors către unul dintre cei care îi fuseseră ucenici timp de zeci de ani. „Ce a contat cel mai mult pentru maestrul nostru?“, a întrebat el. Discipolul i-a răspuns zâmbind: „Oricine a fost cu el întrun anumit moment“. La fel ca Dalai Lama, acest rabin nu a acordat timpul și energia lui doar pentru cei cu bani și cu putere, doar pentru familia lui sau pentru

cei mai apropiaţi discipoli. El a acordat toată atenţia lui fiecărei persoane cu care vorbea, oferindu-i astfel darul unei inimi pline de compasiune. Chiar dacă nu-i respingem pe alţii cu mânie sau ură, putem trece cu vederea cu ușurinţă oamenii și putem să ne reţinem bunătatea fără să vrem. Acest lucru poate fi cel mai izbitor în raport cu cei pe care practicile compasiunii budiste îi descriu ca fiind oameni „neutri“, cei care nu oferă nici un răspuns negativ, nici unul pozitiv. Aceștia ar putea să fie poștașul, copiii cunoștințelor pe care-i duci cu mașina, soţul unui prieten, o rudă îndepărtată. În predarea practicilor de compasiune, uneori le cer elevilor să aleagă pe cineva pe care-l văd în mod regulat, dar cu care nu au o relaţie personală. Când se gândesc la această persoană, îi invit să se întrebe: „De ce are el sau ea nevoie?“, „De ce se teme această persoană?“, „Cum este viaţa pentru această persoană?“ După una dintre aceste ședințe, Vicki a venit la mine pentru a-mi spune că se întâmplase un lucru minunat de când începuse să facă acest exercițiu. Atunci când își vedea colegii la locul de muncă, vecinii plimbându-și câinii, funcţionarii în magazine, ea își spunea în mintea ei: „Sunteţi reali. Sunteţi reali.“ Observa o sclipire de curiozitate în ochi, un zâmbet generos, un scrâșnet de dinţi, o ridicare resemnată a umerilor, durerea dintr-o privire abătută. Dacă era puțin atentă, le putea simţi și timiditatea, stângăcia sau frica. Vicki mi-a spus: „Cu cât sunt mai reali pentru mine, cu atât mai reală, mai caldă și mai vie mă simt. Simt o apropiere doar prin faptul că sunt oameni cu toții. Nu contează cine sunt… Simt că-i pot accepta ca parte a lumii mele.“ Când îi percepem pe ceilalți ca fiind reali, dezvăluim legătura ascunsă care există între toate fiinţele. În poezia sa, Naomi Shihab Nye scrie:

Înainte să cunoști profunzimea tandră a bunătăţii trebuie să mergi acolo unde indianul cu poncho alb zace mort la marginea drumului. Trebuie să înţelegi că poţi să fii tu în locul lui, cum și el a fost cineva

care a călătorit prin noapte având planuri și doar respiraţia care-l ţinea în viaţă.********

Cu toţii călătorim prin noapte având planuri, respirând și expirând această viaţă misterioasă. Profunzimea tandră a bunătăţii apare în mod firesc când acordăm atenţie celorlalţi.

Ce facem când ni se închide inima?

În urmă cu câţiva ani, am fost iritată și deranjată de către un client dintr-un grup de psihoterapie pe care îl coordonam. Tom rămânea după fiecare ședinţă, îmi punea întrebări care păreau inutile sau comenta cu privire la discuțiile din acea seară. În timpul ședințelor de grup era clar că el atrăgea resentimente și din partea altora. Într-o noapte, când un tânăr povestea cum criticile constante ale soţiei sale îl făceau să se simtă încordat și rușinat atunci când erau împreună, Tom i-a spus cu un aer de autoritate că ar trebui să fie sigur pe el, căci altfel soţia nu-l poate respecta. Tânărul s-a înroșit la faţă și nu a mai spus nimic toată seara. Pe parcursul mai multor alte ședinţe, a trebuit să întrerup poveștile lungi ale lui Tom despre modul în care se confruntase și rezolvase probleme similare celor aduse în discuţie de alţii. Era clar că voia să se simtă important și să fie în centrul atenţiei și, indiferent de metodele pe care le-am încercat, el continua să acapareze atenţia. Atunci când, la sfârșitul celei de-a cincea ședinţe, l-am văzut pe Tom așteptând ca toţi ceilalţi să plece, m-am întristat. Eram supărată din cauză că-mi doream ca el să plece. Respirând profund, am mers și mi-am tras un scaun lângă el. Mi-a spus că trebuie să vorbească despre problemele pe care le avea: nu reușea să se integreze în acest grup. Chiar dacă el îmi cerea un lucru rezonabil, mă simţeam epuizată și încordată. Știam că urmărea interesul și atenţia mea, dar nu voiam săi fac pe plac. Când Tom a început să-mi spună ce era în neregulă cu acest grup de oameni – femei excesiv de sensibile, bărbaţi pasivi, inhibați – iritarea mea s-a accentuat. Simţeam cum devin intolerantă, nerăbdătoare și cum mă umplu de

dispreţ. Mi-am spus: „Bine. De ce nu pleci, pur și simplu? Astfel se va rezolva problema tuturor.“ Așa cum aveam să constat, nu este întotdeauna ușor să simţi compasiune ca răspuns la nevoile altora. Mai degrabă putem simţi resentimente, putem fi deranjaţi, dezgustaţi, lipsiţi de putere, vinovaţi, înfricoșaţi. Atunci când inimile noastre se împietresc în încercarea de a se apăra, aceasta nu înseamnă că eșuăm în calitate de bodhisattva. Pur și simplu, avem nevoie să ne împrietenim cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru înainte să poată apărea în mod firesc compasiunea pentru alţii. În timp ce discutam cu Tom, o parte din atenţia mea s-a îndreptat către interiorul meu. Am putut vedea că în spatele intoleranţei exista senzația că parcă îmi fura ceva. Îmi răpea timpul, împiedicându-i pe ceilalţi să se simtă în siguranţă și vorbea dispreţuitor despre membrii grupului. Pe măsură ce simţeam căldura și presiunea furiei care creștea în pieptul meu, am început să-mi îndrept atenţia către mine. „Ar trebui să-l ajut, nu să acţionez împotriva lui… el este cel care suferă cu adevărat.“ Dar, pe măsură ce-mi dădeam seama cât de agitată mă simțeam, am conștientizat că și eu sufeream și mi-am spus încet: „E în regulă, e în regulă.“ Pur și simplu, recunoașterea acestei dureri m-a ajutat să mă relaxez și să-mi amintesc să trimit un mesaj propriei inimi: „Îmi pasă de această suferinţă“. Raportându-mă cu amabilitate la furia mea, am reușit să mă deschid și să acord atenţie sentimentelor lui Tom. Acum, când priveam această persoană din faţa mea, mă întrebam în sinea mea: „De ce ai nevoie cu adevărat?“ Era ca și cum îi puteam auzi inima vorbind. Am simţit că își dorea cu disperare să-i ţin companie și să am grijă de el. Se temea că l-aș fi înţeles greșit și că nu l-aș aprecia ca pe o persoană binevoitoare, care are multe de oferit. Sentimentele mele de iritare și de superioritate au început să se tempereze. Am folosit rolurile de „client“ și de „terapeut“ ca să-l ţin la distanţă pe Tom, iar acum ne aflam aici, împreună – două fiinţe vulnerabile care sufereau. Cu cât îl percepeam pe Tom mai mult ca pe o persoană reală, sensibilă, cu atât puteam simţi mai multă compasiune faţă de el și faţă de durerea pe care o trăia. Am întins mâna și i-am atins braţul lui Tom. Amândoi am vorbit și am ascultat. Am sfârșit prin a râde împreună când a glumit spunând că ședinţa noastră se suprapunea cu difuzarea serialului Frasier și se afla în competiţie strânsă pentru loialitatea sa. Nu-mi mai doream să plec – eram atentă și îmi păsa. Când i-am dat lui Tom un despre rolul său în grup, el a ascultat fără a avea o atitudine

defensivă. I-am împărtășit cât de mult apreciam întrebarea părintelui Theophane: „De ce au ei cu adevărat nevoie?“, iar el a fost dornic să lase acest lucru să-l ghideze. Când am terminat de vorbit, nu a mai zăbovit, încercând să se evidenţieze sau să obţină ceva mai mult de la mine. A ieșit din cameră pășind ușor, părea că sufletul îi era hrănit. Și eu aveam un sentiment de ușurare. Scăpasem de furia interioară și mă reîntorsesem la bunătate și la compasiune. După cum s-a dovedit, Tom a luat în serios practica de a se întreba: „De ce au ei cu adevărat nevoie?“ Într-o ședință de grup, el chiar i-a spus tânărului pe care îl jignise cât de rău îi părea. „În anumite privinţe, îmi aduci aminte de fiul meu. Voiam să mă privești ca pe un tată priceput, dar am făcut aceleași greșeli ca acelea pe care le-am făcut în educația dată fiului meu. Am uitat să aflu de ce anume ai nevoie cu adevărat. Nu voiam decât să ajut și nu știam cum.“ Tânărul era vizibil impresionat. După câteva clipe, el a răspuns, vorbind rar, dar sigur. „Lucrul de care am nevoie cu adevărat de la soţia mea și de la toată lumea este să simt că însemn ceva. Tocmai m-ai făcut să mă simt așa.“ S-a dovedit că persoana pe care o etichetasem drept „cel mai nedorit celălalt“ a sfârșit prin a-i face pe toți din grup să-și deschidă sufletul. Cu toate că insensibilitatea iniţială a lui Tom l-a făcut să pară o persoană căreia nu-i pasă, odată ce a fost sincer, ceilalţi și-au dat seama că durerea, frica sau furia pe care o exprimaseră aveau puţin sau nimic de-a face cu Tom. Intimitatea care s-a creat ulterior în grupul nostru se baza pe dorinţa fiecărui participant de a aduce în discuţie propria durere și de a se deschide la durerea altora. Faptul că ne-am deschis inimile ne-a ajutat să ne lărgim cercul de compasiune – eram reali și contam unul pentru celălalt.

Văzându-ne prin ochii celorlalţi

Uneori, chiar oamenii de care suntem foarte apropiaţi devin ireali. Putem presupune cu ușurinţă că știm cum este viaţa lor și uităm că, la fel ca noi, ei sunt mereu în schimbare, experienţa lor este mereu nouă. Pierdem din vedere că și ei au suferințe, temeri, pe care uneori le țin ascunse. Jeff și Margo au venit la terapie deoarece aveau probleme în căsnicie. Până în

urmă cu opt ani, Jeff fusese o persoană energică, însă, în timpul unei excursii cu cortul, contractase boala Lyme. Durerile și oboseala creșteau lună de lună. Degetele i se umflaseră și deveniseră rigide, așa că nu-și mai putea face meseria de tâmplar. Deși încerca să rămână optimist, era cuprins de depresie. Margo făcea ce putea – lucra ore suplimentare, pregătea masa, făcea curăţenie, dar simţea că Jeff nu-i aprecia cu adevărat eforturile. „Nu sunt niciodată suficient de bună“, spunea ea. Jeff avea impresia că Margo îi purta pică pentru întreaga situaţie. El chiar credea asta, judecând după îndârjirea și cuvintele ei răspicate. Iar ea îl făcea să se simtă vinovat, ca și când era vina lui că era bolnav și nu putea să ajute la treburile casnice. La ședințele noastre am făcut un exercițiu simplu cunoscut sub numele de „inversare a rolurilor“. Mai întâi, în timp ce Margo asculta cu atenţie, Jeff descria cât de rușinat și de frustrat se simţea din cauză că era bolnav. Se simţea precum un fătălău care nu mai era bun de nimic. Spunea cât de speriat era în privința viitorului său, dar și despre cât de singur se simţea pentru că Margo nu părea să conștientizeze gravitatea a ceea ce se întâmplase cu el. Starea de sănătate – viaţa pe care o avusese cândva – se deteriorase. Când el a terminat, au schimbat scaunele. Adoptând postura lui cât de bine putea – chiar și expresia facială și tonul vocii –, Margo a devenit Jeff. Din perspectiva lui, ea vorbea despre cum era să trăiești cu boala Lyme. Când au revenit la locurile lor iniţiale, Jeff i-a spus că, auzind-o cum vorbește despre trăirea lui atât de clar, l-a făcut să se simtă mai bine înţeles de ea. Atunci când a fost rândul lui Margo să descrie trăirea ei, ea a început prin a spune că se simţea neapreciată. Dar, apoi, după câteva momente de tăcere, a izbucnit. „Pur și simplu, m-am simţit atât de neajutorată. Ai fost atât de chinuit de boală, tu, persoana pe care o iubesc. Și eu nu pot face nimic pentru ca tu să te simţi mai bine. Și nu știu când se vor sfârși toate astea.“ Margo era supărată pe viaţă, nu pe Jeff. În spatele furiei, simţea o durere profundă față de cât de grea devenise viaţa lor. Când au schimbat locurile, Jeff a vorbit ca și când era Margo, descriind cum era să se simtă neputincios, să simtă că viaţa lor era distrusă și că nu putea să facă nimic în privinţa asta. Când exercițiul s-a încheiat, Margo și Jeff s-au îmbrăţișat, amândoi în lacrimi. El nu-și dăduse seama că ea suferea, simțindu-se frustrată și îndurerată. Ea habar nu

avea cât de singur se simţea el, crezând că ea nu îl înţelegea. Acuzaţiile reciproce de „Mă faci să mă simt…“ se transformaseră în „Ce pot face ca să te ajut?“ Thoreau scria: „Există oare un miracol mai mare decât să vezi prin ochii altuia, chiar și pentru o clipă?“ Așa cum Margo și Jeff descopereau, să vezi prin ochii altora este chiar momentul-cheie al compasiunii. Nu trebuie să facem exercițiul de inversare a rolurilor pentru a înţelege cum este viaţa pentru soţul, copilul, sora sau prietenul nostru. Ne putem imagina cum ne-am simţi în corpul și mintea acestei persoane, să trăim viața sa. Pe măsură ce ne permitem să ne deschidem, ne simţim apropiaţi și tandri față de cei din jur. Hafiz scrie:

Se întâmplă mereu în rai Și într-o zi Se va întâmpla Din nou și pe pământ

Ca bărbaţii și femeile… Care-și oferă unii altora Lumină, Deseori vor îngenunchea

Și… cu lacrimi în ochi, Își vor vorbi sincer, spunând,

„Dragă,

Cum pot să te iubesc mai mult? Cum pot să fiu Mai bun?“********

Dacă atunci când întâlnim pe cineva – prieten sau străin – ne punem întrebarea: „Cum pot să fiu mai bun?“, în mod inevitabil ne vom da seama că fiecare fiinţă are nevoie să fie ascultată, iubită și înţeleasă. Chiar dacă putem deveni conștienţi de acest lucru în primul rând cu cei din cercul nostru apropiat, putem să acordăm atenţie și grijă tuturor fiinţelor vii. Cu cât oferim mai multă atenţie, cu atât mai profund ne dăm seama că ceea ce contează cel mai mult în viaţă este să fim buni. Pe măsură ce ne deschidem vulnerabilităţii altora, distanța dispare, iar reacția noastră firească este să cerem o mână de ajutor.

Cercul tuturor fiinţelor

Într-o poveste emoționantă din sikhism********, un maestru spiritual în vârstă îi cheamă pe doi dintre ucenicii lui cei mai devotaţi în grădina din faţa colibei. Le dă fiecăruia un pui de găină și le spune: „Duceţi-vă unde nimeni nu vă poate vedea și ucideţi puiul“. Unul dintre bărbaţi se duce imediat în spatele șopronului, ridică toporul și taie capul puiului. Celălalt rătăcește ore întregi și, în cele din urmă, se întoarce la stăpânul său, ţinând în mână puiul încă în viaţă. „Ce s-a întâmplat?“, întreabă învăţătorul. Discipolul răspunde: „Nu pot să găsesc un loc unde să omor puiul astfel încât nimeni să nu mă poată vedea. Oriunde mă duc, puiul vede.“ Pentru acest om, puiul era real. Era conștient și simţea durere. Pe măsură ce acordăm mai multă atenție nouă înșine, realizăm că toate fiinţele simt, suferă și doresc să rămână în viaţă. Chiar dacă am fi înclinați să nu credem că avem multe în comun cu un pui de găină, atunci când acordăm mai multă atenţie – în mare parte așa cum fiul meu a făcut cu furnicile – pătrundem în vibraţia fundamentală și fragilitatea care caracterizează toate fiinţele vii.

Gary Lawless******** scrie:

Când animalele vin la noi, Cerându-ne ajutorul, Înţelegem ce ne spun? Când plantele ne vorbesc În limba lor delicată, minunată, Putem să le răspundem? Când planeta însăși Ne cântă în visele noastre, Putem să ne trezim și să acţionăm?********

Atunci când conștientizăm că animalele și plantele fac parte din ființa noastră, le putem asculta și răspunde. Ignorând copacii este ca și când ne-am ignora plămânii atunci când sunt congestionaţi și nu putem respira. Dispariţia păsărilor cântătoare înseamnă sfârșitul muzicii vieţii noastre. Atunci când planeta însăși ne cheamă în visele noastre, dacă reușim să conștientizăm adevărul apartenenţei noastre reciproce, în mod firesc, inimile noastre se umplu cu grijă. Ne amintim că pânza vieţii este casa noastră. Aspiraţia bodhisattva, „Fie ca viaţa mea să fie de folos tuturor fiinţelor“, este un instrument puternic pentru a ne aminti de apartenenţa noastră și de lărgirea cercurilor compasiunii. În încercarea de a le ajuta pe toate fiinţele care suferă, Bodhisattva nu își asumă un rol măreț și nu aspiră către un ideal de neatins. Dacă ne considerăm indivizi mărunți și izolați care văd lumea drept responsabilitatea noastră, ne pregătim singuri pentru amăgire și eșec. Mai degrabă, dorința de a fi

de folos ia naștere din conștientizarea absolută că noi toţi facem parte din pânza vieţii și că tot ceea ce se întâmplă în interiorul ei îi afectează și pe ceilalți. Fiecare gând pe care îl avem, fiecare acţiune pe care o întreprindem are un impact fie pozitiv, fie negativ. O aborigenă din Australia vorbește într-un mod elocvent din această perspectivă a înrudirii: „Dacă ai venit să mă ajuţi, atunci pierzi timpul. Dar dacă ai venit pentru că destinul tău este legat de al meu, atunci să lucrăm împreună.“ Atunci când simţim apropierea de altcineva, există nenumărate moduri de a ne exprima grija. Unii oameni își dedică viaţa întemeierii unui cămin plin de iubire pentru familiile lor; alţii luptă pentru schimbarea legilor care să-i ajute pe copiii săraci să obţină o educaţie mai bună. Unii oameni se roagă ore în șir și alţii vorbesc mereu la telefon. Deși este ușor să crezi că ar trebui să facem ceva mai mult sau ceva diferit, ceea ce contează cu adevărat este că ne pasă. Așa cum ne învaţă Maica Tereza: „Nu putem face lucruri mărețe – numai lucruri mărunte, făcute cu mare dragoste“. La fel cum soarele strălucitor face cuburile de gheaţă să se topească, în momentele în care suntem prezenți și buni, vom crea un mediu cald care îi încurajează pe cei din jurul nostru să se relaxeze și să se deschidă. De fiecare dată când vom lărgi cercul grijii – cu un zâmbet, o îmbrăţișare, o rugăciune – efectele nu vor întârzia să apară. Atunci când oferim confort persoanei de lângă noi, bunătatea noastră se răspândește în întreaga lume. Fie că este îndreptată înspre noi înșine sau înspre alții, compasiunea bodhisattva este o ploaie blândă care cade peste toate ființele.

Meditaţie îndrumată: Tonglen — Trezirea inimii compasiunii

Practica tibetană Tonglen cultivă inima atotcuprinzătoare a compasiunii. Tonglen înseamnă „a lua și a da“. Această practică vă ajută să vă deschideţi în fața suferinţei – proprie și a tuturor celorlalte fiinţe – spre a le oferi alinare și grijă. Următorul exercițiu este o versiune de Tonglen care vă poate ajuta să vă treziţi compasiunea în faţa suferinţei. Sunt momente în care practica Tonglen poate fi neadecvată. Dacă vă luptaţi cu

teroarea de a fi fost abuzaţi, cu depresia sau cu un dezechilibru emoţional, Tonglen poate provoca emoții puternice sau un blocaj emoțional. În aceste situaţii, decât să practicaţi Tonglen, mai bine căutaţi îndrumare din partea unui terapeut, un profesor familiarizat cu această practică, sau un ghid spiritual de încredere.

Așezați-vă într-o poziţie care vă permite să fiţi relaxaţi și atenţi. Simţindu-vă ritmul natural al respiraţiei, lăsaţi corpul și mintea să se liniștească. Practica tradiţională Tonglen începe cu un flash de aducere aminte. Cu ochii deschiși, simțiți imensitatea spaţiului, deschiderea naturală și vidul conștientizării. Acum, amintiţi-vă un moment de suferinţă. Ar putea fi propria durere sau suferinţa cuiva apropiat – un prieten sau un membru al familiei, un animal de companie sau o altă fiinţă vie. Permiteţi-vă să simţiţi această suferinţă într-un mod imediat, viu, apropiat. Permiteţi să devină real – pierderea, durerea sau frica. Pe măsură ce inspiraţi, lăsaţi această durere să vă cuprindă corpul și inima. În cazul în care este durerea unei alte ființe, percepeţi-o ca și când este propria voastră durere. Deschideţi-vă intensităţii senzaţiilor, oricare ar fi acestea. Acum, pe măsură ce expiraţi, eliberaţi-vă de durerea cu care vă confruntaţi. Daţi-i drumul în deschiderea conștientizării, în prospeţimea spaţiului deschis. Odată cu expiraţia, spuneți orice rugăciune sau expresie a grijii care vă vine în minte, în mod natural. De exemplu: „Fie ca tu să fii eliberat de suferinţă; Îmi pasă de suferinţa ta; Aș vrea să poţi fii fericit și liniștit.“ S-ar putea ca la început să nu simţiţi legătura cu suferinţa, rana, frica sau durerea celuilalt. Dacă se întâmplă acest lucru, pentru câteva minute, concentrați-vă asupra inspiraţiei și pe „acceptarea“ durerii. Acordaţi o atenţie deosebită senzaţiilor care apar în corp. Apoi, pe măsură ce începeţi să trăiţi suferinţa mult mai deplin, reluaţi exercițiul echilibrat de preluare a suferinţei și alinare. Fără să vă gândiţi la nimic, conștientizaţi modul în care vă raportaţi la suferinţă. Uneori puteţi să simţiţi o dorinţă de a vă deschide la intensitatea și la brutalitatea durerii. Alteori puteţi simţi frică și inima se poate apăra sau poate fi amorţită. Dacă simţiţi rezistenţă, puteţi face Tonglen cu senzaţiile de rezistenţă. (Puteţi face Tonglen cu orice trăire.) Inspiraţi sentimentele de frică sau de amorţeală, trăindu-le pe deplin. Expiraţi iertare, eliberând rezistenţa în

spaţialitatea conștientizării. Indiferent dacă vă simţiţi deschiși sau recalcitranți, continuaţi exercițiul cu respiraţia, inspirând senzaţiile brute de suferinţă și expirând alinare, abandonându-vă deschiderii. Acum, gândiţi-vă la toate celelalte fiinţe din lume care se confruntă cu același tip de suferinţă asupra căruia reflectaţi. Simţiţi modul în care, chiar dacă poveștile pot fi diferite, trăirea noastră reală de durere fizică și stres emoţional este aceeași. Dacă meditaţi asupra durerii de a vă simţi incompetenți și respinși, în acest moment, milioane de alte persoane simt aceeași durere. Simţind realitatea acestei suferinţe, începeţi să respiraţi, în numele tuturor celor care suferă în acest fel. Inspiraţi nesiguranţa, durerea sau suferinţa că toate aceste fiinţe simt și trăiesc intensitatea și plinătatea durerii lor în inima voastră. Pe măsură ce expiraţi, eliberaţi această suferinţă imensă în spaţiul nemărginit. Ca și mai înainte, încercați să spuneți orice rugăciune ar putea alina suferinţa. Continuaţi să inspiraţi și să expiraţi, deschizându-vă trăirii universale a acestei suferinţe și abandonându-vă în spațialitate prin rugăciune. Pe măsură ce inima vi se deschide în fața suferinţei imense, veţi deveni acea deschidere. Oferind sensibilitate, conștiinţa voastră se inundă de compasiune. Continuând să inspiraţi suferinţă și să expiraţi grijă, simţiţi-vă inima ca un transformator al durerii.

Puteţi folosi practica Tonglen ori de câte ori deveniţi conștienţi de suferinţă. Puteţi vedea la știri o familie care tocmai și-a pierdut casa într-o inundaţie sau într-un incendiu. Puteţi să vă aflați pe autostradă și să vedeţi un accident de mașină. Puteţi fi la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, ascultând cum cineva vorbește despre lupta cu alcoolul. În acel moment, puteţi inspira, permiţându-vă să simţiţi iminenţa și claritatea acelei dureri și frici. Expiraţi, eliberând durerea în deschiderea conștientizării, cu o rugăciune de alinare. După ce aţi petrecut câteva minute făcând acest exercițiu, lărgiți cercul compasiunii, respirând pentru toate fiinţele care suferă în urma pierderilor, a traumelor sau a dependenţei.

10. Recunoscându-ne bunătatea primordială: Calea către o inimă iertătoare și iubitoare

Așa cum o mamă care, fără să se gândească deloc la ea, îl ocrotește și îl iubește pe singurul ei copil, la fel lăsați-vă și voi mila să străbată întreaga lume și să îi acopere pe toți. ********

Buddha

Sunt mai vast și mai bun decât credeam. Nu știam că există în mine atâta bunătate. ********

Walt Whitman

Amy a sosit îmbujorată și agitată la ședinţa de terapie. Pe parcursul celor două luni cât ne-am întâlnit, ea a fost tăcută, aproape reţinută. Chestiunea principală la care am lucrat împreună a fost lipsa respectului de sine. La această ședinţă, Amy a început să-mi spună cum a descoperit că soţul ei avea o aventură. În ultima jumătate a anului trecut, el fusese plecat tot mai multe weekenduri în „deplasări în interes de serviciu“. Într-o zi, Amy, fiind suspicioasă, a decis să se uite prin emailurile lui pe care le primea pe contul de serviciu. Numeroase mesaje de la o femeie, o colegă, aveau o notă mai intimă, care a făcut-o să tremure de furie. În seara aceea, atunci când Amy l-a confruntat pe Don, el s-a făcut palid la față și

apoi, învins și trist, a dat din cap și a spus: „Ai dreptate. Este adevărat.“ El voia să vorbească în continuare, să explice, dar ea nu putea să-l asculte. I-a spus că totul se terminase și că nu va fi niciodată în stare să-l ierte. După ce și-a recunoscut infidelitatea în acea primă seară, Don a pus punct aventurii. A implorat-o pe Amy să-l ierte și să dea încă o șansă căsniciei lor. Prea furioasă ca să-i promită ceva, Amy a rămas tăcută. Mai apoi, ea i-a spus că, dacă nu ar fi fost fiica lor, Celia, ar fi divorțat. Începând cu acea noapte, îmi spunea ea, mintea i-a fost inundată de gânduri despre modul în care el a mințit-o, spunându-i că trebuia să participe la o conferinţă sau că stătea până târziu la locul de muncă sau că se duce la o întâlnire în interes de serviciu. Furia ei legată de faptul că fusese trădată parcă îi ardea în piept ca un imens foc roșu. Era un mincinos ordinar. O persoană fără inimă. Tot ceea ce i-a spus făcea parte dintr-o țesătură de minciuni. Căsnicia lor era o farsă. Atunci când suntem trădaţi, una dintre primele reacţii este de a-i învinovăţi pe ceilalţi. Creăm o poveste despre bine și rău și ne îndreptăm furia către cel care ne-a provocat durere. Cu resentimente profunde, construim un adevărat caz împotriva lor, de multe ori cu suficiente probe care să dovedească faptul că ar trebui să-i scoatem din viaţa noastră. De fiecare dată când ne repetăm nouă înșine o poveste despre modul în care ni s-a greșit, simţim din nou în corpul și în mintea noastră furia încrederii trădate. Dar, destul de des, resentimentele noastre legate de alţii reflectă resentimentele faţă de noi înșine. Atunci când cineva ne respinge, ar putea consolida o părere pe care deja o susţinem, aceea că nu suntem destul de buni, suficient de atenţi sau de simpatici. Inițial, Amy și-a concentrat resentimentele și furia pe Don, însă, curând, le-a îndreptat împotriva ei însăși. Aventura lui Don îi confirma frica cea mai mare: merita să fie părăsită. Fiecare situaţie în care se simţea incompetentă era întărită de respingerea lui. Putea să pară prietenoasă și grijulie faţă de cei din jur, dar în interior se simţea falsă, împietrită, grotescă. Don era cel care o cunoștea cel mai bine și el o respinsese. Acum, pierdută în transa nevredniciei, Amy era convinsă că nu putea fi iubită. Când lucrurile par să se năruie – când ne pierdem locul de muncă, suferim răni grave, ne înstrăinăm de cineva iubit – apare senzaţia dureroasă că este ceva în neregulă cu noi. Ne afundăm în convingerea că avem defecte, suntem răi și

nevrednici de dragoste. La fel ca Amy, uităm de bunătatea noastră și ne simţim îndepărtaţi de inima noastră. Buddha ne-a învăţat, totuși, că, indiferent cât de mult ne putem înșela, esenţa noastră, natura noastră de Buddha, este pură și neîntinată. Maestrul de meditaţie tibetană, Chögyam Trungpa, scrie: „…fiecare fiinţă umană are o caracteristică esenţială de bunătate“. Bunătatea primordială este strălucirea de Buddha din natura noastră – este iubirea și trezirea noastră intrinsecă. Acest lucru nu înseamnă că nu putem greși. Dar, în contrast puternic cu construcţia noastră culturală de moștenitori ai lui Adam și ai Evei, perspectiva budistă susţine că nu există o persoană păcătoasă sau rea. Când ne facem rău singuri sau facem rău altora nu este pentru că suntem răi, ci pentru că suntem ignoranţi. A fi ignorant înseamnă a ignora adevărul că suntem legați de tot ce înseamnă viaţă, iar ura nu face decât să creeze și mai multă izolare și suferinţă. A fi ignorant înseamnă să ignori puritatea conștientizării și a capacităţii de iubire care exprimă bunătatea noastră esenţială. Este nevoie de curaj pentru a recunoaște această bunătate primordială în fiecare dintre noi. Trungpa numește acest lucru misiunea războinicului spiritual și spune că esenţa curajului uman este „refuzul de a renunţa la cineva sau la ceva“. Acest lucru poate fi dificil atunci când încercăm să vedem bunătatea într-un ucigaș, în directorul general al unei corporaţii care poluează planeta, într-un pedofil. Bunătatea primordială poate fi ascunsă în spatele fricii, al lăcomiei și al ostilității, și, găsind-o, nu înseamnă că trecem cu vederea comportamentul nostru nociv sau al altora. Acceptarea necondiţionată a vieţii depinde de înţelegerea clară a adevărului ei lin. Romancierul și misticul Romaine Rolland spune: „Cel mai mare eroism este să iei viața așa cum este și totuși să o iubești“.******** Să iei viața așa cum este nu înseamnă să vedem numai vulnerabilitatea și suferinţa fiecăruia, dar și bunătatea primordială a fiecărei persoane. Când ne îmbrăţișăm pe noi înșine și pe alţii cu acceptare necondiţionată, vedem dincolo de rolurile, poveștile și comportamentele care ascund adevărata noastră natură. A vedea bunătatea din ceilalţi începe prin a vedea bunătatea din noi înșine. Chiar și atunci când ne simţim rușinaţi sau deprimaţi, ranchiunoși sau nesiguri, nu renunţăm la noi înșine. În învăţăturile budiste tradiţionale, există exerciții de meditaţie menite să ne elibereze din transă și să ne reconecteze cu bunătatea și conștientizarea iubitoare care este adevărata noastră natură. Acestea încep adesea cu iertarea, pentru că ea eliberează armura de resentimente și vina care ne subjugă inima și ne împiedică să simţim bunătatea în noi înșine și în alţii.

Practicile de bunătate trezesc iubirea care este floarea bunătăţii noastre. Acceptarea necondiţionată care se află în centrul acestor practici depinde de încrederea noastră în ceva intangibil. Gândurile noastre ne pot spune că ceva este greșit, dar îndrăznim să ne eliberăm de ele și să avem încredere în posibilitatea bunătăţii. În loc să fugim de durere, ne încredinţăm puterii de vindecare a compasiunii. Este posibil să ne fi protejat pe noi înșine închizându-ne inima, dar, în schimb, de dragul iubirii, vom refuza să scoatem pe cineva, inclusiv pe noi înșine, din inima noastră. Atunci când suntem dispuși să credem, nu vom fi dezamăgiți, pentru că, atunci când dăm la o parte mânia, găsim bunătatea și iubirea care au fost mereu acolo.

Iertându-ne pe noi înșine: eliberându-ne de vina care ne încorsetează inima

La următoarea ședinţă, Amy a enumerat eșecurile personale. Era o mamă nepotrivită, o soţie rea. Peste tot – acasă, la serviciu – era o persoană stângace, care eșuase. Era foarte conștientă cât de mult se îndepărtase de fiica ei în vârstă de 14 ani. Rareori își vorbeau cu adevărat, iar Amy știa puţine despre ce gândea sau simţea Celia. Nu era chiar o surpriză faptul că Don se îndreptase către altă femeie. Cine ar vrea să fie fidel cuiva atât de răutăcios și egoist ca ea? Îl critica mereu pentru faptul că era dezordonat, pentru modul în care planifica vacanţele, pentru cum conducea mașina. Și-a amintit o întâmplare, în mod special. Anul trecut, într-o noapte, stăteau amândoi întinși în pat, iar Don a început să-i povestească despre o ceartă pe care o avusese cu șeful său. Amy l-a întrerupt: „Hai, recunoaște. Te-ai dus și ţi-ai spulberat șansele pentru promovare? Ai dat-o în bară, nu-i așa?“ Don s-a ridicat din pat și a stat un moment în întuneric. „Nu, Amy“, a răspuns el simplu și a ieșit din cameră. Nu s-a mai întors în pat în noaptea aceea și nici în celelalte nopţi. După ce mi-a povestt asta, Amy s-a lăsat pe spate și a privit în jos, în podea. Cu o voce obosită, a spus: „Nu știu pe cine sunt mai supărată… pe Don sau pe mine“. Indiferent dacă mânia și resentimentele noastre sunt îndreptate către altcineva sau către noi înșine, rezultatul este același – ne îndepărtează de durerea profundă

a suferinţei și a rușinii noastre. Atâta timp cât vom evita aceste sentimente, rămânem captivi în armura noastră, departe de iubirea pentru noi și pentru ceilalţi. Calea de ieșire începe cu acceptarea necondiţionată a durerii noastre. Când scăpăm de poveștile despre vină și ne permitem să trăim în mod direct sentimentele de rușine și de teamă din corpul nostru, începem să ne privim cu compasiune. În loc să opunem rezistenţă evenimentelor din trecut și decât să ne identificăm cu o persoană furioasă, trădată sau rea, ne eliberăm pentru a trăi momentul prezent cu înţelepciune și bunătate. Aceasta este esenţa iertării. Fie că suntem supăraţi pe noi înșine sau pe alţii, noi iertăm eliberându-ne de vină și deschizându-ne în fața durerii pe care am încercat să o îndepărtăm. Dar, când ne întoarcem împotriva noastră, iertarea poate părea imposibilă. La fel ca Marian, care se simțea vinovată de abuzul sexual suferit de Christy, atunci când simţim că am provocat o mare suferinţă, nu ne putem imagina sentimentul de compasiune pentru noi înșine. Am întrebat-o pe Amy: „Crezi că ai putea să te ierţi pentru că ai fost o persoană atât de critică, pentru că ai făcut acele greșeli?“ Ea a răspuns fără ezitare: „Nu! Iertarea nu ar face decât să mă elibereze de vină… cum m-ar putea face asta o mamă sau o soţie mai bună?“ Am continuat cu blândeţe: „Există și altceva care te oprește să te ierți, Amy?“ Cu oarecare amărăciune ea a răspuns: „De ce trebuie să mă iert? Nu i-ar ajuta pe cei pe care i-am rănit. Deja mi-am distrus familia. Este prea târziu.“ Dar eu știam că o parte din Amy dorea cu disperare să înlăture laţul de ură faţă de sine din jurul gâtului ei. Am întrebat-o: „Ce s-ar întâmpla dacă, doar pentru o scurtă perioadă de timp, ai uita de povestea legată de faptul că ești o persoană rea?“ Ea a spus că nu știe, dar că era dispusă să încerce. Pe măsură ce o îndrumam să-și îndrepte atenţia asupra sentimentelor din propriul corp, Amy spunea că se simţea ca și cum ar fi căzut într-o gaură adâncă de rușine, o mlaștină a răutăţii. În câteva momente, i-a venit în minte o întâmplare care avusese loc cu câţiva ani în urmă. Amy se afla la biroul ei de acasă, iritată de scâncetul persistent al Celiei. Ţinând-o de un braţ, și-a târât, pur și simplu, fiica în camera ei și, deschizând televizorul, i-a interzis să părăsească încăperea. A ţinut-o închisă acolo timp de două ore, ignorând ţipetele ei periodice de a fi lăsată să iasă. După ce mi-a povestit toate astea, ea m-a întrebat: „Tara, cum să pot să mă iert pentru cum m-am purtat cu copilul meu? Mi-e atât de rușine cu mine.“

I-am sugerat lui Amy că, în loc să încerce să se ierte, poate trimite un mesaj de iertare către rușine. „Îţi poţi ierta rușinea pentru că există?“ am întrebat-o. Amy a aprobat din cap, apoi a șoptit: „Iert această rușine… Iert această rușine.“ A rămas tăcută o lungă perioadă de timp, așa că am întrebat-o ce se întâmplă. „Ei bine, nu mai simt rușine. Simt mai mult frică“, mi-a răspuns ea. I-am spus că și cu frica poate proceda în același mod, lăsând-o să fie acolo, simţind-o, oferindu-i iertarea. După câteva minute, Amy a spus: „Știu de ce mi-e teamă, că nu voi fi niciodată aproape de nimeni. Resping pe toată lumea. Nu vreau să mă vadă nimeni așa cum sunt cu adevărat.“ Amy și-a acoperit faţa în timp ce plângea. Iam amintit cu blândeţe să-și ierte și acest lucru, frica și acum această durere. Dacă ar fi vrut, i-am mai spus, ar fi putut spune, pur și simplu, „m-am iertat, mam iertat“. Strângându-și genunchii la piept și legănându-se înainte și înapoi, Amy s-a iertat și s-a deschis în fața durerii care zăcuse îngropată sub resentimentele ei. „Au fost atât de multe ocazii când aș fi putut să fiu iubitoare, dar nu am fost… cu Celia, cu Don, cu prietenii mei“. Indiferent de trăire – furie arzătoare, anxietate chinuitoare, gânduri nemiloase sau totală deznădejde – oferirea de iertare fiecăreia ne permite ca viaţa interioară să fie așa cum este. În loc să iertăm un „sine“, iertăm experienţele cu care ne identificăm. În timp ce rezistenţa ne menţine blocaţi împietrindu-ne inima și încordându-ne corpul și mintea, spunând: „Iert acest lucru“ sau „sunt iertat“, apar o căldură și o moliciune care permit emoţiilor să se manifeste și să se schimbe. Atunci când durerea ei, în cele din urmă, s-a diminuat, corpul lui Amy s-a relaxat. Și-a lăsat capul să se odihnească pe spătarul scaunului, iar respiraţia i-a devenit profundă și lentă. Atunci când m-a privit, ochii îi erau roșii și umflaţi, dar, cu toate acestea, era liniștită. Ghemuită în scaunul ei, Amy mi-a povestit despre cum a venit acasă, când era în clasa a doua, și a găsit un câine fără stăpân adulmecând în jurul ghenei. A fost „dragoste la prima vedere“, spunea ea, iar când părinţii ei au vrut să ia câinele și să-l ducă la un adăpost, Amy a început să plângă. Până la urmă, familia l-a adoptat pe Rudy, iar el a devenit primul dintrun șir de animale fără stăpân – mai mulţi câini, pisici și o pasăre rănită – pe care Amy le-a luat în grija ei. Ea mi-a mai zis că: „Toată lumea obișnuia să spună că sunt atât de bună cu animalele… Pur și simplu, le iubeam. Erau prietenii mei.“ Glumea cu privire la modul în care alergiile ușoare ale lui Don erau singurele care o făceau să nu formeze o menajerie în toată regula. Apoi, cu o voce mai calmă, a spus: „Știi, îmi pasă de oameni, de animale.

Întotdeauna am fost așa.“ În timp ce spunea aceste cuvinte mi-am dat seama că începea să deschidă ușa spre propria vindecare: „Amy, ești un om bun. Sper să începi să crezi asta.“ Am întrebat-o dacă avea vreo fotografie cu ea și cu animalele ei. Dacă avea, putea petrece ceva timp uitându-se la ele. Putea, de asemenea, să arunce o privire la unele dintre pozele de când era copil, să vadă dacă observă ceva. La sfârșitul ședinței, i-am amintit lui Amy că să ne iertăm și să învățăm să avem încredere în bunătatea noastră este un proces de lungă durată. I-am spus că și eu am nevoie în unele zile să mă iert, de 20, de 30 de ori. De obicei, nu folosesc o meditaţie formală pentru a face acest lucru; recunosc, pur și simplu, că mă judec sau nu-mi place de mine și ofer compasiune durerii pe care o simt. Am intenţia de a mă elibera de vină și încerc să fiu mai bună cu mine însămi. I-am sugerat ca, în fiecare seară, înainte de a merge la culcare, să facă o „analizare a iertării“, pentru a vedea dacă păstrează vreun resentiment la adresa ei din ziua respectivă. Este posibil să fi făcut o greșeală la serviciu sau să-i fi aruncat vreo ironie soţului ei. Dacă își dădea seama că a fost dură cu ea însăși, putea simţi durerea provocată de autoînvinuire, frică, furie sau rușine și să spună mesajul „m-am iertat, m-am iertat“. Putea, de asemenea, să-și amintească cu blândeţe că făcea tot ce putea. Procesul de iertare faţă de noi înșine este unul care continuă pe toată durata vieţii. Suntem atât de obișnuiţi să credem că ceva este în neregulă cu noi înșine și cu alţii, încât viața cu sufletul plin de resentimente poate deveni un mod obișnuit de existență. De mii de ori putem fi prinși în poveștile despre ceea ce facem greșit. De mii de ori putem cădea sub propria vină, dincolo de locul durerii profunde. Cu fiecare pas de eliberare prin iertare ne consolidăm recunoașterea bunătăţii noastre primordiale. Așa cum i s-a întâmplat și lui Amy, începem să avem din nou încredere că ne pasă de viaţă. Cu timpul, iertarea ne schimbă complet viaţa. Știm cu toţii povești despre prizonieri condamnaţi la moarte, care, recunoscând cu sinceritate suferinţa pe care au provocat-o, au reușit să se ierte. Deschizându-se imensităţii durerii, inimile lor au devenit tandre și treze. Ceilalţi deţinuţi, gardienii, capelanii închisorii și rudele lor au observat strălucirea libertăţii lor interioare. Acești deţinuţi nu se eliberau. În timp ce își asumau întreaga responsabilitate pentru acţiunile lor, ei erau, de asemenea, capabili să recunoască adevărul bunătăţii lor primordiale.

Ne putem face griji, la fel ca Amy, că, iertându-ne, într-un fel trecem cu vederea un comportament nociv sau ne permitem să continuăm într-un mod dureros. Atunci când ne iertăm, nu spunem: „Nu m-am putut abţine să fac ce am făcut… așa că pot la fel de bine să uit lucrul acesta“. De asemenea, nici nu negăm responsabilitatea când avem păreri de rău. Să ne simţim vinovaţi în legătură cu ceva ce am făcut ne poate împiedica temporar să ne facem rău, dar, în cele din urmă, învinuindu-ne și urându-ne nu facem decât să ne îndreptăm spre alte acţiuni dăunătoare. Nu ne putem pedepsi transformându-ne într-o persoană bună. Numai acceptându-ne compasiunea iertării ne simţim bunătatea și tratăm situațiile din viața noastră cu înţelepciune și grijă.

Învăţând să ne vedem propria bunătate

Amy abia dacă a mai vorbit cu Don în următoarele câteva săptămâni. El dormea pe canapeaua din camera de zi, iar ea nu era sigură ce urma să facă în continuare. Mi-a spus că nu voia să divorțeze, dar nici nu putea pretinde că totul era în regulă și să-l ierte. În ciuda durerii și a incertitudinii, în timpul ședinţelor am văzut că ceva se schimbă și se deschide în interiorul ei. Amy a venit la următoarea ședinţă cu un teanc de fotografii. Le-a pus pe măsuţa de cafea și ne-am așezat una lângă cealaltă pe canapea să ne uităm la ele. Una era cu Amy când era bebeluș, la sânul mamei sale și amândouă am zâmbit privind mogâldeaţa dulce, cu ochii larg deschiși, din imagine. Într-o alta, avea cam vreo doi ani și stătea pe umerii tatălui ei, îmbrăţișându-i capul și râzând. Amy zâmbea. „Știi, mă simt fericită când o văd fericită!“ În celelalte, făcute când avea vreo opt sau nouă ani, Amy era cu prietenii ei – cu Rudy care stătea ghemuit, în pat, cu pisica Sam, care dormea pe pieptul ei, cu o pasăre micuţă în mâini. În timp ce ne uitam la pozele cu animale, Amy mi-a spus că-și amintea senzaţia de a fi un om bun. „Când mi-ai spus-o săptămâna trecută, Tara, a fost greu să accept. Dar, uitându-mă la aceste fotografii, cred că pot să simt acest lucru. Că bunătatea și inocenţa sunt încă în mine.“ Simplul fapt de a lua în considerare chiar și amintirea bunătăţii ei depindea de disponibilitatea lui Amy de a se elibera de convingerea că era rea și imposibil de iubit. În timpul ședinţei anterioare, ea a început procesul de iertare, deschizându-

se în fața durerii ei și acceptând-o cu compasiune. Ea a spus că a ajutat-o și acel exercițiu de analizare a iertării. Într-o seară, amintindu-și cât de abătută și de ineficientă fusese cu clienţii de la agenția imobiliară, pur și simplu, și-a îngăduit să simtă anxietatea și rușinea din corp și le-a iertat. Amy a zâmbit și a spus: „Miam dat seama că pot fi tensionată și să fiu, totuși, un om bun.“ Când Amy a început să-și strângă fotografiile, m-am ridicat și am luat o carte de pe raftul biroului meu, pe care am deschis-o la una dintre poeziile mele preferate. I-am citit cu voce tare câteva rânduri scrise de poetul Kabir********:

Simţim că există un anumit spirit care iubește păsările și animalele și furnicile – poate că e același care ţi-a dat ţie strălucire în pântecul mamei tale…********

„Aceste versuri mă fac să mă gândesc la tine, Amy, la spiritul tău iubitor. Cred că animalele acelea pe care le-ai îngrijit te-au ajutat să-ţi amintești cine ești.“ Zâmbind aprobator, ea a mângâiat fotografiile. „Acestea aparţin altarului meu. Dacă a existat vreodată o vreme când am avut nevoie să-mi reamintesc de ceva, atunci aceasta este.“ În practica budistă, reflecţia asupra propriei bunătăţi este considerată o metodă înțeleaptă, pentru că ne deschide inimile și ne întărește credinţa în dezvoltarea noastră spirituală. Dacă suntem înclinați să ne considerăm răi, ne încordăm și ne ascundem. În schimb, dacă avem încredere în bunătatea noastră, ne deschidem în fața altora, suntem inspiraţi să-i ajutăm pe alţii, mergem pe calea noastră spirituală, cu dăruire și cu bucurie. Există mai multe practici folosite drept modalităţi de a ne aminti de bunătatea noastră. Putem începe prin simpla reflecţie asupra anumitor calităţi sau comportamente pe care le apreciem la noi înșine. De exemplu, atunci când îmi amintesc de situaţii în care am fost bună cu cineva, pot gusta dulceaţa senzaţiei de a fi fost grijulie și generoasă. Pot să-mi amintesc un moment când mi-am

lăsat la o parte problemele ca să ascult cu atenţie pe cineva sau când i-am dat unui prieten o carte pe care poate că și-o dorea. Când sunt impresionată de muzica lui Mozart sau fascinată de cerul unei nopţi înstelate, mă simt parte din bunătatea și frumuseţea vieţii. Atunci când viaţa mi se pare amuzantă, mă simt reală, umană și bună în esenţă. Uneori, însă, ideea de a mă aprecia poate părea ciudată sau amăgitoare. Atunci când se întâmplă acest lucru, mi se pare mai corect să conștientizez dorinţa primordială de a fi fericită, să recunosc faptul că eu, la fel ca toate fiinţele umane, tânjesc să fiu iubită, să-mi simt propria bunătate. Când acord atenţie profunzimii acestor dorinţe, rezonez cu un sentiment autentic de căldură faţă de mine. Uneori, cel mai simplu mod de a ne aprecia este de a ne privi prin ochii cuiva care ne iubește. Un prieten mi-a spus că, atunci când el se vede prin ochii maestrului său spiritual, își aduce aminte cât de devotat este el căutării adevărului. Unul dintre pacienții mei își dă seama că este simpatic când își aduce aminte cum bunicul îi încânta curiozitatea copilăroasă și inventivitatea. Uneori, să ne vedem prin ochii unui prieten apropiat ne poate ajuta să ne amintim calităţile bune. Prietenul nostru ar putea iubi umorul și căldura noastră, pasiunea pentru salvarea mediului înconjurător, dorinţa sinceră de a spune ce se întâmplă cu adevărat în viaţa noastră. Nu trebuie să limităm persoanele care ne apreciază la lumea umană. Am văzut odată un abţibild care spunea: „Doamne, ajută-mă să mă văd așa cum mă vede câinele meu“. Ne-am putea întreba ce-l face pe câinele nostru fericit să ne vadă. Chiar dacă răspunsul este că el vrea doar să fie hrănit sau plimbat, aprecierea animalelor reflectă o latură merituoasă a noastră. Practica de a ne privi prin ochii cuiva care ne iubește poate fi un mod puternic și surprinzător de direct care să ne facă să ne amintim de frumuseţea și de bunătatea noastră. Prin simpla practică de a ne conștientiza propria bunătate, scăpăm de obiceiurile adânc înrădăcinate de vinovăţie și de ură faţă de sine care ne alimentează sentimentul de izolare și de nevrednicie. Maestrul indian contemporan Bapuji ne amintește cu dragoste să preţuim bunătatea pe care o avem:

Dragul meu copil

Nu-ţi mai întrista inima. De fiecare dată când te critici îţi întristezi inima, Nu te mai hrănești cu iubirea care este izvorul vieţii tale. A sosit vremea, este timpul tău

Să trăiești, să sărbătorești și să vezi bunătatea pe care o reprezinţi…

Nu lăsa pe nimeni, nimic, nici o idee, nici un ideal să te împiedice Dacă apare ceva, chiar și în numele „adevărului“, iartă Pentru neștiinţa sa Nu te lupta. Fii liber. Și trăiește – în bunătatea care ești tu.

De fiecare dată când ne trădăm pe noi înșine prin faptul că nu ne acceptăm bunătatea, ne întristăm inima. Când ne judecăm că nu suntem suficient de buni, ne întristăm inima. Cu toate că Amy suferea de ani de zile, acum începea să-și accepte bunătatea și să se îndrepte spre vindecare. Deoarece modul în care ne vedem pe noi înșine este atât de profund influenţat de relaţiile noastre, pentru Amy această încredere în bunătatea ei se adâncea când se simţea iertată de altcineva.

Binecuvântarea de a ne simţi iertaţi

Într-o după-amiază târziu, mergând cu mașina spre casă, Amy a prins o oră de vârf în trafic. Ajungând târziu, i-a rămas puţin timp pentru a pregăti cina. Don era plecat din oraș, iar noua ei șefă și soţul ei veneau în vizită în seara aceea. Când a intrat în bucătărie, a găsit farfurii murdare cu sos de roșii și mai multe cutii de suc băute pe jumătate. Atunci Amy a izbucnit. A năvălit în camera Celiei, a oprit muzica asurzitoare și i-a trimis acasă pe prietenii fiicei ei. După ce a închis ușa în urma lor, a ţipat la Celia. „Cum ai putut fi atât de nesăbuită? Știai că urma să am musafiri.“ Celia a început să-i explice: „Tot ce trebuia să faci era să mă întrebi“, dar Amy a întrerupt-o, ţipând că ea nu trebuia să ceară ajutor celor din jur. „Nu contează decât prietenii și muzica ta. Nu dai doi bani pe nimic altceva“, i-a spus în timp ce ieșea din camera Celiei. În tăcerea care a urmat, Amy putea auzi ecoul vocii sale ţipând. Inima îi bătea, iar respiraţia îi era rapidă și superficială. Dintr-odată, i-a venit în minte o imagine a fiicei sale pe când era bebeluș și și-a amintit cum Celia îi culegea bucheţele de păpădie. O altă imagine care i-a apărut imediat în minte era cu ea și Celia împletindu-și flori de primăvară una în părul celeilalte, transformându-se în reginele lunii mai. Amy s-a întors și a bătut încet la ușă. Celia i-a deschis și a rămas în picioare, așteptând. „Nu pot să cred, Celia. Nu-mi vine să cred că-ţi fac asta.“ Amy s-a așezat pe pat și totul a decurs firesc. Îi părea rău că le face viaţa atât de nefericită, îi părea rău pentru ceea ce se petrecea între ea și tatăl Celiei, pentru modul cum se comportase ca mamă, pentru ca nu o sprijinise destul pe Celia, îi părea rău, îi părea rău, îi părea rău. Celia a tăcut o vreme, apoi a spus: „Mamă, nimeni nu e perfect, dar am știut întotdeauna că mă iubești. Nu asta contează?“ Amy a privit în ochii albaștri ai fiicei ei și a știut că spunea adevărul. Celia nu pusese niciodată la îndoială faptul că mamei ei îi păsa de ea. Chiar și atunci când Amy era neliniștită și puţin obosită și critică, Celia i-a simţit dragostea și știa că era de nezdruncinat. Sigur că simţise furie faţă de mama ei și uneori nu-și dorea să fie în preajma ei, dar știa că Amy era acolo dacă avea nevoie de ea. Amy a simţit un mare val de ușurare. În loc să se simtă vinovată și demnă de dispreţ, se simţea iertată. În zilele următoare, când Amy și-a dat seama că era răutăcioasă și critică, atunci

când și-a amintit ochii albaștri ai Celiei, strânsoarea dureroasă a autoculpabilizării a început să mai slăbească. Pentru că Celia o iertase, Amy era mai blândă și mai îngăduitoare faţă de ea însăși. Faptul că știm că suntem iertaţi poate fi profund eliberator, mai ales atunci când acceptarea îmbrăţișează eșecurile noastre cu compasiune. Am auzit o poveste impresionantă despre o femeie bolnavă de SIDA care se afla în spital, pe moarte. Trăise ultimul deceniu al vieţii dependentă de heroină, fără să-i pese de unde obţinea următoarea doză, atâta timp cât o primea. Singura persoană pe care o iubise vreodată era fiica ei și, totuși, nici măcar această iubire nu o oprise să-și distrugă viaţa. Într-o zi, un tânăr preot catolic își făcea rondul la un spital din zonă și a întâlnit-o pe această femeie, extrem de slabă și în suferinţă. S-a așezat lângă patul ei și a întrebat-o cum se simte. „Sunt pierdută. Mi-am distrus viaţa și vieţile celor din jurul meu. Nu mai există nici o speranţă pentru mine. Mă duc în iad“, a răspuns ea. Preotul a tăcut preţ de câteva momente, apoi a observat fotografia unei fete drăguţe pe noptieră. „Cine este?“, a întrebat el. Chipul femeii s-a mai luminat un pic: „Este fiica mea, singurul lucru frumos din viaţa mea.“ „Și ai ajuta-o dacă ar avea probleme sau dacă ar face o greșeală? Ai ierta-o? Ai mai iubi-o?“, a întrebat-o preotul. „Bineînţeles că da! Aș face orice pentru ea! Ea este comoara mea dragă. De ce îmi pui întrebarea asta?“, a mai zis femeia. „Pentru că vreau să știi că și Dumnezeu are o poză cu tine pe noptiera lui“, a spus preotul. În mesajul său de iertare necondiţionată și de iubire, preotul i-a redat acestei femei bunătatea și inocenţa. Dintr-o perspectivă budistă, atunci când ne putem privi greșelile și fărădelegile prin ochii compasiunii, ne eliberăm de ignoranţa care ne ţine legaţi în ură și învinovăţire. Vedem că defectele noastre nu ne afectează bunătatea primordială. Asta înseamnă să simţi că ești iertat. Conștienţi de adevărata noastră natură, știm că nimic nu este greșit. Să simți cu adevărat că ești iertat este un mod sigur de a-ţi deschide inima. Această putere este recunoscută în practicile tradiţionale budiste. Înainte de a începe practica meditaţiei de a oferi bunătate tuturor fiinţelor, mai întâi, în tăcere, ne cerem iertare oricui am fi putut să-i pricinuim suferinţă, în mod intenţionat sau neintenţionat. Chiar și acest gest esenţial de a ne cere iertare ne înmoaie inima. Putem să ne deschidem și mai mult posibilităţii de a fi iertaţi

reflectând asupra anumitor oameni pe care este posibil să-i fi rănit și, în tăcere, să le cerem iertare. Așa cum și-a dat Amy seama, simţind că ceilalţi ne iartă ne permitem să ne iertăm pe noi înșine. Un alt pas în practica iertării este să ne oferim iertare nouă înșine. Atunci când ne-am eliberat de armura dureroasă a autoînvinuirii, simţindu-ne iertaţi de noi înșine și de ceilalţi, putem, apoi, în meditaţia noastră, să oferim iertare și celorlalţi.

Iertând pe toată lumea: păstrându-i pe toţi în inima noastră

Ca orice aspect al vieţii, iertarea are propriul proces firesc de desfășurare. De multe ori nu suntem gata să ne iertăm sau nu putem ierta pe cineva care ne-a rănit. Nu ne putem impune voinţa de a ierta – iertarea nu este un produs care presupune efort, ci deschidere. Acesta este motivul pentru care intenţia de a ierta este un element cheie în acest proces. Să fii dispus, dar nu tocmai pregătit să ierţi, păstrează ușa întredeschisă. Să avem curajul de a-i păstra pe toţi în inima noastră este destul de dificil după ce am fost răniţi de cineva cunoscut. Dar, ca războinici spirituali, intenţia noastră de a nu renunţa la toată lumea poate fi testată cel mai bine atunci când suntem profund răniți de cineva cu care nu avem legături apropiate. Cum iertăm un străin care ne violează fiica sau un terorist care ne omoară prietenul cu o bombă? O cursantă din una din taberele mele de meditaţie mi-a spus despre strădania ei de a-l ierta pe cel care l-a lăsat pe fiul ei paralizat pentru toată viaţa. Într-o seară, ea l-a luat pe Brian de la un bar mitzvah, iar, în drum spre casă, un șofer beat a intrat pe contrasens și a lovit mașina în care se aflau. Ea a suferit leziuni minore, dar Brian a rămas întins pe jos, cu picioarele zdrobite, după ce mașina s-a răsturnat. Iertarea a fost un proces lung și dureros. De mii de ori, ea a simțit arsura furiei și chinul pierderii suferite. Atunci când ura voia să preia controlul, simţea, de asemenea, cum îi împietrește inima. Știind că singura modalitate de a găsi drumul înapoi spre iubire și libertate era cu ajutorul iertării, ea a acceptat intenţia de a-l ierta pe omul acela. Treptat, de-a

lungul anilor, în timp ce permitea sentimentelor să se manifeste în interiorul ei și le ierta pe măsură ce apăreau, inima ei s-a mărit și l-a inclus și pe el. Fără a cunoaște vreun detaliu, știa că și el suferea. Știa că nu intenţionase să le provoace suferinţă. În cele din urmă, amintindu-și de bunătatea tuturor fiinţelor, ea a învăţat să-l accepte cu o inimă iertătoare. Avem intenţia de a ierta deoarece înţelegem că, dacă nu o facem, inima devine de piatră. Dacă simţim ură faţă de cineva, rămânem legaţi de suferinţele trecutului și nu putem găsi pacea autentică. Iertăm pentru libertatea propriei inimi. În primele șase luni după ce a aflat despre aventura lui Don, durerea și furia lui Amy fuseseră atât de intense, încât nu se putea imagina vreodată iertându-l. Dar, pe măsură ce inima ei se deschidea iertându-se pe ea însăși, începea să înţeleagă că, în timp, ar putea avea sentimente diferite faţă de Don. Într-o zi, mi-a spus că, de fapt, intenţiona să-l ierte – când va fi pregătită. Totul s-a întâmplat aproape imperceptibil. Amy a început să observe cât de blând era el cu Celia, cât de atent o asculta și astfel inima ei s-a mai înmuiat un pic. Atunci când un prieten de-al lor s-a îmbolnăvit, a văzut cum Don i-a fost de ajutor, conducându-l la cabinetul medical, cumpărându-i mâncare și ducându-i-o acasă în fiecare seară. Și, cu siguranţă, el se străduia din răsputeri să se poarte frumos și cu ea, făcând clar eforturi de a o complimenta atunci când se îmbrăca să plece la serviciu, spunându-i exact unde se duce și cum îl putea găsi când era plecat din oraș. Într-o seară, la cină, ea s-a pomenit râzând la ce-i povestea Don despre performanţa echipei de volei de amatori de la compania sa. Pe măsură ce el vorbea, ea și-a amintit cât de mult îi plăcea felul în care el putea presăra totul cu glume. Au existat, totuși, mai multe momente când sentimentul acela copleșitor de trădare o săgeta, dar ceva se schimbase. Amy nu era sigură când s-a întâmplat, dar mi-a spus că, într-o zi, se uita la fotografiile de la nunta lor, care erau agăţate pe peretele din hol, când a realizat că Don nu era tocmai un om rău. Comisese o mare greșeală care poate că o făcuse pe ea să-și dea seama de ceva foarte dureros și despre ea. Dar el nu era un om rău. „Nu a existat niciodată un moment când mi-am spus «Bine, am să-l iert». Numai că nu mai era nevoie să-l resping atât de vehement“, mi-a spus ea.

Poate că lui Amy nu-i era foarte clar, dar eu mi-am dat seama că, pe parcursul ședințelor noastre, cu cât se simţea mai bine cu ea însăși, cu atât mai deschisă se simţea și faţă de Don. Conștientizarea propriei bunătăţi a ajutat-o să se deschidă ca să vadă bunătatea lui. Așa cum se întâmplă uneori când un partener dintr-un cuplu are o aventură, în timp, Amy și Don și-au găsit drumul înapoi unul către celălalt, având o relaţie mai profundă și mai onestă. Amândoi se schimbaseră, dar eu am atribuit succesul lor în mare parte dorinţei lui Amy de a-și accepta și ierta sentimentele ascunse sub senzaţia de nevrednicie. Intenţia și dorinţa noastră de a ierta, de a ne elibera de resentimente și de vină, nu înseamnă că ne scuzăm comportamentul nociv sau că permitem să ne facem rău în continuare. Pentru Amy, a ierta nu însemna că aproba modul lui Don de ași exprima nemulţumirea faţă de căsătorie și în nici un fel nu-l scuza pentru faptul că o înșelase. A insistat asupra faptului că trebuie să facă terapie de cuplu, iar ea și-a continuat-o pe a ei. Iertarea nu însemna că a devenit un preș sau că nega faptul că uneori era supărată. Și nici nu însemna că ar sta cu mâinile încrucișate dacă soţul ei ar mai înșela-o vreodată. Ea putea vedea bunătatea lui Don și încă stabilea limite. Când iertăm, nu-i mai identificăm pe ceilalţi cu comportamentul lor care lasă de nedorit. Fără a nega nimic, ne deschidem inima și mintea suficient de mult pentru a vedea exact cine sunt ei cu adevărat. Vedem bunătatea lor și, astfel, inimile noastre se deschid în mod firesc în fața iubirii.

Văzând bunătatea din ceilaţi

Atunci când Narayan era mai mic, stăteam lângă patul lui în timp ce dormea și reflectam la cine era el. În timp ce-i priveam faţa drăgălașă și respiraţia ușoară, încercam să văd în mod intenţionat modul în care aspectul său fizic se suprapunea peste cum era el cu adevărat. Orice gânduri sau imagini îmi veneau în minte, le observam și le păstram. Inima mi se înmuia când îmi aminteam cum punea întrebări sau cum se juca cu câinele sau cum spunea „Te iubesc, mami“. Dar apoi întrebam din nou: „Cine ești tu, cu adevărat?“ Întrebarea mă ghida dincolo de toate ideile mele despre el și-mi dezvăluia natura lui ca pe o conștientizare. Apoi, mă întrebam din nou: „Cine sunt eu?“ și priveam dincolo de ideea de a fi mamă, dincolo de identificarea mea cu trupul, dincolo de orice gânduri legate de ceea ce făceam acolo, stând lângă patul lui. Din nou, ceea ce

mi se revela era conștientizare și iubire pură. Eram la fel. Nu exista nici o diferenţă între noi, legată de cine suntem amândoi cu adevărat. La fel ca mine, cei mai mulţi părinţi și-au privit copiii dormind și au simţit cum le umple sufletul tandreţea pură. Când ei dorm, ne putem concentra atenţia și putem vedea prin dulceaţa și inocenţa sufletului lor. În încercările noastre de a nu renunţa la nimeni, o practică utilă poate fi să ni-i imaginăm pe ceilalţi ca pe niște sugari sau copii. O altă metodă care ne poate conduce la fiinţa dragă, dincolo de personalitate și dincolo de rolurile din exterior este să ne imaginăm că vedem pe cineva pentru ultima oară sau chiar că au murit deja. Eliberându-ne de metodele obișnuite de a-i defini pe ceilalţi, putem vedea conștiinţa radiantă, bunătatea adevăratei lor naturi. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre noi devin sclavii obiceiului de a atribui o identitate îngustă și statică celor din jurul nostru. Mult prea des, acest lucru se bazează pe comportamente pe care le considerăm neplăcute sau enervante. Putem face o fixaţie cu privire la cât de încăpăţânat sau nepoliticos este copilul nostru sau la modul în care un coleg se laudă cu realizările sale. Dacă cineva nea jignit, devenim precauţi și avem grijă de fiecare dată când îi vedem. În cazul în care partenerul nostru ne adresează o remarcă tăioasă înainte de a pleca la muncă dimineaţa, suntem pregătiţi pentru mai mult de atât în seara aceea. Uităm că fiecare persoană este o alta în fiecare moment, inclusiv noi înșine. În piesa Petrecerea, T.S. Eliot scrie:

Ceea ce știm despre alţi oameni Este doar amintirea momentelor În care i-am cunoscut. Dar ei S-au schimbat de atunci…

Iar noi trebuie De asemenea, să ne amintim Că de fiecare dată ne întâlnim Cu un străin.********

Chiar dacă putem recunoaște modele de comportament în noi înșine și în ceilalţi, presupunerile noastre nu definesc o persoană. Atunci când ne oprim și ne întrebăm: „Cine ești tu cu adevărat?“, avem parte de o înţelegere mai profundă. Așa cum mi-am dat seama în legătură cu Narayan, vedem bunătatea înnăscută, conștientizăm natura lui Buddha din noi și invariabil răspundem cu iubire.

Trezind esenţa bunătăţii iubitoare

Tandreţea, iubirea și bunăvoinţa care se trezesc în noi, în mod firesc, drept răspuns la observarea bunătăţii este cunoscută în budism drept metta, sau bunătatea iubitoare. Chiar dacă metta este intrinsecă naturii noastre, ea poate fi, de asemenea, cultivată printr-o serie de practici care au fost transmise printr-un lanț neîntrerupt de învăţături din ultimii 2 500 de ani. Atunci când simţim iubire pentru cineva, în mod spontan ne dorim ca respectiva persoană să fie fericită. Acest lucru a fost definit în ceea ce este cunoscut sub numele de practica bunătăţii iubitoare. În mod tradiţional, începem această meditaţie reflectând asupra bunătăţii din noi înșine și spunând fraze simple: „Îmi doresc să fiu fericit. Îmi doresc să fiu liniștit. Îmi doresc să fiu plin de bunătate iubitoare.“ Acestea sunt frazele standard utilizate, dar orice rugăciune pentru bunăstarea care rezonează cu inima noastră este o expresie a bunătăţii iubitoare. Asemenea cercurilor tot mai largi de compasiune, bunătatea iubitoare începe cu noi înșine și apoi se deschide pentru a-i include și pe ceilalţi: cei pe care îi iubim, cei pe care-i considerăm „neutri“, cei faţă de care ne este greu să avem sentimente de bunăvoinţă și, în cele din urmă, toate fiinţele, de pretutindeni. Când simțim bunătate iubitoare faţă de cei pe care îi iubim, începem cu cineva în care percepem cel mai ușor bunătatea. Dacă inima noastră devine mai tandră atunci când ne gândim la copilul nostru sau la bunica noastră, atunci începem cu ei. Ne putem aminti motivele pentru care acea persoană ne este atât de dragă și rostim frazele simple. În timp ce spunem: „Fie ca voi să fiţi fericiţi“ și pătrundem sensul acestei rugăciuni, ni-i putem imagina cum se luminează și strălucesc de fericire. Pe măsură ce facem acest lucru, sentimentele noastre de căldură devin și mai puternice și-i apreciem mai mult.

Lărgirea cercului nostru pentru a-i include în bunătatea iubitoare pe cei care necesită multă atenție cere curajul războinicului spiritual. Chiar și cu cei care ne provoacă furie sau dezgust, încercăm să găsim o oarecare calitate pe care să o apreciem. Când nu-mi place de cineva, mi se pare util să-mi imaginez acea persoană primind grijă și mângâiere în îmbrăţișarea cuiva care-l iubește. Sau maș putea gândi că aceste persoane se roagă sincer ori se plimbă fericite prin zăpada proaspăt căzută. Când ne imaginăm pe cineva în aceste ipostaze, ideea nu este de a inventa ceva sau de a ne nega percepţiile sau sentimentele. Mai degrabă privim dincolo de modul nostru obișnuit de a judeca, cu scopul de a vedea frumuseţea care se află cu adevărat acolo. Dalai Lama spune: „Toată lumea vrea sa fie fericită. Nimeni nu vrea să sufere.“ Și cei faţă de care nu ne simţim apropiați își doresc să fie fericiţi. Chiar dacă ne este greu să simțim bunătate iubitoare față de cei cu care nu rezonăm, dacă totuși o facem, inimile noastre își măresc capacitatea de a iubi necondiţionat. Matt își iubea mama foarte mult, dar nesiguranţa și dependenţa ei față de el uneori „îl scotea din minți“, așa cum spunea el. Se bazase pe el să o asigure că era bine, că lua deciziile bune, că era totul în regulă. Matt s-a mutat în cealaltă parte a ţării, într-o oarecare măsură și ca să scape de ea. O vizita în mod regulat și întotdeauna venea atunci când era nevoie, dar deseori o îndepărta atunci când erau împreună, retrăgându-se dintr-o îmbrăţișare caldă, păstrându-și viaţa personală doar pentru el însuși. Uneori, doar gândindu-se la ceva ce ea a spus sau a făcut, îl făcea să se simtă cinic și plin de resentimente. Tendinţa lui de a nu avea încredere în ceilalţi și de a-și reţine afecţiunea s-a manifestat cel mai acut faţă de mama lui. Îl știam pe Matt de ani de zile și, de multe ori, a vorbit despre faptul că se simţea vinovat în legătură cu atitudinea lui, dar, pur și simplu, nu știa cum să intre în cu sentimentele sale de iubire. Într-o zi, Matt m-a sunat și imediat mi-am dat seama că ceva era în neregulă. Furios și frustrat, mi-a spus că tocmai se întorsese dintr-o altă călătorie în cealaltă parte a ţării, cu scopul de a o vedea pe mama sa, care se presupunea că era pe moarte. Aceasta era a șasea oară în trei ani când călătorea atâția kilometri și de fiecare dată ea își revenea, în mod miraculos. Ea îl implora să rămână, spunându-i că îi era teamă să moară și că nu va ajunge în rai. El făcea tot ce putea să o liniștească, dar mi-a spus: „Sincer, Tara, simt că mă trage într-o gaură neagră. Câteodată îmi doresc ca, pur și simplu, să moară.“

Matt medita de câţiva ani și, pentru că nu am discutat despre practica lui, am știut că va fi deschis la o sugestie: „Matt, probabil cel mai bun lucru pe care îl poţi face este practica bunătăţii iubitoare pentru mama ta și pentru tine“. El mi-a spus că încercase acest exercițiu cu câteva luni în urmă, dar eforturile lui au fost sporadice, cu jumătate de inimă. „Va fi greu, dar voi încerca din nou. Nu este plăcut să te îndepărtezi de cineva pe care-l iubești“, mi-a spus el. Chiar și atunci când este greu să apreciem bunătatea cuiva, putem simți oricum bunătatea iubitoare. La început totul ar putea părea fals; intențiile noastre bune pot părea lipsite de sens. Dar, dacă suntem deschiși și continuăm practica, se întâmplă un lucru surprinzător. Oferind grijă, pur și simplu, grija noastră începe să ne trezească. În fiecare dimineaţă după ce medita, Matt stătea timp de câteva minute pentru a practica bunătatea iubitoare. Amintindu-și lucruri bune despre el însuși, chiar a început să-și ușureze inima un pic. Mesajele pentru fericirea prietenilor săi erau un lucru ușor de făcut și se simţea bine făcându-l. Când a ajuns la mama lui, inițial practica părea ceva automat, dar el spunea frazele oricum: „Mamă, îmi doresc să fii fericită. Îţi doresc să te simţi liniștită. Îţi doresc să te simţi plină de bunătate.“ Timp de câteva zile, el a tot repetat: „Îţi doresc să te accepţi așa cum ești“. Zilnic, Matt își amintea în mod spontan câte puţin din ceea ce apreciase la mama lui. Ea era persoana din cartierul lor care aducea mâncare și companie veselă celor care erau bolnavi sau care aveau nevoie de ajutor. Își amintea zâmbetul ei de fericire atunci când a fost acceptat la colegiul lui preferat, lacrimile de bucurie în timp ce el mergea spre altar cu femeia pe care o iubea. De-a lungul săptămânilor, dorinţele sale pentru fericirea ei au devenit sincere. Voia ca ea să fie liniștită și să-și recunoască propria bunătate. În aceste momente, când își simţea inima tot mai deschisă, el își extindea rugăciunile și includea cu adevărat pe toate fiinţele în cercul lui de bunătate iubitoare. Când a primit telefonul, târziu într-o seară, când ea era în stare critică și era sigur va muri în câteva zile, ceva s-a schimbat la Matt. La început s-a întrebat dacă de data aceasta era chiar adevărat sau era doar o altă alarmă falsă. Dar simţea o dorinţă reală de a fi la căpătâiul ei când va avea nevoie de el. Zburând spre est să o vadă, probabil pentru ultima oară, Matt era hotărât să se elibereze de vechile obiceiuri de a o respinge atunci când se simţea sufocat. El voia să simtă aceeași dragoste pentru ea când erau faţă în faţă, pe care o simțea în timpul meditaţiilor

de bunătate iubitoare. Buddha ne-a învăţat că nici o altă practică spirituală nu are valoarea bunătăţii iubitoare. El a spus: „Bunătatea iubitoare, care înseamnă libertatea inimii, le cuprinde pe toate; strălucește și luminează mai departe“. Pe măsură ce trimitem mesaje de fericire și de pace pentru noi înșine și pentru ceilalţi, atingem frumuseţea și puritatea naturii noastre adevărate. Practica de a vedea cum bunătatea trezește iubire și practica bunătăţii iubitoare ne ajută să fim mai atenţi la bunătatea din interiorul și din jurul nostru.

O inimă iubitoare și blândă: strălucirea adevăratei noastre naturi

Într-o învăţătură simplă și profundă, Dalai Lama afirmă: „Una dintre convingerile mele fundamentale este aceea că esenţa naturii umane este blândeţea“. El mai spune că poate vedea clar acest lucru, fără a fi nevoie „să recurgă la doctrina naturii lui Buddha din noi“.

De exemplu, dacă ne uităm la existenţa noastră de la o vârstă fragedă și până la moarte, vom vedea modul în care suntem „hrăniți“ de afecţiune. Mai mult, atunci când noi înșine avem sentimente de afecţiune, vedem cum ne afectează în mod firesc, din interior. Un comportament și o gândire echilibrate par mult mai potrivite pentru structura corpului în ceea ce privește efectul asupra sănătăţii și a bunăstării fizice. De asemenea, trebuie remarcat că situația contrară pare nocivă pentru sănătate. Din aceste motive, cred că putem deduce că natura noastră umană fundamentală este una de blândeţe.

Această „dovadă“ simplă a naturii noastre este una pe care cu toţii am experimentat-o în propriile vieţi. Atunci când iubim ne simţim bine și ne dăm seama cu adevărat cine suntem. Pe măsură ce ajungem la natura noastră de Buddha, inima noastră blândă se deschide spre iubire. Povestea lui Matt este un bun exemplu în acest sens.

Când a ajuns la spital, Matt a găsit-o mama lui în mare suferinţă. Era topită de cancer și imobilizată din cauza unui șold rupt. Timp de cinci zile a stat lângă de ea, ţinând-o de mână, fiindu-i alături în momentele de suferință, repetând în șoaptă rugăciunile de bunătate iubitoare. În a cincea noapte, un gând parcă l-a fulgerat: mama lui era, într-adevăr, pe moarte și nu va mai fi cu el multă vreme. În timp ce se uita la faţa ei palidă și-i asculta respiraţia chinuită, nu mai vedea persoana nevoiașă care încerca să obţină ceva de la el, nu mai era femeia speriată care cerea mereu încurajare, ci, pur și simplu, o fiinţă care voia să fie iubită. Fusese văduvă timp de 15 ani. Cine o îmbrăţișase cu adevărat în tot acest timp? Cine a strâns-o în braţe, lăsând-o să fie vulnerabilă, să se simtă îmbrăţișată și iubită? Acum, dincolo de rolurile și de identităţile pe care le atribuise mamei lui, Matt a văzut adevărul, acela că tot ceea ce și-a dorit ea vreodată cu adevărat era să iubească și să fie iubită. Lăsând în jos grilajul patului ei, Matt s-a aplecat și i-a cuprins ușor cu braţele corpul mic, fragil. Și-a amintit că atunci când el era copil, ea îi atingea fruntea într-un mod atât de liniștitor când era bolnav. Mai profundă decât dorinţa ei de a fi iubită era esenţa inimii ei. „Îţi doresc să fii plină de bunătate iubitoare. Să fii liniștită, mamă. Și să te eliberezi de această suferinţă“, i-a șoptit el. Cu faţa lângă a ei, i-a spus că o iubește și că este alături de ea. I-a sărutat fruntea și toată fiinţa strălucea de adevărul bunătăţii ei. Timp de câteva ore, el a ţinut-o în braţe, uneori vorbindu-i încet, alteori plângând în hohote, simţind cum ea se stinge. Când a plecat, respiraţia ei părea mai ușoară. Părea liniștită. A doua zi dimineaţa, Matt a primit un telefon de la spital, prin care i se transmitea că mama lui murise. Încet, a închis telefonul și s-a așezat pe marginea patului. Știa că ea se simţise, în sfârșit, liberă să plece. Fusese eliberată în moarte cu binecuvântarea iubirii simple, pure. După câteva minute, i-au dat lacrimile. Printre suspine, Matt repeta la nesfârșit: „Toată lumea vrea doar să fie iubită“. Acea rezistenţă cu care el trăise în toţi anii aceia, criticile și neîncrederea fuseseră înlocuite cu o inimă tandră, blândă. Atunci când Matt m-a sunat în noaptea aceea, a spus că cea mai profundă rugăciune a lui era să nu uităm niciodată că „toată lumea vrea doar să fie iubită“. Așa cum spune Rachel Naomi Remen, doctor și scriitoare: „Un moment de iubire necondiţionată poate pune sub semnul întrebării o viaţă întreagă trăită cu senzaţia de nevrednicie și să o conteste“. Matt a văzut această putere a iubirii vindecătoare. Plângând, el a spus: „Acum știu care va fi menirea mea în viaţă.

Vreau să le spun tuturor cât sunt de iubiţi.“ Matt găsise bunătatea iubirii în el, o iubire care caută fericirea altora. Thich Nhat Hanh scrie: „Când spui ceva de genul «te iubesc» cu toată fiinţa, nu doar cu gura sau cu mintea, poţi schimba lumea“. Pentru că suntem interconectaţi, atunci când trezim iubirea în noi înșine și o exprimăm, aceasta schimbă lumea din jurul nostru. Inimile celor pe care-i atingem sunt deschise, iar ei, la rândul lor, ating inimile altora. Iubirea este natura principală, bunătatea tuturor fiinţelor, care așteaptă să se manifeste. Indiferent dacă oferim iubire printr-o rugăciune în șoaptă sau cu voce tare, ajutăm iubirea să înflorească în toate fiinţele de pretutindeni. Această expresie a naturii noastre celei mai profunde este puterea vie a bunătăţii iubitoare, așa cum a spus Buddha, „ea strălucește și luminează mai departe“.

Trăind în iubire

Misticul creștin Thomas Merton spune: „Viaţa este atât de simplă. Trăim într-o lume foarte transparentă, iar spiritul divin strălucește tot timpul prin ea. Acest lucru nu este doar o poveste frumoasă sau o fabulă. Este adevărul.“ Pentru mine, elementul divin este conștientizarea iubitoare care este sursa și esenţa noastră. Când ne concentrăm, vedem fiecare persoană ca pe o expresie a iubirii și a bunătăţii pe care le preţuim. Fiecare fiinţă devine Preaiubită. Merton descrie un moment profund când a conștientizat acest adevăr transfigurator:

A fost ca și cum am văzut dintr-odată frumuseţea ascunsă a inimilor lor, profunzimea inimilor lor, unde nici păcatul, nici cunoașterea nu puteau ajunge, miezul realităţii, persoana pe care o reprezintă fiecare în ochii divinităţii. Dacă aceste persoane ar putea să se vadă așa cum sunt în realitate, dacă ne-am putea vedea unii pe alţii în felul acesta tot timpul, nu ar mai fi nevoie de război, ură, lăcomie, cruzime. Presupun că marea problemă ar fi că am cădea în genunchi și ne-am închina unul altuia.

Când vedem frumuseţea ascunsă a unei persoane, inclusiv a noastră înșine, vedem dincolo de judecata și de frica noastră, în miezul identității noastre – nu vedem un sine prins în capcană, ci strălucirea bunătăţii. Pe măsură ce încrederea în bunătatea noastră primordială se adâncește, putem să ne exprimăm dragostea și creativitatea mai mult în lume. Decât să ne autocriticăm și să fim măcinați de îndoială de sine, putem răspunde la îndemnurile care apar din acea bunătate. Într-un mod similar, atunci când avem încredere în bunătatea altora, devenim o oglindă pentru a-i ajuta să aibă încredere în ei înșiși. Acţiunile pe care le întreprindem și care decurg din bunătatea iubitoare fac parte din drumul nostru ca bodhisattva. Atunci când nu suntem măcinați de vină și nu suntem critici faţă de noi sau faţă de alţii, suntem liberi să ne cultivăm talentele și calitățile împreună, pentru a contribui la bunul mers al lumii. Suntem liberi să ne iubim unii pe alţii fără reţineri.

Meditaţie îndrumată: Cultivarea unei inimi iertătoare

Chiar dacă liniștirea și deschiderea inimilor noastre nu pot fi poruncite, următoarele exerciții de meditaţie hrănesc o dorinţă care face posibilă iertarea. Ele se bazează pe practicile tradiţionale budiste în care, inițial, ne cerem iertare de la ceilalţi, apoi ne iertăm pe noi înșine și, în cele din urmă, celor care ne-au făcut să suferim.

Cerând iertare Stând confortabil, închideţi ochii și încercați să fiți prezenţi și liniștiţi. Concentraţi-vă atenţia asupra respiraţiei pentru câteva momente, relaxându-vă pe măsură ce inspiraţi și expiraţi. Amintiţi-vă o situaţie în care aţi supărat o altă persoană. Poate aţi ofensat în mod intenţionat pe cineva folosind cuvinte jignitoare sau închizându-i telefonul când v-aţi enervat. Sau poate că aţi supărat pe cineva neintenţionat prin modul

în care s-a încheiat o relaţie romantică sau, fiind preocupaţi, nu v-aţi dat seama câtă nevoie avea copilul dumneavoastră de mai multă atenţie. Poate simţiţi că aţi supărat pe cineva în mod repetat de-a lungul anilor, necăjindu-l cu izbucnirile temperamentale sau cu indiferenţa. Staţi câteva momente și amintiţivă circumstanţele care scot în evidenţă modul în care i-aţi supărat pe ceilalţi și simţiţi suferinţa, dezamăgirea sau trădarea pe care le-ar fi putut simţit acea persoană. Acum, cu gândul la această persoană, începeţi să-i cereţi iertare. Șoptiţi-i numele în gând și spuneţi: „Înţeleg durerea pe care ai simţit-o și acum îmi cer iertare. Te rog, iartă-mă.“ Cu o inimă sinceră, repetaţi de mai multe ori rugămintea de iertare, apoi acordaţi-vă câteva momente de tăcere și rămâneţi deschiși la posibilitatea de a fi iertat.

Iertându-ne pe noi înșine Acum, aduceţi-vă aminte unele aspecte legate de voi pe care le consideraţi de neiertat. Poate că nu vă puteţi ierta pentru că sunteţi o persoană critică ce încearcă să deţină controlul sau pentru modul în care i-aţi rănit pe alţii. Vă puteţi urî pentru că sunteţi lași, pentru că nu vă asumaţi riscuri. Poate că nu sunteţi în măsură să vă iertaţi pentru obsesiile voastre mentale sau sentimentele de gelozie. Conștientizaţi ceea ce pare atât de rău legat de comportamentul vostru de neiertat, de emoţiile sau de modul de gândire. Cum vă face acest lucru să simţiţi în legătură cu voi? Cum vă împiedică să fiţi fericiţi? Permiteţi-vă să simţiţi durerea care vă face să vreţi să respingeţi latura de nesiguranţă sau cea critică. Acum analizați mai profund ce anume motivează această latură inacceptabilă a fiinţei voastre. Dacă aţi fost dependenţi de mâncare, de nicotină sau de alcool, ce nevoie încercaţi să vă satisfaceţi, ce frică încercaţi să liniștiți? Când îi judecaţi pe ceilalţi, simţiţi teamă? Dacă aţi rănit o altă persoană, aţi acţionat din suferinţă și din nesiguranţă? Din nevoia de a simţi putere sau siguranţă? Pe măsură ce deveniţi conștienţi de nevoile și de temerile fundamentale, permiteţivă să le simţiţi direct în corpul, inima și mintea voastră. Începeţi să transmiteți un mesaj sincer de iertare pentru orice sentimente, gânduri sau comportamente pe care le respingeţi. Puteți să vă șoptiţi în gând

cuvintele: „Văd că mi-am provocat singur/ă suferinţă și acum mă iert“. Sau pur și simplu vă puteţi spune: „m-am iertat, m-am iertat“. Întâmpinaţi cu mesajul iertării orice sentiment apare – teamă sau critică, rușine sau durere. Permiteţi suferinţei să se limpezească în sinceritatea unei inimi iertătoare. Pe măsură ce practicaţi această tehnică puteţi simţi că faceţi acest lucru doar de dragul de a-l face și că, de fapt, nu sunteţi capabili să vă iertaţi. Puteţi crede că nu meritaţi să fiţi iertaţi. S-ar putea să vă fie teamă că dacă vă iertaţi veţi face exact același lucru din nou. Puteţi simţiţi teama că dacă într-adevăr vă deschideţi și vă iertaţi, veţi fi puși faţă în faţă cu un adevăr intolerabil despre voi înșivă. În cazul în care apar aceste îndoieli și temeri, recunoașteţi-le și acceptaţi-le cu compasiune. Apoi, spuneţi-vă: „Intenţionez să mă iert când mă voi simţi în stare“. Intenţia voastră de a ierta este sămânţa iertării – această dorinţă se va relaxa treptat și vă veţi deschide inima.

Iertându-i pe ceilalţi În același mod în care fiecare dintre noi i-a făcut pe alţii să sufere, fiecare am fost răniţi în relaţiile noastre. Amintiţi-vă o experienţă în care aţi fost profund dezamăgiţi sau respinși, jigniți sau trădaţi. Fără a vă judeca, conștientizați dacă încă simțiți furie sau vină faţă de persoana care v-a rănit. Aţi scos această persoană din inima voastră? Amintiţi-vă detalii din experiența în care aţi fost răniţi. Vă puteţi aminti privirea furioasă de pe chipul unui părinte, cuvintele dure din partea unui prieten, momentul în care aţi descoperit că o persoană de încredere v-a dezamăgit, imaginea partenerului vostru ieșind val-vârtej din casă. Fiţi conștienţi de sentimentele care apar, de durere sau de rușine, de mânie sau de teamă. Cu acceptare și blândeţe, simţiţi această durere, căci ea se exprimă în corpul, în inima și în mintea voastră. Acum analizaţi mai atent cealaltă persoană și simţiţi frica, suferinţa sau nevoia care ar fi putut-o determina să se comporte în acel mod. Înţelegeţi această fiinţă ca pe un om imperfect, vulnerabil și real. Simţind prezenţa acestei persoane, șoptiţi în minte numele ei și transmiteţi-i mesajul iertării: „Simt durerea provocată și, în măsura în care sunt gata, te iert acum“. Sau, dacă nu reușiţi în acest moment să iertați, spuneţi: „Simt durerea provocată, iar intenţia mea este

să te iert“. Rămâneţi în legătură cu propriile sentimente de vulnerabilitate și repetaţi mesajul de iertare atât timp cât doriţi.

Puteţi practica iertarea în mod informal pe tot parcursul zilei. Atunci când vă daţi seama că vă criticaţi pe voi înșivă sau o altă persoană cu asprime, vă puteţi opri și conștientiza gândurile și sentimentul de vină. Acordaţi-vă câteva momente pentru a vă conecta cu dorinţele sau temerile care vă motivează judecata. Apoi începeţi extinderea, către viaţa interioară sau către un alt aspect, oricare ar fi mesajul de iertare pe care-l simţiţi cel mai firesc. Fiţi răbdători. Odată cu practica, intenţia voastră de a iubi pe deplin va înflori într-o inimă iertătoare.

Meditaţie îndrumată: Trezind bunătatea iubitoare

Prin meditaţia bunătăţii iubitoare ne deschidem inimile pentru noi înșine, pentru ceilalţi și pentru toate fiinţele de pretutindeni. Staţi într-un mod care vă permite să vă simţiţi confortabil și relaxaţi. Analizaţivă corpul și eliberaţi-vă de orice tensiune. Relaxaţi-vă umerii, lăsaţi-vă mâinile moi și relaxaţi-vă burta. Încercați să simţiți imaginea și sentimentul unui zâmbet (a se vedea „Îmbrăţișând viaţa cu un zâmbet“). Lăsaţi ca acest lucru să vă conecteze cu spiritul blândeţii și al mângâierii. Acum, permiteţi-vă să vă amintiţi și să vă deschideţi în fața bunătăţii voastre primordiale. Vă puteţi aminti momentele în care aţi fost buni sau generoși. Vă puteţi aminti dorinţa firească de a fi fericiţi și de a nu suferi. Puteţi prețui propria conștientizare, sinceritatea și dragostea. În cazul în care este dificil să vă recunoașteți propria bunătate, atunci analizaţi-vă prin ochii cuiva care vă iubește. Ce iubește acea persoană la voi? Vă puteţi aminti, de asemenea, persoana care-l întruchipează pe Preaiubit – Buddha, Kwan Yin, Iisus, Shiva – și priviţi-vă cu ochii înţelepţi și iubitori ai acestei fiinţe. După ce începeți să vă simțiți bunătatea, relaxaţi-vă într-o apreciere tandră, pentru câteva momente. Acum, în șoaptă, începeţi să spuneți rugăciuni de bunătate iubitoare. Pe măsură

ce repetaţi fiecare frază, conștientizaţi sensul cuvintelor și lăsaţi-le să izvorască din sinceritatea inimii voastre. Alegeţi patru sau cinci fraze care au însemnătate pentru voi. Acestea pot fi următoarele:

Să am parte de bunătate iubitoare. Să fiu ocrotit/ă de bunătatea iubitoare. Să mă accept așa cum sunt. Să fiu fericit⁄ă. Să am parte de o liniște naturală și profundă. Să cunosc bucuria firească de a fi în viaţă. Să am mintea și inima treze. Să fiu liber/ă.

Aţi putea să vă simţiţi agitaţi în timp ce vă rostiți rugăciunile bunătăţii iubitoare. Cuvintele vi s-ar putea părea nepotrivite și artificiale dacă vă simţiţi nefericiţi. Uneori, exerciţiul de a vă oferi grijă și iubire nu face decât să scoată în evidenţă cât de răi și de nevrednici vă simţiţi. Fără să vă criticaţi, includeţi acest gând în meditaţie: „Fie ca și acest lucru să fie ocrotit de bunătatea iubitoare“. Apoi spuneți din nou expresiile alese pentru voi înșivă, rămânând prezenți și acceptând orice gânduri sau sentimente ar putea apărea. Dacă observaţi că recitaţi cuvintele mecanic în timpul acestui exercițiu sau în timpul oricărui moment al meditaţiei, nu vă faceţi griji. La fel ca în practica iertării, inima voastră are perioade firești în care se simte deschisă și închisă. Ceea ce contează cel mai mult este intenţia de a trezi bunătatea iubitoare.

Acum puteţi începe să deschideţi cercul bunătăţii iubitoare. Gândiţi-vă la cineva

care vă este drag. Reflectaţi asupra bunătăţii primordiale a acestei persoane, gândindu-vă ce iubiţi în mod special la aceasta. Poate că-i iubiţi capacitatea de a iubi, onestitatea sau umorul. Vă puteţi aminti că vrea să fie fericită și nu vrea să sufere. Conștientizaţi esenţa sa de persoană bună, trează și iubitoare. Simţiţi apreciere în inima voastră pentru această persoană dragă și începeţi să-i transmiteți rugăciunea voastră. Puteţi alege din cele patru sau cinci fraze de mai jos, sau, dacă preferaţi, vă puteţi crea propriile fraze. Pe măsură ce șoptiţi fiecare frază de bunătate iubitoare, imaginaţi-vă cum ar fi ca această persoană să trăiască rodul binecuvântării voastre – acceptarea de sine, pacea, bucuria și libertatea.

Fie ca tu să ai parte de bunătatea iubitoare, să fi ocrotit de bunătatea iubitoare. Simte iubirea mea acum. Acceptă-te așa cum ești. Fii fericit. Să ai parte de o liniște firească și profundă. Cunoaște bucuria firească de a fi în viaţă. Să ai inima și mintea treze. Să fii liber. După ce timp de câteva minute rostiţi rugăciunile pentru cel iubit, lărgiţi-vă cercul de grijă, iubire și conștientizare gândindu-vă la o persoană „neutră“. Aceasta este o persoană pe care o puteţi vedea în mod regulat, dar pe care nu o cunoașteţi prea bine și faţă de care nu aveţi sentimente negative sau pozitive puternice. Reflectaţi asupra bunătăţii acestei persoane simțind că și ea vrea să fie fericită și nu vrea să sufere. Folosind expresiile sugerate mai sus sau orice alte fraze, oferiţi-i acelei persoane bunătate iubitoare.

Acum gândiţi-vă la cineva cu care aveţi o relaţie dificilă – probabil cineva care vă provoacă furie, frică sau suferinţă. Mai întâi, acordaţi atenţie oricăror senzații care pot apărea în timp ce reflectaţi asupra acestei persoane. Oferiţi-le propriilor sentimente bunătate iubitoare, apoi îndreptaţi-vă atenţia asupra acestei persoane, încercând să găsiți o caracteristică a bunătăţii sale primordiale. În cazul în care este dificil să percepeţi bunătate sau onestitate, pur și simplu, reflectaţi asupra modului în care această persoană vrea să fie fericită și nu vrea să sufere. Conștientizaţi starea de prezență fundamentală și amintiţi-vă că viaţa contează pentru această persoană la fel de mult cum contează și pentru voi. Apoi spuneți frazele care vă sunt cel mai la îndemână. În continuare, imaginaţi-vă că-i aduceţi laolaltă pe toţi cei pentru care tocmai vaţi rugat – voi înșivă, cineva drag, o persoană neutră și o persoană dificilă și spuneți rugăciunile bunătăţii iubitoare pentru toţi odată. Conștientizaţi compasiunea voastră împărtășită, vulnerabilitatea și bunătatea voastră primordială. Pe măsură ce spuneți rugăciunile, gândiți-vă la aceștia și la ceilalţi, recunoscând că sunteţi cu toţii împreună în acest proces. Acum permiteţi conștientizării voastre să se deschidă în toate direcţiile – în faţa voastră, în fiecare parte, în spatele vostru, dedesubt și deasupra voastră. Imaginaţi-vă că, în acest spaţiu vast, prezenţa voastră iubitoare ocrotește toate fiinţele: creaturile sălbatice care zboară, înoată și aleargă peste câmpii; câinii și pisicile care trăiesc în casele noastre; formele de viaţă care sunt ameninţate cu dispariţia; copaci, ierburi și flori; copiii de peste tot; oamenii care trăiesc în sărăcie și cei foarte bogaţi; cei care sunt în război și cei care trăiesc în pace; cei care sunt pe moarte și cei care abia s-au născut. Imaginaţi-vă că puteţi ţine pământul, mama divină, în poala voastră și includeţi toate formele de viaţă în inima voastră nemărginită. Conștienţi de bucuriile și de necazurile pe care toate fiinţele le trăiesc, spuneţi din nou rugăciunile:

Fie ca toate persoanele să fie pline de bunătate iubitoare. Să avem parte de o liniște firească și profundă. Să fie pace pe pământ și peste tot în lume.

Să fie toate fiinţele treze. Să fie toţi liberi.

Repetaţi aceste fraze de câteva ori. Apoi, relaxați-vă în liniște, permiţând ca orice apare în inima și în conștiinţa voastră să cunoască bunătatea iubitoare.

Puteți include practica bunătăţii iubitoare în viaţa voastră de zi cu zi. Atunci când sunteţi împreună cu cel iubit sau cu cineva care vă provoacă iritare sau nesiguranţă, puteţi deveni conștienţi de inima voastră și șoptiți în gând: „Fii fericit“. Vă puteţi face un obicei din a reflecta timp de o săptămână, în fiecare dimineaţă, cu privire la bunătatea oamenilor cu care locuiţi. Apoi, pe parcursul zilei, ori de câte ori vă amintiţi, transmiteţi-le rugăciuni de bunătate iubitoare. Puteţi alege o persoană pe care o vedeţi în mod regulat și faţă de care aveţi sentimente neutre și timp de o săptămână, de fiecare dată când o vedeţi, adresații, în tăcere, urările voastre de bine. Sau puteţi alege o persoană pe care o consideraţi dificilă și zilnic oferiţi-i bunătatea voastră iubitoare. Pe măsură ce faceţi aceste exerciții, observaţi cum sentimentele vi se schimbă în legătură cu oamenii asupra cărora vă concentraţi. Se schimbă comportamentul lor faţă de voi? Deoarece expresiile și ordinea practicii formale pot deveni cu ușurinţă mecanice, există modalităţi de a vă păstra trăirea vie. În acest sens, aţi putea experimenta următoarele:

– Alegeţi fraze care rezonează în acel moment.

– Rostiţi-vă rugăciunea tare.

– Spuneţi numele persoanei căreia îi oferiţi rugăciunea.

– Imaginaţi-vă că-i aveți în inimă pe cei cărora le trimiteţi bunătatea voastră iubitoare sau că-i mângâiaţi cu grijă pe obraz.

– Imaginaţi-vă că se simt vindecaţi, iubiți și fericiţi datorită rugăciunilor voastre.

Chiar și câteva momente în care oferiţi bunătate iubitoare vă pot reconecta cu puritatea inimii voastre iubitoare.

11. Trezindu-ne împreună: Practica acceptării necondiţionate în relaţiile cu cei din jur

Rămâneţi împreună, prieteni. Nu vă împrăștiaţi și nu adormiţi. Prietenia noastră trăiește Dacă suntem treji. ********

Rumi L-am căutat pe Domnul Pe care nu-l puteam vedea Mi-am căutat sufletul Și el m-a ocolit Mi-am căutat fratele Și ne-am găsit toţi trei.

Anonim

Într-una dintre legendele Sfântului Graal, Parsifal, un tânăr cavaler, rătăcește într-un tărâm arid unde nu crește nimic. Când ajunge în mijlocul acestei

pustietăţi, el îi găsește pe locuitorii orașului comportându-se ca și cum totul ar fi normal, fără să se întrebe: „Oare ce nenorocire ne-a lovit?“ sau „Ce putem face?“ În schimb, ei parcă s-ar fi aflat sub o vrajă. Parsifal este invitat în castel unde, spre surprinderea lui, îl descoperă pe rege culcat în pat, palid și pe moarte. La fel ca și pământul din jurul lui, viaţa sa se apropie de sfârșit. Parsifal are o mulţime de nelămuriri, dar, pentru că i s-a spus de către un cavaler mai în vârstă că era nepotrivit ca o persoană de rangul lui să pună întrebări, el tace. În dimineaţa următoare, pleacă din nou la drum, dar nu merge mult și o întâlnește pe vrăjitoarea Kundri. Când aceasta aude că el nu l-a întrebat pe rege nimic, o apucă furia! Cum l-a lăsat inima să facă asta? Dacă ar fi făcut acest lucru, l-ar fi putut salva pe rege, împărăţia și pe el însuși. Luând în seamă cuvintele ei, Parsifal se întoarce la castel. Fără a mai sta pe gânduri, merge direct la patul regelui. Îngenunchează și îl întreabă cu blândețe: „Ce ai păţit, Maiestatea Ta?“ În acel moment, regelui îi revine culoarea în obraji și se ridică, complet vindecat. Tot regatul parcă prinde viaţă. Oamenii vorbesc, râd, cântă împreună și se deplasează în pas vioi. Culturile încep să crească și iarba de pe dealuri strălucește de verdele primăverii. Atunci când ne simţim izolaţi de ceilalţi, așa cum era regele din această poveste, și viaţa noastră pare asemenea unui ținut pustiu. Nu putem să ne trezim nici noi și nici pe cei din jurul nostru din transa nevredniciei. Atunci când în pustietatea noastră apare cineva căruia îi pasă cu adevărat, ne putem întoarce la viaţă într-o clipă. O prietenă de-a mea obișnuiește să mă sune atunci când intră în depresie. Poate că s-a simţit tristă timp de câteva zile sau săptămâni, fără să aibă o explicaţie pentru starea ei, deconectată de durerea provocată de tristeţe. Doar întrebarea mea sinceră „Ce mai faci?“ o face să verse lacrimi care o alină. Atunci când ne aflăm pe o un drum spiritual putem simţi că, pentru a ne elibera de luptele emoţionale trebuie să medităm sau să ne rugăm mai mult. Dar, indiferent cât de mult medităm sau ne rugăm, tot avem nevoie de alţii care să ne ajute să dărâmăm zidurile izolării și să ne reamintească de apartenenţa noastră. Esenţa vindecării o reprezintă faptul de a ne aminti că suntem legați de ceilalţi și de lumea noastră. Anne, una dintre cursantele mele de meditaţie, avea patru ani când familia s-a mutat într-o casă nouă, în partea cealaltă a orașului. În haosul mutării, s-a întâmplat ceva ce a făcut-o pe Anne să rămână închisă în ea timp de ani de zile.

Își petrecuse dimineaţa jucându-se la subsol, în timp ce părinții strângeau cutiile pe care le cărau la mașini. Și-a dat seama că nici unul din ei nu s-a întors de o bună bucată de vreme și a urcat scările să o caute pe mama ei. Ușa de la pivniţă era încuiată, iar casa părea îngrozitor de pustie. Anne a lovit cu mâinile și picioarele în ușă, strigând și plângând și apoi s-a ghemuit într-un colţ, tăcută și îngrozită. Până când părinții și-au dat seama de greșeala pe care o făcă – fiecare crezând că Ana era cu celălalt – trecă deja câteva ore. Ca adult, Anne se simţea în mod frecvent foarte speriată. Când era singură acasă, în propriul apartament, deseori se trezea cuprinsă de o singurătate chinuitoare. Încerca, așa cum învăţase la ședințele de meditaţie, să-și trateze sentimentele puternice de vulnerabilitate cu bunătate. Dar, în interiorul ei, auzea vocea unui copil strigând: „Nu vreau să fiu singură. Nu pot face asta singură.“ Pentru că Anne obișnuia deja să mediteze, când a venit la mine pentru consiliere spirituală, a crezut că-i voi arăta o metodă de meditaţie pentru a-și controla frica. În schimb, spre surprinderea ei, i-am subliniat cât de mult din vindecarea și trezirea noastră spirituală se întâmplă prin intermediul altora. Suntem răniţi întro relaţie și avem nevoie să ne vindecăm în acea relaţie. Pentru Anne, a fost o ușurare să i se spună că vocea copilului strigând nu era ceva „nespiritual“. Nu trebuia să-i fie rușine pentru faptul că avea nevoie de alţii. La fel ca regele din povestea cu Parsifal, cheia pentru trezire se afla în conștientizarea grijii reale și în interesul pe care ceilalţi i-l arătau. Noi suntem fiinţe care socializăm – mâncăm, dormim, muncim, iubim, ne vindecăm, ne împlinim dorințele și devenim prezenți. Chiar și atunci când suntem complet singuri, purtăm în suflet sentimentul că aparţinem cuiva și preocupările noastre cu privire la modul în care ceilalţi ne privesc. Faptul că simţim grija altora ne permite, asemenea regelui, să ne trezim din transă. Toate relaţiile noastre au potenţialul de a „hrăni“ această înflorire, indiferent dacă este vorba de profesori, terapeuţi, colegi, familie sau prieteni. Dintr-o perspectivă contemporană, aceasta este sangha noastră și cuprinde toate relaţiile conștiente prin intermediul cărora ne vindecăm și ne trezim. În timp ce unele relaţii vor fi reciproc mai vindecătoare decât altele, toate pot dezvălui legătura care există între noi. Atunci când există cele două aripi ale acceptării necondiţionate, conștientizarea și compasiunea, relaţiile noastre cu alţii devin un vas sacru pentru libertatea spirituală.

Relația conștientă: inima practicii spirituale

În unele adaptări ale budismului în Occident, tendinţa a fost aceea de concentrare asupra practicilor individuale de meditaţie, lăsând la o parte unele din contextele interpersonale și sociale în care se găseau în mod tradiţional. Noi căutăm spaţii protejate și liniștite, unde ne putem îmbunătăți tehnicile de conștientizare și unde putem învăţa cum să fim relaxați și atenţi. Chiar dacă perioadele de singurătate reprezintă o latură vitală a practicii spirituale, învăţături care pun accentul, în primul rând, pe meditaţia tăcută și o concentrare asupra vieţii interioare a cuiva pot duce la o neînţelegere frecventă. Ele pot întări ideea greșită că suntem pe un drum întunecat și pustiu și că obiectivele noastre spirituale pot să fie realizate doar într-un spațiu vid. Revista Tricycle a publicat cândva un desen care însoțea un anunţ pentru o rubrică budistă:

Înalt, brunet, frumos Budist în căutarea Sinelui.

Acest lucru poate fi considerat un comentariu inteligent cu privire la cât de limitați putem deveni atunci când interpretăm învăţăturile ca însemnând că suntem pe cont propriu, meditând și străduindu-ne din greu să ne eliberăm sufletul împovărat. Relaţiile cu ceilalţi contează, dar ele pot părea accidentale în trezirea noastră spirituală. Dacă vom considera practica noastră a fi „spirituală“ numai atunci când se desfășoară în contextul meditaţiei formale, uităm cât de importante sunt relaţiile de zi cu zi. Evităm emoţiile tulburătoare, interesante și pe cele confuze care apar în relaţii. Ne ferim să acceptăm cu ușurinţă modul în care persoana iubitoare, liniștită, de la o tabără de meditaţie, se poate transforma într-o persoană furioasă care jignește atunci când intră în cu o altă fiinţă umană.

Când privesc în urmă la proprii ani de practică spirituală, văd că inima și mintea mea au fost cel mai profund trezite în contextul relaţiilor umane profunde – nașterea și creșterea unui copil, suferința din dragoste, când am ajutat și am fost ajutată, confruntându-mă cu temerile mele de intimitate, luptându-mă cu autocritica, încercând să iubesc mai mult și mai intens. Relaţiile strânse dau naștere reacțiilor intense, precum și experienţelor valoroase ale conectării. M-am întors acasă din prima mea tabără Viana, care a durat șase săptămâni, simţindu-mă fericită, echilibrată și relaxată. Tatăl lui Narayan, Alex, rămăsese acasă să aibă grijă de fiul nostru și am fost încântată să-i revăd pe amândoi. Am petrecut seara mâncând floricele, stând de vorbă și povestind ce am mai făcut fiecare. A doua zi dimineaţă, am intrat în biroul meu de acasă și am găsit plicul cu plata ipotecii pe care i-l lăsasem lui Alex să-l trimită prin poștă cât timp eu fusesem plecată. Acum era târziu să-l mai trimit și oricum primeam amendă. Lam sunat și am început să ţip la el, amintindu-i că în ultima lună nu făcusem nici un ban și spunându-i că nu puteam conta pe el… nici măcar să pună o scrisoare în cutia poștală. În mod clar era reacţia mea la resentimente vechi acumulate, dar furia părea proaspătă și ascuţită. M-a lăsat să continui, apoi m-a întrebat: „Deci, asta înveţi în aceste tabere budiste?“ Cuvintele lui ar fi putut fi usturătoare, dar nu au fost. Mai degrabă am simţit dezamăgirea din vocea lui – era dornic să observe beneficiile practicii mele extinse și, totuși, părea că suntem prinși în aceeași rutină veche. După ce am închis telefonul, am simţit imediat remușcări. La ce foloseau experienţele mele profunde de acceptare și pace dacă izbucneam cu atâta ușurinţă și reveneam la vechile tipare comportamentale? Răspunsul lui Alex, asemenea clopotelor din taberele noastre de meditaţie, a fost o alarmă clară de trezire – la acceptarea necondiţionată, la acceptarea sentimentelor mele cu conștientizare și cu grijă. Regretul și tristeţea mi-au amintit că relaţiile cu ceilalţi se aflau în centrul vieţii spirituale. Buddha considera sangha, comunitatea de călugări și călugăriţe care-i urma învăţăturile, una dintre comorile esențiale pe calea spirituală. Chiar relaţia sa cu Ananda, vărul și însoţitorul său loial, este un exemplu al iubirii spirituale și al prieteniei. Ananda, cunoscut în sangha pentru sufletul său generos, era altruist în grija sa faţă de nevoile personale ale lui Buddha, iar Buddha i-a oferit lui Ananda îndrumare plină de dragoste și atenție pe calea spirituală. De fapt, în anii petrecuţi împreună, întrebările lui Ananda i-au oferit lui Buddha

un model de a observa diferențele, pentru a-și clarifica învăţăturile. „Nu este așa, Ananda…“ este un refren familiar în scripturi, care atrage atenţia asupra faptului că suntem pe cale de a primi un mesaj critic. Una din numeroasele întrebări ale lui Ananda a fost: „Nu-i așa că jumătate din această viaţă sfântă este reprezentată de prieteni buni și generoși, care sunt prieteni ai binelui?“ Buddha îi răspunde: „Nu e așa, Ananda. Prietenia, compania și asocierea cu binele reprezintă întreaga viaţă sfântă.“ Chiar dacă Buddha nu nega valoarea practicii solitare, el sublinia, în mod cert, importanţa sprijinului reciproc în trezirea inimilor și a minţilor noastre. Pe parcursul anilor de călătorie și de predare a învățăturilor, Buddha le-a arătat adepților săi principii pentru a trăi în armonie cu ceilalți. Cea mai importantă învăţătură a sa a fost aceea de a nu face rău, de a ne comporta cu respect. Atunci când cineva din sangha a rănit pe altcineva, Buddha i-a sfătuit să încerce să stingă conflictul. El a predicat, de asemenea, despre vorbirea corectă – să vorbim despre ceea ce este adevărat și util – una dintre practicile-cheie pe Calea Celor Opt Adevăruri Nobile. În cartea sa, Pacea poate fi întâlnită la fiecare pas, Thich Nhat Hanh se inspiră din învăţăturile lui Buddha pentru a oferi modalităţi de a îndrepta situaţiile când îi rănim pe alţii. Elementele-cheie sunt: asumarea responsabilităţii de a fi provocat durere cuiva, de ascultare cu atenție pentru a înţelege suferinţa persoanei, de a ne cere sincer scuze și de a reitera hotărârea de a acţiona cu compasiune faţă de acea persoană și faţă de toate fiinţele. Aceste metode simple, dar eficiente, de a acorda atenţie și de a relaţiona într-un mod înțelept cu ceilalţi ne eliberează și ne deschid inima. După ce am țipat la Alex în dimineaţa aceea, l-am sunat și l-am întrebat dacă ar putea veni să luăm masa de prânz, ca să vorbim. Când ne-am așezat, mi-am cerut imediat scuze. Am discutat o vreme, fiecare descriind ce simţea. I-am spus cât de recunoscătoare îi eram că puteam comunica în acest fel. Făceam împreună ceea ce practicasem timp de săptămâni în singurătate: ne-am acordat atenţie, am rezistat furtunii și ne-am descoperit mai conectaţi și mai conștienţi. La adăpostul grijii noastre, am reușit să ne gândim la modul în care am putea evita o astfel de întâmplare în viitor. Alex a afirmat că putea face lucrurile pe care le-am convenit. Am recunoscut că am exagerat și că m-am hotărât să mă opresc și să-mi stăpânesc accesele de furie. Acest lucru s-a întâmplat în urmă cu mai mult de zece ani și, privind înapoi, este clar că progresul nostru – deși lent și

imperfect – a fost posibil datorită acceptării noastre reciproce. Izvorul acceptării necondiţionate, pe care o descoperisem în tabăra noastră, curgea plin de viaţă în mijlocul relaţiilor umane. Pentru a acoperi dorințele și temerile puternice pe care le-am putea simţi în relaţiile cu cei apropiaţi, ne ascundem de multe ori în spatele măștilor noastre. Reacţionăm unul faţă de celălalt din obișnuinţă, instantaneu, pierduţi în modelele noastre de apărare, cerând, judecând și distanţându-ne. În cartea sa, Meditație interpersonală. Trezirea în relație, profesorul de Viana Gregory Kramer oferă un model de practică care ne poate ajuta să nu mai avem astfel de reacţii chiar în mijlocul discuțiilor. El scrie: „Medităm în timp ce stăm jos. Medităm în timp ce mergem. De ce să medităm în timp ce ascultăm și vorbim? Nu este logic ca cineva să poată practica starea de conștiență de sine în relaţie și astfel să-și îmbunătățească metodele?“ Greg numește practica sa de meditaţie interpersonală diaterior. În timp ce suntem angajaţi într-o conversaţie, în loc să răspundem imediat atunci când cineva vorbește, ne oprim un moment, ne relaxăm corpul și mintea și observăm ceea ce trăim. Ne puteam întreba: „Ce necesită cu adevărat atenţie?“ și analizăm sentimentele și gândurile care apar. Criticăm, interpretăm sau comentăm ceea ce spune altă persoană? Ce senzaţii simțim în corpul nostru? Făcând o pauză și fiind atenţi devenim conștienţi de reacţiile noastre. Fie că suntem în timpul unei meditaţii interpersonale formale sau în mijlocul oricăreia dintre interacţiunile noastre zilnice, acest mod de a practica acceptarea necondiţionată unul cu celălalt asigură mai multă înţelegere și bunătate în relaţiile noastre. Atunci când ne oprim un moment și ne concentrăm atenţia, în loc să fim conduși de dorinţe și de temeri inconștiente, ne extindem opţiunile. Putem alege să ne eliberăm de părerile noastre și să ascultăm mai atent cuvintele altei persoane. Putem alege să ne abţinem din a spune ceva menit să dovedească faptul că avem dreptate. Putem alege să numim cu voce tare sentimente de vulnerabilitate. Învăţăm să ascultăm profund și să vorbim cu prezenţă conștientă, să spunem ceea ce este util și adevărat. Trezirea prin relaţii conștiente este miezul vieţii spirituale. Temerile și dorinţele pe care le trăim în relaţie cu ceilalţi pot fie alimenta sentimentele noastre de izolare și de nevrednicie, fie, în cazul în care sunt acceptate necondiţionat, se transformă în compasiune și bunătate iubitoare. Așa cum mi s-a întâmplat mie cu Alex, când mi-am înfrânat reacțiile și am discutat amândoi, atenţi la ceea ce

simţeam, inimile noastre s-au redeschis. Thich Nhat Hanh spune: „În Occident, Buddha este sangha“. Datorită tendinţei extreme din cultura noastră de a ne vedea ca indivizi izolaţi, o modalitate puternică și directă pentru noi de a ne conștientiza natura budistă este prin relaţiile noastre cu ceilalți. Pe măsură ce ne dedicăm trezirii prin intermediul relaţiilor conștiente, anulăm în mod direct condiţionarea care ne ţine în transa de izolare.

Provocarea și binecuvântarea vulnerabilităţii

Anne participase la ședinţe de terapie pentru a-și învinge teama de a fi singură, dar și cu ceilalţi, în special oameni pe care nu-i cunoștea bine. Într-o zi, a venit la ședinţă neliniștită și tulburată, forţată să-și înfrunte una dintre cele mai profunde temeri. Îi plăcea foarte mult să cânte, iar, în ultimii câţiva ani, făcuse parte dintrun cor respectat al orașului. Acum, corul format din 30 de persoane urma să plece în turneu. Era programată o ieșire de o zi în timpul weekendului următor pentru a discuta această posibilitate și a se lua decizii cu privire la promovare și la strângerea de fonduri. Perspectiva era terifiantă. Lui Anne îi plăcea să fie în compania celorlalți din cor, fără să simtă vreo presiune. Era un mediu sigur în care conștientiza modul în care vocea ei frumoasă de alto se amesteca cu a celorlalţi. Dar să petreacă o zi împreună și eventual să plece în turneu era ceva cu totul diferit. Ar fi trebuit să interacţioneze cu ceilalţi. Și, dacă nu o făcea, știa că s-ar fi simţit pe dinafară. Am discutat despre felul în care ea putea să se ocupe de teamă – făcând o pauză și oferindu-i grija ei – în cazul în care aceasta apărea în timpul ieșirii. Chiar și în mijlocul unei conversaţii, putea să facă o pauză destul de lungă ca să se relaxeze puţin și să conștientizeze orice sentimente ar putea apărea. I-am spus că, pur și simplu, ascultând și fiind atenți la trăirile altora ar putea-o ajuta să se simtă mai prezentă, decât să fie captivă în frica ei. Am adăugat: „Știi ceva, Anne, este în regulă dacă spui cu voce tare «mă simt neliniștită chiar acum»“. „Către tot grupul?!“, a protestat Anne. Am fost de acord că nu este ușor să recunoaștem în fața altora cum ne simţim. Și, desigur, trebuie să ne alegem

situaţiile. Dar, dacă știm că oamenii în mijlocul cărora ne aflăm sunt buni și bine intenționați, ei ar aprecia pe cineva care este sincer. „Este nevoie de curaj pentru a spune ce simţim cu adevărat, mai ales că nici măcar nu știm cum va fi primit adevărul. Dar să ne deschidem poate fi, de asemenea, și un cadou pentru alţii… îi invită să facă același lucru“, am spus eu. Lui Anne îi era încă teamă când a plecat în ziua aceea, dar a decis că se va strădui să și-o învingă. În dimineaţa zilei respective, grupul s-a lansat într-o discuţie despre eventualul turneu – ar putea fi un proiect prea ambiţios și costisitor. Inima lui Anne a început să bată tare și corpul să-i tremure. Se simţea ca și când era închisă într-o cutie care se tot micșora și cu fiecare clipă care trecea se simţea din ce în ce mai sufocată și mai captivă. S-a hotărât să plece la prânz. Putea spune că nu se simţea bine, ceea ce era adevărat. Anne s-a uitat la ceas. Încă 20 de minute până la prânz. Dintr-odată, amintirea pivniţei i-a revenit clar în minte. Se afla într-o cameră cu 30 de persoane, dar se simţea complet izolată și disperată. Amintindu-și de discuțiile noastre, ea a încercat să fie atentă la sentimentele ei, să le trimită bunătate. Dar parcă paralizase de frică. Îl auzea pe dirijorul corului amintindu-le, pe un ton frustrat, că trecuse aproape o jumătate de zi și încă nu ajunseseră la nici un consens cu privire la ce urmau să facă. Când el a tăcut, Anne și-a auzit propria voce, înceată și tremurătoare: „Îmi dați voie, vă rog… Trebuie să spun ceva.“ În cameră s-a lăsat tăcere. Anne a continuat: „Nu sunt sigură ce se întâmplă, dar sunt foarte speriată acum“. Asta fusese tot, nu mai putea scoate nici un alt cuvânt. A început să plângă și să tremure. Femeia care stătea lângă ea pe canapea a spus: „Oh, draga mea, e în regulă“ și s-a apropiat, punând un braţ în jurul umerilor lui Anne, care s-a cuibărit în braţele ei și a plâns. După câteva minute, s-a calmat, iar femeia care o îmbrățișa i-a spus cu blândeţe: „Vrei să ne spui ce se întâmplă?“ Anne a privit în jur. Toți se uitau la ea, dar nu păreau să fie șocați sau dezgustați. O priveau răbdători, așteptând-o să înceapă. Chiar dacă simţea că-i bubuie capul, ea a început să-și găsească cuvintele. Le-a spus că lucrul acesta i se întâmpla uneori, că din senin se simțea izolată și-i era frică. Că doar rareori lăsa pe alţii să vadă ce se întâmplă, dar că nu mai voia să trăiască așa. Cel mai mult, ea avea, pur și simplu, nevoie ca ei să știe, ca să nu se mai simtă atât de singură. Pe măsură ce vedea răspunsul lor – aprobări din cap, zâmbete blânde – corpul lui Anne începea să se relaxeze. Mai multe persoane i-au spus că o apreciau pentru că fusese atât de curajoasă. O

femeie din grup a zis că nici ea nu se simțise în largul ei în timpul schimbului de replici de dimineaţă. Nu fusese ceva urât, dar nu fusese nici prietenos. Bărbatul care stătea lângă ea era și el de acord – se așteptase ca discuțiile lor să fie mai puţin pragmatice și mai mult o șansă de a se cunoaște mai bine și, posibil, de a crea ceva nou împreună. În timp ce-i asculta pe ceilalţi, Anne simţea cum armura i se topește. Duduitul din capul ei devenea o pulsaţie luminoasă și ea se simţea mai în largul ei. În următoarele câteva ore, grupul a uitat de agenda de discuții și au vorbit despre temeri și provocări, despre bucuriile și realizările legate de pasiunea lor comună, muzica. Până la sfârșitul zilei, turneul ieșise complet din discuţie. Toți se simţeau mai apropiați unul de celălalt și mai entuziasmați. Spre surprinderea lui Anne, în loc să se simtă dispreţuită sau respinsă, și ea se simţea mai apropiată de ceilalți. Când ne expunem propria suferinţă sau teamă, de fapt, le oferim altora permisiunea de a fi mai autentici. Din fericire pentru Anne, exact asta s-a întâmplat. Uneori este important să înțelegi momentele când alţii, din cauza propriei furii sau confuzii, ar putea să nu fie în măsură să înţeleagă sau să răspundă într-un mod deschis. Când ne expunem vulnerabilitatea întotdeauna riscăm și uneori putem avea de suferit. Însă suntem dispuși să încercăm căci durerea mai mare, adevărata suferinţă, se află în a rămâne în spatele armurii și izolaţi. Chiar dacă este nevoie de curaj pentru a fi vulnerabili, recompensa este dulce: trezim compasiune și intimitate autentică în relaţiile noastre cu ceilalţi.

Darul acceptării necondiţionate

Într-una din cărţile sale, Anthony De Mello, un preot iezuit, vorbește despre o experienţă de acceptare necondiţionată care i-a schimbat viaţa. El scrie că a fost nevrotic ani de zile, „anxios, deprimat și egoist“. Asemenea multora dintre noi, a încercat diverse metode de autoperfecționare și, cum nimic nu părea să dea roade, s-a aflat în pragul disperării. Cel mai dureros era faptul că înșiși prietenii săi au fost de acord că el trebuie să se schimbe și l-au îndemnat în mod constant să devină mai puţin egocentric. Lumea lui parcă s-a oprit în loc într-o zi, când un prieten i-a spus: „Nu te

schimba. Te iubesc așa cum ești.“ Acele cuvinte i-au pătruns în inimă și minte precum grația divină: „Nu te schimba. Nu te schimba. Nu te schimba… Te iubesc așa cum ești.“ În mod paradoxal, abia când a primit permisiunea de a nu se schimba, s-a simţit liber să se schimbe. Părintele De Mello spune că s-a relaxat și s-a deschis faţă de un sentiment de însufleţire care fusese blocat timp de ani de zile. Atunci când ceilalţi ne acceptă exact așa cum suntem, nu înseamnă că le place tot ceea ce facem. Nu înseamnă că ei vor fi pasivi dacă ne facem rău nouă sau celorlalţi. În cazul în care suntem norocoși, prietenii și familia ne vor sări în ajutor dacă devenim alcoolici sau începem să ne irosim salariul pe jocurile de noroc. Ei ne vor spune când le-am rănit sentimentele. Și, dacă suntem dintre cei mai norocoși, ei ne vor asigura că ne iubesc în continuare, că acceptă confuzia umană din spatele modurilor dureroase prin care ne exprimăm durerea. Acceptarea iubitoare combinată cu onestitate reprezintă componentele cheie în ceea ce specialiștii în abuz de substanţe au denumit drept „intervenţie“. Mama mea, Nancy Brach, care a lucrat zeci de ani cu persoanele dependente de alcool, descrie intervenţia ca pe o ședinţă „în care codependenţii consiliaţi cu grijă se confruntă cu agresorul lor alcoolic sau drogat într-o manieră iubitoare, lipsită de orice critică“. Chiar dacă abordarea este conflictuală, așa cum scrie ea, „specialiștii în abuz de substanţe au renunţat la vechea convingere conform căreia trebuie să așteptaţi până când clientul este «pregătit» înainte de a-l îndruma pe parcursul unui program de recuperare în 12 pași. Prea mulţi dependenţi au murit înainte de a fi «pregătiți», iar familiile lor erau destul de «pregătite» să-i omoare înainte de a fi târâţi până pe fundul prăpastiei.“ Atunci când dependenţa distruge viaţa familiei cuiva, a prietenilor sau a colegilor, ei pot cere un astfel de program. Se rezervă un pat în avans, astfel încât dependentul poate (se speră acest lucru) merge direct într-un program de tratament. Una dintre poveștile preferate spuse de mama mea este un bun exemplu al puterii acceptării necondiţionate. Ea scrie:

Nu am crezut că Harry avea să ajungă vreodată în patul acela rezervat. Excesele sale repetate de băutură erau vizibile în micile vene strălucitoare de pe obrajii și din ochii lui, în greutatea lui în exces; era îngâmfat, avea un comportament imprevizibil și era pe cale să-și piardă slujba.

M-am îngrijorat cu privire la modul în care participanţii – soţia lui, cei doi fii și tatăl său în vârstă – ar fi reușit să fie „iubitori, fără să-l critice“, când fiecare era atât de furios pe el. Ei aveau numeroase nemulţumiri: copiii, pentru că nu-și puteau chema acasă prietenii de la școală deoarece tatăl lor nu se putea controla; soţia, care și-a pierdut un partener pe care putea conta și care avea grijă de ea; tatăl, care nu-l văzuse niciodată pe unicul său fiu. M-am temut că, pur și simplu, aveau să-l critice mai degrabă decât să-i transmită grija lor. M-am înșelat. Harry a intrat în camera aceea și, mi-a spus el mai târziu, s-a uitat în jur la feţele celor pe care-i iubea cel mai mult pe lume. Toți se aflau acolo pentru el și îl priveau. Ceva se întâmplase cu aerul din cameră, mi-a spus el, părea că pulsează. După ce s-a aruncat într-un scaun, am sugerat ca Marge, soţia sa, să înceapă confruntarea. Însă, în loc să-i înșire reproșuri legate de absenţele sale, de promisiuni încălcate, pur și simplu, s-a ridicat și l-a sărutat. „Mulţumesc că ai venit, Harry“, a spus ea. Apoi, spre surprinderea mea, fiecare dintre ceilalţi, chiar și băieţii, s-au ridicat și l-au îmbrăţișat. A fost greu să vezi ce s-a întâmplat după aceea; toţi eram în lacrimi. Când familia a continuat să spună ce trebuia spus, Harry a ascultat. După aceea, s-a așezat pe patul care-i fusese pregătit. Asta a fost acum vreo 15 ani și, din câte știu eu, Harry încă participă la ședinţele în 12 pași și încă este conștient de dragostea curajoasă – de a spune adevărul și de a accepta – care probabil i-a salvat viaţa.

Puterea acceptării necondiţionate mă uimește întotdeauna. Am văzut oameni care ani de zile purtaseră secrete rușinoase, care s-au înscris într-un program în 12 pași ori care s-au alăturat unui grup de prieteni spirituali (despre care vom afla în continuare) și imediat s-au simţit profund ușuraţi. Pentru că își dau seama că sunt umani, imperfecţi, și încă pot fi iubiţi, ei pot respira adânc și o pot lua de la zero. Am văzut cum, după câteva luni de ședințe, una dintre clientele mele s-a bucurat de intimitate cu partenerul ei într-un mod care părea imposibil. Am văzut oameni care și-au schimbat profesia implicându-se în proiecte care-i inspiră cu adevărat doar pentru că au trăit și au conștientizat acceptarea. Este ca și când acceptarea necondiţionată deschide ușa cuștii noastre și ne invită să ne mișcăm liber prin lume.

Mergând pe drum alături de prietenii spirituali

Noi folosim cuvântul prieten atât de întâmplător încât i-am uitat puterea și profunzimea. Prietenia este una dintre principalele traduceri ale cuvântului din limba Pali, metta sau bunătatea iubitoare. Iubirea și înţelegerea unui prieten, ca o fântână adâncă cu cea mai pură apă, reîmprospătează însăși sursa fiinţei noastre. Dacă toate religiile și ideologiile mari ar dispărea și singura noastră preocupare ar fi prietenia – prietenia necondiţionată a unuia faţă de celălalt, faţă de viaţa noastră interioară, faţă de întreaga natură – o, în ce lume am trăi! Compania prietenilor noștri buni ne ajută să ne relaxăm faţă de starea noastră interioară și să încetăm să ne mai considerăm emoţiile dureroase sau comportamentele confuze drept simptome ale decăderii spirituale. Pe măsură ce aducem vulnerabilitatea, introspecţia și inima noastră într-o relaţie conștientă, ne dăm seama că trezirea are loc pentru toţi împreună. În acest mediu, vindecarea profundă devine posibilă. Una dintre elevele mele de la cursurile de meditaţie, Karen, se afla într-un proces dureros de divorţ de bărbatul cu care fusese căsătorită timp de 15 ani, și erau implicaţi într-o luptă urâtă pentru custodia copiilor. Karen simţea că lumea ei se năruie și că era singură în această luptă. Atunci când Karen a venit să vorbească cu mine despre cum să facă faţă furiei și îndoielii de sine, i-am sugerat să ia în considerare aderarea la unul dintre grupurile de sprijin spiritual al comunităţii noastre de meditaţie. Numite kalyanna mitta (în limba pali însemnând „prieteni spirituali“), aceste grupuri au apărut mai întâi în rândul cursanților și al profesorilor de la Centrul de meditaţie Spirit Rock, din afara orașului San Francisco. Ele au fost atât de utile, încât, în curând, au apărut în comunităţile de meditaţie budistă din întreaga ţară. Grupurile sunt formate din aproximativ opt membri și majoritatea se întâlnesc în fiecare săptămână. O întâlnire obișnuită începe cu un exercițiu de meditaţie tăcută, urmat de un dialog. Subiectul l-ar putea reprezenta provocările de a fi prezent spiritual în viaţa de zi cu zi, indiferent dacă acest lucru presupune relaţii de serviciu sau intime, în lupta cu o dependenţă sau cu frica de boală și de moarte. Uneori, discuţia se învârte în jurul aprofundării practicii formale. Oricare ar fi subiectul, intenţia comună a membrilor grupului este de a vorbi și de a asculta cu sinceritate, de a fi prezenţi și de a comunica din inimă.

Karen și-a manifestat imediat interesul și a început să participe la întâlnirile kalyanna mitta (KM). Acolo, ea s-a simţit ușurată să descopere faptul că putea vorbi despre sentimentele ei de furie, neputință și frică, și nu se simţea criticată. Putea chiar accepta comportamentele urâte, modurile în care își pierdea cumpătul și intra în crize de ţipete când se simţea criticată sau indusă în eroare de către fostul ei soţ. Acceptarea blândă a grupului ajutat-o pe Karen să aibă încredere că „și acest lucru“ ar putea fi acceptat ca parte a căii spirituale. Reacţiile ei necontrolate nu o făceau să fie rea; ele nu erau abateri nespirituale. Mai degrabă, emoţiile dureroase erau un semnal pentru a deveni mai atentă și a oferi compasiune. Pe măsură ce ceilalţi din grup vorbeau despre haosul din viaţa lor, Karen își dădea seama că nu se simţea nelalocul ei. „Obișnuiam să merg la întâlnirile pentru meditaţie și să cred că toată lumea este atât de liniștită și de împăcată, de parcă toţi își descoperiseră natura budistă sau ceva asemănător. Eu eram singura persoană nevrotică din încăpere, prinsă în obsesia dramelor mele.“ Acum, ea își dădea seama că stările și furtunile pe care fiecare le trăia nu-i defineau. Ca și vremea, acestea se schimbau și treceau. Mai mult decât atât, prietenii spirituali au ajutat-o să-și amintească ce aprecia la ea însăși – empatia, umorul și înţelepciunea intuitivă. Participarea la întâlnirile grupului KM a schimbat modul în care Karen relaţiona nu doar cu ea, ci și cu Richard, fostul soţ. De-a lungul căsniciei lor, Karen a ajuns să creadă că dacă era o persoană ușor de rănit însemna că era slabă, că nevoia ei de afecţiune și de confort psihic era un semn de nesiguranţă. Cu toate acestea, după mai multe luni de întâlniri cu grupul KM, împreună cu alte persoane care își împărtășeau durerile și temerile, știa că nu era nimic „în neregulă“ cu ea. În loc să se simtă copleșită, distrusă sau furioasă de fiecare dată când trebuia să interacţioneze cu Richard, ea și-a dezvoltat o încredere mai profundă, un echilibru mai ferm. La una din întâlniri, Karen a menţionat un incident care se petrecuse cu câteva zile în urmă. Vorbea la telefon cu Richard, discutând dacă fiica lor cea mare, Melanie, ar trebui transferată la o școală privată. Richard a făcut un comentariu urât despre faptul că spera că nu i-a transmis temerile sale fiicei lor, și astfel aceasta să fie nemulţumită în legătură cu școala publică. Karen a simţit un val fierbinte de furie, dar nu a zis nimic. În schimb, și-a imaginat grupul KM, feţele de acum familiare și grijulii. Retrăia sentimentul acceptării lor și simţea un val imens de recunoștinţă că nu mai era nevoită să creadă în teoria lui despre

defectele ei. Totuși Karen a fost deranjată și a încheiat imediat conversaţia, dar se simţea încântată și plină de speranţă. Încrederea în sine tot mai mare a lui Karen i-a prins bine când a încercat să o ajute pe fiica ei să-și dea seama care școală ar putea fi cea mai bună pentru ea. Pentru că era mai relaxată, putea asculta în mod deschis îngrijorările și temerile lui Melanie, fără să se mai simtă copleșită. S-au întâlnit împreună cu consilierul școlar de la liceu și au vizitat școala Quaker la care voia să meargă fiica ei. „Cu cât o ascultam mai mult pe Melanie, cu atât mai clar îmi dădeam seama că avea dreptate cu privire la ceea ce avea nevoie. Știam că această nouă școală va fi potrivită pentru ea“, mi-a spus Karen. Când a vorbit apoi cu Richard, el nici măcar nu a obiectat. „Cred că a putut accepta, pentru că și eu am acceptat – aveam o oarecare încredere în mine.“ Acceptarea pe care Karen o primise de la prietenii ei spirituali prinsese rădăcini – încrederea în ea însăși îi permitea să relaționeze cu cei din jurul ei cu un echilibru și cu o putere tot mai mari. Atunci când acceptarea necondiţionată înflorește în relaţiile noastre, ea devine un fel de reapariție spirituală a grijii parentale, care ne permite să avem încredere în bunătatea și în frumuseţea ființelor noastre. Așa cum o creștere și o educație bune îi transmit unui copil faptul că este iubit, atunci când îi înţelegem și-i acceptăm pe alţii, de fapt, le confirmăm valoarea intrinsecă și apartenenţa. A avea parte de o astfel de acceptare radicală ne poate transforma viaţa. Oferind în oglindă bunătatea cuiva, oferim un dar nepreţuit, ale cărui binecuvântări reverberează de-a lungul vieţii. Rachel Naomi Remen scrie: „Când recunoaștem lumina lui Dumnezeu în ceilalţi, o învăluim cu atenţia noastră și o facem mai puternică. Nu contează cât de adânc a fost ascunsă sau pentru cât timp… Când binecuvântăm pe alții, atingem bunătatea noastră nenăscută în ei.“ Oglindirea frumuseţii interioare este binecuvântarea pe care oricare dintre noi o poate oferi altcuiva. Avem nevoie doar să luăm o pauză, să vedem clar cine se află în faţa noastră și să ne deschidem larg inima. Unele dintre cele mai profunde treziri ale noastre se întâmplă prin legăturile intime și iubitoare care ne amintesc cel mai bine cine suntem. Profesorul de sufism, Idries Shah, spune povestea unui derviș (călugăr musulman) care era atât de înţelept și de iubit, încât de fiecare dată când se așeza la masă, într-una din cafenelele lui preferate, era imediat înconjurat de învățăcei și adepţi. Chiar dacă el era modest și nu pretindea a fi cineva special, tocmai aceste calităţi făceau

parte din aura vibrantă care-i atrăgea pe discipolii săi. Dervișului i se puneau diverse întrebări despre viaţa spirituală, dar cea mai frecventă era personală: „Cum ai devenit atât de sfânt?“ Invariabil, el le răspundea simplu: „Știu ce se află în Coran“. Până într-o zi când, ascultând acest răspuns, un nou venit destul de arogant l-a provocat. „Ei bine, ce se află în Coran?“, l-a întrebat el. După ce l-a privit cu blândețe, dervișul a răspuns: „În Coran se află două flori presate și o scrisoare de la prietenul meu Abdullah“. Cu toate că Scripturile ne îndrumă și practicile ne aduc liniște, după cum a sugerat dervișul, experienţa vie a iubirii revelează plenitudinea și strălucirea noastră intrinsecă. Atunci când relaționăm în mod conștient – așa cum spune Rumi: „Prietenia noastră trăiește când suntem treji“ – suferinţa transei noastre personale dispare.

Durerea nu este ceva personal

Michael Meade, renumitul povestitor și profesor, vorbește despre un ritual de vindecare din Zambia. Dacă un membru al tribului se îmbolnăvește – fizic sau emoţional – conform credinţei, dintele unui strămoș a rămas în acea persoană și este responsabil de boală. Pentru că toţi membrii tribului sunt legați între ei, suferinţa unuia îi afectează și pe ceilalţi și toţi se implică în procesul de vindecare. Ritualul de vindecare se bazează pe înţelegerea faptului că, după cum relatează Meade, „dintele va ieși așa cum iese adevărul“. Chiar dacă persoana bolnavă trebuie să dezvăluie furia, ura sau pofta cu care se confruntă, astfel încât întregul adevăr să fie dezvăluit, fiecare membru din trib trebuie să-și exprime propria suferinţă sau teamă, furie sau dezamăgire îngropată. După cum descrie Meade: „Eliberarea are loc doar atunci când iese totul, în mijlocul dansului, a cântecelor și a tobelor. Tot satul se curăță prin eliminarea dintelui care se realizează prin eliberarea acestor adevăruri dificile.“ Acest ritual conţine o mare înţelepciune. Spre deosebire de cultura noastră, care consideră că boala sau depresia sunt o povară sau o nenorocire, membrii acestui trib nu sunt blamaţi sau izolaţi în suferinţa lor. La ei suferinţa este mai degrabă o

preocupare comună, o parte din viaţa fiecăruia. Durerea nu aparţine unui individ. Să nu luăm durerea la modul personal este esenţial pentru acceptarea necondiționată. Așa cum ne-a învăţat Buddha, dificultăţile vieţii nu sunt deţinute sau provocate de un individ – stările schimbătoare ale corpului și ale minţii noastre sunt influenţate de variabile nenumărate. Când recunoaștem acest lucru, rămânând deschiși și vulnerabili și acceptându-ne unii pe ceilalţi, ne vindecăm împreună. Faptul de a nu considera durerea noastră un lucru personal este ceva diferit de modul nostru obișnuit de a privi viaţa. Chiar și atunci când încercăm să nu ne mai criticăm, este ușor să presupunem că gelozia noastră, egoismul, iritarea și criticile aduse sunt o problemă personală și un indiciu că avem defecte. Dar, dacă acordăm o atenţie mai mare altora, așa cum a făcut Karen în grupul KM sau așa cum face tribul zambian, vom vedea că nu suntem singuri în dorinţele și temerile noastre. De asemenea, ne dăm seama că împărtășim aceeași dorinţă de a fi mai iubitori. Realizând adevărul de apartenenţă, acela că suferim cu toţii, și devenind mai prezenți împreună pe calea spirituală – acesta este cel mai puternic antidot pentru sentimentele personale de nevrednicie. Atunci când frica sau rușinea mea devin suferinţa noastră comună, înflorește acceptarea necondiţionată. Sentimentele obișnuite de izolare apar pe tot parcursul vieţii, fiind, pur și simplu, o parte a naturii noastre. Atunci când a fost întrebat despre modul în care ne putem ocupa de aceste sentimente persistente de distanţare a unuia faţă de altul, maestrul indian Sri Nisargadatta a dat acest sfat simplu și frumos: „Eliberaţi-vă de orice gând în afară de acesta: «Eu sunt Dumnezeu… Tu ești Dumnezeu.»“ Raportându-ne unul la celălalt cu acceptare necondiţionată, confirmăm adevărul despre cine suntem. Atunci când, într-o prietenie, ne eliberăm de toate gândurile și ideile de distanţare, când ne privim unii pe ceilalţi cu claritate și iubire, hrănim seminţele eliberării.

Meditaţie îndrumată: Comunicând cu conștientizare

Modul în care vorbim și îi ascultăm pe ceilalţi poate transmite iubire sau ură, acceptare sau respingere. Buddha a descris vorbirea înţeleaptă, discursul care

exprimă respect faţă de viaţă, în timp ce spunem doar ceea ce este adevărat și folositor. Totuși, când avem tendința de a reacționa, din dorinţă și din teamă, cum recunoaștem ceea ce este adevărat? Cum putem discerne ceea ce este folositor? Cum putem vorbi și cum ne putem asculta inimile? Următoarele exerciții de meditație sunt îndrumări pentru a avea inima conștientă și deschisă în comunicarea cu ceilalţi. Acestea au fost extrase din diferite surse și sunt utilizate în diferite combinaţii de mitta kalyana și grupuri similare din Statele Unite ale Americii. Aveţi posibilitatea să le practicaţi singuri ori de câte ori sunteţi angajaţi într-o conversaţie sau le puteţi folosi ca îndrumări formale pentru meditaţie interpersonală, în cazul în care două sau mai multe persoane se adună în scopul dialogului conștient.

Stabiliţi-vă intenţia. Ca practică spirituală de bază trebuie să ne stabilim intenţia de a fi prezenţi, onești și buni în relaţia cu alte persoane, în orice împrejurare. Amintiţi-vă de această hotărâre la începutul fiecărei zile, la începutul unei meditaţii interpersonale sau înaintea oricărei interacţiuni cu ceilalţi. Lăsaţi-vă corpul să devină o ancoră. Alegeţi-vă două sau trei puncte, locuri din corpul vostru pe care să le atingeţi și în care puteți retrezi un sentiment de prezenţă. Acestea ar putea fi senzaţia de respiraţie, senzaţiile din umeri, mâini, stomac sau picioare. Concentraţi-vă la ele cât mai des posibil atunci când comunicaţi cu ceilalţi. Cu cât veţi practica mai mult conștientizarea acestor puncte în timpul exercițiilor de meditație și pe parcursul întregii zile, cu atât mai ușor veți reuși să fiți prezenţi atunci când sunteţi în compania celorlalţi. Ascultaţi-vă inima. În timp ce ceilalţi vorbesc, încercaţi să vă eliberaţi de propriile gânduri și să acordaţi atenţie mesajului lor. Acest lucru înseamnă să vă detașaţi de conversaţie. Rămâneţi conștienţi de sentimentele și de senzaţiile care apar în tot corpul și mai ales în zona inimii. Fiţi atenţi, în special, la mintea care se adâncește în critici. Dacă vă dați seama că criticați, analizați sau interpretați, întâmpinaţi aceste gânduri cu prezenţă conștientă, lăsaţi-le să dispară și întoarceţi-vă la ascultarea receptivă. Acest lucru nu înseamnă că sunteţi de acord cu ceea ce se spune, ci mai degrabă că îl respectați pe celălalt oferindu-i prezenţa și atenţia voastră. Faceţi ca

ascultarea voastră să fie din toată inima și profundă, acordând atenţie tonului, nivelului, volumului și cuvintelor persoanei. Pe lângă conţinut, încercați să simțiți starea și spiritul a ceea ce exprimă celălalt. Vorbiţi din inimă. Încercaţi să nu vă pregătiţi și să nu repetaţi dinainte ceea ce veţi spune, mai ales în timp ce vorbește celălalt. Dimpotrivă, în momentul prezent spuneţi ceea ce simţiţi că este adevărat și semnificativ. Acest lucru ar putea fi un răspuns la ceea ce tocmai aţi auzit. Sau, așa cum se întâmplă în dialogul meditativ, este posibil să nu fie necesar să răspundeţi. Vorbirea din inimă începe cu ascultarea activă. Vorbiţi rar pentru a rămâne atenți la corpul și la inima voastră. Opriţi-vă, relaxaţi-vă și participaţi. În timpul interacţiunilor, opriţi-vă în mod repetat. Faceţi pauză pentru scurt timp înainte și după ce vorbiţi. Opriţi-vă în timp ce vorbiţi, pentru a vă reconecta cu corpul și cu sentimentele. Faceţi pauză când celălalt termină de vorbit, lăsând suficient timp ca să se decanteze ceea ce au spus. Relaxaţi-vă corpul și mintea cu ajutorul fiecărei pauze. Relaxați-vă, acordând o atenţie deplină trăirii acestui moment. După pauză, vă puteţi aprofunda atenţia folosindu-vă de întrebări pentru inimă și minte. Întrebaţi-vă „Ce este adevărat acum? Ce simt?“ Aprofundaţi conștientizarea voastră în legătură cu ceilalţi întrebându-vă: „Cu ce este posibil să se confrunte această persoană?“ Această întrebare este atât activă, cât și receptivă – în mod intenţionat întrebaţi și investigaţi și, de asemenea, vă deschideţi la ceea ce apare. Exersaţi acceptarea necondiţionată. Efortul de a fi prezent unul faţă de celălalt este unul foarte modest. Rezultatul este că ne uităm intenţiile, uităm să ne conectăm cu corpul nostru, uităm să ascultăm fără să gândim, uităm să nu repetăm, uităm, uităm, uităm. Trăiţi întregul proces cu acceptare necondiționată, iertându-vă pe voi înșivă și pe ceilalţi iarăși și iarăși, pentru că sunteţi perfect de imperfecţi. Atunci când acceptarea necondiționată este un recipient pentru relaţiile noastre, intimitatea autentică devine posibilă.

Antrenându-ne pentru a fi prezenţi unii cu ceilalţi este o modalitate de a integra atenţia și bunătatea iubitoare în viaţa noastră de zi cu zi. În momentele în care comunicăm cu onestitate și bunătate, începem să dizolvăm transa de izolare. În loc să ne lăsăm conduși de dorinţă sau de frică, ne simţim din ce în ce mai

spontani și mai reali. Ca în cazul oricărei meditaţii, aceste practici ne permit să descoperim frumusețea legăturii și a apartenenţei noastre, relaționând conștient unul cu celălalt.

12. Conștientizând adevărata noastră natură

O, minte dornică Sălășluiește în profunzimea Naturii tale pure. Nu-ţi căuta locul în altă parte… Simpla ta simţire, o, minte, Este abundenţa nesfârșită, După care tânjești cu atâta disperare.

Sri Ramakrishna ********

O veche legendă indiană spune povestea unui cerb moscat care, într-o zi de primăvară, a simțit un parfum misterios și divin în aer, care sugera pace, frumuseţe și iubire și care îl ademenea asemenea unei șoapte. Curios să-i descopere sursa, el a pornit la drum, hotărât să caute în toată lumea. A urcat pe vârfuri de munte îngheţate, a străbătut jungla și nisipurile deșertului nesfârșit. Oriunde mergea, mirosul era acolo, vag, dar detectabil. La sfârșitul vieţii sale, epuizat de atâtea căutări, cerbul s-a prăbușit. În timpul căderii, cornul i-a străpuns burta și, dintr-odată, aerul s-a umplut de mireasma parfumului divin. În timp ce era pe moarte, cerbul moscat și-a dat seama că tot timpul parfumul fusese emanat de interiorul său. Atunci când suntem prinși în transa de izolare și nevrednicie, natura noastră divină de Buddha pare să fie în exterior. Trezirea spirituală, dacă este cu adevărat

posibilă pentru acest sine imperfect, pare a fi departe, într-un alt timp sau spaţiu. Ne-am putea imagina că această conștientizare s-a întâmplat numai în Asia, cu secole în urmă, sau numai în mănăstiri, ori numai celor care sunt mult mai devotaţi și disciplinaţi decât noi. Chiar dacă urmăm calea lor, putem fi asemenea cerbului. Putem să ne petrecem viaţa căutând ceva care se află, de fapt, chiar în interiorul nostru și acest ceva ar putea fi găsit doar dacă ne-am opri și am acorda atenţie. Dar, distrași, ne petrecem viaţa în drum spre un alt loc. Pe măsură ce ne maturizăm spiritual, dorinţa de a vedea adevărul și de a trăi cu inima deschisă devine mai convingătoare decât reflexul nostru de a evita durerea și goana după plăcere. Ne putem simţi nedreptăţiţi și furioși pe partenerul nostru, dar suntem dispuși să ne recunoaștem partea de vină, să le înțelegem durerea, să iertăm și să rămânem iubitori. Când suntem singuri sau triști, suntem mai puţin înclinaţi să ne alinăm durerea cu mâncare, medicamente sau găsindu-ne o ocupaţie. Ne aliniem cu destinul nostru evolutiv, acela de a ne trezi în înţelepciunea noastră firească și în compasiune. Natura noastră adevărată și originară este descrisă în budismul Mahayana drept prajnaparamita, inima înţelepciunii perfecte. Această perfecţiune a înţelepciunii se numește Mama tuturor Buddha „aceea care arată lumea [așa cum este]“. Ea este numită „sursa de lumină… prin care se renunţă la toată teama și suferinţa“. Când ne conștientizăm adevărata natură, suntem eliberați din transă. S-ar putea ca, uneori, să avem o înţelegere bruscă și profundă a adevăratei noastre naturi. Cu toate acestea, obișnuindu-ne cu acest adevăr, având încredere în el în viaţa noastră de zi cu zi, de obicei, este un proces care se desfășoară treptată. Din acest motiv, procesul de conștientizare a ceea ce suntem se numește calea spre trezire. În timp ce o cale presupune să ajungem în altă parte și într-un mod diferit, în viaţa spirituală calea ni se deschide spre conștientizarea și dragostea care, așa cum scrie T.S. Eliot, este „aici, acum, mereu“.

Îndoindu-ne de natura noastră de buddha

Mă aflam într-o tabără de meditaţie de o săptămână atunci când profesorul nostru a pus o întrebare simplă și profundă: „Credeţi, într-adevăr, că aveţi natură

divină, de Buddha?“ Răspunsul meu în gând a fost: „Cu siguranță…Uneori.“ De nenumărate ori îmi percepusem inima și mintea trezindu-se la libertate. În acele momente, încrederea a apărut din realizarea faptului că natura mea originară este conștiinţă pură. În timp ce mă gândeam în acel adevăr, m-am simţit în largul meu. Cu toate acestea, știam și că, de foarte multe ori, în fiecare zi, am crezut că sunt un sine mic ce dădea greș și trebuia să fie diferit pentru a fi în regulă. Dorind să devin mai conștientă de această iluzie persistentă a unui mic sine, pe parcursul șederii în tabără, m-am întrebat periodic: „Cine sunt eu pe cale să devin?“ Eram o persoană care medita, dar aveam multe gânduri obsesive și nu mă străduiam destul de mult. Eram o femeie care poartă haine prea sexy pentru o tabără budistă. Eram o persoană care critica, făcând comentarii constante în mintea mea cu privire la modul în care arătau și se comportau alţii. Eram o yoghină conștientă de sine, dorind să-și impresioneze mentorul. Întrebarea s-a dovedit un instrument foarte util în dezvăluirea a cât de mult și de des alunecam în transă. Mi-am dat seama că ori de câte ori mă consideram o versiune a unui mic sine, nu recunoșteam sau nu aveam încredere în spiritul prezent care este natura mea cea mai profundă. Deși nu întotdeauna intens, un oarecare sentiment de frică și de izolare a existat mereu. În urma acestei tabere, obiceiul meu de a nu avea încredere în adevărata mea natură părea și mai extrem. Într-o dimineaţă, în timp ce Narayan se pregătea să plece la școală, eu meditam în dormitorul meu. Eram destul de liniștită și de calmă și în loc să-mi concentrez atenţia, stăteam, pur și simplu, într-o stare de relaxare conștientă. Pe măsură ce imaginile, sunetele și senzaţiile apăreau și se dizolvau în spaţiul infinit al minţii mele, percepeam frumoasa libertate de a nu te agăţa de nimic și simţeam o sensibilitate enormă faţă de lume. Mireasma naturii divine a lui Buddha era vibrantă și imediată: mă simţeam deschisă asemenea cerului infinit, prezentă asemenea soarelui strălucitor. Nu aveam unde să mă duc; nu lipsea nimic și nimic nu exista în afara conștientizării. Dintr-odată, s-a auzit o bătaie puternică în ușă și Narayan a dat buzna în camera mea. Cerându-și scuze și gâfâind, el m-a rugat să-l duc cu mașina la școală deoarece, deși alergase cât de repede putuse, tot pierduse autobuzul. Universul meu deschis și strălucitor s-a prăbușit dintr-odată în îndatoririle de mamă. Am fost de acord, m-am îmbrăcat repede cu niște jeanși și ne-am îndreptat spre ușă. Blocați în traficul orei de vârf din Washington, deveneam tot mai ţâfnoasă. Când l-am întrebat dacă se simte pregătit pentru testul de la știinţe din ziua respectivă, el a murmurat: „Nu chiar“. Punându-i și alte întrebări, s-a dovedit că uitase să-și

ia de acasă și notiţele de la ora de laborator din ziua precedentă. Am încetat să-i mai fac observaţiile obișnuite cu privire la modul în care-și organiza lucrurile sau să mai spun ceva legat de vreo pedeapsă. Dar, în sinea mea, mă simţeam foarte iritată. Când a încercat să dea drumul la radio, cum făcea în mod obișnuit, i-am spus „Sub nici o formă“ și i-am împins furioasă mâna. Muzica rap era, pur și simplu, prea mult. Pe măsură ce-mi simţeam maxilarul încleștat și mintea încordată, mi-am amintit că era o ocazie bună de a practica conștientizarea. Dar acest gând era doar o noţiune abstractă. Realitatea concretă era că mă simţeam încordată, o mamă nervoasă, gata să reacționeze. Conștientizarea pe care o preţuiam și pe care o descoperisem recent ca fiind natura mea adevărată era o mireasmă pe undeva, pe acolo, la distanţă. Nu avea nimic de-a face cu persoana care se afla în mașină. Când m-am întors acasă și am cotit pe stradă, am oprit mașina și, pur și simplu, am stat acolo. Uneori spaţiul protector al mașinii mele poate fi la fel de bun pentru a medita ca sălile de meditaţie. La început m-am simţit agitată și a trebuit să rezist impulsului de a da buzna înăuntru să-mi verific e-mailurile și SMSurile. În schimb, am așteptat, simţindu-mi corpul și încercând să-mi dau seama ce necesita cel mai mult atenţie. În timp ce stăteam acolo, vedeam veveriţele țopăind prin copacii din curtea casei mele. Știam că nu era nimic de făcut decât să le las să se joace. În încordarea umerilor și în starea de oboseală care-mi dădea târcoale am recunoscut sentimentul de eșec. Mă simţeam atât de liniștită doar cu câteva momente înainte ca fiul meu să intre în cameră. Cum am devenit agitată atât de brusc, atât de iritată, de încordată? Eșuam pe toate fronturile – meditaţie, rolul de mamă, modul în care îmi trăiam viaţa. Sentimentul acesta de îndoială de sine era cunoscut. Oare voi fi vreodată în stare să fiu prezentă și atentă prin suișurile și coborâșurile vieţii de zi cu zi? La momentul culminant al iluminării sale, Gautama Buddha s-a confruntat cu puterea imensă a îndoielii. El a petrecut noaptea sub arborele Bodhi, smochinul sfânt, răspunzând cu atenţie și compasiune diverselor provocări ale lui Mara, zeul lăcomiei, urii și iluziei. Pe măsură ce noaptea se scurgea, Gautama știa că inima și mintea îi erau treze, dar nu era, încă, pe deplin liber. Mara i-a transmis apoi provocarea finală și cea mai dificilă: Cu ce drept aspira Siddhartha la statutul divin de Buddha? Cu alte cuvinte: „Cine te crezi?“ Această voce a lui Mara este cea care ne îndeamnă să ne întoarcem împotriva noastră, să renunţăm la calea noastră, convingându-ne că nu ne îndreptăm nicăieri.

Ca răspuns la această provocare, Gautama s-a aplecat și a atins pământul, rugându-l să-i dea mărturie numeroasele sale vieţi de compasiune. Prin atingerea pământului, el atinge și tărâmul prezenţei treze – inima înţelepciunii perfecte din care izvorăsc toate fiinţele iluminate. El făcea apel la identitatea lui adevărată pentru a înlătura toate îndoielile care l-au împiedicat să atingă libertatea deplină. Conform legendei, în momentul în care a atins solul, pământul s-a cutremurat și cerul s-a umplut de tunete. Mara, văzând că nu se afla în faţa unui om, ci a însăși puterii creatoare a conștientizării, s-a retras cu teamă. Stând în mașină, în dimineaţa aceea, mi-am amintit să-mi controlez haosul sentimentelor cu acceptare necondiţionată. Încordarea din jurul inimii mele a început să se estompeze. Recunoscând și acceptând durerea îndoielii de sine, am început să mă simt mai reală și mai trează. Pe măsură ce minutele treceau, am simţit cum revin la o conștientizare atentă și deschisă. Veveriţele nu se mai alergau prin copac și adierea unui vânt ușor a mișcat frunzele. În sinea mea aveam o senzaţie tot mai mare de calm. Îndoiala era încă acolo, dar eu nu mă mai consideram o mamă care dăduse greș sau un meditator slab. Ca o modalitate de a continua să mă eliberez de orice sentiment de încordare în „sine“, m-am întrebat: „Cine este conștient chiar acum, în momentul acesta?“ Eram conștientă doar de conștientizare: nu exista nici un „sine“ pe care să-l localizez. Nu exista nici o entitate care eșua, nici un sine care era fricos și tulburat, nici un punct de sprijin pentru îndoiala de sine. Chiar dacă senzaţiile și emoţiile îmi străbăteau corpul și mintea, nu mai era nimeni care să le posede sau să le controleze. Vedeam doar spaţiul nesfârșit de conștientizare – deschis, fără formă, cunoscător. Așa cum Buddha a atins pământul, ca răspuns la provocarea finală a lui Mara, atunci când ne tulbură vocea îndoielii, atingem solul raportându-ne la aici și acum. Atingem pământul prin legătura directă cu pământul, cu viaţa corpurilor noastre, cu respiraţia și sufletul nostru. Atingem pământul privind direct în conștiinţa care este însăși sursa vieţii noastre. Pe măsură ce ne conectăm cu ceea ce se află chiar în faţa noastră, ne dăm seama de adevărata imensitate a identității noastre.

Văzând dincolo de sine și abandonându-ne în conștientizare

Când ne așezăm să medităm, începem cu experienţa noastră imediată. Pe măsură ce ne îndreptăm atenția asupra zonelor care ne solicită cel mai mult prezența, corpul și mintea noastră încep să se liniștească. Dacă suntem foarte atenți, recunoaștem că sentimentul nostru de sine începe să se destindă. În acest moment, există o tendinţă de a ne lăsa prinși într-o încordare subtilă, dar persistentă, care încă se simte ca „mine“. Eu sunt „cel care se calmează“ sau „cel care se îndrumă singur în meditaţie“. Acest sentiment al sinelui mai difuz și mai vag este ceea ce eu numesc un sine „fantomă“. Unii îl denumesc martorul atent sau eul care privește. Cu toate că, este mai puţin acaparator decât un sine furios sau temător, acest sine fantomă este încă agăţat de o identitate care ne împiedică să fim liberi. Buddha ne-a învăţat că, agăţându-ne de orice, inclusiv de sentimentul de a fi observator, ne întunecă libertatea deplină de conștientizare. În aceste momente, așa cum am făcut eu pe alee, putem trage cortina peste această aură slabă a sinelui întrebându-ne: „Cine este conștient?“ sau „Ce este conștient?“, „Cine sunt eu?“, „Cine gândește?“ Cercetând atent conștientizarea, putem înlătura cele mai profunde iluzii ale sinelui care ne-au ţinut izolaţi și legaţi. Jim participa la cursurile mele săptămânale de meditaţie de opt luni. El m-a abordat după curs de mai multe ori, cu un sentiment de frustrare. De fiecare dată când mintea sa se liniștea suficient ca să analizeze conștientizarea, el simțea un sine martor. Când întreba: „Cine este conștient de acest sine martor?“, eul observator apărea din nou. Îngrijorat de faptul că el nu „pricepea“, a venit din nou într-o seară, după curs. L-am rugat să fie atent la senzaţiile, imaginile și starea de spirit ale eului martor pe care-l percepea și să-mi spună ce observă. El a spus că vede un nor luminos în spatele lui și-și aude propria voce spunând: „Eu sunt acela“. L-am întrebat: „Cine este conștient de lumina, de sunetul unei voci?“ Răspunsul său a fost imediat: „Eu, bineînțeles!“ Mi-a spus că se simţea iritat, ca și când cineva – eu, budismul – provocam sinele pe care el îl știa că este real. După câteva momente, supărarea lui s-a transformat în descurajare și Jim a spus categoric: „Nu știu ce ar trebui să fac. Sunt confuz și toate aceste exerciții de meditaţie mă fac să nu mă simt în largul meu.“ Prin analizarea conștientizării, dacă suntem nerăbdători și încercăm să avem o anumită trăire, atenţia noastră, mai degrabă decât să fie imparţială și permisivă, se fixează pe gânduri, sunete sau senzaţii. În loc să recunoaștem și să acceptăm

fluxul schimbător al lucrurilor, ne simţim obligaţi să ne agăţăm de ceva, de orice. Pentru a încerca să ne călăuzim noi înșine, ne alegem o imagine mentală a trăirii noastre și-i adăugăm un comentariu. Chiar dacă, iniţial, am putea analiza conștientizarea fără idei sau așteptări, în câteva momente ne întoarcem la gândurile noastre, încercând să înţelegem ce se întâmplă. Modul fundamental de a face acest lucru este prin fixarea la conceptul unui sine stabil și durabil. Încercăm să ne apărăm identitatea stabilindu-ne trăirea. L-am încurajat pe Jim să exploreze modul în care s-ar putea relaxa mai mult în timp ce practica analiza conștientizării. I-am împărtășit instrucţiunile pe care mentorul meu de meditaţie tibetană, Tsoknyi Rinpoche, le dă pentru recunoașterea adevăratei noastre naturi: „Privește și vezi… Eliberează-te și fii liber.“ Rinpoche ilustrează acest lucru ţinându-și mai întâi mâinile ridicate în față cam la 30 de centimetri, cu palmele spre exterior. Atenţia noastră, la fel ca palmele întoarse spre exterior, se concentrează întotdeauna pe filmul vieţii noastre – atât al lumii exterioare, cât și al celei interioare. Întorcându-și palmele spre el însuși, el demonstrează analiză directă a conștientizării – „Privește și vezi“. Eliberându-ne de concentrarea asupra gândurilor și a altor obiecte ale trăirii noastre, privim direct la cine privește. Apoi, în timp ce rostește: „Lasă totul, fii liber“, mâinile lui Rinpoche coboară ușor și se odihnesc în poală. Când ne analizăm conștiinţa și vedem ce este adevărat, ne relaxăm, abandonându-ne complet în acea realitate. În săptămâna următoare, Jim a rămas după curs și mi-a spus că, în timp ce medita, cu o seară înainte, trăise o experienţă de conștientizare profundă. Așa cum se mai întâmplase de atât de multe ori, după ce mintea i s-a liniștit, a simţit martorul ca pe o sferă familiară de strălucire în spatele lui. A devenit curios și a întrebat: „Cine este conștient de acest lucru?“ Jim mi-a povestit: „Puteam să simt cum tensiunea din mintea mea voia să localizeze sinele, dar adevărul este că nu am găsit nimic de criticat. În acea clipă, înainte ca mintea mea să găsească vreo explicaţie, m-am relaxat complet. Asta a fost tot… nu a fost nimic insurmontabil, nimic care să opună rezistenţă. Nici un sine nu se afla acolo… lumea întreagă era conștientizare.“ Într-o poveste clasică Zen, discipolul Hui-K’e îi cere stăpânului său, Bodhidharma: „Te rog ajută-mă să-mi liniștesc mintea“. Bodhidharma îi răspunde: „Adu-mi mintea ta, ca să o pot liniști“. După un lung moment de tăcere Hui-K’e spune: „Dar nu-mi pot găsi mintea!“ „Asta e. Acum ţi-am liniștit

mintea“, i-a răspuns Bodhidharma cu un zâmbet. La fel ca Hui-K’e, atunci când cercetăm în sinea noastră, nu există nici o entitate, nici o substanţă a minţii, nici un sine, nici un lucru pe care să-l putem identifica. Nu există decât conștientizare – conștientizare deschisă. Dacă nu ne ancorăm din nou în gânduri sau nu ne agăţăm de senzaţii sau de sentimente dorite, nu avem unde să stăm, să ne fixăm, nu avem nici un teren stabil. Acest lucru poate fi derutant, înfricoșător, incredibil de misterios. Deși pot exista numeroase lucruri – sunete, senzaţii, imagini – nu există nimic de care să ne agăţăm, nici un sine care manevrează lucrurile. Această imposibilitate de a vedea vreun lucru este ceea ce maeștrii tibetani numesc „înţelegerea supremă“. Dar acest vid, acest „nimic“ nu este lipsit de viaţă. Mai degrabă conștientizarea este plină de prezenţă, vibrează de cunoaștere. Însăși natura conștientizării este cunoașterea, o continuă conștientizare a trăirilor. În acest moment, în care citiţi, auziți sunete, simțiți vibraţii, vedeți forma și culoarea. Această cunoaștere se întâmplă instantaneu, spontan. Asemenea cerului luminat de soare, conștientizarea luminează cunoașterea și este suficient de nemărginită pentru a cuprinde viaţa întreagă. Așa cum Jim avea să descopere, pentru a recunoaște această conștientizare pură, trebuie să îndepărtăm vălul de povești, gânduri, dorinţe și temeri care acoperă fiinţa noastră naturală. Sri Nisargadatta scrie: „Lumea reală este dincolo de orizontul minţii; noi o vedem prin plasa dorinţelor noastre, împărţită în durere și plăcere, just și fals, interior și exterior. Ca să vezi universul așa cum este, trebuie să treci dincolo de acea plasă. Și nu este un lucru prea greu, căci plasa este plină de găuri.“******** Atenţia noastră este întotdeauna fixată pe ceva – un comentariu măgulitor pe care l-a făcut cineva, planul pentru sâmbăta viitoare, o imagine a bucătăriei noastre murdare, o reluare a unei discuţii aprinse. Realitatea noastră o reprezintă gândurile și dramele pe care le vedem în filmele noastre mentale. Trecem dincolo de plasă abandonând poveștile și preocupările și întorcându-ne spre conștientizare. Acest lucru este ca atunci când privim înapoi la proiector și ne dăm seama că, de fapt, lumina este cea care face ca imaginile să prindă viaţă. Noi privim înapoi la vidul care este sursa creativă a tuturor poveștilor și emoţiilor, în spaţiul gol, lipsit de forme, care dă naștere întregii existenţe. Acolo „vedem universul așa cum este el“.

Tot ceea ce putem vedea, auzi, simţi sau ne putem imagina – lumea în întregimea ei – este un ecran fantastic, care apare și dispare în conștientizare. Când apar gândurile, de unde provin ele și unde se duc? Pe măsură ce explorăm cercetând spaţiul dintre gânduri prin găurile din plasă, cercetăm însăși conștientizarea. Puteţi sta în liniște și asculta, pur și simplu, pentru câteva momente. Observaţi cum sunetele apar și se dizolvă din nou în conștientizarea fără formă. Observaţi începutul sau sfârșitul sunetelor? Spaţiile dintre ele? Totul se întâmplă în conștientizare și este cunoscut de conștientizare. „Privește și vezi… lasă totul și fii liber“ – ceva este revoluţionar și paradoxal. Decât să încercăm să controlăm sau să ne interpretăm trăirile, ne pregătim să ne relaxăm. Abandonându-ne conștient momentului prezent, suntem purtaţi în misterul și frumuseţea care este natura noastră cea mai profundă. Lama Gendun Rinpoche, maestru tibetan scrie:

Fericirea nu e de găsit prin efort sau voință, Ci se află chiar aici, în preajma ta, în relaxare și în renunțare. Nu te teme, nu există nimic de făcut… Doar goana după fericire este cea care ne împiedică să o vedem cu adevărat,… Nu crede în realitatea experiențelor, bune sau rele. Ele sunt asemenea curcubeului.

Pentru că vrem să apucăm ceea ce este de neapucat, ne epuizăm forțele inutil. Imediat ce renunțăm la apucarea noastră, spațiul este aici – deschis, confortabil și întâmpinându-ne cu plăcere.

Așadar, bucurați-vă de el. Totul vă aparține deja de pe acum.

Nu mai căutați în van… Nu aveți nimic de făcut. Nu aveți nimic de forțat, Nu există nimic de dorit, – totul vine de la sine.

Calea trezirii e, pur și simplu, un proces de relaxare trează și profundă. Înţelegem ce se află aici, chiar acum și ne abandonăm vieţii exact așa cum este ea. Cât de eliberator este acest lucru! Prin practică, recunoașterea conștientizării noastre necesită tot mai puţin efort. În loc să urcăm un deal pentru a privi priveliștea, învăţăm arta de a ne relaxa și vedem întreaga panoramă. Privim în conștientizare și apoi, pur și simplu, ne abandonăm în ceea ce se vede. Devenim tot mai în largul nostru în conștientizare decât în orice poveste a unui sine care eșuează sau în drumul nostru către altă destinaţie. Ne simţim acasă pentru că am văzut și trăit prezenţa vastă și strălucitoare care este însăși sursa fiinţei noastre.

Conștientizând natura noastră atât ca deșertăciune cât și ca iubire

În budismul Mahayana, vidul deschis, treaz al conștientizării este natura noastră absolută. Natura noastră originară este neschimbătoare, necondiţionată, atemporală și pură. Atunci când aducem această conștientizare în lumea relativă a formei, se trezește iubirea. Întâmpinăm fluxul vieţii în continuă schimbare – această lume care trăiește, moare, respiră – cu acceptarea prezenţei și inimi invariabil deschise. Ceea ce mintea noastră recunoaște ca fiind conștientizarea vidă, inima trăiește ca fiind iubire. Fiinţa noastră constă atât în manifestare cât și în nemanifestare, atât în absolut cât și în relativ. Acest adevăr, reprezentat în sutra inimii, este considerat esența

învăţăturilor Mahayana. După cum spune sutra: „Forma este vidul, vidul este, de asemenea, formă. Vidul nu este altceva decât forma, forma nu este altceva decât vidul.“ Oceanul fără formă al conștientizării dă naștere valurilor diferite și infinite ale vieţii: emoţii, copaci, oameni, stele. Văzând că toate formele vieţii izvorăsc din conștientizare, ne dăm seama de conectarea noastră și simţim plinătatea iubirii. Prin preţuirea tuturor fiinţelor vii cu compasiune, recunoaștem această conștientizare goală, trează, ca fiind sursa noastră comună. Iubirea pentru viață și percepţia esenţei noastre ca pe o conștientizare lipsită de formă nu pot fi separate una de cealaltă. Așa cum spune un proverb japonez: „Să vedem conștientizarea pură fără să ne dedicăm cu dragoste vieții noastre înseamnă să visăm cu ochii deschiși. Să trăim fără viziune în această lume relativă este un coșmar.“ Putem fi ispitiţi, uneori în căutarea neatașamentului, să ne distanţăm de sălbăticia corpurilor și a emoţiilor noastre și de relaţiile cu ceilalţi. Această retragere ne lasă cu ochii deschiși într-un vis, care nu se bazează pe conștientizarea lumii în care trăim. Pe de altă parte, dacă ne cufundăm în dramele mentale și în emoţiile schimbătoare ale vieţii noastre fără să ne amintim de conștientizarea care este natura noastră originară, ne pierdem în coșmarul identificării cu un sine izolat, care suferă. Uneori conștientizarea noastră cea mai profundă a interdependenţei iubirii și vidului apare atunci când ne confruntăm cu neliniștea unei pierderi. O situaţie când m-am confruntat cu acest lucru a fost atunci când mi-am pierdut câinele, care îmi era unul dintre cei mai buni prieteni. Era un pudel negru, numit tot Tara. Era haioasă și jucăușă. Aveam sentimentul că mă încuraja în timp ce făceam alergarea obișnuită și oboseam. Când încetineam, începea să alerge în cercuri în jurul meu. Nu voia să îmi facă nici un rău în acele momente în care se năpustea în faţa mea și mă împingea în stradă. Era surprinsă, îi părea rău, era bună. Mulţi dintre noi nu au astfel de prietenii. Ei sunt tăcuţi, de multe ori, se află undeva în fundal. Și, totuși, sunt foarte importanți în viaţa noastră. Tara avea o tumoare pe creier. A fost nevoie de șase luni pentru a fi diagnosticată. Devenise apatică, dar încă stătea în preajma mea, străduindu-se să fie o companie bună. Când ne-am dat seama de problemă, am încercat din răsputeri să-i salvez viaţa. Avea propriul raft de medicamente și, timp de mai multe luni, a at cu răbdare tratamentele cu radiaţii. Am fost foarte îngrijorată și am sperat, în ciuda stării grave în care se afla. Tratamentul nu a dat roade și durerile s-au înrăutăţit. Din cauza steroizilor, blana

a început să-i cadă în smocuri. Mă trezeam dimineaţa și o găseam lângă patul meu, cu încă o pată roșie, dureroasă, care i se vedea pe piele. Încă dădea din coadă fără vlagă sau mă lingea ușor, cu afecţiune, dar nu existau semne că se face bine. Simţeam că nu aveam altă alegere decât să-i curm viaţa. Îmi amintesc atât de bine privirea încrezătoare din ochii ei când i-am spus să urce pe masa metalică din cabinetul veterinarului. Era liniștită și pregătită în timp ce doctorul îi injecta substanţa care i-a oprit inima. Atunci când medicul veterinar m-a lăsat singură cu trupul Tarei, m-am simţit inundată de pierderea ei, suspinând de durere. O tot mângâiam și-i sărutam căpșorul drag, simţind cum prezenţa și absenţa ei se ciocneau și se învârteau deopotrivă în corpul meu. Prietena mea dragă dispăruse. Nu se mai bucura să mă vadă, nu mai alerga cu mine, nu o mai simţeam lângă mine când dormeam. Totuși, această legătură dureroasă și plină de iubire era atât de prezentă și de vie! Ţinând-o, îmbrăţișând-o, am simţit cum această lume a formelor iubite se joacă cu o forţă neobosită, dominatoare. Vidul este formă. Simţeam că în lume nu existau decât aceste valuri uriașe care-mi spălau sinele deznădăjduit. Eram profund atașată, pierzând, suferind, iubind. Nu era nimic de făcut, decât să conștientizez durerea, val după val. Cu toate acestea, pe măsură ce trăiam această durere care-mi sfâșia inima, simţeam, de asemenea, o prezenţă tandră, plină de compasiune care „îmi însoţea“ durerea. Aceste râuri copleșitoare de tristeţe se revărsau în spaţiul și în bunătatea conștientizării. Când am întrebat cine era conștient, au apărut senzaţiile chinuitoare, dureroase, apăsătoare, și se desfășurau într-o conștientizare vastă și deschisă. Pe măsură ce mă abandonam în această deschidere, nu exista nici un sine care să deţină întristarea și nici un prieten pe care să-l pierd. Forma este vidul. Nu exista decât conștientizarea apariţiei și a dispariției vieţii. Toate emoţiile noastre, poate că în special durerea – tratate cu acceptarea necondiţionată – ne pot conduce la adevărul Inimii Sutra. Poetul David Whyte spune:

Cei care nu vor aluneca În liniștea fântânii suferinței

Coborând prin apa ei întunecată În locul unde nu putem respira

Nu vor cunoaște niciodată izvorul din care bem, Apa secretă, rece și limpede,

Și nici nu vor găsi în întuneric strălucirea Micuţele monede rotunde Aruncate de către cei care își doreau altceva.********

Durerea noastră este recunoașterea sinceră că această viaţă este trecătoare. Indiferent ce pierdem, ne deschidem în fața oceanului de durere pentru că suferim după toată această viaţă trecătoare. Cu toate acestea, dorinţa noastră de a intra în apele negre ale pierderii dezvăluie sursa noastră, conștiinţa iubitoare, care este nemuritoare. Acceptarea necondiţionată este arta de a ne dedica pe deplin acestei lumi – îngrijindu-ne din toată inima de viaţa prețioasă – în timp ce ne și relaxăm în conștientizarea lipsită de formă care permite acestei vieţi să se dezvolte și să treacă. Sunt momente în care formele care apar în viaţa noastră vor exista în mod firesc în prim-planul conștientizării. Atunci când a murit Tara, aș fi evitat și amânat suferința dacă n-aș fi acceptat durerea. Când simțim dorinţă, durere sau frică, dacă privim prematur spre conștientizare, ne eliberăm de starea brută a emoţiilor noastre. Cu toate acestea, chiar dacă avem nevoie să îmbrăţișăm această viaţă, nu putem întâmpina trăirile cu acceptare necondiţionată dacă am dat uitării deschiderea conștientizării lipsite de formă. În momentele de analiză a conștientizării,

vedeam natura neschimbătoare, veșnică – esenţa câinelui meu, Tara, și esenţa vidă a tuturor fiinţelor de pretutindeni. Aceasta era sursa acelor ochi care se uitau la mine cu atâta căldură, conștientizarea care nu poate fi niciodată pierdută, doar uitată.

Drumul către casă: pășind spre o prezență necondiţionată

Într-unul din basmele Jataka – povestiri mitice bazate pe vieţile anterioare ale lui Buddha – Buddha era un negustor bun care trăia într-un sătuc din nordul Indiei. Într-o după-amiază, în timp ce se afla în magazinul său, s-a uitat afară și a văzut o persoană frumoasă și luminoasă care traversa piaţa din oraș. A rămas uimit. În timp ce continua să privească, el și-a simţit inima luminându-se de bucurie. Niciodată în viaţa lui nu mai văzuse o fiinţă atât de vizibil radiind de compasiune. Niciodată nu mai simţise strălucirea divină cu asemenea imanenţă. Negustorul a știut imediat că voia să slujească această fiinţă și să-și dedice viaţa pentru trezirea unei asemenea iubiri în inimă. A pregătit cu mare grijă o tavă de fructe coapte și ceai pe care să i le ofere. A ieșit din magazin, mergând cu grijă și cu bucurie spre fiinţa aceea luminoasă care părea că-l aștepta. Dintr-odată, când negustorul se afla la jumătatea pieţei, lumina zilei s-a transformat brusc în întuneric. Pământul s-a cutremurat și a apărut o prăpastie adâncă între el și cel pe care își dorea să-l slujească. Fulgerele luminau cerul întunecat și el a văzut ochii strălucind și gurile sângeroase ale demonilor înfricoșători. Era înconjurat de vocile lui Mara: „Întoarce-te! Întoarce-te! E prea periculos… nu vei supravieţui!“ Pe măsură ce tunetele bubuiau, vocile avertizau: „Calea asta nu e pentru tine! Cine te crezi? Du-te înapoi la magazin, la viaţa pe care o cunoști.“ Îngrozit, bunul negustor era cât pe ce să se întoarcă și să fugă pentru a se salva. Dar, în acel moment, inima i-a fost inundată de o dorinţă atât de mare cât să umple întregul univers. Această dorinţă de iubire și de libertate era mai puternică decât orice voce care-l avertiza. Având în minte imaginea fiinţei radiante, el a făcut un pas în haosul întunecat al lui Mara. Și apoi altul și altul. Demonii au dispărut, lumina strălucitoare a zilei a reapărut și pământul s-a prins la loc, vindecat și încă o dată întregit.

Negustorul, tremurând de însufleţire, plin de iubire și de recunoștinţă, s-a pomenit chiar în faţa figurii luminoase. Fiinţa măreaţă l-a îmbrăţișat, spunând: „Bravo, Bodhisattva, bravo. Pășește peste toate temerile și durerile din această viaţă. Pășește urmându-ţi inima și încrezându-te în puterea conștientizării. Calcă pas cu pas și vei cunoaște libertatea și pacea dincolo de orice închipuire.“ Când a auzit aceste cuvinte, bunul negustor a simţit cum întreaga lui fiinţă se umple de lumină. Privind în jur, el a văzut aceeași prezenţă divină strălucind pe pământ, în copaci, în păsările care cântau și în fiecare fir de iarbă. El, împreună cu acea fiinţă și cu fiecare parte a acestei lumi vii aparţineau acestei prezenţe nemărginite, radiante. Nu contează cât de groși sunt norii de frică, rușine și confuzie, căci putem, la fel ca negustorul, să ne amintim de dorinţa noastră pentru compasiune, de nevoia de a fi înţelepţi și liberi. Amintindu-ne de ceea ce preţuim ne îndrumă să ne reţinem frica și îndoiala prin conștientizare. Atunci când apare Mara, ne putem trezi făcând doar un pas, atingând solul acestui moment actual cu o stare de prezenţă plină de compasiune. În timpul unui schimb aprig de cuvinte noi facem un pas, simţind cu conștientizare cum crește presiunea în piept și cum căldura ne năvălește în obraji. Atunci când copilul are febră mare, facem un pas conștientizându-ne frica atunci când îi ţinem o batistă rece la frunte. Atunci când, după lăsarea întunericului, ne rătăcim într-un oraș necunoscut, facem un pas observând cu conștientizare anxietatea atunci când cotim după un alt colţ, pe o altă stradă necunoscută. Aceasta este calea – aceea de a ajunge iar și iar în prezent, cu o conștientizare a bunătăţii. Tot ceea ce contează pe această cale de trezire este să facem câte un pas pe rând, fiind dispuși să atingem pământul doar în momentul prezent. Calea acceptării necondiţionate ne eliberează de vocile lui Mara, care ne spun că suntem singuri și nevrednici. Ori de câte ori devenim pe deplin prezenţi, descoperim trezirea și grija care sunt firești și inerente în sinea noastră. Ajungem să înţelegem, într-un mod viu și visceral, cine suntem cu adevărat. Rumi scrie:

Eu sunt apa. Eu sunt ghimpele Care se prinde de haină…

Nu e nimic de crezut. Doar în momentul în care renunţ să mai cred în mine Am pătruns această frumuseţe…

Zi și noapte am vegheat perla sufletului meu. Acum, în acest ocean cu perle, I-am pierdut urma alei mele.********

Atunci când trăim în conștientizare, trăim în dragoste. Conștientizarea iubitoare pe care o cultivăm nu este un parfum îndepărtat, o comoară găsită numai după o călătorie dificilă. Nu este o comoară pentru care trebuie să luptăm sau pe care să o protejăm. Așa cum cerbul moscat a înțeles la moartea sa, frumuseţea după care tânjim se află deja aici. Înlăturând teoriile despre „cine ne considerăm a fi“, pășind treji în acest moment prezent, vedem că nimic nu lipsește, nimic nu este în afara acestui ocean de perle. Cu toate că ne mai rătăcim pe această cale a noastră și pierdem din vedere fiinţa noastră primordială, amintirea a ceea ce ne place ne îndrumă înapoi la prezenţa sacră. Cartea tibetană a morţilor oferă cea mai profundă garanție: „Amintiţi-vă aceste învăţături, amintiţi-vă lumina clară, lumina strălucitoare a propriei voastre naturi. Nu contează unde sau cât de departe rătăciți, lumina este doar la o fracţiune de secundă, la o jumătate de respiraţie distanţă. Niciodată nu este prea târziu pentru a recunoaște lumina clară a conștiinţei voastre pure.“ Noi putem avea încredere în conștiinţa și dragostea care sunt adevăratul nostru cămin. Atunci când ne rătăcim, avem nevoie doar de o pauză, să analizăm ceea ce este adevărat, să ne relaxăm inima și să revenim. Aceasta este esenţa acceptării necondiţionate.

Meditaţie îndrumată: Cine sunt eu?

Problema fundamentală în cele mai multe tradiţii spirituale este „cine sunt eu?“ Practica tibetană budistă Dzogchen („marea perfecţiune“) presupune instruirea directă în legătură cu modul de a conștientiza adevărata noastră natură. Înainte de a explora următoarea versiune de Dzogchen, cel mai bine este să ne relaxăm mintea. Puteţi face o analizare a corpului sau meditaţie Viana. Chiar dacă gândurile și emoţiile vor continua, în mod firesc, să apară în timpul exercițiului, cel mai bine este să îl practicăm atunci când emoţiile nu sunt intense. Un loc ideal pentru a încerca acest lucru este unul în care puteţi privi direct cerul sau la o priveliște care nu vă distrage atenţia. De asemenea, este în regulă să priviţi pe fereastră, la un perete gol sau la spaţiul deschis al unei camere.

Așezaţi-vă confortabil, într-un mod care vă permite să vă simţiţi atât alerţi, cât și relaxaţi. Cu ochii deschiși, odihniţi-vă privirea pe un punct puțin deasupra liniei vederii. Mijiți ochii, astfel încât privirea să nu fie focalizată și, de asemenea, să puteţi recepţiona imaginile de la periferia câmpului vizual. Relaxaţi-vă mușchii din jurul ochilor și lăsaţi sprâncenele să se destindă. Uitându-vă la cer sau imaginându-vă un cer albastru și clar, permiteţi conștientizării să se amestece cu acel spaţiu fără margini. Permiteţi minţii să fie deschisă și relaxată. Staţi câteva momente pentru a asculta sunetele, observând modul în care acestea se întâmplă de la sine. Conștientizați chiar și sunetele cele mai îndepărtate. În același mod în care sunetele apar și dispar, permiteţi senzaţiilor și emoţiilor să apară și să se dizolve. Permiteţi respiraţiei să fie ușoară, ca o adiere blândă. Fiţi conștienţi de gândurile schimbătoare asemenea unor nori trecători. Rămâneți într-o conștientizare deschisă și liniștită, observând sunetele, senzaţiile, sentimentele și gândurile schimbătoare. Atunci când vă daţi seama că mintea se fixează în mod inevitabil pe un anumit gând – o critică sau un comentariu mental, o imagine sau o poveste – analizați conștientizarea pentru a recunoaște sursa gândurilor. Întrebaţi-vă: „Cine se gândește?“, „Ce crede?“ sau „Cine este conștient exact în momentul acesta?“

Reveniţi înapoi în conștientizare – pur și simplu, aruncând o privire pentru a înţelege cine se gândește. Ce observaţi? Există vreun „lucru“ sau vreun „sine“ pe care-l percepeţi ca fiind static, compact sau trainic? Există o entitate care se află în afara sentimentelor, a senzaţiilor sau a gândurilor? Ce vedeţi, de fapt, când analizaţi conștientizarea? Există vreo limită sau vreun miez al acestei trăiri? Sunteţi conștienţi de faptul că sunteţi conștienţi? Întreaga plasă de gânduri, dorinţe și temeri este plină de găuri. Când vă uitaţi dincolo de ea, începeţi să vedeţi că toată viaţa apare și dispare în conștientizare. Abandonaţi-vă și relaxaţi-vă pe deplin în marea de trezire. Abandonaţi-vă și existaţi, permiţând vieţii să se desfășoare în mod natural în conștientizare. Atunci când mintea se fixează din nou pe gânduri, priviţi înapoi în conștiinţă, pentru a vedea sursa gândurilor. Apoi eliberaţi-vă și lăsaţi ca totul să existe. Cu fiecare moment în care vă eliberaţi din strânsoarea gândurilor, asiguraţi-vă că vă relaxaţi complet. Descoperiţi libertatea relaxării conștiente, aceea de a lăsa viaţa să existe așa cum este ea. Priviţi și vedeţi, relaxaţi-vă și fiţi liberi. În cazul în care senzaţiile sau emoţiile vă distrag atenţia, reveniţi la conștientizare în același mod, întrebând cine este obosit sau temător. Cu toate acestea, dacă senzaţiile sunt în vreun fel puternice, în loc să vă îndreptaţi către conștientizare, acordaţi trăirii o atenţie plină de acceptare și de bunătate. S-ar putea să simţiţi strânsoarea fricii, de exemplu, și atunci trebuie să vă folosiţi respiraţia pentru a vă reconecta cu deschidere și sensibilitate. Când sunteţi din nou în măsură să vă raportaţi la trăire cu seninătate și compasiune, reluaţi practica Dzogchen, relaxându-vă în conștientizare. Deseori, în urma acestor emoţii puternice, în mod frecvent puteţi descoperi că impresia unui „sine fantomă“ rămâne – un sine care tratează frica sau suferinţa cu compasiune. Dacă simţiţi acest lucru, întrebaţi-vă: „Cine este plin de compasiune?“ și analizaţi conștientizarea. Apoi abandonaţi-vă în ceea ce se vede. Abandonaţi-vă în conștiinţa altruistă, în vidul inundat de compasiune. Apariţia firească a emoţiilor este o oportunitate profundă de a experimenta modul în care expresia naturală a conștientizării este reprezentată de iubire. Aici se împletesc practica Dzogchen, cea de analizare a conștientizării și practica Tonglen.

Este important să practicăm Dzogchen într-un mod lejer, fără să ne stresăm mintea să facă eforturi susţinute pentru a realiza acest lucru corect. Pentru a evita stresul, cel mai bine e să limitaţi exercițiile la o durată de cinci, până la zece minute. Puteţi exersa pe perioade scurte de mai multe ori pe zi. Ca practică informală, acordaţi-vă câteva momente, ori de câte ori vă amintiţi să faceţi acest lucru, să analizaţi conștientizarea și să vedeţi ce este adevărat. Apoi eliberaţi-vă, lăsând ca totul să decurgă firesc.

Mulțumiri

Scrierea acestei cărți a fost una din marile lecţii cu privire la faptul că nu posedăm nimic, cu atât mai puţin un proces creativ. Bunătatea, inteligenţa și generozitatea multor persoane dragi au contribuit la apariția acestei lucrări. Încep cu Shoshana Alexander, ale cărei sfaturi și prietenie m-au sprijinit la fiecare pas. Shoshana m-a ajutat să înţeleg ce voiam să spun și apoi m-a îndrumat spre modul de a găsi cea mai bună formă de exprimare. Scriitoare talentată care practică dharma de multă vreme, ea este unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut în timp ce lucram la acest proiect. Din prima zi în care i-am spus lui Jack Kornfield că intenționam să scriu această carte, el mi-a oferit încurajare și sprijin. Mentor și prieten minunat, încrederea lui în mine și în această carte a fost o sursă permanentă de susţinere. Mulțumiri din tot sufletul editorului meu de la Bantam, Toni Burbank, care este, pur și simplu, cel mai bun! A fost un privilegiu să beneficiez de îndrumarea cuiva atât de priceput și atât de înţelept. Recunoștinţa mea se îndreaptă și către agentul meu, Anne Edelstein, pentru simțul umorului și căldura ei, pentru că m-a îndrumat cu o forţă atât de liniștitoare și de demnă de încredere. Recunoștința mea se îndreaptă și către agentul meu de presă, Anita Halton, pentru că a crezut în această carte. Le sunt recunoscătoare celor care au citit capitolele în etapele scrierii cărţii și care mi-au oferit . Mulţumiri speciale lui Joseph Goldstein, surorii mele, Darshan Brach, fratelui meu, Peter Brach, părinţilor mei, Nancy și Bill Brach, prietenilor mei Tarn Singh, Carolyn Klamp și Doug Klamp. Și lui Alice și Stephen Josephs, care au citit întregul manuscris. Îi mulțumesc din suflet surorii mele, Betsy Brach, care nu a citit capitolele, deoarece a fost foarte ocupată cu numeroase alte favoruri pe care mi le-a făcut. Mulţi alţii m-au ajutat în atât de multe feluri. Îi mulţumesc Barbarei Gates pentru entuziasmul ei în a mă ajuta să-mi pregătesc proiectul; Barbarei Graham, care mi-a oferit sfaturi prețioase din experienţa ei în lumea editorială. De asemenea, recunoștinţa mea se îndreptă către Tim Kinney, care a dedicat multe ore

designului artistic și către Melanie Milgram, a cărei competenţă și căldură a făcut ușoară colaborarea cu editura Bantam. Sharon Salzberg m-a luat sub aripa ei în atât de multe feluri. Ea și asistenta ei, Gyánó Gibson, mi-au oferit îndrumare și sprijin valoros, ca niște surori. De asemenea, le mulțumesc tuturor prietenilor mei, care sunt prea mulţi pentru a-i aminti și care m-au ajutat cu sfaturi creative. Datorez recunoștinţă clienţilor și pacienţilor mei, comunităţii Insight Meditation (de meditaţie introspectivă) de la Washington și întregii mele sangha de studenţi și de prieteni – preţuiesc mult sentimentul nostru de solidarizare pe această cale sacră. Această carte nu ar fi existat fără poveștile și inspiraţia voastră. Mă înclin cu dragoste și recunoștinţă și în faţa tuturor profesorilor mei, a tuturor fiinţelor pline de compasiune care au transmis adevărurile și practicile străvechi. În cele din urmă, este marele meu noroc de a avea familie și prieteni care mi-au iertat absenţele lungi și lipsa de concentrare și au continuat, pe parcursul acestor ultimi ani, să mă tolereze cu afecţiune necondiţionată. Fiecăruia dintre voi, cele mai profunde mulţumiri. Iar dragului meu prieten, Alex, și fiului nostru iubit, Narayan, fiţi binecuvântaţi pentru că mi-aţi fost mereu alături. Sri Nisargadatta, Eu sunt acela, Editura Herald, București, 2013 (n.red.) Noaptea, când vei hoinări…/Brusc vei înţelege/că erai cât pe ce să scapi/și că ești vinovat: ai înţeles greșit/instrucţiunile complexe, nu ești/un membru, ţi-ai pierdut cartea de identitate/Sau nu ai avut niciodată una…Versuri din poezia Do Not Be Ashamed, scrisă de Wendell Berry (n. 1934). Fermier, critic cultural, activist al mediului și autor a numeroase eseuri, poezii, romane și povestiri, Berry este câștigătorul Premiului literar Lannan pentru non-ficțiune și membru asociat al Academiei Americane. (n.red.) În tradiția budistă, înseamnă înțelegerea lucrurilor așa cum sunt în realitate. (n.red.) Arborele Bodhi, nume provenit din sanskrită, este o specie de smochin sub care se crede că Buddha a cunoscut iluminarea. Unii budiști consideră că acest copac este centrul lumii și locul unde toţi Buddha ating iluminarea. Astăzi a devenit tradiţie să fie plantat câte un copac Bodhi în fiecare mănăstire pentru a simboliza prezenţa dharmei (adevărului sau legii) în învăţăturile budiste. (n.tr.) Versuri din poezia Noaptea trecută, când dormeam, de Antonio Machado (1875‒

1939), poet modernist spaniol considerat unul dintre marii autori spanioli ai secolului XX. (n.red.) A deveni o persoană, Carl Rogers, Editura Trei, București, 2014 (n.red.) Starea de prezenţă, de conștiență, de atenţie nemijlocită, acum și aici. Studiile au relevant impactul său pozitiv asupra stării de sănătate, prin reducerea stresului și, implicit, a incidenţei bolilor provocate de acesta. (n.tr.) Margaret Storm Johnson (1891‒1986) a fost scriitoare engleză, autoare de romane și a numeroase recenzii literare. (n.red.) Destul. Aceste câteva cuvinte sunt de ajuns./Dacă nu cuvintele, respiraţia aceasta./Dacă nu respiraţia, șederea în acest loc./Această dorinţă de viaţă/pe care am refuzat-o/mereu și mereu/până acum. Versuri din poezia Enough, a poetului britanic David Whyte (n. 1955). (n.red.) Scriitor american, unul dintre creatorii experimentului literar nonficțional cunoscut sub numele de „Noul Jurnalism“ (n.red.) Lucrarea apărută în 1979 este povestea piloților care au devenit primii astronauți ai SUA, în cadrul Programului Mercury. (n.red.) Rainer Maria Rilke, Scrisori către un tânăr poet, trad. de Maria Ana N. Musicescu, Editura Librăriei Pavel Suru, București, 1938 (n.red.) Master of Business istration – un program în urma căruia absolventul obține o diplomă de top managementul/istrarea afacerilor. (n.tr.) Pat Rodegast (1926‒2012) l-a „întâlnit“ prima oară pe Emmanuel, care a apărut sub forma unei lumini aurii, și a devenit „canalul“ lui, la puțin timp după ce a început să practice meditația. Inspirată de învățăturile lui, Rodegast a scris mai multe cărți. (n.red.) Pacea poate fi întâlnită la fiecare pas, Editura Adevăr Divin, București, 2014 (n.red.) Povestea biscuiților Pillsbury – fragment din articolul apărut în revista Shambhala Sun © iulie 1994 (n.a.)

Discursul lui Buddha care detaliază practica meditației începând cu dezvoltarea atenției conștiente ‒ Sati, uneori tradus ca mindfulness (n.red.) Henry David Thoreau (1817‒1862) a fost un filozof american, scriitor, transcendentalist. Cărțile, articolele, eseurile, jurnalele și poeziile lui Thoreau sunt grupate în nu mai puțin de 20 de volume. (n.red.) Fragment din Diamond Heart: Book Three – Being and the Meaning of Life, A.H. Almaas ©1990 A. Hameed Ali Alice Miller (1923‒2010) – psiholog elvețian, recunoscută pentru lucrările sale traduse în numeroase limbi despre cauzele și consecințele traumelor din copilărie (n.red.) Fragment din lucrarea Du sollst nicht merken (S-ar putea să nu fiți conștienți), apărută în 1981 (n.red.) „Hokusai spune să privim cu atenţie./El spune să fim atenţi, să observăm detaliile./El spune să căutăm mereu, să fim curioși./El mai spune: căutarea nu are sfârșit…/Totul este viaţă ‒/Scoici, clădiri, oameni, pești/Munţi, copaci. Lemnul este viu./Apa este vie./Totul are propria viaţă./Totul trăiește înăuntrul nostru./El spune să trăim alături de lumea din interiorul nostru.../Contează că vă pasă./Contează că simţiţi./Contează că observaţi./Contează că viaţa trăiește prin voi…/Priviţi, simţiţi, lăsați viața să vă ia de mână./Permiteţi vieţii să trăiască prin voi.“ Fragment din Studies in Classic American Literature (Studii de literatură americană clasică) (n.red.) Citat din „A strange ion is moving in my head“ („O pasiune ciudată îmi umblă prin minte“), din Love Poems of Rumi, Deepak Chopra ©1998, Deepak Chopra. Walpola Rahula, Doctrina trezirii. Învățătura lui Buddha în cele mai vechi texte, Editura Herald, București, 2005 (n.red.) Fortune 500 este un clasament al celor mai mari companii americane după cifra de afaceri, întocmit de prestigioasa revistă Fortune. (n.red.) Pema Chödrön (n. 1936) este o călugăriță budistă de tradiție tibetană. În pre-

zent, conduce un centru monastic budist din Noua Scoție, Canada. (n.red.) A strange ion is moving in my head, Love Poems of Rumi, Deepak Chopra © 1998, Deepak Chopra, Harmony Books, Random House Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze. Elegia a zecea, trad. George Popa, Editura Polirom, 2000 (n.red.) Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze. Elegia a patra, trad. George Popa, Editura Polirom, 2000 (n.red.) Sri Nisargadatta, Eu sunt acela, Editura Herald, București, 2013 (n.red.) God created the child, that is, your wanting, The Essential Rumi, Jalal Al-Din Rumi, Coleman Barks ©1995, Coleman Barks Thomas Merton (1915–1968), mistic și scriitor de talie mondială, autor a peste 70 de cărţi traduse în 20 de limbi. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără Muntele cu șapte trepte. (n.red.) „I am praying again“ („Mă rog din nou“), Book of Hours: Love poems to God, traducere în limba engleză de Anita Barrows și Joanna Macy © Anita Barrows, Joanna Macy, Riverhead Books, Penguin Putnam „A Potted Plant“, din The Subject Tonight is Love, de Daniel Ladinsky © 1996, Daniel Ladinsky Ranier Maria Rilke, Ceaslov. Cartea întâi. Cartea despre viaţa monahală. „În cercuri tot mai vaste îmi depăn viaţa mea“, Editura pentru Literatură Universală, București, 1966 (n.red.) Henry Wadsworth Longfellow (1807‒1882) a fost un poet american influențat de romantismul german. A scris o lirică idilico-elegiacă, alternând celebrarea cuceririlor civilizației cu înclinația către contemplația melancolică. (n.red.) Jesse Helms (1921‒2008) a fost senator republican, una dintre figurile conservatorismului american timp de mai multe decenii. (n.red.) Fragment din poezia „Kindness“ („Bunătate“), din The Words under the Words: Selected Poems © 1995

„It Happens all the Time in Heaven“ („Se întâmplă mereu în rai“), din The Subject Tonight is Love, de Daniel Ladinsky © 1996, Daniel Ladinsky Religie apărută în secolul al XV-lea, care se bazează pe convingerile lui Guru Nanak Dev, născut în anul 1469, în Punjab (astăzi Pakistan). Literal, cuvântul înseamnă „cel care învaţă“. (n.red.) Poet și ecologist, autor a peste 16 cărți de poezii (n.red.) When the animals come to us,⁄Asking for our help,⁄Will we know what they are saying?⁄When the plants speak to us⁄In their delicate, beautiful language,Will we be able to answer them?⁄When the planet herself⁄Sings to us in our dreams,⁄Will we be able to wake ourselves, and act?. „When the animals come to us“ („Când animalele vin la noi“), din Earth, Prayers From Around the World, 365 Prayers, Poems, and Invocations for Honoring the Earth © Elizabeth Roberts, Elias Amidon. Jack Kerouac, Cartea trezirii. Viața lui Buddha, Editura Polirom, București, 2014 (n.red.) „Song of the open road“, Leaves of Grass (Fire de iarbă), 1900 (n.red.) Romaine Rolland, Viața lui Michelangelo, Editura Meridiane, București, 1971 (n.red.) Discipolul renumitului ascet hindus Ramananda. A fost mai mult decât un poet, a fost un om al spiritului, un înţelept, un reformator religios și întemeietorul unei școli care numără și azi aproape un milion de hinduși, dar pentru majoritatea rămâne poet mistic. (n.red.) Fragment din „We Sense that There is Some Sort of Spirit“ („Simțim că există un anumit spirit“), din The Kabir Book, de Robert Bly ©1971, 1977, Robert Bly; © 1977, the Seventies Press. What we know of other people⁄Is only our memory of the moments⁄During which we knew them. And they have⁄Changed since then…⁄We must⁄Also ⁄That at every meeting we are meeting a⁄Stranger. Citat din The Cocktail Party, T.S. Eliot © T.S. Eliot „Stay Together Friends“ („Rămâneți împreună, prieteni“), The Essential Rumi,

Jalal Al-Din Rumi, Coleman Barks ©1995, Coleman Barks Sri Ramakrishna (1836–1886) a fost unul dintre cei mai mari filosofi mistici indieni ai secolului al XIX-lea. (n.red.) Sri Nisargadatta, Eu sunt acela, Editura Herald, București, 2013 (n.red.) Those who will not slip beneath⁄the still surface on the well of grief⁄turning downward through its black water⁄to the place we cannot breathe⁄will never know the source from which we drink,⁄the secret water, cold and clear,⁄nor find in the darkness glimmering⁄the small round coins⁄thrown by those who wished for something else, „Well of Grief“ („Fântâna suferinței“), din Where Many Rivers Meet (Unde se întâlnesc numeroase râuri), David Whyte © 1990 David Whyte Fragment din poezia „I am Water. I am Thorn“ („Eu sunt apa. Eu sunt ghimpele“, The Essential Rumi, Jalal Al-Din Rumi, Coleman Barks ©1995 Coleman Barks Prolog Prolog Mulțumiri Mulțumiri